Doar o umbră

[.Anne]

Capitolul II

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate...”

-Kseniya...
Atunci am simțit pentru prima oară groaza. Îmi era frică și totuși mă vedeam ca o lașă. M-am închipuit atunci moartă, spiritul meu încă fiind prizonier pe pământ. Țin minte că vizionasem un film cu un subiect asemănător. Era vorba despre o fetiță care a fost răpită de un pedofil. Biata de ea... Mi se făcea pielea ca de găină numai când îmi aminteam secvențele din film. Nenorocitul a omorât-o, iar spiritul ei a rămas pe pământ și s-a răzbunat pe bărbat. Apoi a văzut lumina și toate lucrurile rele au dispărut. Ce impresionant! Mă săturasem de ficțiunile astea cinematografice! Când ești pus în fața unui psihopat care iți ține cuțitul la gât și are un zâmbet isteric, nici măcar nu mai ai forța să vorbești, da’ să te mai și zbați ca să scapi așa cum fac eroinele din filme. Urăsc filmele! Sincer, nu-mi amintesc ce s-a întâmplat mai departe pentru că am simțit o înțepătură în brațul stâng și apoi am adormit.
Frigul mă cuprinsese, iar brațele mi le simțeam slăbite și lipsite de orice vlagă. Am simțit o durere de cap imposibilă și o amețeală destul de puternică. M-am ridicat în capul oaselor. Atunci m-a cuprins spaima. Eram într-o mașină necunoscută mie, într-o beznă totală, lângă o persoană străină și aveam mâinile legate. Încercam să mă conving că totul este un vis și că o să mă trezesc, iar totul o să revină la normal. Din păcate ceea ce mi se întâmpla era mai real decât părea. Am început să-mi mușc buzele cu nervozitate, necontrolat. Priveam în jur ca o nebună și încercam să recunosc femeia de lângă mine. Era ea! Cea pe care o întâlnisem în biserică și cea care presupusesem că m-a drogat. În acel moment o uram din suflet. Dacă aș fi știut de câte lucruri oribile mă va scăpa, aș fi îmbrâțișat-o și i-aș fi mulțumit. Păcat că Nina a murit înainte să apuc să fac aceste lucruri. Am aflat mai târziu că era destul de grav bolnavă. Nimeni nu mi-a dat mai multe detalii. Știu doar că am venit dintr-o misiune și am găsit-o moartă. Am avut atunci sentimentul cum cineva îmi sfâșie ultima frântură de speranță. Îmi pare rău, Nina! Îmi pare rău că nu ți-am spus niciodată cât de importană erai pentru mine... Dar, ne vom întâlni în Iad. În curând...


-Coboară! Aici e noua ta casă.
Vocea lipsită de sentimente și rațiune a lui Yuri s-a auzit din locul șoferului. Abia atunci conștientizasem că mașina se oprise. Rămăsesem singură pentru câteva minute. Am privit pe geam. Eram distrusă psihic. În fața mea era o clădire mare, impunătoare, dar atât de cenușie. Îmi dadea impresia de un orfelinat, sau, mai rău, o casă bântuită. Orice ar fi fost, eram sigură că acolo îmi era sfârșitul. Ei bine mă înșelasem. Sfârșitul meu avea să fie într-un birou modern, luminat și destul de încăpător. Ce ironică e soarta...
Imediat, brațul brunetului m-a târât afară din mașină. Era atât de puternic față de mine, încât nici măcar nu mă puteam opune forței sale. Imediat lacrimile au început să-mi curgă șiroaie pe obrajii albi. Mă zbăteam și imploram îndurare. Îl rugam să-mi dea drumul. Spuneam că poliția nu va afla. Pe scurt, ajunsesem în pragul disperării. Îmi era frică de moarte. Nu știam ce vrea să facă cu mine. Nu crezusem că o persoană atât de minunată poate fi în același timp un monstru. În momentele alea îmi era scârbă de el. Îi simțeam mâinile pe corpul meu, bruscându-mă. Aveam dese schimări de atitudine. De la implorat treceam la înjurat, de la înjurat la plâns și de la plâns la zbătut. Cred că asta l-a supărat, pierzându-și răbdarea. Atunci a fost prima oara când m-a lovit. El a fost primul care mi-a dat o palmă. Niciodată nu mai simțisem o așa durere. În anii mei de copilărie, eu nici măcar nu-mi rupsesem o mână sau vreun picior vreodată.
-Yuri! Controlează-te. E o biată copilă... Nici măcar nu știu de ce ai adus-o. Așa ai făcut și cu ea, iar acum ne cauzează tot felul de probleme.
-Dar e cea mai bună și nu conteaza!
Stăteam întinsă pe podeaua rece, cu capul în mâinile bătrânei. Le ascultam conversația, dar nu știam despre ce sau despre cine vorbeau. Am deschis ochii și am constatat că mă aflam într-un fel de birou. M-am ridicat în picioare, privind-o pe Nina, care încă stătea așezată pe jos. Am schițat un mic zâmbet, care a dispărut când privirea mi s-a intersectat cu cea a lui Yuri. Arăta ca un asasin. În ochi îi puteam citi o dorință sadică de sânge. Zâmbetul malefic îmi dădu fiori. A început să râdă isteric, ca un nebun. Îmi era frică de el. Am știut de atunci că poate ucide fără măcar să privească în urmă.
-M-ați chemat, șefu’?
Am privit în dreptul ușii, de unde venea vocea. Era un bărbat. Mă privea cu ochii de un gri deschis și un zâmbet „ucigător”. Cred că știa despre ce era vorba. Bănuiam atunci că nu fusesem singura care pățise așa ceva, dar acum sunt sigură. Acela era Sergey Kovalev. Mâna dreaptă, sau mai bine zis marioneta lui Yuri. Pe moment am rămas impresionată de aspectul său fizic. Părea un bărbat adevărat. Țin minte că și-a trecut mâna prin părul blond și a fluierat când m-a văzut. Era înalt și cu un fizic de invidiat.
-Du-o în cameră cu surioara ta cea dragă...
Blondul mi-a pus mâna pe umărul drept, împingându-mă puțin. Mă conducea prin niște holuri întunecate și reci. Încă mă înfior când îmi aduc aminte. Nu m-am obișnuit niciodată cu locul ăla. Mereu credeam că iese după un colț vreun om care mă va decapita. Frica punea stăpânire pe tine când călcai acolo. M-a oprit în fața unei uși, pe care a descuiat-o și m-a împins înăuntru. Nu i-am purtat niciodată ranchiună lui Sergey. Probabil din cauza faptului că mereu am simțit o simpatie inexplicabilă față de el. Probabil că o vedeam pe Anastasia în el, sora lui. Când am intrat în cameră am vazut-o pe ea, pe lângă toată mizeria de acolo. Stătea pe unul din paturile din încăpere, cu picioarele pe perete. Era tare drăgălașă. Parcă nici măcar nu o interesa că e închisă printre niște nebuni. Arăta ca o adevărată rusoaică. Părul blond, bogat, îi cadea despletit pe umeri, iar ea se juca cu singura șuviță brunetă. Privirea de smarald mă inspecta din cap până în picioare, dar nu s-a obosit să-mi spună ceva. Pur și simplu s-a ridicat și... m-a atacat.
Nu voi uita niciodată cuvintele ei după ce m-a lovit de mai multe ori. Cred că ea a fost cea care mi—a dat putere și m-a ajutat să conștientizez că voi muri dacă nu mă voi sălbătici.
Mă lovea fără încetare, iar eu îi simțeam pumnii cum îmi distrug chipul. Când am căzut, a început să mă lovească în stomac cu picioarele. Aveam respirația tăiată și simțeam gustul sângelui.
-Moartea o să te ia în brațe în curând, frumoaso... Aici fericirea se plătește doar cu suferință și vărsare de sânge. Dacă nu o să înveți asta, lupii or să te mănânce de vie.
M-a ridicat și m-a întins pe unul din paturi. Era puternică. Mi-am dat seama de asta pentru că nu-mi mai simțeam corpul. Nu înțelegeam atitudinea ei atunci. Să mă bată fără măcar să știe cine sunt, iar apoi să mă ajute. Dar acum știu! Era un fel de inițiere. Mă pregătea pentru ce-i mai rău. Îți mulțumesc Anastasia! M-ai pregătit pentru ce avea să urmeze... În momentele în care voiam să mor, îmi aminteam de cuvintele ei... Scumpa mea Anastasia. Și ție ti-au răpit tinerețea... Îmi pare rău că nu te-am putut lua cu mine când am plecat. Ai fost o prietenă adevărată, dar rămâi o asasină.


Ușa s-a deschis. Sfărșitul meu era aproape. Nu știu pe cine a trimis, dar sunt pregătită. Am văzut o siluetă, dar nu prea clar din cauza luminii. Nu mai contează... Acum voi muri!