Lumina de la capatul tunelului made

[Drama Queen]

Din seria ce face nebunia din doi oameni va prezint ficul nostru.

Stau ca de obicei pe patul de spital si ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca nu as fi avut leucemie . Imi amintesc si acum acea zi blestemata in care am aflat ca sufar de aceasta boala cumplita.Era ziua in care implinisem 17 ani.Pe atunci eram un copil cu vise si sperante insa acum totul s-a sters cu buretele ; e incredibil cate se pot schimba in 3 ani.Daca atunci imi puneam toate sperantele in viitor acum ma agat cu disperare de trecut, singurul care imi ofera o alinare ,chiar daca infima. Stiu ca pot muri oricand,chiar daca fac tratament si de aceea mi-ar fi placut ca in ultimii mei ani sa imi traiesc viata cu adevarat.

Peretii albi ,mirosul de medicamente ,totul ma innebuneste.As vrea sa evadez,sa pot pleca undeva , departe , pentru a nu vedea chipurile posomorate ale celor din jurul meu. Stiu ca sunt condamnata la moarte , dar din privirile celor de aici , e ca si cum as sfarsi printr – o moarte ce ar putea sa aduca numai suferinta celor dragi . Nu suport asta , caci nu am gresit cu nimic pentru a avea o astfel de soarta.De multe ori ma intreb de ce ii mai cer indurare Cerului caci el este cel care m-a condamnat inzestrandu – ma cu aceasta boala .Ma incapatanez sa sper ca acea fiinta care se spune ca ne pazeste imi va trimite o raza de speranta,imi va trezi sufletul amortit..Ma las purtata de acest Dumnezeu nedrept care imparte unora tot ce are el mai bun iar pe ceilalti ii lasa in voia sortii...E atat de crud si totusi m-am obisnuit cu asta.Nu mai intreb de ce si nu mai blestem.Ma bucur ca mi-a fost lasata speranta.E chiar ciudat ca toate posibilele mele perioade pana la moarte sunt fericite insa nu ma gandesc si la ceasul de pe urma,la frigurile de dinaintea mortii .

Din ziua cand am pasit in acest spital am vazut foarte multe persoane murind si a fost foarte trist insa lucrul care ma intuneca cel mai tare pe zi ce trece este ca si eu o sa patesc la fel.Prima oara cand o sa parasesc acest spital va fi intr-un sicriu in drum spre cimitir.Sper ca ceilalti nu ma vor uita foarte repede si ca atunci cand isi aduca aminte sa nu se candeasca ca la o corvoada ci la fetita plina de vise,cu capul in nori si hiperactiva.

Acum cateva zile am vazut o tanara murind.Era cu doi ani mai mare decat mine si ne intelegeam foarte bine,lucrurile crude intotdeauna aduc persoanele impreuna.A fost pana in ultima clipa fericita deoarece cel pe care il iubea a fost mereu alaturi de ea.Mi-ar placea sa stiu ce inseamna sa iubesti si sa fi iubit inainte ca viata mea sa se sfarseasca.

Cel mai nefericit lucrua fost ca multi dintre prietenii mei m-au parasit.Stiu ca sunt bolnava si nimeni nu vrea sa suporte greutatea unui om aflat in suferinta insa a fost trist .De la vizite zilnice au ajuns sa nu mai dea nici un telefon.Probabil stateau cu mine doar pentru ca eram desteapta si le rezolvam temele si testele.Oricum ceea ce ei nu stiu este ca eu inca mai invat,chiar daca intr-un pat de spital

Chiar daca ma mira , nu sunt trista, m-am resemnat si pot spune ca am devenit mai puternica,nu mai sunt fata aceea credula de care se foloseau toti.

Desi parul lung du un negru-albastrui si ochii caprui exprima inocenta,sufletul meu exprima contrariul.

Un milion de ganduri imi trec prin minte si imi coplesesc gandirea,ma obosesc,imi chinuie esenta.Ma prabusesc pe perna alba si moale de pe pat incercand sa adorm.Ceasul imi arata ca mai sunt doua ore pana la tratament ceea ce inseamna ca am suficient timp pentru odihna. Inchid ochii dar mintea mea proiecteaza scene ingrozitoare . Oare de ce si somnul trebuie sa imi fie chinuit?De ce nu pot gasi in el o oaza de liniste?

Exact cand ma pregateam sa ma culc usa s-a dechis si si-a facut aparitia doamna doctor Hyogo Mia,cea care avea grija de mine.E o persoana foarte buna si cred ca logodnicul ei,despre care mi-a povestit cu greu, o iubeste foarte mult.

-Domnisoara Kamury Sayuri nu aduc cu mine vesti prea bune . Din nefericire , nu mai raspundeti la tratament .

Am inceput sa plang.Eram obisnuita cu gandul ca nu mai am mult de trait insa aceste cuvinte mi-au rapit ultimul aliat,speranta.

In timp ce Mia incerca sa ma calmeze pe usa a intrat un barbat.Nu am putut sa il vad prea bine deoarece aveam capul in palme. S-a apropiat de mine si m-a luat in brate.M-am intors spre el si am observat trasaturile lui fine.Ochi sai exprimau bunatate si blandete asa ca au reusit sa ma calmeze.Datorita uniformei mi-am dat seama ca este si el doctor.

- Domnisoara , nu plangeti , nu aveti de ce ! incerca barbatul sa ma linisteasca .

- Ba am destule motive ! In curand , viata mea se va sfarsi … tratamentul nu mai da roade ! am reusit eu sa spun .

- Crede in minuni,s-ar putea sa fi vizitata si tu de una ! ma incuraja acesta , calm .

Am zambit . Acel doctor a fost singura persoana care imi adusese zambetul pe buze , in aceste zile petrecute in acest spital .

- Kaisuke , si despre ce voiai sa vorbim ? intreba domnisoara Mia.

- Hai sa iesim din salon ! Fata aceasta trebuie sa se odihneasca ! spuse calm barbatul , cu un zambet nobil pe buze .

Dupa ce au iesit m-am gandit la cat de norocoasa putea sa fie domnisoara Mia . Crezusem ca exagerase cand vorbise despre el , despre cel ce ii rapise inima , insa chiar avea dreptete .

Obosita din cauza amalgamului de ganduri si intamplari am pus capul pe perna si am adormit .