Mister. Întâmplări de la miezul nopţii.

[SnowFlake.]

Capitolul douăzeci - Casă, dulce casă.

Văzându-mi expresia de nedumerire de pe faţă, Key mi-a spus imediat că mama nu ştie absolut nimic, dar mergem să o vizităm pentru că am cam uitat de ea în ultimul timp şi pentru a-i cere voie să ne mutăm la Mihaela. Prima dată am fost de acord cu el, iar apoi mi-am dat seama că nu am de ce să-i cer voie. Sunt majoră până la urmă şi fac ce mă taie capul, fie că-i place fie că nu. Răspund de toate acţiunile mele, chiar dacă asta poate însemna că va fi foarte grav când voi intra în alt bucluc.
- Te rog, amore. Fă-o pentru mine. Chiar am nevoie să-i cer mamei tale voie să ne mutăm. Nu întreba de ce, pur şi simplu asta simt. Te rog, a spus el din nou.
- Haide, Claire! Ce pierzi? a intervenit Shane.
Mi-am întors privirea spre el şi m-am încruntat. Asta l-a făcut să tacă, cel puţin momentan.
- Bine fie.
Doar atât am spus, nu aveam chef să-i ţin o predică despre cât de înspăimântată sunt că va spune nu. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu-mi păsa. Puteam să plec când aveam eu chef. Mi-a revenit în gând acea superstiţie tâmpita a iubitului meu. Şi dacă era adevărat? Dacă eram însărcinată? Ce m-aş fi făcut atunci? Am tresărit. Nu eram gata să fiu mamă, nu de la vârsta de optsprezece ani. Cred că totuşi voi recurge la modul cel mai bun de a afla şi anume testul de sarcină. Nu mă încântă, dar este necesar.
Am ajuns în faţa casei, iar în timp ce Key parca maşina, am văzut uşa deschizându-se. Femeia asta aude un motor şi de la şapte mile depărtare, sau mă rog, asta credeam eu, deja mă săturasem de ea. Da ştiu, dur foarte dur, însă asta gândeam în acel moment. Nu aveam nici un chef să dau ochii cu ea, dar trebuia.
Ne-a întâmpinat bucuroasă, dăruindu-ne câte o îmbrăţişare, mai puţin lui Shane. Nu ştia cine e şi sunt sigură că urmă să ne întrebe şi acest lucru.
- Claire, vino cu mine în bucătărie, a spus ea. Băieţi luaţi loc, vă rog.
Am urmat-o fără vlagă, mişcându-mă mai încet decât un melc. Mi-a lipsit această casă, dar nu şi persoanele din ea. Defapt, dacă stau mai bine să reflectez, de fratele meu mi-a fost dor.
- Unde e Alex ?
- De parcă nu ai ştii. La calculator. Stă acolo ore în şir, de când ai plecat. Şi că tot veni vorba, unde te-ai dus ? Mi-a fost dor de tine şi mi-am făcut griji.
- Mamă, nu fi paranoică! Am lipsit doar două zile, nu e atât de mult. Şi am stat la o prietenă. O cheamă Mihaela. Şi nu mă întorc acasă, îmi e mult mai bine acolo.
Accentul pus pe cuvântul mult a sunat destul de ciudat şi rece. Mi-am dat seama de asta, după ce mamă s-a aşezat. De obicei stăm în picioare când discutăm, iar atunci când se aşeaza brusc, însemna că i-am cauzat vreo supărare sau că i s-a făcut rău şi ceva îmi spune că prima variantă e mult mai plauzibilă în acest caz. Aş fi vrut să-i cer scuze, dar nu puteam fără să-i spun că rămân, iar de data asta sunt convinsă că vreau să-mi iau zborul. Nimeni şi nimic, nu mă va face să mă răzgândesc.
- Te-ai lovit la cap? Nu poţi pleca!
Vocea îi sună nesigură şi plină de tristeţe.
- De ce nu?
Am ripostat eu, furioasă.
- Chiar vreau asta! Nu mă poţi ţine aici obligatoriu! Nu mai sunt o fetiţă pe care o poţi controla!
Nu-mi dădeam seama cât de multă duritate era în acele cuvinte, dar aşa m-am simţit. Mereu controlată de ea, vârându-şi nasul unde nu-i fierbe oala. Am observat cum trupul îi este cuprins de spasme şi atunci mi-am dat seama că plângea. Mama mea plângea! Cred că este o premieră, dar mă simt prost acum. Am luat-o în braţe şi am strâns-o puternic.
- Poţi veni să vezi casa mâine. Aşa te poţi convinge că voi fi bine şi într-un loc sigur. În plus, Key va fi cu mine şi tu ştii că mă iubeşte prea mult pentru a mă lăsa să fac faţă pericolelor.
- Bine, draga mea. Ai câştigat de data asta. Mâine vii să mă iei şi apoi voi vizita acea casă. Vreţi să mâncaţi ceva?
- Defapt, ar trebui să plecăm. Nu am mai văzut-o pe Mihaela de ceva timp, pentru că este ocupată cu munca.
Am dat să plec când am auzit-o vorbind din nou:
- Apropo, cine era acel tânăr ?
Mă aşteptam la asta, nu-i putea scăpa nici un detaliu, ar fi murit.
- Prietenul Mihaelei, am spus zâmbind scurt. Apoi am plecat spre băieţi. Le-am făcut semn spre uşă şi am rupt-o la fugă, la figurat. Sper că Shane nu se va supăra pentru că i-am atribuit o nouă etichetă.
Nu ştiu din ce motiv, nici cum, nici de ce, am leşinat. Key m-a prins la timp, chiar înainte să fac contact cu asfaltul şi să-mi sparg capul.
- Mergem la spital acum! s-a răstit el.
- Nici gând! Trebuie să ajungem la Mihaela.
- Nu vreau obiecţii, Claire. Sănătatea ta este în joc.
M-am uitat spre Shane implorându-l să găsească vreun argument în favoarea mea. Se pare că este mai isteţ decât aş fi crezut.
- Am eu o idee mai bună.
- Da, micule salvator?
- O ducem la Mihaela acasă şi îi chemăm un doctor acolo. E mult mai bine aşa, decât să umblăm prin spitale şi să stăm la cozi. Riscăm să i se facă şi mai rău.
Într-un final Key a fost de acord. Nu mă miră, argumentele lui Shane au fost perfecte şi demne de încredere.
- Mulţumesc, i-am şoptit în timp ce ne urcam în maşină.
- Oricând.
Şi mi-a făcut cu ochiul. Acum sunt sigură că destinaţia nu se mai schimbă. Mergem la Mihaela, în sfârşit. Mor de nerăbdare să o văd.