Franturi de speranta

[Dark Blue]

`ello, dear>:D<
Am ajuns in sfarsit. Ei bine...e destul de bine, chiar foarte bine. Greselile de tastare sunt din ce in ce mai rare, si sper ca pana la urma sa lipseasca cu desavarsire, iar descrierea se pare ca incet-incet isi face aparitia. Cel putin in acest capitol nu i`am prea simtit lipsa.

Deci, Alex cred ca e taiat de pe lista. Sa vedem ce o sa se intample dupa "discutie". Austin, dupa parerea mea a cam exagerat, deci si el e taiat temporar. Mai ramane Jake. Sincer, nici el nu prea seamana cu tipul perfect. Haide, Rose, meriti ceva mai bun!:))

Se pare ca scrii mai bine pe zi ce trece, deabia astept sa vad rezultatele la capitolul urmator.
Spor la scris>:D<

[Katniss]

Hello dragilor, se pare că după o absenţă ceva mai îndelungată, am reuşit într-un final să aduc next-ul, care sper să vă placă. Vă mulţumesc pentru că aţi citit şi pentru comentarii, dar mai ales pentru că aţi avut răbdare şi aţi aşteptat atât, dar recunosc că am avut motive pentru care a apărut această întârziere. Lectură plăcută. Hugs.

Capitolul 14. Certuri

.

Nu pot să nu spun că nu eram stresată de discuţia ce avea să urmeze, aş fi fost ipocrită dacă aş fi negat că nu eram îngrijorată. Nu aveam nici cea mai vagă ce întorsătură ar fi putut lua această discuţie sau în ce direcţie. Totuşi un lucru îmi era clar, relaţia dintre noi se răcise şi din câte îmi dădeam seama după felul în care se comporta devenise mai reticent, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă nu cumva mă minţise când spusese că mă iubeşte. Şi atunci, de ce mi-ar mai fi spus asta? ceva nu era în regulă, doar că nu îmi dădeam seama ce.

Trecuseră câteva minute, timp în care nici unul nu spuse nimic. Aş fi putut să încep eu, dar nu ştiam la ce se gândea s-au ce aş fi putut să îi zic, aşa că nu am făcut decât să aştept , privindu-l în ochii pătrunzător de parcă acum era prima dată când îl vedeam. În timp ce el stătea acolo, privindu-mă la fel de tăcut. Părea absent ca şi cum mintea iar fi fost în altă parte, aşa că am oftat întorcându-mi privirea spre ceasul de pe perete ce indica ora nouă şi cinci minute. Deodată, am simţit cum mâinile mele au fost luate într-ale lui în timp ce mă trase uşor forţându-mă să îl privesc. Era ciudat, niciodată nu mai fusesem atât de intimidată, căci nu mă simţeam slabă ci mai degrabă eram pusă în dificultate.

- Rose… îmi pare rău. Dar am înţeles, suntem doar prieteni. Îmi spusese asta pe un ton atât de jos încât am crezut că va începe să plângă, aşa că văzându-l în starea asta atât de jalnică mi-am făcut o promisiune, că nu îl voi mai face să sufere şi că o să îi fiu ceea mai bună prietenă, asta dacă mi se va da voie. Desigur că nu îi voi spune asta, pentru că nu vreau să îşi facă speranţe degeaba. Pentru că ştiam cum e, trecusem prin asta de atâtea ori, încât nu mai voiam ca alţi să păţească la fel, cel puţin nu din vina mea.

Flashback:

- Ştii ceva m-am săturat de toate promisiunile tale. Nu faci decât să mă minţi. De ce nu recunoşti că ieşti doar un laş. Am rostit într-un exces de furie, plecând în cameră. Nu îmi părea rău de ceea ce spusesem, dacă asta l-ar fi trezit cât de cât la realitate. Oricum aşa făcea mereu, dar niciodată nu se ţinuse de cuvânt.
De două săptămâni nu a făcut altceva decât să bea şi să o certe pe mama, care numai Dumnezeu ştie cum îndurase toate astea, pentru că eu nu fusesem acasă ca să o apăr. În tot acest timp nu făcusem decât să vorbim la telefon şi chiar dacă ea nu îmi spusese nimic din ce i se întâmplase nu era nevoie, o ştiam deja. Asta fusese şi motivul pentru care la sfârşitul celei de-a doua săptămâni m-am întors acasă, unde l-am găsit pe tata într-o stare de-a dreptul deplorabilă, ceea ce m-a făcut să mă cert cu el şi apoi refuzând să îi mai vorbesc.

End of flashback.

- Sigur, doar prieteni, am rostit la rândul meu spunându-mi că era timpul să o luăm de la început. Am continuat să mai vorbim ceva vreme asta până când a sunat soneria, întrerupându-ne din aceea discuţie. Am mers să deschid şi am rămas destul de surprinsă să îl văd pe Jake stând în faţa uşi şi zâmbit, desigur că acel zâmbet ia dispărut imediat de cum îl văzu pe Alex, iar acum expresia de pe faţa lui era serioasă.

- Oh nu ştiam că ai musafirii, spuse destul de tăios de parcă prezenţa roşcatului îl deranja mai mult decât voia să arate.
- Nu îţi face griji, eu tocmai plecam, îi răspunse şi Alex la fel de tăios. Dar înainte îşi luă la revedere de la mine, vrând cu tot dinadinsul să îl enerveze pe blond. Nu am mai apucat să spun nimic, deoarece acesta m-a tras înăuntru lipindu-mă de peretele aflat în spatele meu.
- Ce naiba crezi că faci? L-am întrebat nervoasă , după care l-am împins de parcă nu aş fi ştiut ce avea de gând să facă.
- Îmi încercam şi eu norocul. Oricum, am venit sa te scot în oraş. Îmi răspunse prompt în timp ce dădea aprobator din cap.
- Pai mult noroc cu asta, pentru că eu nu merg. I-am răspuns la rândul meu la fel de hotărâtă, mai ales că de când mama îl găsise pe blond azi dimineaţă era destul de furioasă, aşa că sunt destul de sigură că nu numai se va opune, ci mă va şi pedepsii când se va întoarce. Plus că nu avem absolut nici un chef să ies. Desigur că Jake era din ce în ce mai sâcâitor, devenind enervant aşa că la cel de-al douăzecilea ,, te rog’’ am clacat, ajungând să spun da în cele din urmă. Aşa că imediat cum m-am schimbat am plecat cine ştie unde pentru că Jake desigur că nu mi-a spus.
Dar când să plecam a apărut mama împreună cu Dean şi nu păreau deloc încântaţi.
- Domnişoară eşti pedepsită, iar pe tine domnule te-aş ruga să pleci. L-am auzit zicând pe Dean deşi eram nervoasă m-am abţinut cu greu să nu încep să strig, ca să nu îşi facă blondul cine ştie ce impresie.
- Jake, e mai bine aşa vorbim mâine la şcoală. I-am spus după care am plecat în casă şi m-am încuiat în camera mea, cu ce drept făcea asta, cine se credea, clar dacă va continua să se comporte aşa unul dintre noi va ceda şi cred că eu voi fi aceea. Nu a trecut mult timp şi am auzit o bătaie în uşa se pare că era nesuferitul, viitor al meu tată vitreg. Oare chiar credea că am de gând să răspund.

- Rose, deschide. Tu nu auzi să deschizi?!
- Pleacă, lasă-mă în pace. I-am răspuns tare şi răspicat, încât să mă audă.
- Dacă nu mă laşi să intru, sparg uşa. L-am auzit zicând de parcă ar fi fost în stare.
Şi după ce mi-a spus asta, a tăcut. Oare plecase? Se pare că nu va reuşi să îmi facă faţă şi oricum dacă avea să mai îndrăznească să se comporte aşa cu mine viaţa lui va deveni un iad. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic şi am văzut cum uşa de la camera mea cade. Nu se poate, mi-am zis în gând, chiar o făcuse.
- Uite, dacă tu crezi că te voi lăsa să faci ce vrei. Te înşeli de azi înainte eu comand, să îţi fie clar.
- Ce de unde şi până unde, parcă ţi-am spus destul de clar să nu ai pretenţia să te numesc tată, eu am deja unul să îţi fie clar, am început să mă strig la el, iar în secunda următoare m-am trezit cu o palmă. Eram stupefiată. Chiar făcuse asta, nu, nu putea fi adevărat. Îmi jucase şi puţina demnitate pe care o mai aveam, în picioare, nu am mai reuşit să spun nimic deoarece a venit mama, care era mai îngrijorată de ce se întâmplase cu uşa decât cu mine. Nu cred că aş putea să descriu durerea care m-a cuprins în acel moment, era mai groaznică decât oricare altă bătaie pe care o primisem de la tata. Acum toate acele lovituri de curea, păreau nesemnificative pe lângă durerea pe care o simţeam acum. Era ca şi cum mii şi mii de cuţite mi-ar fi fost înfipte în inimă, sau poate chiar mai rău de atât.
Nu aş fi crezut niciodată că propria mea mamă îmi va face asta, că cea pe care am apărat-o de atâtea ori va fi atât de nepăsătoare, de indiferentă. Nu. Asta era prea mult pentru ca eu să pot înţelege, oricât aş fi încercat. Nu ştiu cum am reuşit să mă abţină să nu ţip, să plâng, să strig doar din dorinţa idioată de a mă elibera de toată presiunea pe care o simţeam. Mai întâi Jeny alegea un tip în locul meu, iar apoi asta.

Eram hotărâtă să nu le mai dau atenţie, cu toate că mă durea, eram hotărâtă să fac orice altceva numai să nu mă mai gândesc la asta aşa că după ce au plecat din cameră, mi-am luat un hanorac şi am plecat şi eu. Nu aveam o destinaţie în minte, doar că în aceste momente simţeam cum camera începea să devină tot mai neîncăpătoare, în timp ce lipsa de aer începea să mă afecteze.

Mergeam încet pe strada plină de oameni care se loveau de mine cu atâta nepăsare încât m-am speriat. Probabil dacă aş fi fost în toane bune, i-aş fi înjurat sau aş fi ţipat la ei, dar acum alta era situaţia. Privind în jur am realizat că ajunsesem într-un parc, deşi nu intenţionasem asta.
Deodată privirea mi-a fost atrasă de doi copii care se jucau împreună cu părinţii lor, păreau atât de fericiţi încât eram geloasă pe fericirea lor. Ştiu, poate eram egoistă, dar când mă gândesc că eu am avut parte doar de ,,fericire’’ bazată pe minciună şi falsitate îmi venea să plâng. De ce nu puteam fi şi eu ca ei? De ce a trebuit să cresc şi să îmi dau seama de nefericirea ce mă înconjura? De ce? Nu mi se părea corect, nu era cinstit.
Am stat aşa privindu-i în continuare, timp de câteva ore, nici măcar nu am sesizat când trecuse timpul. Mă simţeam rău ştiind că trebuie să mă întorc, dar şi mai rău amintindu-mi de ce se întâmplase mai devreme, ajunsesem să cred că mi-ar fi fost mai bine cu tata, cel puţin dacă eram lovită ştiam că o face el şi nu un idiot, care se crede în măsură să îmi ceară socoteală.
Era clar, nu mai judecam cum trebuie, dacă ajunsesem să mă gândesc la asta. M-am ridicat încet şi am pornit cu paşi mărunţi spre casă. Se pare că deja începea să se întunece şi totuşi nu mă trăgea inima să mă grăbesc din două motive destul de simple, şi anume: nu aveam chef să îi văd faţa lui Dean şi nu îmi doream să ascult nici o morală. Şi cu toate că am mers destul de încet, am ajuns într-un final. ,,Gata Rose, trebuie să fii tare şi să îi înfrunţi’’ mi-am zis în gând încercând să mă îmbărbătez. Am tras aer în piept şi am intrat, însă am fost destul de surprinsă când am realizat că nu era nimeni se pare că plecaseră, din nou. Cel puţin scăpasem de morală în seara asta. Însă am realizat un lucru mult mai important şi anume că aşa vor fi serile pentru mine, că voi fi singură. Înconjurată doar de liniştea de mormânt şi întuneric, asta era clar acum şi asta doar din cauza lui Dean, pe care îl uram. Nu mă mutasem în ţara asta departe de toţi cei dragi, pentru ca totul să devină la fel, un coşmar.

[Dark Blue]

Hey>:D<

Mda, se pare ca nu mai sunt eu ultima(yay).
Bun, se pare ca povestea ramane la fel de buna, dar mai ai cateva greselute, in special cu semnele de punctuatie .Am incercat, cel putin in capitolul acesta, sa le scriu pe toate, dar nu am reusit. Am aici cateva mai grave si cateva greseli de tastare, dar restul depinde de tine. Sper deocamdata sa fii atenta la acestea si apoi sa reusesti sa ti le corectezi singura pe restul, si capitolul urmator sa fie mai bun. Here:

"Şi atunci, de ce mi-ar mai fi spus asta, (semnul intrebarii, fara virgula) ceva nu era în regulă, doar că nu îmi dădeam seama ce. "
"Eram stupefiată (punctulet:))) chiar făcuse asta,"
" Oare chiar credea că am de gând să răspund. "(semnul intrebarii)
"Uite, dacă tu crezi că te voi lăsa să faci ce vrei, te înşeli (Punct) de azi înainte eu comand (ai putea pune o virgula, cred...) să îţi fie clar. "
"Dar am înţeles (virgula) suntem doar prieteni"
"ceea ce m-a făcut să mă cert cu el (ok, aici inca o virgula, si, cum poate sa se certe cu el, daca refuza sa vorbeasca cu el? Ar fi mai usor daca ai pune un "si mai apoi") refuzând să mai vorbesc cu el."
"ieÅŸti"- esti
"End of flasback" -da, iar probleme cu sfarsiturile. Bine macar ca nu e la fel de grava ca data trecuta. Asta e chiar...ignorabila:))
"apărato" - aparat-o
"mintea iar fi fost" - o liniuta mare si grasa la i-ar

Cum am mai spus, mai sunt si alte cateva, dar nu le`am scris pe toate. Atentie le punctuleeet, si spor la scris, sweety>:D<

[LonelySoul]

Eeeeee. Dean e aşa un monstru. Cum îndrăzneşte să dea în Rose? Se pare că istoria se va repeta.

However:-j. Dialogul a fost cam mult dar consider că era necesar şi m-aş fi aşteptat la ceva mai multă descriere. Cu naraţiunea a fost ok. Acţiunea nu a fost grăbită însă se putea contura ceva mai mult cu ajutorul descrierii. Deasemenea, am spus şi o s-o mai spun, modurile de expunere le îmbini frumos, astfel încât conţinutul să fie uşor de citit, aşezarea în pagină este ok şi admir faptul că scrii cu diacritice.
Îmi mai place că acţiunea este complicată şi că de fiecare dată lucrurile iau câte o întosătură mai... imprevizibilă dacă aş putea spune.
AÅŸtept nextul ÅŸi spor la scris.
>:D<

[Rose ^^]

Sys, am revenit. Cum sa nu trec si eu. Pai ca in celelalte capitole mai captivat prin actiunea si idea acestui capitol, nici nu am realizat cand sa incheiat :]] asa pai descrierea a fost, desi puteai sa mai sapi mai mult privind sentimentul de ura care ia nastere pentru Dean si ma bucur, oarecum.
Dialogul nu mi-a pasat cantitatea pentru ca a fost bun, iar la greseli unele s-au spus sus, alea care le ochisem si eu.
Nesuferit mai e Dean, cum sa dea in ea? mai ales pentru o chestie de aia, si mi sa parut normala reactia lui Rose si maicasa e cam rece de la un tim cu ea, totusi. E mai importanta o usa decat ficasa, interesant.
Spor la scris:*

[Kayla.]

Hello :] Am ajuns si eu pe aici, intr-un sfarsit. Sorry de intarziere, dar abia acum mi-am facut putin timp sa trec pe aici. A fost un capitol bunicel, desi cred ca puteai mult mai mult avand in vedere potentialul tau. Descrierea a fost buna, desi as fi preferat sa descrii mai amanuntit sentimentele, iar naratiunea si dialogul au fost ok, desi mai puteai folosi dialog. N-am prea observat greseli de tastare, ceea ce e bine, desi am fost cam preocupata sa citesc capitolul. So, that's all, i guess. Bafta cu next-ul si nu uita sa ma anunti cand il pui. Bye, bye! >:D<

[Nixu]

Hello:*
Imi cer scuze pentru intarziere^^''
Capitolul asta isi merita titlul:))... totusi prima parte nu mi-a atras deloc atentia.
In schimb sfarsitul mi-a placut mult... chiar nu ma asteptam ca Dean sa sparga usa, dar cand a lovit-o pe Rose am intepenit pe scaun:))... cu siguranta a fost o surpriza. Ma intreb cum de a indraznit sa o loveasca?
Am fost la fel de surprinsa si de nepasarea mamei ei... eu una il spanzuram pe tip... anyway abia astept o noua confruntare intre ei... numai ca de data asta Dean sa iasa ciufulit:D
Sper ca de data asta sa aduci nextu ceva mai repede:*:bye:

[LoLix]

of doamne nu pot sa cred ca insfarsit am reusit sa mai ajung si pe aici si sincer nu regret ca am facut-o capitolul asta e super bine cu cateva greseli dar e ok si asa. sincer atunci cand Rose e lovita de tatal ei vitreg ma asteptam sa pleve de acolo eu una cam asta as fi facut sau in cel mai rau caz as fii facut o criza de nervi si as fi ineput saurlu si mai multe. acum chiar astept cu nerabdare sa pui capitolul urmator. si sper sa fie curand asa ca bye bye

[Katniss]

Hello. Uite ca am reusit sa aduc nextu si la acest fic. Sper sa va placa cat de cat mai ales ca acest capitol probabil va parea putin grabit, dar veti intelelege de ce in urmatoarele capitole. Oricum, va rog sa scuzati greselile datorita timpului meu care este limitat nu am mai avut timp sa il mai corectez de mai multe ori. Lectura placuta. Enjoy.

Capitol 15. Singurătate vs. Iertare

Aveam privirea aţinită spre ceasul aflat pe noptieră. Nu făcusem decât să îl privesc în continuu de două ore de când mă trezisem. Eram într-o stare deplorabilă. Niciodată nu cred că mă simţisem atât de singură.

Nu ştiu cum sau ce se întâmplase. Cert era că brusca schimbare a lui Dean mă ţinuse trează toată noaptea. Nu puteam înţelege nici acum ce îl apucase seara trecută. Nici măcar nu ştiam cine este cu adevărat. Încercam să găsesc o scuză cât de cât plauzibilă prin care să pot să îi iert comportamentul. Oare de ce trebuia să mi se întâmple mie asta? Chiar trebuia să sufăr din nou, oare chiar nu suferisem destul?! Era deja mult prea mult, iar faptul că mama mă tarata în felul în care o făcea mă demoralizase complet. Poate greşisem, dar nu trebuia să mă trateze aşa. Am mers spre camera ei, doream să vorbesc cu ea. Am bătut de câteva ori, dar nu am primit nici un răspuns aşa că am intrat, dar nu era nimeni se pare că nici măcar nu dormise acasă.
Am ieşit dezamăgită şi am început să o strig, dar nu mi-a răspuns nimeni. Era clar din cauza lui Dean. Eu nici măcar nu mai existam. Mă durea să constat asta, mă durea să îmi dau seama că de acum cea care îmi dăduse viaţă nu va mai fi lângă mine. Şi cu toate că mai trecusem prin asta când tata îi interzicea să îmi vorbească. Dar acum când un necunoscut ne ,,desparte’’, distrugând orice legătură dintre noi asta nu mai devine aşa de uşor de acceptat. M-am reîntors în cameră unde m-am pregătit rapid de şcoală. Chiar nu îmi păsa cum arătam, mai bine spus nu îmi păsa de nimic.
Nu ştiam ce era de făcut, acum cuvintele nu mai erau deajuns.
Începusem să mă gândesc destul de serios să plec la tata, nu avea nici un rost să stau undeva unde nu sunt dorită. Desigur trebuia să vorbesc cu acesta, şi să îl conving să mă lase să mă mut la el, fără să îl fac să bănuiască ce se întâmplase. Mi-am luat geanta şi telefonul şi am plecat la şcoală. Nu voiam să iau nici autobuzul sau vreo maşină, acum aveam nevoie să fiu singură să mă gândesc. Se părea că era una din acele zile mohorâte de toamnă, atmosfera se potrivea perfect cu starea mea de spirit. Deodată, picăturile mari şi reci de ploaie şi-au făcut apariţia udând pământul ce părea uscat. Deja eram udă, şi totuşi nu am încercat să fac ceva, nici nu am mers mai repede era chiar plăcută senzaţia pe care o simţeam atunci când picăturile îmi alunecau pe faţă. Când am ajuns în sfârşit, când să intru blonda oxigenată mi-a închis uşa în nas. Nu mă deranja că stăteam afară, ci eram furioasă pentru că ştiam că o făcuse intenţionat. După ce am intrat pe hol l-am văzut pe Austin şi gaşca lui de fraieri cum se luau de o fată de-a IX-a se pare că nu se învăţau minte niciodată. Fără să mai aştept am intrat în mijlocul grupului şi am început să îl împing pe brunet care luat prin surprindere nu se opuse. Îl trăgeam în continuare de braţ fără să mă opresc din mers.

- Opreşte-te nebuno, ce crezi că faci? Mă întrebă şi după felul în care mi-o zisese părea destul de nervos.
- Nici gând, credeam că ţi-ai învăţat lecţia, dar se pare că nu, şi zicând asta am deschis uşa de la intrare şi l-am tars afară în ploaie, pentru mine nu era aşa de rău căci eram deja udă, dar pe el părea să îl deranjeze.
.- Ah e rece. Tu ai probleme cu capul, dar lasă că vezi tu o să mi-o plăteşti. Ţipă la mine şi începu să se zbată încercând să scape, nu avea nici o şansă. Planul meu era simplu o să îl ţin afară până când uşile vor fi închise şi nu va mai putea intra în clasă decât la pauză. Şi aşa se întâmplase rămăsesem amândoi afară aşa că i-am dat drumul.
- Eşti dusă, afirmă lăsând câteva înjurături să îi scape printre dinţi. Nu l-am ascultat şi am plecat spre o bancă aflată ceva mai departe de locul unde mă aflasem. Peste câteva secunde Austin veni şi se aşeză lângă mine.
- Ştii că asta nu va rămâne aşa nu? Mă întrebă ridicând din sprâncene.
- Ştiu… ar trebui să profiţi cât mai ai ocazia, am răspuns întorcându-mă cu faţa spre el.
- Ce vrei să spui? Îmi spuse şi mai nedumerit, după care am văzut cum îşi apropie mâna de chipul meu dând la o parte câteva şuviţe de păr. Nu m-am obosit să îi răspund, în fond nu era nimic sigur şi oricum de ce mă mai întreba asta.

Acum ploaia care cadea din ce în ce mai tare reuşea să mă liniştească.Timpul trecea destul de greu mai ales că nici unul dintre noi nu spunea absolut nimic, însă când am auzit soneria m-am ridicat şi am pornit în fugă spre clasă, amintindu-mi că am câteva haine uscate în dulap, haine cu care m-aş putea schimba. Şi după ce m-am îmbracat cu haine uscate am mers să o caut pe blondă. Încă era datoare. Desigur, nu a fost prea greu să dau de ea ţinând cont că era în baie cu celălalt zeu, adică cu Jake se sărutau de zor mult prea ocupaţi să mă vadă dealtfel. Aşa că am luat un pahar de apă de la fata pe care o scăpasem de gaşca lui Austin şi i l-am turnat în cap.
Desiur că a început să strige şi să zbiere cum numai ea putea să o facă. Ţipa ca o isterică adresându-mi o sumedenie de ,, complimente’’.

- Rose, dacă erai geloasă puteai să îmi spui. Nu trebuia să faci asta, să ştii că nu e frumos. Se trezi şi Jake să spună vizibil deranjat de întrerupere.
- Eu geloasă, ai vrea tu. Dragă, gelozia nu are nimic de a face cu asta. Pur şi simplu am vrut să o învăţ, defapt să îi amintesc prietenei tale nu prea inteligente să nu mă mai enerveze. Auzi la el, eu geloasă? am inceput sa bombon, asta mă amuza mult prea mult pentru a mă putea abţine să nu încep să râd. Se pare că blondul îşi dădea prea multă importanţă şi asta doar pentru că petrecusem ceva timp împreună. După mine ar fi putut la fel de bine să se arunce şi de pe un pod că tot nu mi-ar fi păsat. Era prea târziu, şi prea ciudat tot ceea ce se întâmpla. Adică, dacă crezuse măcar că am fi putut fi prieteni se înşelase. Departe de mine gândul acesta. Fusesem deacord să stau cu el doar pentru că Dean şi tatăl lui erau asociaţi. Ştiam prea bine amândoi că nu puteam să fim prieteni, mai ales că de când venisem aici relaţia ,,noastră’’ se afla cu puţin deasupra suportabilităţii. Iar cât despre Austin relaţia noastra era clar, de antipatie totală. Defapt cred că ne era greu să ne vedem şi în poze. O chestiune tipică de origoliu, prostească poate pentru unii, dar foarte importantă pentru noi.
Şi uite aşa trecuse şi ziua de azi fără alte incidente. Ajunsesem din nou acasă, unde eram din nou singură. Iar acest lucru se întâmpla deja de două zile. Începusem să cred, că de la incidentul cu Dean, mama uitase că mai existam şi eu. Într-un mod ciudat, acceptasem toate aste deşi eram din ce în ce mai tristă, iar asta putuseră să observe şi cei din jur. De două zile nu mă mai certasem cu nimeni, nici măcar cu blonda oxigenată care profita de orice ocazie să mă calce pe nervii, iar pe ,,zei’’ nici nu îi mai băgam în seamă. La ore eram total absenta, dovadă stând notele pe care le luam. Nici măcar când am fost chemată de domnul broscoi la el în birou să îi explic ce se întâmplă nu am spus nimic, nu m-am luat la ceartă, nu l-am înjurat. Asta era total atipic mie. Şi chiar dacă avem probleme, nu am spus nimănui nici măcar lui tata care mă sunase să vadă ce mai fac, rugându-mă să îi transmit mamei că nu ştie dacă va veni la nuntă. Şi cu toate că mă străduisem să nu îşi dea seama de starea în care mă aflam, nu putusem să ascund tristeţea din voce, aşa că m-am văzut supusă unui lung interogatoriu şi nevoită să îi expun întreaga situaţie. Desigur, că am minţit şi cu toate că nu mă crezuse îmi acceptase explicaţiile mai mult sau mai puţin plauziblie. Dar, reuşisem totusi să îl fac să creadă că eram defapt îngrijorată de nunta care urma, şi că aşa suntem noi fetele în astfel de momente şi multe alte aberaţii, spuse însă cu un scop nobil. Salvarea feţei lui Dean de la aplicarea unui machiaj permanent. De necrezut sau nu, în ciuda bătăilor pe care le primisem de la tata, acesta nu era în totalitate un ,,monstru’’. Ştiam că în momentele sale de luciditate mă iubea în felul său, chair dacă nu o arătase.
Venise şi minunata zi de joi, iar minunatul cuplu nu îşi făcuse apariţia cu toate că mai erau doar câteva zile până la marele eveniment.

- Poate au pleact în luna de miere, spuse Melinda în încercarea de a mă binedispune.
- Nu mă ajuţi deloc, să ştii. I-am răspuns la rândul meu după care am încercat să schiţez un zâmbet, doar că nu prea îmi ieşise. Iar zâmbetul meu se transformase într-o ,,schimonosire’’ a feţei mele. Totuşi această schimonosire reuşise să le facă pe colegele mele să râdă copios pe seama mea. Mă bucuram totuşi că mai puteam face pe cineva să râdă, dacă eu nu puteam.
- Nu răspunde? Continuă Vanessa să întrebe văzând cum arunc telefonul pe bancă.
- Vezi să nu. A intrat iar căsuţa şi cred că le-am lăsta deja o sută de mesaje. Oare de ce îmi mai bat capul cu asta. Chiar aşa, oare de ce o mai făceam. Adică nu ar fi trebuit ca ei să fie cei îngrijoraţi?! Zilele astea trecusem prin o mie de stări de la tristeţe, la îngrijorare, la nervozitate şi în cele din urmă la disperare. Eram disperată că nu ştiam nimic de mama, eram disperată că nu ştiam de ce era supărata pe mine. Adică, nu cred că întâmplare cu Dean ar fi fost un motiv atât de bun, încât să uite de tot de mine.
Se pare că le plăcea să mă ţină în tensiune. Iar când m-am trezit sâmbăta dimineaţa în casă cu o grămadă de necunoscuţi, deja asa a fost prea de tot. Şi am răbufnit începând să ţip ca o isterică la toţi acei oameni care după câte îmi spuseseră erau aici să mă ajute. La ce nu ştiam încă, pentru că nu le oferisem ocazia să îmi explice. Timp de câteva minute nu am făcut de cât să strig şi să arunc cu fiecare lucru care îmi cădea în mână. Poate că eram nebună, sau poate că doar exgerasem. Ceea ce era cert în aceste momente era că toţi acei necunoscuţi mă priveau şocaţi. Şi atunci mi-a picat fisa paote că erau aici să mă ajute să mă prgătesc pentru nuntă. Căci în seara asta era marele eveniment. Da asta trebuia să fie. Şi într-adevăr aşa era. Sarcina lor era să se ocupe de aranjarea mea, deşi puteam face asta şi singură. Ştiam că mama nu prea avea încredere în gustul meu în materie de haine, mai ales că pentru aceast eveniment sofisticat trebuia să mă îmbrac precum acele sclifosite din înalta societate. Chiar detestam asta. Iar în momentul în care am fost aproape ,,forţată’’ să probez o grămadă de rochii am început din nou să protestez. Pur şi simplu nu era stilul meu, nu mă mai îmbrăcasem cu o rochie din clasa a cincea, şi acum trebuia să probez atâtea rochii care erau prea pompoase, prea exagerate, prea mult pentru mine. Ajunsesem la ultima rochie şi eram hotărâtă că dacă nici aceasta nu îmi va plăcea mă voi duce îmbrăcată după bunul meu plac şi gata. Daor că această ultimă ţinută reuşise să mă mulţumească. Era o rochie roşie şi lungă despicată destul de mult pe piciorul drept. La ea veneau asortate o pereche de pantofi roşii de catifea mult mai înalţi, faţă de ceea ce purtam de obicei. Şi cu toate că mi-ar fi plăcut să spun că nu îmi place, aş fi minţit. Părul roşcat îl aveam strâns într-un coc în timp ce două şuviţe îmi alunecau pe chip. Dar chiar şi aşa, dacă aşa credeau ei că mă vor face să uit felul în care m-au tratat se înşelau.
Era ora şaisprezece şi jumătate, iar dacă îmi aduceam bine aminte slujba religioasă avea loc la ora optusprezece. Se pare că trebuia să plecăm. Pe tot parcursul drumului nu am făcut decât să mă gândesc la ce se întâmplase. Îmi era greu să îi iert, dar nu puteam să le stric acest moment de fericire. Aşa că am hotărât să îi iert, dar să nu uit. Nici chiar eu, nu puteam să încerc să mă mint singură sperând că totul va fi ca înainte. Astea erau doar iluzii. Am ajuns în acelaşi loc în care mă dusese şi Alex, dar era pustiu. Îl amenajaseră pentru acest eveniment şi se vedea că munciseră mult la asta, dar la ce bun dacă nu era nimeni. Aiurea. Se pare că eram primă şi se pară că voiau să îşi bată joc până la capăt.
Deodată am auzit cum cineva strigă la unison ,, Surpriză’’ iar când m-am întors am văzut scris pe un ecran uriaş ,, La mulţi ani, Rossy te iubim’’ şi am văzut invitaţii venind spre mine împreună cu mama. Într-adevăr astăzi era ziua mea. Iar eu uitasem complet de asta.

[Nixu]

Hello:*
Desi capitolul a fost c-am posomorat finalul a fost unul neasteptat.
Imi e destul de greu sa cred ca din atatia baieti nici unul nu-i pentru Rose... desi sper ca pana la sfarsitul ficului sa-si gaseasca si ea pe cineva.
Trebuie sa recunosc ca, comportamentul mamei a fost destul de ciudat, chiar daca lipsa ei a fost pentru ai pregati fetei o surpriza... totusi asta nu-l scuza si pe Dean.
Sunt foarte curioasa sa vad cum va reactiona fata:*:bye: