Animezup - forum manga si anime

Salut! ma numesc Alexandra si cartea pe care o citesc acum,se numeste ''Invitatia la vals'' este scrisa de Mihail Drumes. Este vorba despre povestea de dragoste dintre Micaela si Tudor este o poveste cu multe intorsaturi de situatie pe care v-o recomand cu incredere .BYE!

Momentan citesc Sărutul Ispitei de Sandra Brown, o carte romance de care sunt mulţumită. Nu mă omor eu după tipul ăsta de cărţi, dar nici nu îmi displac. Am simţit într-un fel nevoia să citesc ceva romance aşa că am apelat la Dyx, ea are colecţia aia de cărţi xD Începutul a fost promiţător şi am continuat să o citesc. Personajele sunt frumos descrise iar povestea cu care se împleteşte şi titlu, m-a atras din prima. Acel sărut al ispitei a fost oferit în noaptea nunţii de către Josh, viitoarei soţii al angajatului său. Partea interesantă este că soţul ei va muri şi, bineînţeles, eu sper că va rămâne cu acel Josh.

Înainte de această carte, am citit Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde pentru şcoală. Am văzut mai sus că altcineva a citit cartea de curând şi într-adevăr este frumoasă. Sfârşitul te lasă puţin cu ochii în soare şi, cel puţin pe mine, m-a cam enervat. Personajele, mai ales Dorian, au fost bine conturate, atât fizic, cât şi moral. Chiar merită citită!!

Am început duminică Procesul, de Kafka, şi cum probabil o să îl termin astăzi sau mâine, o să încep "Pe drum" (Kerouac) sau "O mie nouă sute optzeci și patru" ( Orwell) sau "Insuportabila ușurătate a ființei" (Kundera).

În legătură cu Procesul, am început-o în aceeași manieră în care îmi incep în mod normal lecturile, adică fără informații căutate în prealabil și doar cu firul subțire de idee pe care o aveam asupra cărții din cultura-mi generală. Citind într-un final cartea, maniera simplă în care este scrisă (acțiune brută, intercalată cu foarte puține și scurte momente de analiză psihologică) și felul rapid în care evoluează firul narativ, toate astea combinate cu personajul universal în a cărui piele te transpui, faptul că nu există un preambul al acțiunii - întâmplarea pentru care K. este condamnat- fac lectura sa fie usor mai greu de urmarit, din moment ce nu exista o idee pe care sa ti-o formezi pe tot parcurul lecturarii. Acesta este si motivul pentru care ar trebui/trebuie reingurgitata la o a doua citire.

(Cred ca este suficient, nu imi place sa scriu recenzii decat dupa terminarea lecturii, si nici atunci.)

Roger Zelazny - Semnul unicornului

Terminat rapid lucrarea lui Hugh Laurie si am trecut la ceva la fel de usurel, dar ceva mai prin curtea mea de acasa ca sa zic asa. Semnul unicornului e a treia carte din sera Cronicile din Amber, scrisa intre 1970 si 1990 (parca) de nenea de mai sus.
Imi place sa zic ca seria chiar creste mult in ochii mei cu fiecare carte de care ma apuc. Desi adesea este cerut un real efort de imaginatie pentru a tine pasul cu imaginile absolut demne de LSD pe care autorul le invoca, gasesc ca se justifica fiecare pagina si fiecare bucata de descriere din carte.
Jocurile zeilor nu mi-au parut atat de interesante de cand am citit in copilarie Legendele Olimpului (regret ca am renuntat la cartile in cauza...dar au fost pentru donatii, deci inima mi-e impacata). Desi nu atinge complexitatea si subtilitatea a ceva ce as gasi de exemplu in universul Malazan, intrigile sunt coapte interesant, ritmul e dement de cele mai multe ori iar Amber...Amber e o adevarata bijuterie a genului fantasy. Un taram al zeilor, al fiintelor ce pot manipula realitatea cu atat de putin efort incat orice e posibil sa intalnesti intre paginile cartilor.
Pana acum, cat am citit din carte prezinta un mister interesant, mai ales pusa langa primele doua. Si imi face placere sa vad ca autorul chiar isi incordeaza aici talentele literare, mai ales pentru descriere.

Pai momentan citesc cartea primita de Mos Nicolae, Ecouri de dincolo de moarte de catre Johan Therion . Este o carte interesanta, cu toate ca nu prea imi plac mie insulele. Daca nu ma insel, face parte din Seria Neagra a romanelor politiste . Are aproape 400 de pagini, din care am ajuns la cea cu numarul 100. Imi place destul de mult, mai ales ca este invaluita intr-un mister. E destul de promitatoare pentru mine.

Psycho XD

Momentan citesc foarte multe povesti fan fiction dar in acelasi timp ma straduiesc sa termin Opiu de Colin Falconer.
Colin Falconer este un autor foarte bun din punctul meu de vedere si se pricepe sa tina cititorul intr-un continuu suspans dandu-i diferite impresii doar ca mai apoi sa le distruga. Imi place cum reuseste sa descrie niste intamplari groaznice cu atata lux de amanunte facandu-te sa simti ca te afli printre personajele sale traind fiecare secunda cu ei.
Opiu este o carte despre lumea triadelor din Asia, despre cum un pilot reuseste sa devina un mare traficant de droguri. Este plina de pericol, intamplari amuzante, dramatice, tragice si dragoste.
Cartea este fascinanta si povestea te tine in priza, doar ca nu am eu destul timp sa reusesc sa o termin

Wiii, ce geniale carti <3.-cel putin asa suna-
Pãi, recunosc, stateam ca prost cu cititul si chiar nu ma fascina, insa vara trecuta am inceput cu niste carticele cam slabe, Zece negrii mititei si chestii de genu', dupa care pauuuzã si de curand am inceput sa citesc Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas -cred ca multi ati citit-o- care e destul de draguta...tocmai am terminat volumul I si mi se pare mai cuuute decat anime-ul <3.
Imiii place atat de mult stilul in care descrie Alexandre Dumas... :3 Ooo daa, si ador personajele. Stiu ca nu are asa mare legatura cu topicul, dar totusi, specific ca adesea am impresia ca urmeaza yaoi @_@. Cam ciudat.
Il ador pe Edmond si Franz ... si contele... cu toate ca stau cam prost cu logica si nu-mi dau seama... Contele de Monte-Cristo e Edmond, nuu? -daaa, am ghiiicit!- In cazul asta, Abatele Faria a facut o treaba minunata. Prea minunata...
Amn, si in ciuda descrierii lui Dumas, nu o suport pe Mercedes. Nu stiu ce-am cu saraca fata, dar eu nuuuu o suport. x)x
Totusi, o data m-am gandit... oare aceste personaje chiar au existat? Adica Alexandre descrie asa de ... wow, incat parca esti acolo, parca vezi tot...

Zilele astea am terminat de citit două cărți, și anume: Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde și Femeia nisipurilor de Kobo Abe.

Cred că subiectul primului roman este cunoscut tuturor așa că nu îmi voi mai bate capul cu asta. Cum sunt, în general, înnebunită după cărțile autorilor britanici, e normal că și Portretul lui Dorian Gray mi-a plăcut foarte mult. Cu toate că e un personaj naiv și ușor influențabil, e plăcut de cei din jur, fiindcă aceștia nu reușesc să-i citească caracterul în totalitate. L-am compătimit pe bietul Basil, fiindcă părea personajul cu cea mai multă conștiință din întreg romanul; îmi pare rău că a ajuns să sfârșească așa tragic și să se aleagă cu cadavrul dizolvat în acizi. Henry nu înceta să mă uimească. Îmi plăcea enorm de mult de el, cu toate că avea niște teorii total deplasate; teoriile lui deplasate erau întărite cu argumente bine-gândite, așa că fără un argument la fel de bun nu i se putea demonstra că greșește. Mi s-a părut ciudat să-l văd temându-se, totuși. Atunci, la vilă, după ce James fusese omorât accidental iar el plecase înăuntru cu Dorian și îl întrebase care e secretul lui, de ce arată la fel ca atunci când s-au cunoscut... Mărețul Lord Henry se temea de bătrânețe.
Excelentă carte. O lectură ușoară și o recomand oricui vrea să-și petreacă după-amiaza într-un mod plăcut.

Cartea lui Abe, pe de altă parte, e o lectură puțintel mai grea și nu e genul de carte care să poată fi citită în orice împrejurare/ orice stare. Dacă vrei ceva care să te pună pe gânduri, dacă ai chef de meditat, atunci Femeia nisipurilor e o opțiune.
Personajul principal, un colecționar de insecte, ajunge să fie prizonier într-un sat sărac unde furia nisipurilor mișcătoare amenință pe toată lumea. Este găzduit de o localnică și, practic, forțat de ceilalți să muncească pentru a ajuta la curățarea nisipului. Încearcă de nenumărate ori să evadeze, de fiecare dată fără rezultat, iar atunci când ii se oferă șansa să fugă îi face cu mâna în timp ce trece pe lângă el.
Acest portret al adaptării la absurd are rolul de a-i îndemna pe oameni să-și pună întrebări în legătură cu lumea în care trăiesc, lume care la prima vedere pare acceptabilă, apoi te zguduie din toate părțile.

Azi, la școală, fiindcă mă plictiseam în ore, m-am apucat să citesc Rashomon a lui Ryunosuke Akutagawa, care e de fapt o colecție de 6 povestioare care conțin elemente ale culturii și credințelor japoneze. E fascinantă so far.

-copy/paste de pe alt forum pt. că sunt într-o stare de lene deplorabilă, so va trebui să vă conformați cu asta/ n-am niciun chef să scriu alte comentarii despre ce am citit right now, guess I am way too lazy.

ce-am lecturat săptămâna asta.

Am citit Fii demn! de Dan Puric, la sugestia profei mele de latină, şi mă bucur foarte mult că mi-a împrumutat cartea. Plănuiesc să citesc şi celelalte două cărţi ale sale pentru că m-a marcat ceea ce am găsit între filele cărţii sale.

Nu e vorba de un roman, o poveste... ci de o realitate, o realitate de azi şi poate şi de mâine şi o realitate de acum nu ştiu câţi ani. Nu prea sunt în dispoziţia necesară de a comenta despre o carte. Şi e greu să spui mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. Cartea în sine e genială prin ideile pe care le cuprinde şi este o notă biografică a românului, ca să zic aşa, printr-un demers personal al lui Dan Puric, pe care - fără să vreau - citind filele cărţii sale, îl consider un om genial. M-a fascinat până m-a lăsat fără de cuvinte.

Cartea o recomand "tuturor românilor" * laughs*.
E şi inutil să mai zic 5/5. It was amazing. A răsculat în mine tot felul de sentimente şi m-a marcat prin tot ceea ce am găsit, nu doar prin faptul că omul este genial, plin de cultură şi inteligenţă şi patriotism, dar şi tot ceea ce transmite cartea sa, ideea - de fapt, ideile întâlnite acolo... şi tot ceea ce reuşeşte să facă prin nişte simple cuvinte. Te cuprinde.

Fără să vreau, după ce am terminat cartea, m-am simţit mândră-
__________________

Am citit astăzi Mic dejun la Tiffany de Truman Capote. Cu recenta comandă de cărți făcută, eu și colegele mele aveam fiecare câteva cărți pe bancă și am șterpelit cărțulia de la o colegă și-am început să o lecturez în ora de franceză pentru că... ei bine, ce altceva să fac la ora de franceză în condițiile în care îi asculta pe cei ce nu aveau note și desigur aceasta e doar o scuză, aveam chef să citesc ceva și nu puteam să mă decid dacă să mă conectez la net de pe telefon și să citesc o piesă de teatru de-a lui Shaw sau pur și simplu să citesc cărțulia de la colega mea. Am optat pt. a doua variantă pentru că well it'a better to lose yourself in a book's file than in a webpage.
Revenind la carte, a fost ... okay, ca să zic așa și sunt sigură că aș fi apreciat-o mai mult dacă aș fi citit-o în limba engleză, pentru că astfel chiar nu m-a impresionat prin stil sau replici sau descriere. Ce mi-a plăcut - este și evident - a fost personajul Holly Golight care a fost foarte simpatică și interesantă și ... să zicem „originală”, dar acest lucru se revarsă doar asupra personalității ei și a lucrurilor pe care le face, deci să zicem că există anumite idei în cartea aceasta - okay, ceva mai multe idei. În rest, nu m-a impresionat cu nimic și nici nu m-a atins în vreun mod special. Am oscilat între o stea și două stele, dar până la urmă am notat-o cu 2/5 pe goodreads.

Ieri am citit și o piesă de teatru de-a lui George Bernard Shaw. Tot așa, eram la școală și mă plictiseam așa că am zis să citesc ceva și am citit The Devil's disciple și cred cu sinceritate că începe să mă pasioneze foarte tare George Bernard Shaw. Îi ador stilul, deși nu am citit decât două piese de teatru de-ale sale, pur și simplu îmi place, îi ador replicile și face ceva cu personajele... pur și simplu stilul lui este în concordanță cu gusturile și dorințele mele în literatură, sau în piese de teatru, you could say that.
The Devil's disciple este o piesă foarte interesantă și plăcută, nu mi-a plăcut la fel de mult ca Pygmalion, dar tot mi-a plăcut și i-am dat 5/5 pe goodreads pentru că nu m-am putut abține. Mi-au plăcut personajele, ideile și îndeosebi stilul.

Săptămâna aceasta am mai citit și Carrie de Stephen King. Am tot auzit de el - idei, impresii, opinii, critici și așa mai departe și cum my friend has the book, am rugat-o să mi-o împrumute și mie să o citesc. Mi-a spus că e interesantă și cum că ar fi inspirată din viața reală. Okay, mă gândeam cu siguranșță la o poveste horror care o să mă facă să mă adâncesc puternic în paginile cărții și să fiu fascinată până la refuz așa cum se întâmplă cu operele... scary, let's say, eu mă speri foarte ușor și îmi place, anyway. Cartea nu a fost o dezamăgire, doar că eu mă așteptam la altceva și aveam așteptări mai mari, să zic așa. Totuși o consider o carte „particulară”, dacă așa ceva este posibil. Pur și simplu nu cred că pot să apreciez stilul și capacitatea adevărată a autorului în literatură - horror sau de altfel, raportând detaliile la cartea aceasta. Pur și simplu o consider detașată, să zic așa, de stilul lui Stephen King, ceea ce este oarecum ciudat având în vedere că nu am mai citit nimic de acesta, însă așa simt. Pur și simplu este o carte strict particulară, strict Carrie, cartea este un personaj, personajul este cartea și așa mai departe, de parcă ar exista fără voința altcuiva și fără implicația autorului. Știu că sună extraordinar de ciudat, dar așa consider eu. I-am dat 3/5 pe goodreads, pentru poveste și pt TK, dar nu o consider o carte de 3/5 ci mai degrabă 2/5, din punctul meu de vedere și raportată la gusturile mele și poate chiar și la starea de spirit pe care am avut-o când am lecturat-o.



Mă apucasem azi și de „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș, dar după 100 de pagini am realizay că nu am chef să citesc cartea, că mi-e lene, că mă dor ochii de mor și că nu am chef decât să îmi pun capul pe pernă și să dorm, ceea ce - din păcate - nu am făcut, dar nici de citit nu am mai citit și o consider o lectură pierdută, chiar dacă opera în sine nu mi-a displăcut.

Acum citesc Emma a lui Jane Austen. O mai începusem astă vară, numai că, cum nu eram in the mood pentru romanțe, am zis s-o las pe altă dată. Primă dată încercasem s-o citesc în română, acum o citesc în engleză.

E o carte simpatică, ba chiar una dintre cele mai bune cărți ale lui Austen, if I may add; Personajul principal, o tânără pe nume Emma Woodhouse, care locuiește împreună cu tatăl ei, se ocupă de match-makingul persoanelor cu care intră în contact, fără să se gândească la potențiali parteneri pentru ea. La un moment dat se împrietenește cu o individă numită Harriet Smith (which is not that smart of a girl) căreia încearcă, de asemenea, să-i găsească un partener. Un vechi prieten al Emmei, Mr Knightley, îi atrage de fiecare dată atenția că prietenia ei cu Harriet nu aduce niciun beneficiu niciuneia dintre ele; Harriet observă apropierea dintre cei doi și-o împringe pe Emma să-și accepte sentimentele pe care le posedă pentru minunatul Mr Knightley.

O iubesc pe Austen, e o autoare nemaipomenită. Singurul ei defect e că de fiecare dată creează personajele masculine perfecte. La început am fost fascinată de Mr Darcy, în Mândrie și prejudecată, iar acum vine Mr Knightley în forță din urmă.