05-01-2011, 10:59 PM
mersi pt comm adaaa:*>:D<..si iti imaginezi destul de corect profa...da nui chiar malefica. Scuze ca te-am tinut in suspans:)) da am venit cu nextu...astept comentarii;;)
CAPITOLUL 7
Priveam in gol, uitandu-ma la locul de unde disparuse...chestia aia. Genunchii imi tremurau, iar palmele imi erau ude de la transpiratie. Ma simteam rau, si ma lua o ameteala. M-am lasat usor pe pamantul cald si m-am rezemat de gardul din spatele meu. Stiu ca ar trebui sa fug, dar nu puteam. Picioarele nu ma ascultau, eram paralizata de frica. Nu ma puteam intoarce asa la Brandon si la ceilalti. Ce puteam sa le spun? â€A, n-am nimic. Doar ca tremur din cap pana-n picioare si imi e groaznic de frica. De ce? A, pai, tocmai am vazut o chestie, un fel de monstru cu aripi care se uita la mine de parca ar fi vrut sa ma vada moarta.†Vezi sa nu. Ce naiba era chestia aia totusi? Aveam sentimentul ca-l cunosteam, chiar daca nu-l vazusem bine, pentru ca statuse in intuneric.
Telefonul meu zbarnai langa mine. Numar privat? Am deschis clapita si am dus telefonul la ureche cu o mana tremuranda.
- Nici nu stii cata placere mi-a provocat fata ta speriata. Ca un iepuras in cusca unui leu. Un iepuras fara scapare. Stii, la un moment dat, leului i se face prea foame ca sa-l mai priveasca si in final il mananca. Hahaha! Mai bine ai grija pe unde mergi, s-ar putea ca data viitoare sa nu te mai salveze baietasu ala...si inchise.
Am ramas paralizata. Din nou. Am recunoscut vocea aceea imediat ce incepu sa vorbeasca. Era a atacatorului , care..hopa...avea aripi. La naiba. Ma urmareste? Si vrea sa ma ucida? De ce? Adica ce i-am facut? Din cate stiu eu nu fac lucruri nesabuite, vreau sa spun, nici macar nu am intarziat cu cartea la biblioteca. Inima imi bubuia si imi venea sa plang fara sa ma mai opresc. Voiam sa fug, sa fug departe si sa nu ma mai gaseasca nimeni niciodata. Ce naiba puteam sa fac? Nu puteam apela nici la politie, nici la mama si cu atat mai putin sa-i povestesc lui Brandon. Toti o sa ma considere nebuna si poate sfarsesc intr-un spital de nebuni unde sigur o sa ma poata ataca tipul ala.
Trebuia sa ma intorc la ei si sa joc teatru ca ar fi totul bine. Trebuie sa dau tot ce-i mai bun din mine. M-am ridicat cu greu si am respirat adanc, incercand sa-mi potolesc bataile nebunesti ale inimii mele si tremurul genunchilor. Am facut un pas mic inainte si mi-am facut curaj. Am inaintat incet, respirand greu, si cand am intrat din nou pe poarta mi-am luat gandul de la orice altceva si ma uitam fix la Brandon. Imi spuneam cat de dragut poate fi, de amabil si, ma rog, pare pur si simplu perfect. Parul brunet, ciufulit, ochii negri, buzele pe care le stiam, felul in care ma potriveam in bratele lui, de parca au fost facute pentru mine, felul in care zambea il facea adorabil si modul in care imi facea din ochi in unele momente ma facea sa ma simt iubita si apreciata. O, firar. Cred ca incep sa ma indragostesc de el. In carti parca se spune de un fel de fluturi in stomac, nu? Sau un fel de ghem ca asta pe care-l am eu acum? Care pur si simplu imi apare cand ma uit la el? O, frate.
Inima incepu sa-mi bata din nou cu putere cand el se uita la mine si-mi zambi. Intinse mana, inainta usor spre mine si isi impleti degetele cu ale mele. Ma saruta pe crestet, apoi isi lipi fruntea de a mea si ma privi in ochi. Isi puse un brat pe spatele meu si ma trase mai aproape, apoi isi apasa usor buzele de ale mele. Se departa usor, imi zambi, apoi ma trase spre restul grupului.
Toti au inceput sa rada si sa vorbeasca despre nazdravaniile pe care aveau de gand sa le faca la pensiune. Lily statea langa Colin si il tinea de brat, in gluma, dar stiam cat de emotionata era si am zambit. Se pare ca nimeni nu si-a dat seama cat de tensionata eram.
Am inceput sa coboram muntele, razand toti, topaind si luandu-ne la fuga. Brandon ma tinea de mana si imi mai dadea cate un sarut din cand in cand, pe neasteptate. Noi nu ne bagam la ciondanelile celorlalti. Eram doar noi 2, stand separati de fugarelile celorlalti. Ma tinea de mana, desenand cerculete in palmea mea.
- Acum, te-am admirat destul incat sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula cu tine. Ai cuta aceea intre sprancene pe care o faci cand esti ingrijorata. Imi dadu un sarut pe frunte ca sa o netezeasca. Ce pupacios era! Deci, vrei sa-mi spui si mie?
- Aaa..nu e nimic, serios. Firar! Ce puteam sa-i spun? Cum naiba si-a dat seama? Stai. Admirat? A zis ca m-a admirat. Ah, ce draguut. Am vazut cum se uita la mine si ridica o spranceana. E vorba de tatal meu, am spus. Asta nu stia despre mine. Faza e ca, parintii mei sunt despartiti. De cand a murit bunica ceva parca nu mai era la fel. Ei nu s-au mai inteles si pana la urma s-au despartit. Nu l-am vazut pe tata vreo 5-6 ani. Abia apoi a inceput sa dea semne de viata, dar nu pare ca i-ar pasa atat de mult de mine si de Jessie. E un pic cam nasoala treba, dar in fine. Nu conteaza.
Am inceput sa discutam de tema asta si nici nu ne-am dat seama ca am ajuns din nou la terasa. Copacii se intindeau in spatele ei, iar florile te ameteau usor cu aparfumul lor. Dupa ce ne-am milogit de profa oleaca, am convins-o sa ne lase in jur de jumate de ora sa mai hoinarim putin. Brandon ma cuprinse intr-o imbratisare stransa si-mi sopti:
-Nu vreau sa suferi. Unul dintre lucrurile pe care le urasc e sa te vad trista si sa stiu ca nu pot face mai nimic sa te ajut cu ceva.
Mi-au dat lacriimile, dar m-am stapanit. Nu voiam sa plang, dar oricum, nu plangeam de tristete, ci de fericire. Chiar ii pasa de mine si chiar tinea la mine. Se retrase putin si ma privi in ochi.
- Chiar nu stiu ce mi-ai facut, Kate, dar sincer iti spun ca nu ma pot gandi decat la tine. Aa..ar putea sa sune un pic aa..ciudat, n-am mai facut-o pana acum. Adica nu i-am mai spus asta cuiva la care tin atat de mult. Dar chiar trebuie sa stii ca...eu... eu te iubesc. Si inca mult. Se apleca incet si isi lipi buzele de ale mele.
- Hai, porumbeilor, trebuie sa mergem in autocar. Pornim spre distractieeee. Era Mike. Isi stranse mainile in pumni, le ridica deaspura capului si incepu sa-si miste soldurile intr-un mod ridicol, un fel de dans, cred. Brandon vru sa-i dea un sut, dar Mike se feri razand. Se baga intre noi si ne lua de umeri. Ah, cei mai buni prieteni ai mei. Sincer, sunteti tare draguti impreuna, dar hai sa mergem odata in autocarul ala, da?
Am inceput sa rad si am pornit prin iarba fina, spre masina. Eram emotionata si fericita pentru ceea ce mi-a spus Brandon.Am auzit un falfait de aripi si am simtit cum inima imi sta in loc de panica. Am intors usor capul, chipul fiindu-mi mascat de parul involburat de vant, si am vazut o silueta intunecata, cu 2 aripi imense, negre, langa cel mai apropiat copac. Avea un zambet rautacios, batjocoritor, si se uita fix la mine. Panica ma cuprinse din nou.
CAPITOLUL 7
Priveam in gol, uitandu-ma la locul de unde disparuse...chestia aia. Genunchii imi tremurau, iar palmele imi erau ude de la transpiratie. Ma simteam rau, si ma lua o ameteala. M-am lasat usor pe pamantul cald si m-am rezemat de gardul din spatele meu. Stiu ca ar trebui sa fug, dar nu puteam. Picioarele nu ma ascultau, eram paralizata de frica. Nu ma puteam intoarce asa la Brandon si la ceilalti. Ce puteam sa le spun? â€A, n-am nimic. Doar ca tremur din cap pana-n picioare si imi e groaznic de frica. De ce? A, pai, tocmai am vazut o chestie, un fel de monstru cu aripi care se uita la mine de parca ar fi vrut sa ma vada moarta.†Vezi sa nu. Ce naiba era chestia aia totusi? Aveam sentimentul ca-l cunosteam, chiar daca nu-l vazusem bine, pentru ca statuse in intuneric.
Telefonul meu zbarnai langa mine. Numar privat? Am deschis clapita si am dus telefonul la ureche cu o mana tremuranda.
- Nici nu stii cata placere mi-a provocat fata ta speriata. Ca un iepuras in cusca unui leu. Un iepuras fara scapare. Stii, la un moment dat, leului i se face prea foame ca sa-l mai priveasca si in final il mananca. Hahaha! Mai bine ai grija pe unde mergi, s-ar putea ca data viitoare sa nu te mai salveze baietasu ala...si inchise.
Am ramas paralizata. Din nou. Am recunoscut vocea aceea imediat ce incepu sa vorbeasca. Era a atacatorului , care..hopa...avea aripi. La naiba. Ma urmareste? Si vrea sa ma ucida? De ce? Adica ce i-am facut? Din cate stiu eu nu fac lucruri nesabuite, vreau sa spun, nici macar nu am intarziat cu cartea la biblioteca. Inima imi bubuia si imi venea sa plang fara sa ma mai opresc. Voiam sa fug, sa fug departe si sa nu ma mai gaseasca nimeni niciodata. Ce naiba puteam sa fac? Nu puteam apela nici la politie, nici la mama si cu atat mai putin sa-i povestesc lui Brandon. Toti o sa ma considere nebuna si poate sfarsesc intr-un spital de nebuni unde sigur o sa ma poata ataca tipul ala.
Trebuia sa ma intorc la ei si sa joc teatru ca ar fi totul bine. Trebuie sa dau tot ce-i mai bun din mine. M-am ridicat cu greu si am respirat adanc, incercand sa-mi potolesc bataile nebunesti ale inimii mele si tremurul genunchilor. Am facut un pas mic inainte si mi-am facut curaj. Am inaintat incet, respirand greu, si cand am intrat din nou pe poarta mi-am luat gandul de la orice altceva si ma uitam fix la Brandon. Imi spuneam cat de dragut poate fi, de amabil si, ma rog, pare pur si simplu perfect. Parul brunet, ciufulit, ochii negri, buzele pe care le stiam, felul in care ma potriveam in bratele lui, de parca au fost facute pentru mine, felul in care zambea il facea adorabil si modul in care imi facea din ochi in unele momente ma facea sa ma simt iubita si apreciata. O, firar. Cred ca incep sa ma indragostesc de el. In carti parca se spune de un fel de fluturi in stomac, nu? Sau un fel de ghem ca asta pe care-l am eu acum? Care pur si simplu imi apare cand ma uit la el? O, frate.
Inima incepu sa-mi bata din nou cu putere cand el se uita la mine si-mi zambi. Intinse mana, inainta usor spre mine si isi impleti degetele cu ale mele. Ma saruta pe crestet, apoi isi lipi fruntea de a mea si ma privi in ochi. Isi puse un brat pe spatele meu si ma trase mai aproape, apoi isi apasa usor buzele de ale mele. Se departa usor, imi zambi, apoi ma trase spre restul grupului.
Toti au inceput sa rada si sa vorbeasca despre nazdravaniile pe care aveau de gand sa le faca la pensiune. Lily statea langa Colin si il tinea de brat, in gluma, dar stiam cat de emotionata era si am zambit. Se pare ca nimeni nu si-a dat seama cat de tensionata eram.
Am inceput sa coboram muntele, razand toti, topaind si luandu-ne la fuga. Brandon ma tinea de mana si imi mai dadea cate un sarut din cand in cand, pe neasteptate. Noi nu ne bagam la ciondanelile celorlalti. Eram doar noi 2, stand separati de fugarelile celorlalti. Ma tinea de mana, desenand cerculete in palmea mea.
- Acum, te-am admirat destul incat sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula cu tine. Ai cuta aceea intre sprancene pe care o faci cand esti ingrijorata. Imi dadu un sarut pe frunte ca sa o netezeasca. Ce pupacios era! Deci, vrei sa-mi spui si mie?
- Aaa..nu e nimic, serios. Firar! Ce puteam sa-i spun? Cum naiba si-a dat seama? Stai. Admirat? A zis ca m-a admirat. Ah, ce draguut. Am vazut cum se uita la mine si ridica o spranceana. E vorba de tatal meu, am spus. Asta nu stia despre mine. Faza e ca, parintii mei sunt despartiti. De cand a murit bunica ceva parca nu mai era la fel. Ei nu s-au mai inteles si pana la urma s-au despartit. Nu l-am vazut pe tata vreo 5-6 ani. Abia apoi a inceput sa dea semne de viata, dar nu pare ca i-ar pasa atat de mult de mine si de Jessie. E un pic cam nasoala treba, dar in fine. Nu conteaza.
Am inceput sa discutam de tema asta si nici nu ne-am dat seama ca am ajuns din nou la terasa. Copacii se intindeau in spatele ei, iar florile te ameteau usor cu aparfumul lor. Dupa ce ne-am milogit de profa oleaca, am convins-o sa ne lase in jur de jumate de ora sa mai hoinarim putin. Brandon ma cuprinse intr-o imbratisare stransa si-mi sopti:
-Nu vreau sa suferi. Unul dintre lucrurile pe care le urasc e sa te vad trista si sa stiu ca nu pot face mai nimic sa te ajut cu ceva.
Mi-au dat lacriimile, dar m-am stapanit. Nu voiam sa plang, dar oricum, nu plangeam de tristete, ci de fericire. Chiar ii pasa de mine si chiar tinea la mine. Se retrase putin si ma privi in ochi.
- Chiar nu stiu ce mi-ai facut, Kate, dar sincer iti spun ca nu ma pot gandi decat la tine. Aa..ar putea sa sune un pic aa..ciudat, n-am mai facut-o pana acum. Adica nu i-am mai spus asta cuiva la care tin atat de mult. Dar chiar trebuie sa stii ca...eu... eu te iubesc. Si inca mult. Se apleca incet si isi lipi buzele de ale mele.
- Hai, porumbeilor, trebuie sa mergem in autocar. Pornim spre distractieeee. Era Mike. Isi stranse mainile in pumni, le ridica deaspura capului si incepu sa-si miste soldurile intr-un mod ridicol, un fel de dans, cred. Brandon vru sa-i dea un sut, dar Mike se feri razand. Se baga intre noi si ne lua de umeri. Ah, cei mai buni prieteni ai mei. Sincer, sunteti tare draguti impreuna, dar hai sa mergem odata in autocarul ala, da?
Am inceput sa rad si am pornit prin iarba fina, spre masina. Eram emotionata si fericita pentru ceea ce mi-a spus Brandon.Am auzit un falfait de aripi si am simtit cum inima imi sta in loc de panica. Am intors usor capul, chipul fiindu-mi mascat de parul involburat de vant, si am vazut o silueta intunecata, cu 2 aripi imense, negre, langa cel mai apropiat copac. Avea un zambet rautacios, batjocoritor, si se uita fix la mine. Panica ma cuprinse din nou.