Omoara-ti umbra

[Storymaker]

Imi amintesc...de acel vis...
Eram acasa si in curand trebuia sa plec la cumparaturi. Era dezordine in casa, dar nu imi pasa. Ma gandeam ca totul are sa fie la fel de plictisitor si fara de importanta ca orice alta zi a vietii mele. dar totul s-a schimbat o data cu venirea unei fete cu un par negru si lung, care s-a proptit de usa, privindu-ma.Nepasator, am privit-o la randul meu, dar de mult timp ochii unei fete nu mi se mai pareau ceva deosebit,asa ca, luand cateva plase pentru a cara eventualele greutati, m-am indreptat catre usa. La iesirea din casa, cativa butuci grosi tineau loc de scari; am pasit pe ei incet, continuandu-mi mersul. Ea a venit grabita catre mine, m-a privit in ochii ce nu asteptau nimic de la viata, si m-a intrebat de ma poate insoti. Surprins, oarecum scarbit de faptul ca trebuia sa mai car pe cineva dupa mine, i-am raspuns afirmativ.Deschizand poarta ce separa curtea casei de strada, am pasit pe trotuar. M-am gandit la cat de lung va fi drumul intrebandu-ma de ce ar vrea cineva sa vina cu mine; asa ca, privind-o ca pe un oarecare obiect miscator, i-am zis:
"De ce vrei sa vi?" Ea s-a apropriat de mine, dar nu prea mult, si mi-a raspuns ca ii face placere compania mea si ca tot ce isi doreste e sa imi fie aproape. Atunci m-am trezit ca dintr-un somn adanc intrebandu-ma daca asta este dragoste adevarata.Am privit-o cu o oarecare bucurie ce se lupta din greu cu nepasarea ce-mi dominase mult timp inima, pentru a iesi la suprafata. Apoi, privind cerul, am pornit catre destinatia avuta. Cand ma gandeam la ea, ii simteam fericirea ,bucurandu-ma in adancul sufletului ca e langa mine. Trezindu-ma, am inteles ce doresc; vreau sa fiu iubit intr-un mod care sa nu ma constranga sub nici o forma.
Oare de ce imi amintesc asta acum, cand sunt intr-o situatie atat de tensionata? Unde mi-a disparut nebunia,cat si dorinta de a ma razbuna? Poate ca sunt atat de trist incat nu mai doresc sa-mi apar corpul,caci durerea trupeasca este un remediu bun pentru suferinta mea sufleteasca.
Un pumn puternic lovi inima lui Dorel.Oasele ii rezistara, dar muschii nu, iar o puternica senzatie de durere ii invalui zona ranita. Baiatul nu se temu, ci cu un ranjet nebun, isi infrunta agresorul. Stia ca cuvintele sunt de prisos, dar daca tot era sa fie batut, ce fi putut pierde? Nimic, absolut nimic, caci nimic nu mai conta, iar "nimic" era tot ce avea.
-Deci, problemele tale au sa se rezolve daca ma bati, nu? Toata tristetea si nefericirea are sa dispara ca prin senin, si toata lumea te va iubi. Haha, cat de stupida e situatia in care ne aflam ! Asta e o lupta fara de rost, iti spu…fara de rost. Amandoi suferim atat de mult, incat cautam sa ne exprimam prin ceva dincolo de limbaj: lupta eroica dintre doi oameni…tristi.
Agresorul se opri . Privindu-l pe Dorel in ochi, rase in hohote. Cateva lacrimi ii cazura din ochii ce nu mai plansera de mult prea mult timp. Se gandea ca poate acest om are sa-l inteleaga. Doar, "poate". Dar, dupa cum se obisnuise, nu avea rost sa vorbeasca decat prin intermediul pumnului inclestat,simbol al unitatii cat si al puterii. Partea stanga a buzei se arcui catre ureche, iar caninii se putura bucura de lumina soarelui. Incordandu-si picioarele, se avanta asupra oponentului. Ura ii curge prin sange, iar in adversarul sau vedea toti oamenii care rasesera vre-o data de el ; simtea ca lovitura trebuie sa fie mortala, caci toata ura ce o simtea nu se putea manifesta decat prin violenta maxima!
Dorel privi nepasator pumnul aerian ce se indrepta catre fata lui, iar un impuls puternic, izvorat din inima ii antrena reflexele. Simtind ca de aceasta data trebuie sa se apere, isi intinse mana incordand-o cat de mult putu. Nu mai simtea muschii, nici oasele, iar corpul era asemeni unei fantasme pe care o putea manevra dupa bunu-i plac. Prinse pumnul, dar lovitura fu atat de puternica incat oasele-i trosnira.
O durere sfasaietoare invada mana ce parase, dar ascest detaliu nu paru sa conteze ; pana la urma era o lupta intre doua bestii, iar in astfel de lupte durerea nu are importanta.
-Tot nu se compara cu durerea sufleteasca.
Era fascinant modul in care trupul vindeca sufletul prin aceste chinuri. Ranjind, isi impinse piciorul drept putin mai in spate pentru a avea mai multa stabilitate si, incordandu-si mana dreapta, o lansa cu pumnul inclestat catre toracele adversarului. Timpul se opri pentru o secunda, si amndoi stiau ce avea sa se intample. Un caput mic de copil se ivi in timp ce mana se apropia amenintator de toracele omului; era un copil ce in naivitatea lui, isi pierduse masinuta preferata si cautand-o, ajunse intr-o pozitie ce i-ar fi putut fi fatala. Atunci, am stiut ca trebuie sa actionez. Dumnezeu nu ma lasa sa intervin decat in rare cazuri, iar acesta era unul dintre ele. M-am avantat inspre cei doi si le-am luat energia, incat niciunul nu a mai avut puterea sa faca vreo miscare, ramanand ca impietriti.
-Alexandru!
Dorel se uita mirat la omul ce-si pronuntase numele, neputand sa inteleaga legatura dintre comportamentul actual si cel de dinainte.
Cateva secunde cei doi s-au privit in ochi, dupa care au izbucnit in hohot de ras.
-Hai la spital, prietene! spuse Alexandru cu un zambet pe bunze.
-Bine! raspunse Dorel cu ochii plini de viata.
(Restul in urmatoarea parte)