18-09-2011, 08:16 PM
hello, pai din cauza scoli care se pare ca ma inspira exceptional de tare am inceput un nou fic, initial am vrut sa-l pun la originale dar am zis ca urmatoarea idee sigur vine la Naruto, deci iata-ma
pai... nu sunt tocmai incepatoare, dar asta nu inseamna ca astept sa-mi ridicati fic-ul in slavi, defapt abia astept sa-mi spuneti unde mai am de lucrat, desi, momentan am scris doar prologul :P
tip critica: orice fel :P
Discalimer:nu detin nici un personaj din anime-ul Naruto si nu fac profit de pe urma acestora :D
va astept parerile :P
Prolog…
Voi nu stiti ce inseamna, ei nu stiu ce inseamna…
Ei doar numesc totul o “drama adolescentinaâ€, pe cand eu… eu o numesc iad.
Te-ai intrebat vreodata cum e sa traiesti in umbra altei persoane, sau cat de multa ura ti-ar putea cultiva o astfel de experienta? Nu, nimeni nu o face…
Totul parea doar un joc, aceleasi culori stupid de vii imi inundau fiecare simt pe atunci. Si a fost tragic, cand am inteles in sfarsit ca ea avea sa aiba un impact atat de mare asupra a tot ce insemnam eu…
Si ma durea sa vad cum ea e mereu mai buna, si cat de usor ma pot rani cuvintele ei.
Desi, inca nu pot intelege… de ce? De ce trebuie sa fiu asa de… slaba. Iar cuvintele mele isi pierd asa usor din esenta, si se transforma doar in silaba balbaite, iarasi, din vina ei. Pentru ca doare atat de tare sa fi mereu pe locul doi, in ochii lor, pentru ca au avut mereu asteptari mari de la noi, parintii nostri…
Si ma ranesc la fiecare pas, pentru ca ma distruge, uneori e atat de greu sa-ti stapanesti gandurile…
Si atunci devin inevitabil una cu ele, iar proprile-mi cuvinte umplute de ura ma lovesc brutal. Si doare, iar ea e mereu aceiasi, indistructibila, lovindu-ma din toate partile, amintindu-mi mereu cat de ridicola sunt.
Stii? Ma dor aripile… nu te vei simti vinovata nici de data asta, stiu…
Am obosit, am obosit sa vad lucrurile in alb si negru. Doar ca mai apoi sa aflu ca nici macar acel alb atat de transparent nu exista cu adevarat, era doar o alta iluzie….
As vrea sa iau tot acest cosmar si sa-l lovesc de pamant, privind cum se sparge in zeci de bucatele, dar cioburile revin mereu la viata, taindu-mi pielea, transformandu-ma cu atata usurinta in propriul meu dusman.
Lacrimile n-au incetat inca sa curga, desi credeam ca intr-o zi vor seca, nu… inca sunt aici, pe chipul meu, amintindu-mi cat de mult sufar, din nou si din nou.
Imi prind suvitele negre intre degete si ma privesc in oglinda, aceiasi eu, aceleasi lacrimi nesfarsite. Mi-am promis de atatea ori ca “de maine voi fi altfel…â€. Dar timpul a fost mereu aspru cu mine, iar acel maine nu a mai venit niciodata, sau poate a trecut si am pierdut din nou in fata ei…
Pentru ca la umbra unui stejar nu se poate inalta un altul…
scz de lungime, dar e totusi doar un prolog
in cateva zile cred ca vin cu primul capitol daca am timp :D
si sorry si de greseli....
pai... nu sunt tocmai incepatoare, dar asta nu inseamna ca astept sa-mi ridicati fic-ul in slavi, defapt abia astept sa-mi spuneti unde mai am de lucrat, desi, momentan am scris doar prologul :P
tip critica: orice fel :P
Discalimer:nu detin nici un personaj din anime-ul Naruto si nu fac profit de pe urma acestora :D
va astept parerile :P
Prolog…
Voi nu stiti ce inseamna, ei nu stiu ce inseamna…
Ei doar numesc totul o “drama adolescentinaâ€, pe cand eu… eu o numesc iad.
Te-ai intrebat vreodata cum e sa traiesti in umbra altei persoane, sau cat de multa ura ti-ar putea cultiva o astfel de experienta? Nu, nimeni nu o face…
Totul parea doar un joc, aceleasi culori stupid de vii imi inundau fiecare simt pe atunci. Si a fost tragic, cand am inteles in sfarsit ca ea avea sa aiba un impact atat de mare asupra a tot ce insemnam eu…
Si ma durea sa vad cum ea e mereu mai buna, si cat de usor ma pot rani cuvintele ei.
Desi, inca nu pot intelege… de ce? De ce trebuie sa fiu asa de… slaba. Iar cuvintele mele isi pierd asa usor din esenta, si se transforma doar in silaba balbaite, iarasi, din vina ei. Pentru ca doare atat de tare sa fi mereu pe locul doi, in ochii lor, pentru ca au avut mereu asteptari mari de la noi, parintii nostri…
Si ma ranesc la fiecare pas, pentru ca ma distruge, uneori e atat de greu sa-ti stapanesti gandurile…
Si atunci devin inevitabil una cu ele, iar proprile-mi cuvinte umplute de ura ma lovesc brutal. Si doare, iar ea e mereu aceiasi, indistructibila, lovindu-ma din toate partile, amintindu-mi mereu cat de ridicola sunt.
Stii? Ma dor aripile… nu te vei simti vinovata nici de data asta, stiu…
Am obosit, am obosit sa vad lucrurile in alb si negru. Doar ca mai apoi sa aflu ca nici macar acel alb atat de transparent nu exista cu adevarat, era doar o alta iluzie….
As vrea sa iau tot acest cosmar si sa-l lovesc de pamant, privind cum se sparge in zeci de bucatele, dar cioburile revin mereu la viata, taindu-mi pielea, transformandu-ma cu atata usurinta in propriul meu dusman.
Lacrimile n-au incetat inca sa curga, desi credeam ca intr-o zi vor seca, nu… inca sunt aici, pe chipul meu, amintindu-mi cat de mult sufar, din nou si din nou.
Imi prind suvitele negre intre degete si ma privesc in oglinda, aceiasi eu, aceleasi lacrimi nesfarsite. Mi-am promis de atatea ori ca “de maine voi fi altfel…â€. Dar timpul a fost mereu aspru cu mine, iar acel maine nu a mai venit niciodata, sau poate a trecut si am pierdut din nou in fata ei…
Pentru ca la umbra unui stejar nu se poate inalta un altul…
scz de lungime, dar e totusi doar un prolog
in cateva zile cred ca vin cu primul capitol daca am timp :D
si sorry si de greseli....
