Viata de liceu

[Ymequa]

Multumesc pentru commentarii.
Imi pare rau ca aduc atat de tarziu continuarea.
Sper sa va placa in continuare.

Capitolul II
Partea I

Mă uitam în jurul meu şi încă nu realizam unde mă aflam. Totul era atât de ciudat. Camera mea parcă nu mai era a mea. Pereţi albi, un geam imens în partea dreaptă a patului, mobilă închisă la culoare şi lângă mine o bucată de plapumă care respira. M-am ridicat repede de acolo, uşor speriată de ceea ce se întâmpla.
Nu eram în casa mea, în camera mea şi, mai mult decât atât, cineva dormea lângă mine.
Am întins mâna, uşor, încercând să nu trezesc persoana de lângă mine şi am ridicat plapuma uitându-mă atentă.
Era Raul.
Doamne, de fiecare dată, în fiecare dimineaţă mi se întâmpla acelaşi lucru.
Uitasem că am plecat de acasă, că acum sunt la facultate şi că locuiam împreună cu Raul. Da, ştiu, era cam ciudat acest lucru, dar noi „cam” eram împreună. Nu ştiu sigur ce se întâmpla mai exact, însă nu mă deranja situaţia de faţă.

După ce am aflat că am intrat la facultate eu şi Raul am început să ne înţelegem şi mai bine. Se schimbase întradevăr – lucrul acesta se datora, normal, părinţilor lui care l-au scos din nămolul în care se afla în liceu -, era un prieten bun, poate chiar prea bun. De fapt, cu mine, niciodată nu s-a comportat ca şi cum am fi fost doar prieteni şi acum accept acest lucru. La început a fost puţin mai ciudat; nu eram împreună, eu aveam prieten, el avea prietenă, dar de câte ori trebuia să ne ducem la vreo petrecere, majorat, nuntă sau alte lucruri de genul acesta el mergea cu mine şi nu prietenul meu, iar acest lucru era reciproc. De cate ori avea decepţii îi întindeam umărul pentru a putea plânge liniştit, încercând să îl încurajez şi de cate ori eram nervoasă el înfrunta cu mult curaj valurile de nervi care încercau să iasă afară. Din cand în când venea şi dormea la mine, mai corect spus în acelaşi pat cu mine, dar după faza de la hotel, din acea excursie, în care a încercat să mă violeze, niciodată nu a mai încercat să îşi întindă mâinile mai mult decât îi permitea „plapuma”.

Odată cu plecarea lui Răzvan parcă mă mai trezisem şi eu la realitate. Începusem să văd totul cu alţi ochi, să nu mai fiu atât de idioată şi deja tot ce zbura nu mai era comestibil. Nu îl mai iubeam pe Răzvan, dar cândva, am facut-o. Faptul că a plecat aşa, fără să spună nimic, lăsănd în urma lui doar o scrisoare – pe care şi în prezent o mai am – mi-a lăsat un gol în suflet. Pierdusem un amic. Nu, amic nu era tocmai cuvântul pe care îl merita dar, deocamdată, rămâne aşa.

Datorită faptului că ajunsesem aşa de buni prieteni am decis că ar fi mai bine să ne mutăm împreună pe parcursul facultăţii. În doi era mult mai uşor: chiria mai mică, costuri mai puţine, plus totul se împărţea la doi, aşa că, într-un fel, îi ajutam şi pe părinţii nostri. Nimeni nu a comentat nimic atunci când am anunţat asta. Părinţii mei îl stiau pe Raul şi a lui pe mine, ambele famili credeau că de fapt noi eram împreună. Părinţii lui au fost mai mult decât drăguţi şi ne-au ajutat să ne găsim un apartament cu două camere, undeva aproape de facultate – iar acest lucru nu era tocmai uşor.

Singurul lucru de care mi-a fost teamă a fost acela că o să murim amândoi de foame din cauza mea. La drept vorbind, nu eram cea mai bună bucătăreasă iar singurele feluri de mâncare pe care ştiam să le fac erau: cartofi prăjiţi, omletă şi supă de găluşte.
În timpul rămas am învăţat să gătesc. La început încă mai ardeam mancarea dar cu timpul am devenit maiestra în ale gătitului. Îmi plăcea să fac asta, ba chiar îl transformasem într-un hobby.

M-am ridica cu grijă din pat pentru a nu îl trezi. Oricum, chiar dacă aş fi încercat să trag de el nu aş fi reuşit nimic. Aveam însă „arma secretă”. M-am întins şi am auzit cum mi-a pocnit un os. Nu eram învăţată, încă, să dorm cu cineva, aşa că mai toată noaptea nu mişcam deloc pentru a evita să îl dau jos din pat pe Raul – aveam un mod mai dezordonat de a dormi -, deci mă trezeam pe jumătate adormită. Am deschis uşor uşa. Am lasat-o deschisă şi m-am îndreptat spre bucătărie pentru a face cafeau. Am scos ibricul – nu îmi plăcea aia făcută la filtru, pe atunci mi se părea prea tare -, am pus apă, am aprins aragazul, am pus patru linguriţe de cafea şi patru de zahăr şi am lăsat apa să fiarbă.
Îmi plăcea apartamentul ales de părinţii lui. Era spaţios şi, în ciuda faptului că aveam numai două camere avea o bucătărie destul de mare. Îl cumpărasem nemobilat. Toată mobila din casă fusese cumpărată de ai lui, ca drept răsplată pentru că reuşişe să intre. Mobila mă ducea cu gândul în altă parte.
Îmi plăcea mirosul de cafea.
„Oare ce este între noi? De ce ne-am mutat împreună? Dacă stăteam amândoi asta însemna că eram împreună?”
Da, chiar îmi plăcea mirosul a cafea... arsă. Când m-am întors am observat că deja dăduse în foc.
„ Firar să fie. Asta se întâmplă dacă te gândeşti la prostii, proast-o.”
Nu m-am sinchisit să sterg, oricum mai târziu aveam să fac curăţenie prin toată casa.
Am luat două ceşcuţe şi le-am umplut cu cafea. M-am aşezat cuminte, aşteptând. Imediat apăru în prag. Arâta divin dimineaţa.



Orice sfat/critica este bine venit(a).