10-01-2012, 03:24 PM
Capitolul 6
~Shino pov.~
Nu sunt cu nimic mai bun ca ea. Gandul asta m-a fustrat intreaga noapte. Gandul confesiei faptelor ma loveste cu o putere nestavilita. Inca am pe buze atingerea ei, ca o amprenta care te condamna la distrugere. Ma dezgust singur. Nu mai am dreptul la nimic decat respingere.
Dar iti voi cersi dragostea scumpa mea. Voi respinge orice sentiment in afara de iubirea pentru tine, caci tu esti singura care ma face sa ma simt intreg.
~Hinata pov.~
Nesiguranta raneste. Sentimente slabe, stinse, nu te pot conduce prin viata. Si cazi, cazi mai jos decat ai fost vreodata, lucrurile nu-si au sensul. Nu m-as sacrifice pentru tine, lipseste nobilimea sentimentului de iubire sau lipseste in intregime, nici macar nu stiu daca-mi mai pasa.
Nu ma atinge nimic, astazi sunt de piatra. Si cine ar fi crezut ca sentimentul de putere te poate ranii, te doare intr-un mod inexplicabil. Ai fost un punct pe care nu-l puteam atinge, acum esti doar o jucarie.
Imi lipesc fata de geamul aburit al tramvaiului, stiu fara sa privesc afara ca a inceput sa ploua, chiar daca vocile oamenilor nu ma lasa sa aud caderea stropilor. O simt, mai presus de orice, macar atata…
As vrea sa plang dar societatea ne invata ca pana si pentru aceasta exprimare simpla a emotilor exista un loc si un timp potrivit. Ma retin prosteste, stiu oricum ca nimeni nu-mi observa prezenta.
Cobor din tramvai atunci cand o fac majoritatea, fara sa ma asigur ca eram in locul potrivit. Nu mai ploua, mai bine asa.
Merg inca cativa pasi ghidata doar de sentimentul anost de obisnuinta.
Primul lucru care-mi atrage atentia cand pasesc in curtea scolii e el. Sta impietrit, parca inapt pentru scurt timp sa se miste. Ochii lui ma privesc tristi, parca ar vedea prin mine, facandu-ma poate sa cred ca am gresit cu ceva sau poate ca totul are sa se termine, acum, aici… cand de fapt totul e doar inceputul unei povesti mai lungi, sau nu asa trebuia sa fie?
Sau poate am simtit sfarsitul inca din prima clipa in care m-am trezit. Asta ar explica tot sau ar face lucrurile mai confuze. Nu mai stiu…
Ajung langa el mai repede decat voiam. Ma priveste o secunda fara sa intrebe nimic, fara sa zica nimic. Se apropie de mine si ma saruta. Il imping, gustul buzelor lui imi pare prea strain, pentru o secunda simtindu-ma o intrusa in bratele lui. Nu te mai vreau, simt ca ma ranesti neintentionat, dar nu te pot suporta.
Privesc in gol, el ma priveste pe mine. Simt ca cineva se freaca usor de umarul meu trecand pe langa mine. Imi mut privirea si-i intalnesc parul roscat, scuturandu-se in vant, in timp ce inainteaza in fata mea spre cladirea liceului. Instinctiv il privesc pe Shino. O priveste tot pe ea, pierdut…
Brunetul isi intoarce brusc privirea spre mine. Incepe sa tremure inclestandu-si pumnii, aratand o nervozitate ciudata,necunoscuta mie.
- La dracu…! Murmura privind in gol, inca tremura.
Il privesc fara sa stiu cum sa reactionez. Situatia mi-e strina, prea straina. Simt nevoia sa fug, nu-l vreau langa mine fara sa gasesc un motiv plauzibil pentru asta, totusi ma distruge.
Shino isi pune mainile pe umerii mei, strangand materialul bluzei cu degetele. E nervos, nervos pe el insusi.
- Am fost cu ea, am strans-o in brate, am sarutat-o, m-am pierdut… Imi spune soptit, fara sa ma priveasca in ochi, fara sa mai respire pentru cateva secunde ca mai apoi suflu sa-i devina sacadat, obosit.
Nu-l mai pot privii, trec pe langa el repede de teama ca voi afla mai multe, mai multe cuvinte care m-ar putea ranii. Ma intreb pe mine insami daca a fugii de adevar e cea mai buna solutie, dar din nou nu ma pot controla, din nou renunt la lupta. Am fost mereu asa, prea slaba ca sa lupt.
Shino ma prinde de mana, ma opresc fara sa vreau. Se apropie mai tare strangandu-ma in brate din spatele meu. De data asta ii recunosc atingerea, ma simt din nou protejata in bratele lui. Dar mandria? Chiar se poate uita totul atat de usor? Sau asta doar ar demonstra ca-i apartin in totalitate, ca nu mai exist individual.
Ii desfac bratele cu usurinta stiind ca nu se asteapta la asta.
- Aveau dreptate, esti doar un nimic!
- Hina, esti prea dura, e doar o gresala, ma pot indrepta…
- Sunt prea dura? Cu atat mai bine. N-am nevoie sa indrepti lucrurile, faptul e deja consumat. Nici n-ai avea cum.
- Spune-mi ce vrei sa fac!
- Din pacate am ajuns sa te iubesc, dar asta poate sa nu valoreze nimic. Ne vedem dupa scoala…
Ii spun repezit, de teama ca voi incepe sa plang. Merg cu pasi repezi spre intrarea in cladire si urc scarile ca un robot. Imi fac intrarea in clasa mai subtila ca niciodata. N-am nevoie de compasiunea nimanui care ar putea observa in ce stare jalnica am ajuns.
Orele trec repede, fara sa reuseasca sa-mi atraga atentia. Ma gandesc neincetat fara sa ajung nicaieri. Starea asta ma distruge tot mai tare, devin fragila.
De indata ce orele se termina ies in viteza din scoala. Nu vreau sa-l vad, mi-e indiferent ca stiu ca ma asteapta. Ajung in statia de tramvai si ma asez pe una din bancute, nu-i nimeni in afara de mine. Ma ridic in picioare imediat ce zaresc tramvaiul. Atunci cand usa se deschide in fata mea o vad pe ea, Karin.
Ce prostesc ar fi sa ma intorc, sa nu o privesc in ochi. Dar pot sa stau langa ea stiind ca m-a ranit si totusi nu arata nici cea mai mica urma de regret? De ce simt nevoia sa fug? Ca atunci cand eram mici si ma ascundeam sub pat de cate ori ma simteam incoltita, ranita…
Dar am crescut, si odata cu varsta am pierdut dreptul asta. A tine piept vietii ar trebuii sa fie ceva atat de dureros oare? Sau eu sunt singura care sfarseste nimicita in urma jocului…
Stau cu spatele la ea, la distanta de cativa metri. Am nevoie totusi sa nu las totul in aer, dar asta nu e momentul potrivit sa-i fac fata. Nu ei.
Drumul se termina mai repede parca decat sunt obisnuita. Coboram in acelas timp si pornim una langa alta spre casa.
- Nu ai de gand sa-mi spui nimic? Ma intreaba pe un ton batjocoritor.
- Nu, asta ar insemna sa ma cobor la nivelul tau…
- Deci nu o sa incerci sa ma opresti daca mai tarziu o sa-i fac o vizita lui Shino? De data asta tonul ei e confuz, nu se astepta sa reactionez asa.
- De fapt mi-ai face un serviciu daca ai face asta. Atunci o sa stiu sigur daca el chiar merita o a doua sansa sau nu…
Intru in casa inaintea ei. Parintii se pare ca nu au venit inca, cu atat mai bine. Ma arunc pe canapea epuizata si imi inchid ochii fortandu-mi mintea si trupul la odihna. Daca nu dormeam stiam ca o sa incep sa plang.
