AnimeZupCăutare

Cand viata se complica

Buna, multumesc mult pentru comentarii, ma bucur ca v-a placut capitolul. Ieri am trait toata ziua cu impresia ca l-am postat pe cel nou, dar se pare ca m-am inselat :)).


Capitolul XXX

Intreaga noapte am avut acel cosmar teribil, care nu imi da pace. Ma trezesc tipand ceva fara noima, transpirata, cu inima cat un purice. Imi prind genunchii cu mainile si incep sa plang. Nu datorita cosmarului, ci datorita adevarului pe care l-am desprins din el. Un adevar la care nu ma asteptam si care m-a facut sa inteleg gravitatea situatiei mele. Inimaginabil, imposibil, de necrezut, dar totusi asa evident. Nu ma pot opri din plans, desi stiu ca nu are rost. Sau poate are? Are, cu siguranta. Nu e doar un semn de slabiciune, e ceva menit sa ma calmeze si sa ma faca sa ma pierd printre ganduri, incercand sa inteleg mai bine totul.
Calatoria mea imaginara este intrerupta de o perna care ma rateaza milimetric. Este el, uitandu-se la mine din prag, fara a avea vreo intentie de a se misca. Intr-un final mi se adreseaza pe un ton somnoros:
- Da-te mai incolo.
Ce vrea sa spuna? Doar nu are de gand sa stea aici, nu-i asa? Il privesc, incercand sa desprind vreun sentiment de pe chipul sau.
- Poate daca sta cineva cu tine nu mai ai cosmaruri la miezul noptii.
Chiar asa de tare am tipat? Bine macar ca nu s-a trezit Eric, el e genul care se ingrijoreaza din orice. Nu sunt chiar atat de vulnerabila pe cat par in astfel de momente. Pe langa asta, nu am chef de o companie nocturna, asa ca incerc sa par cat mai rece cu putinta, ceea ce cred ca reusesc.
- Adica ce? Ma crezi asa fricoasa? Pleaca de-aici.
Nu mai spune nimic, trantindu-se langa mine si facandu-ma sa ma ghemuiesc si mai mult. Isi duce mainile la ochi, oftand scurt. Ii privesc conturul fetei, degetele lungi si albe, buzele rozalii si nasul potrivit ca marime. Parul sau ciufulit imi aminteste de un tip dintr-un film, genul de filme la care consumi pachete intregi de servetele, pentru ca desi e rau si arogant, o iubeste pe protagonista si sfarseste urat.
- Plec daca-mi promiti ca nu mai tipi toata noaptea. Promiti?
Stie ce sa zica, asta e clar. Singurul mod in care as fi sigura de ceea ce mi-a cerut ar fi sa nu dorm deloc, dar sunt atat de obosita… Desi nu imi surade deloc ideea, ma deplasez in celalalt capat al patului, facandu-i loc. Nu uit sa ii servesc una din privirile mele de gheata, ca sa il fac sa priceapa ca nu imi place compania sa. Pe cine incerc sa pacalesc? O mica parte din mine chiar spera ca asa ceva sa se intample, sa il am atat de aproape. Si acum, ca e aici, ratiunea ma impiedica sa ma misc din locul in care sunt, tintuindu-ma, invingandu-mi toate dorintele. Incerc sa adorm, dar gandurile nu imi dau pace. Ma simt singura, desi nu sunt. Vreau sa simt ca am pe cineva alaturi, nu conteaza pe cine. Il imbratisez pe Alex, ghemuindu-ma la pieptul sau, linistita. Ii pot auzi bataile inimii, accelerate acum. Zambesc in sinea mea, stiind ca l-am speriat. Fara intentie, bineinteles.
Stand astfel, langa el, simtindu-i fiecare miscare… Ma linistesc incet, fiind cuprinsa de somn cand, brusc, ii simt sarutul pe frunte, atat de cald, atat de aproape… atat de al lui.

***
Cand s-a facut dimineata? Ah, nu conteaza. Dar ce s-a intamplat azi-noapte? Cosmarul ala teribil inca ma bantuie, dar simtindu-l pe Alex langa mine, sunt bine. Brusc, tot ceea ce m-a speriat aseara se materializeaza. Il aud ridicandu-se, vrand sa plece.
Visul acela… Erau trei: el, Eric si Will. Eram singuri intr-un loc infiorator, care mi-a dat o senzatie ciudata, o neliniste nemotivata. Brusc, William s-a evaporat. Am fost putin surprinsa, dar nimic mai mult. Apoi a urmat Eric, fapt ce mi-a dat o durere in piept, aproape imperceptibila, dar resimtita pe deplin. Am ramas singura cu Alex. Tacerea aceea era atat de apasatoare, aproape sufocanta pentru mine. Cand a inceput sa se evapore la fel ca ceilalti doi, mi-am simtit corpul strapuns de mii de cutite, iar lacrimile au izbucnit, calde si sarate. Am incercat sa-l prind, sa-l opresc, dar nu am reusit. M-am trezit pe canapea, gafaind de incordare, trista. Cosmarul asta m-a ajutat sa ma redescopar, sa-mi dau seama ce simt cu adevarat si pentru cine.
Il apuc de mana, pe jumatate adormita.
- Mai stai…
Daca pleaca, o sa simt din nou acea durere. Dar de data asta va fi reala, ma va sfasia cu totul. Incearca sa-mi explice ca trebuie sa mearga la liceu, dar protestez cu jumatate de gura, convingandu-l sa-si reia locul. Parca mi-ar pasa mie de orele lui? Il imbratisez, obligandu-l sa ramana langa mine, facandu-ma micuta de frica.
- Ce faci aici?
Tacerea aceea asa expresiva a fost intrerupta de Eric. E speriat probabil, dar nu-mi pasa. Tot ce vreau este sa mai ramanem asa, macar cinci minute…
- Eu o pazesc pe asta mica, a tipat toata noaptea.
Din cauza ta, se poate adauga. Ma pazeste… ce frumos suna spus asa. Hei, ia stai! Eu sunt “asta mica” pentru el?
- Serios?
Ori Alex nu reusea sa doarma, ori Eric era asa obosit incat a devenit ca o statuie in somn. Desi eu nu cred sa fi tipat atat de tare. Dar ce motiv ar avea sa nu doarma? Acum se ridica din nou. Nu am de gand sa-l las, asa ca ii prind mana, cu mai multa putere.
- Haide, Lizzie, trebuie sa plec.
Nu trebuie, nu trebuie deloc sa pleci! N-am de gand sa te las sa dispari… Il strang mai tare, cand o aud pe Jo intrand in sufragerie. Lupta asta va deveni interesanta. Bietii gemeni incearca sa-i explice, dar din pacate nu prea le iese. Noroc ca vulpita e desteapta, altfel un anumit baiat cu ochii verzi si-ar fi luat-o. O simt apropiindu-se, dar nu deschid ochii, preferand sa raman in lumea mea plina de vise si liniste.
- Da-i drumul, Liz.
Doamne, ce lume insistenta pe aici! Imi adun toata energia, punand-o intr-un singur cuvant:
- Nu.
Aud un oftat si cateva expresii licentioase, apoi ma simt ridicata. Doar n-o sa plece cu mine?! Chiar atat de greu i se pare sa-mi faca moftul? Chiar asa putin contez eu pentru el? Ii dau drumul, resemnandu-ma cu gandul ca nu sunt destul de importanta incat sa fiu ascultata. Lacrimi mari imi umplu ochii, coborand pe obrajii incinsi, topindu-se in barba si udandu-mi pijamalele. Ma priveste, incercand sa se apropie. Acum, brusc, am devenit o prioritate? Sa nu il vad! Intru in sufragerie, cuibarindu-ma intre canapea si perete, plangand cu sughituri.
- Eric, Jo, plecati. Cred ca am sa chiulesc azi.
Isi iroseste timpul atat de pretios… pentru nimic. Nu am de gand sa ii vorbesc, nu vreau nici macar sa-i aud vocea. Vocea lui… ma face sa disper, sa-mi pierd cumpatul. Sa ma inalt pe norisori roz, apoi sa ma prabusesc in cea mai adanca tristete. Il vad stand langa mine, privindu-ma cu o fata ce se doreste a fi trista. De parca ii iese! Baiatul asta nu are inima.
- Gata, gata, iarta-ma, imi pare rau, gata…
Saracul… Merge in reluare, se gandeste asa intens la ce sa spuna incat nu gaseste nimic. Ii pare rau? Cu siguranta. Mai si sufera, la fel ca tata cand a aflat ca sunt nebuna. Nebuna sunt, fraiera nu. Dar si nebunii au un suflet, au tot dreptul sa fie iubiti… Il privesc incercand sa-mi ascund tristetea, ca sa deslusesc ceea ce gandeste.
- Loveste-ma, bate-ma, impusca-ma, injura-ma, fa tot ceea ce crezi de cuviinta, dar te rog, te implor nu mai plange, Lizzie. Te rog. Daca nu te opresti ma tare tem ca ma vei face si pe mine sa plang, ceea ce ar fi prea straniu…
Alex… Trebuie sa recunosc, m-ai convins. Desi nu te vad plangand, nu mi te pot imagina. Dar tu vrei ca eu sa ma opresc, si asta e tot ce conteaza acum. Imi sterg lacrimile, zambindu-i. Trebuie sa fiu puternica, nu pot lasa viata sa ma doboare.
- Sunt o proasta. Si stii ce e mai rau? Ce ma distruge mai tare? Nenorocitul ala de vis m-a indus intr-o eroare totala. Nu pot sa-i iubesc, Alex. Nici pe Eric, nici pe Will. Desi amandoi merita asta. Dar nu pot, pur si simplu nu pot. Si stii de ce?
M-am descarcat, mi-am luat o povara de pe inima. Dar este cazul sa ma opresc, deja l-am bagat si pe Will in toata problema si asta nu e bine. Nimic din ce am zis nu e bine. Nici pentru el, nici pentru mine… Daca voi continua, n-am sa mai aud niciodata acel “Lizzie” atat de dulce si increzator, acele soapte, n-am sa-i mai simt prezenta, nu vom mai exista unul pentru altul.
- De ce?
Of, nu poti sa taci? Nu iti pot spune, chiar nu pot. Eu si gura mea cea mare. Imi intorc privirea, soptind:
- Nu conteaza…
- Ba da.
- Ba nu.
Am spus cuvintele foarte usor, obisnuita cu asemenea contraziceri fara substanta. De obicei, daca insisti, celalalt renunta. Si eu vreau sa renunte, asa ca pot insista pana maine.
- Ei haide, m-ai facut curios si acum ma lasi in aer?
A schimbat replica. Acum trebuie sa analizez tot ce spune, nu se multumeste doar cu un “Ba da!”. Dar stiu ca trebuie sa tac, sa indur. Cat sa rezist, totusi? Si ce motiv as avea? Deja sunt intr-o stare oribila, nu mai conteaza daca ma va dispretui cineva. Chiar daca acel cineva este el. Desi as prefera dispretul intregii omeniri pentru a-l avea aproape.
- Vrei sa stii? Tu chiar vrei sa stii? Pentru ca eu nu cred ca vrei sa stii.
Am repetat acel cuvant mai mult pentru mine, ca sa am asigur ca nu ii voi spune, ca sa-l conving ca nu e bine sa stie. Si chiar nu e deloc bine, nici pentru el, nici pentru mine. Sper ca am reusit sa il conving, dar totul se spulbera cand aud acel “Da!”. Glasul sau imi arata ca n-am sa pot sa mai ascund nimic, e prea tarziu sa mai incerc sa o fac. Va trebui sa ii marturisesc. Imi simt inima strangandu-se, plangand si ea odata cu mine. Oftez, incercand sa-mi alin durerea.
- Esti cel mai ciudat, neatent, insensibil si total idiot baiat pe care il stiu. Si atunci… de ce m-am indragostit de tine?
Am spus-o, tot adevarul. Tot ce am realizat ca simt pentru el. Ma intorc, ca sa nu-mi vada lacrimile, tristetea… Unii oameni spun ca trebuie sa-ti asculti inima, dar atunci cand e rupta in mii de bucati, ce bucata trebuie ascultata? Nu stiu sigur pe care am urmat-o eu, dar am procedat gresit. Foarte gresit, cel mai gresit. Daca taceam, ar fi fost mult mai usor. Sa fim fata in fata, ca doi straini, fara sa stim ce simtim unul pentru altul. Dar asa… Cum sa il mai vad, sa ii analizez privirea dispretuitoare, sa ma simt ca un nimic? Atunci cand ii daruiesti inima ta unei persoane, ii daruiesti si puterea de a te rani, de a-ti chinui sentimentele. Ramane la latitudinea acelei persoane daca o va face sau nu.
- Cand trebuie sa-i spui unei persoane ca o iubesti?
Poftim? Ce intrebare mai e si asta? Ii pot auzi rasuflarea, ii simt frica si resemnarea din glas, simt ca raspunsul pe care il voi da poate schimba totul. Oftez, soptindu-i un adevar, crud, dar un adevar:
- Inainte sa ii spuna altcineva.
Am dreptate. Trebuie sa profiti de sansa pe care o ai inainte sa ti-o fure altcineva. Dar daca esti prea confuz in acel moment? Iar apoi, cand apele se limpezesc, e prea tarziu. Asta e realitatea lumii in care traim, e ca o lupta pentru superioritate. Este obiectivizarea iubirii, transformarea ei intr-un joc, un razboi in care cel cu strategia cea mai buna castiga.
- Eu sunt un intarziat. Te iubesc.
Ochii mi se maresc, rasuflarea mi se taie si incep sa tremur. “ Te iubesc”… Minte. Trebuie sa minta, nu concep alta varianta. Alta complicatie… Si daca spune adevarul? Glasul sau cand a zis asta… nu seamana cu nimic din ceea ce am auzit pana acum. Atat de dulce, de plin de sentimente. Orb. Da, asta e cuvantul cel mai bun. Sau poate ca nu mai e orb, poate ca tocmai a deschis ochii. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Dar acum? E mai tarziu. Ma cuprinde cu bratele. Suspin trista, gandindu-ma ca poate ar fi putut fi altfel. Daca nu eram atat de prosti!
Ramanem imbratisati un timp, nu stiu cat. Nu! Asta e o greseala, o mare greseala. Trebuie sa se opreasca, pentru binele tuturor. Trebuie sa ramana acel vis frumos, acea intrebare: Cum ar fi fost daca…?. Intrebarea care marcheaza existenta multor oameni, intrebarea care trezeste regrete si banuieli, presupuneri care nu se vor confirma niciodata. Ma ridic brusc, pornind spre usa, hotarata. Daca as mai sta, mi-as pierde si putina stapanire de sine, m-as adanci intr-o prostie. Unde ma duc? Nu stiu. Undeva unde poate reusesc sa ma regasesc. Undeva unde sa realizez ceea ce se intampla cu adevarat si sa pot gasi o iesire, cat de mica. Fara sa-mi dau seama ajuns in fata usii Joannei. E la liceu, asa ca singurul locuitor al apartamentului a ramas Michael. N-am de gand sa-i spun nimic, doar sa ma incui intr-o camera si sa plang, sa ma descarc.
Bat la usa sfarsita. Imi vad fratele privindu-ma speriat si uimit in acelasi timp. Urmeaza tipicele intrebari: “ Ce-ai patit? ”, “ Vrei ceva? ”, “ Imi poti povesti? ”. Merg in dormitor, trantindu-ma pe un pat, plangand cu sughituri si imbratisand perna. Michael se asaza langa mine si ma mangaie incet, incercand parca sa ma consoleze. Imi consum lacrimile, apoi intru in baie, unde fac un dus lung. Incerc sa-mi calmez bataile inimii, sa uit conversatia avuta cu Alex. Dar, spre deosebire de cea cu Will, aceasta e mai prezenta, mai vie. Mi s-a intiparit nu numai in minte, ci si in inima, ca un foc ce ma mistuie pe interior, ce ma goleste de toata energia. Apoi se stinge, fara niciun avertisment. Si, desi doare, acel foc ramane unicul prieten al sufletului. Si cand dispare ia cu el ultimul strop de fericire, lasand in urma un gol iremediabil. Imbrac fara chef hainele Joannei, care imi sunt prea mari si parasesc apartamentul, indreptandu-ma spre cantina. Stomacul meu isi cere drepturile, desi simt ca as putea la fel de bine sa mor de foame. N-ar mai conta.
Bun, am ajuns in sfarsit aici.
Observ ca acest capitol prezinta intamplarile din ziua cu pricina din perspetiva lui Lizzie. Interesant. Eu credeam ca vei continua de unde ai ramas, dar chiar ma intrebam si ce simtise ea in acele momente.
Inainte de a continua am o intrebare: si scenele alea dramatice de care ziceai can vor veni? :(
Mai departe:
- actiunea e buna; nici grabita nici prea lenta; dupa mine e ok; am citit eu cam repede deci se poate sa mi se parut mai grabita decat e de fapt
- desciere, e ok, dar parca in capitolul precedent a fost ceva mai buna. Faci si tu ca mine, exact capitolele din perspectiva baietilor ies mai bine :))
- dialog, aici nu prea am ce sa zic deoarece sunt aceleasi replici din cel precedent, deci nu vreau sa ma repet
- greseli, am vazut parca doar una, din neatentie presupun
Sper sa ajungi si la partile mai dramatice, nu de alta, dar fara ele parca i-ar lipsi ceva povestii tale. Si mi s-ar parea cam aiurea ca, desi au acele puteri, sa nu le foloseasca pentru ceva mai concret decat niste simple antrenamente.
Hmm, pai cam atat as avea de spus. Astept continuarea >:d<
Buna, mersi ca m-ai anutat. Pai capitolul asta e acelasi cu cel dinainte numai ca este scris din perspectiva lui Lizzy sincer mia placut ca ai scris scena asta din ambele puncte de vedere maca asa iti dai seama cum analizeaza fiecare situatia si poti critica astfel deciziile lor.Pai in mare parte nu am ce comenta intradevar mi s-a parut ca ai avut mult dialog si greseli nu am gasit deloc si apai mie nici nu imi place sa le caut sau sa fac critici legate de felul altora de a srie fiecare gandeste in felul lui corect. Oricum asta e cam tot sunt curioasa ce o sa se intample in continuare si pun pariu ca la cantina o sa deie peste cineva nu stiu peste cine dar asa creddeci astept next spor la scris si sa ma anunti. bye bye >:D<
Bun, am revenit in sfarsit cu continuarea, eu sper sa va placa, daca nu anuntati-ma si se rezolva :)).


Capitolul XXXI

Doamnele de la cantina sunt foarte dragute, mi-au oferit pranzul mai devreme, intelegandu-mi mica problema. Nici nu mi-am dat seama cand am golit farfuria, fiind pierduta printre vise, ganduri si amintiri. Le-am multumit si m-am avantat sfarsita in labirintul de holuri. O mana pusa pe umarul meu m-a oprit in loc.
- Ce vrei?
Stiu ca nu poate fi decat o singura persoana, ultima din lume pe care vreau sa o vad. Sau poate prima. Oricum, imaginea lui de mai devreme ma bantuie, ma face sa ma cutremur si sa imi pierd controlul asupra propriilor trairi interioare, care ies la iveala nestapanite.
- Trebuie sa vorbim.
Nu vreau. Imi opresc lacrimile cu un suspin, inaintand fara sa-l bag in seama. Ii aud pasii in urma mea, sunetul enervandu-ma teribil, stiind cine il produce si de ce. O iau la fuga, incercand sa scurtez drumul, dar inca il simt aproape. Ma prinde de mana, atat de cald si bland, atat de el…
- Lasa-ma in pace!
Nu trebuie sa cedez. Intru pe prima usa care-mi apare in cale, impingand-o in urma lui si oprindu-i intrarea. Se pare ca a inteles mesajul, pentru ca nu mai simt presiune de cealalta parte. Alunec pe podea, ascunzandu-mi capul intre genunchi si acoperindu-l cu mainile, ca un scut menit sa ma fereasca de exterior. Sunt singura. Sau nu? Imi ridic privirea si il vad pe Will, care se uita la mine incurcat. Minunat, alta camera nu-mi puteam gasi?
- Um… Buna.
E tot ce-mi trece prin cap in momentul asta. Imi raspunde la salut, asezandu-se langa mine. Nu am mai avut de-a face cu el in ultimele zile, ceea ce m-a facut sa uit acea declaratie. Dar acum e aici, nestiind ce am patit, curios, dar abtinandu-si orice comentariu. Ma bucur ca nu ma preseaza cu intrebari, sunt si asa destul de confuza. Imi acopar fata cu palmele, incercand sa-mi ascund lacrimile de el. Nu vreau sa ma vada atat de vulnerabila, atat de slaba. Uneori cred ca acea fata indrazneata si puternica e doar o straina, o masca pe care o port pentru a ascunde ceea ce simt cu adevarat. Un fals. Da, asta e. In majoritatea timpului, sunt doar un fals, iar in putinele momente de sinceritate sunt o plangacioasa imatura. Si in momentul cand masca se va sparge pentru totdeauna si adevarata Elizabeth va iesi la suprafata, toti vor fi deceptionati, dezamagiti de realitate.
Ma cuprinde cu un brat, lipindu-ma de el, grijuliu. Nu ma opun miscarii, caldura corpului sau ma calmeaza asa ca nu am de gand sa o refuz. Ma ghemuiesc langa el, ascunzadu-mi capul. Continui sa plang incet, incercand totodata sa ma linistesc. Dupa cateva minute reusesc, stergandu-mi lacrimile hoinare si ridicandu-ma. Deschid usa dar, vazandu-l pe Alex de partea cealalta, o inchid la loc, nervoasa. Se pare ca sunt blocata aici. Cum poate avea atata rabdare baiatul ala? Desi, daca ar fi sa o luam altfel, chiar considera dialogul nostru atat de important incat sa nu suporte amanare. In locul lui, stiind cine locuieste aici as fi spart usa. Si totusi n-a facut-o. Ma respecta destul cat sa n-o faca. Si il admir pentru asta.
Ce e in mintea mea? Omul pe care il iubesc ma asteapta afara, gata de o discutie importanta si eu, fraiera de mine, sunt prea speriata ca sa dau ochii cu el. Oftez, scarbita de propria slabiciune, apoi il privesc pe Will. Cu o mana in ghips, gratie mie. Putea fi mai rau de atat. Cine stie ce crede acum Alex? Ca am intrat intentionat si alte astfel de prostii? Sper ca nu. Inghit in sec, dandu-mi o palma usoara peste obraz, pentru a reveni la realitate. Gestul ma face sa zambesc inconstient, incepand sa-mi pun tot felul de intrebari fara noima.
- De ce sunt lucrurile asa complicate mereu?
- Viata nu e complicata mereu, Ella. Oamenii o fac sa fie asa. Dar, gandindu-ne strict la problema ta, tot va trebui sa-i vorbesti odata si odata. Sa-i spui ce simti. Sinceritatea rezolva totul.
Il privesc uimita, nevenindu-mi sa cred ca a inteles toata situatia. Si asta fara sa-i spun nimic. Uneori ma intreb: de ce Alex? De ce nu Will, de ce nu Eric? Ei bine… Primul m-a salvat de cateva ori. Nimeni nu-i ceruse asta. Cat despre ceilalti doi… In unele situatii sunt mult mai buni decat el, dar nu imi ofera acea bucurie cand ii vad, cand le aud vocea, cand ii privesc in ochi. Will are perfecta dreptate, nu pot sta sa ma plang la nesfarsit. Va trebui sa vorbesc, sa ma fac auzita. Pe langa asta, frica nu ma poate impiedica sa fiu fericita. Nu pot trai urmarita de acest sentiment si, la finalul vietii, sa privesc in urma si sa regret ca m-a dominat, ca nu l-am putut invinge. Vreau ca atunci cand imi voi aminti pas cu pas existenta mea pe acest pamant sa fiu mandra de tot ceea ce am facut, regretand doar ca am gresit uneori, fara sa traiesc cu aceasi intrebare insuportabila: “Si daca…? “.
- Multumesc. Estiu un geniu.
- Mi s-a mai spus, constata el trecandu-si mana prin par.
Zambesc, inghiontindu-l usor, apoi il imbratisez. O merita. Inspir adanc, deschizand usa. Unde e? Acum si-a gasit sa dispara? Cu cat il gasesc mai tarziu, cu atat imi pierd din increderea debordanta pe care am capatat-o atat de brusc.
- Te ajut sa-l cauti.
Ei, macar va fi mai usor in doi. Incepem sa cautam pe fiecare holisor, in fiecare camera(multi nu au fost prea multumiti de vizita), peste tot. Si… nimic. Intre timp ni s-a alaturat si Michael, care habar n-avea ce se intampla. L-am lasat pe Will sa-i explice, eu fiind prea grabita. Incerc sa nu-mi uit ideile. Si sa nu ma ingrijorez. Pentru ca nu am motive de a ma speria, e baiat mare si isi poate purta singur de grija.
Discutia ce va urma nu ma va bucura deloc, pentru ca n-am de gand sa-mi ascult inima de data asta. De fapt, n-am ascultat-o cu adevarat niciodata si nu voi incepe acum. Va fi destul de usor, presupunand ca si el crede ca tot ceea ce a zis gresit. Daca e asa, atunci vom uita pur si simplu ziua asta si ne vom continua vietile ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Sau, ma rog, el isi va continua astfel viata, pentru ca a mea va fi marcata pentru totdeauna de aceasta dimineata rece de toamna.

***
L-a inghitit pamantul. Sunt foarte sigura. Redevenind seriosi, nu-mi pot explica unde a disparut asa. Nu avea unde sa se duca. Doar daca nu i-a venit brusc ideea sa plece la scoala, ceea ce inseamna sa-l astept pana diseara. Dar n-am eu rabdarea asta. N-a fost niciodata pe lista calitatilor mele, destul de putine de altfel.
Imi iau motocicleta pe care n-am voie sa o conduc, in ciuda tuturor strigatelor disperate ale fratelui meu si ale lui William. Ii conving sa ma urmeze.
- Esti data in urmarire generala in… toata lumea. N-o sa fie asa simplu.
In momentul asta pot fi data in urmarire in intregul univers, nu-mi pasa catusi de putin. Trebuie sa-l gasesc, am nevoie sa-l stiu langa mine. Parasesc hangarul, incercand sa ating viteza pe care as dori-o, desi nu reusesc. Ma concentrez la drum, rememorand aceasta dimineata, cu inima grea. Ajunsa in fata liceului, arunc casca in bratele unuia dintre baieti si dau buzna, alergand ca o disperata pe holuri. Deschid usa clasei fara sa clipesc, intrand in fuga si oprindu-ma in mijlocul salii. Ochii mi se umplu de lacrimi, intepandu-ma. Nu e aici.
- A disparut…
Toti ma privesc nedumeriti. Il intreb pe Eric daca a auzit ceva de fratele lui. Imi raspunde putin incurcat ceva legat de un seif cu un cod. Mi se pare ca am vazut chestia aia pitita in dressing. Da! Pe ea erau hartiile alea idioate. Ce fac ei doi cu un seif, asta e alta discutie. Dar hei!, a vrut sa afle cifrul seifului, inseamna ca a vrut sa ia ceva din el.
- Ce era acolo?
- Un… pistol.
Isi bate joc de mine. Trebuie sa-si bata joc de mine. Oare ce poate face un baiat suparat pe viata, singur, ascuns, cu un pistol? Chiar asa, oare ce ar putea face? Sa se joace de hotii si vardistii singur? Sau poate sa impuste veverite si alte astfel de creaturi mici si odioase? O, te rog!
- Esti nebun?
Te rog, spune-mi ca minti. Asta era definitia intrebarii mele, sensul ei ascuns. Imi doream ca astazi toata lumea sa ma minta, sa fiu o proasta care se lasa pacalita de oricine.
- Nu, Ella. Chiar e un pistol.
Ies din clasa plangand, lovindu-ma de Michael. Il prind de camasa, sprijinindu-mi capul pe umarul lui.
- Pistol!
Repet cuvantul, uitandu-i parca sensul. Nu! Nu am timp sa ma plang acum. Trebuie sa il gasesc, si asta cat mai repede cu putinta. Ii vad fratele iesind pe hol si privindu-ma speriat. A inteles totul, sunt sigura. Oare Alex chiar e in stare de asa ceva? Daca da, atunci e un mare prost. Dar e un prost in pericol si trebuie sa opresc asta. Merg la motocicleta, pornind-o cu zgomot. Unde ma duc? Nu stiu. Nu am nicio pista. Si totusi mainile mele schimba directia, desi ochii nu vad drumul. Se pare ca ele stiu exact ce au de facut, unde trebuie sa ma duca.
Conduc spre nimic. Sper doar ca acel nimic sa fie aproape, sa fie bun. Opresc motocicleta fara sa-mi dau seama, lasandu-ma purtata de picioare printre copaci. Sunt intr-o padure sau ceva asemanator. Sunt complet goala pe interior, toata viata scurgandu-se din mine cu fiecare pas facut. Deodata, un pocnet surd ma face sa-mi astup urechile, speriata. Nu se poate. Alerg spre locul de unde s-a auzit impuscatura, stergandu-mi ochii neincetat, alungandu-mi lacrimile.
Uau. Locul asta… e de-a dreptul minunat. O poienita linistita, scaldata in razele soarelui, slabit de apropierea iernii. Copacii ce o strajuiesc, ingalbeniti de trecerea anotimpurilor. Si florile… Flori ce rezista frigului, atat de micute si colorate, incercand sa razbata prin iarba verde si moale, cruda. Un vant taios de toamna ma face sa tremur, strangandu-mi mainile in jurul corpului. Clipesc des, incercand sa scap de picaturile sarate de apa, limpezindu-mi privirea. Ma uit in jur, smucindu-mi capul dintr-o parte in alta, cautandu-l cu nerabdare si frica.
Rasuflarea mi se taie, simtind o caldura inexplicabila in spate. O haina larga mi se infasoara in jurul corpului si doua brate mari si albe ma cuprind, lipindu-ma de corpul sau. Zambesc, lasand o lacrima hoinara sa-mi alunece pe obraz. Inima imi bate nebuneste, gratie socului. Dar sunt fericita. Ii aud oftatul ingrijorat, cu care m-am obisnuit. Pe care il iubesc, acum mai mult ca oricand.
- Poate racesti, Lizzie.
Inchid ochii, inghitind in sec. Imi las barbia sa cada in piept, hohotind, tresarind brusc cu fiecare rasuflare.
- Idiotule. M-ai speriat de moarte!
Vocea mea e sparta, intrerupta de suspine. Isi lasa capul pe umarul meu, in timp ce il prind de maini. Caldura lui ma face sa ma topesc, sa ma pierd pe sine. As sta asa o vesnicie, dar sunt multe de spus iar timpul e scurt. Il intreb timida ce face cu pistolul, prea curioasa si totodata speriata. Raspunsul ma lasa rece.
- Cand sunt nervos imi place sa-mi exersez tinta. E util, asa, pentru orice eventualitate. Frate-miu stie, asta e ca o pasiune din copilarie.
Pe bune? Deci Eric e nenorocitul care stia si nu mi-a zis. Ma intreaba ce credeam, facandu-ma sa rosesc. Gandurile mele sadice… Incepe sa rada, spunand ca n-ar fi meritat efortul. Apoi, redevenind brusc serios:
- Legat de mai devreme…
Bun, eu nu as mai fi adus vorba. Acum tot ce ai de facut este sa recunosti ca ceea ce ai spus a fost o greseala. Inspir adanc, pregatindu-ma pentru raspunsul sau. Ma intorc spre el, privindu-l in timp ce-mi infasor paltonul in jurul umerilor.
- Ce am zis mai devreme a fost…
O greseala, o greseala, o mare si stupida greseala. Sau o minciuna. Daca ar spune-o, m-ar rani, de ce sa nu recunosc? Dar daca nu o va spune, va rani sentimentele mai multor persoane, si nu il pot lasa sa faca asta. Sa faca atatia oameni tristi pentru mine. Si pentru inima mea care va bate mereu, asteptandu-l, pana la capatul zilelor. Dar stiti cum se spune: daca iubesti pe cineva lasa-l sa plece. Si, daca te iubeste, se va intoarce. De a doua parte nu sunt deloc convinsa, stiind prea bine ca, indiferent daca ar fi real sau nu, el nu se va putea intoarce. Si atunci de ce undeva, in interiorul meu, inca sper ca “eu” si “el” ar putea deveni “noi”? Ca povestea asta ar putea avea un final fericit, in urma tuturor celor intamplate?
Sper degeaba. Si asta ma distruge pe interior.
Buna, a trecut ceva timp de la ultima postare dar e ok si asa eu am deja o luna de cand nu am mai postat dar o sa imi fac timp saptamana asta sper acum revenind la capitolul asta, tin sa mentionez ca vad o mare imbunatatire la exprimarea sentimentelor adica ai exprimat asa de frumos in cuvinte tot ceea ce simstea Lizzy in momentul in care a aflat ce era in acel seif incat am ramas si eu fara cuvinte. Intradevar aoi terminat foarte brus si vreau sa aflu ce vrea Alex sa spuna chiar daca am o vaga impresie ce ar putea fii. Stiu ca din cauza scolii probabil nu poti posta prea repede dar sper sa nu dureze chiar asa de mult ca eu mor de nerabdare sa citesc next-ul. Pai sa nu uiti sa ma anunti cand postezi si iti urez spor la scris bye bye.
Am ajuns si eu in sfarsit pe aici :P Stiu ca ai postat de aseara, dar eram prea obosita ca sa citesc. Dar sunt aici gata sa-mi zic parerea...
Deci, prima impresie dupa ce am terminat de citit capitolul: Uau! Acest capitol a fost de-a dreptul superb. Te-ai intrecut pe tine insati :x Desi nu a fost asa multa actiune, din cauza multelor descrieri de sentimente, dupa parerea mea acesta a fost un capitol care nu avea nevoie de multa actiune. Legat de descrierea sentimentelor, sincer, m-ai lasat cu gura cascata. Ai descris superb tot ceea ce simtea ea in toate acele momente. Chiar m-ai intristat la un moment dat, ceea ce dupa mine e un lucru bun. Inseamna ca ai transmis totul foarte bine.;)
Cred ca daca as fi auzit de un pistol si eu as fi inceput cu teoriile sadice si macabre si cum mai vrei :)) Saraca Lizzie... Dar nici eric nu a fost corect, ar fi putut sa-i spuna ca fratele lui nu e genul care sa-si ia zilele.
Asa, trecand peste. Sa-ti spun ce anume nu mi-a placut. In primul rand acel "Wow" cand a vazut padurea(pe care ai descris-o foarte frumos) Din cate stiu eu modul in care l-ai scris vine din engleza, iar avand in vedere ca tu scrii in romana mi s-ar fi parut mai bine daca scris "Uau". Nu stiu cat de grav e, dar na, eu asta cred.
Asa, apoi:
“ Cand sunt nervos imi place sa-mi exersez tinta. E util, asa, pentru orice eventualitate. Frate-miu stie, asta e ca o pasiune din copilarie.”
Chestia asta ai fi putut sa o pui cu linie de dialog. E destul de lunga si dialogul nu a fost in exces si nici sec, iar cu o fraza in plus nu s-ar fi schimbat nimic. Parca ar fi fost mai bine asa. Un "Da" sau chestii de genul, scurte merg puse si asa, dar cand sunt lucruri mai lungi mai bine pui linie de dialog.
Greseli de tastare, una sau doua am vazut, dar nimic ingrijorator. :D
Hmm, pai cam atat. Anyway, cam banuiesc eu ce-i va spune Alex, adica o va dezamagi si ii va spune ca o iubeste :-" Ca doar deh, e capitolul 31, trebuie sa se intample ceva intre ei, poate si un sarut intr-o atmosfera romantica ceva? :-" Stiu si eu? Stiu ca a mai sarutat-o, dar daca nu e rmantic la mine nu se pune chiar asa de mult :))
A, da, si ca sa te bat un pic la cap, desi cred ca ti-am mai spus, vreau partile dramatice, niste lupte ceva, ca ai spus ca vor fi si inca nu s-a intamplat nimic :(( Scuze, dar am eu ceva cu ele, iar daca lucrurile vor intra pelinia de plutire, trebuie sa le strice ceva lor cheful. Poate omori pe cineva, ce stiu eu :-"
Cam atat, sper ca vei posta weekendul viitor asta asa sa mai avem si noi ce citi, ca de carti nu am chef si trebuie sa ma relaxez si eu cimva :))
Mult succes in continuare, sper sa o tii tot asa, ca ai evoluat foarte mult de la primele capitole :*

Edit: Vai cat am putut sa scriu =))
Am revenit cu next-ul, multumesc pentru sfaturi :*, voi incerca sa tin cont de ele cat mai mult. Enjoy! >:D<


Capitolul XXXII

- Ce am zis mai devreme a fost…
Stiu ce trebuie sa raspunda, stiu ce va spune si ma bucur. E decizia corecta. Atunci… de ce doare atat de tare? Isi coboara privirea, ascunzad-o de a mea. Ce e cu toata ezitarea asta?
- A fost…
Isi ridica brusc capul, privindu-ma in ochi. Hotararea sa este palpabila, este atat de sigur de ceea ce urmeaza sa spuna, ca si cum era de asteptat ca va trebui sa se intample si asta. Ca si cum a exersat inainte. Sper doar ca tonul sau sa nu exprime vreun regret. Ar fi prea dureros sa stiu ca macar o farama din el tine la mine, indiferent cat de neinsemnata ar fi acea parte.
- O greseala.
Rasuflu usurata, privindu-l. Raman socata de propria reactie, lacrimile incepand sa imi brazdeze chipul intunecat de tristete. Zambetul mi se sterge, lasand in urma o fata patata de durere. Inghit in sec, simtind o intepatura in piept. Imi duc mana in dreptul inimii, incercand sa ma calmez. Asta e viata. Ma asteptam sa fie asta raspunsul, trebuie sa-l accept.
- Dar a fost adevarat, Lizzie. Perfect, total si irevocabil. Poate sunt zanatic, idiot, incompetent, ciudat si cum mai vrei tu sa fiu, dar am dreptul sa te iubesc.
Ochii mi se maresc, in timp ce incerc sa inteleg ce a spus. Nu. Nu asa trebuia sa fie. Ratiunea imi spune ca trebuie sa-l contrazic, sa opresc totul, dar inima… N-am ascultat-o niciodata, de ce sa incep acum? Pentru ca-mi va fi mie mai bine? Dar Joanna si Eric?
O clipa. De cand au ajuns altii sa conteze atat de mult, mai mult decat mine? Poate e timpul sa fiu si eu importanta. Da! Ador cuvantul asta, “da”. Desi nu l-am mai zis pana acum, totul are un inceput. Zambesc, hotarata sa nu-i mai dau cu piciorul fericirii. Il imbratisez pe Alex, lasandu-mi capul pe umarul lui, plangand si multumindu-i din suflet. Nu am mai fost atat de bucuroasa de… de fapt, nu am mai fost deloc atat de bucuroasa. Inima mea incepe sa-si revina in simtiri, batand un cantec misterios. Ma strange langa el, murmurand ceva ca pentru sine. Hotarasc sa ma las cuprinsa de farmecul acestui moment, uitand pentru o clipa de toate grijile ce-mi ingreuneaza viata.
Ma indepartez incet, privindu-l in ochi. Imi sterge obrajii fierbinti, lipindu-si mana de fata mea, aducandu-ma mai aproape cu cealalta. Calmeaza-te, Liz, nu claca in acest moment, nu acum…
Dupa ce buzele noastre s-au contopit totul a fost mai bine. Am simtit, mai mult ca niciodata, ca il iubesc, ca e singurul potrivit pentru inima mea. Caldura lui ma incalzeste si pe mine, calmul sau ma ajuta sa ma relaxez, iubirea lui o hraneste pe a mea. Si il sarut cu atata sete, cu atata dor, de parca e prima data cand il vad cu adevarat, cand stiu ca e al meu. Ca e real, ca nu se va evapora.
Dar totusi… Imi sprijin capul pe el, privind pierduta o floare. Mica, alba, inconjurata de atatea flori mai mari, mai colorate. Dar iese in evidenta. E speciala, chiar daca nu e perfecta. Si toate celelalte, care nu-si mai gasesc locul pe langa ea…
- Si cu Eric si Joanna ce facem?
Imi raspunde cu un oftat prelung, sarutandu-mi buclele ravasite de vant. Minutele trec, nisipul timpului se scurge in clepsidra, bataile inimii isi maresc numarul.
- Presupun ca nu putem ascunde chestia asta, oricat am incerca. Dar macar temporar… Adica pana gasim o metoda sa le spunem! ma corectez incurcata, gesticuland si rosind la gandurile-mi neortodoxe.
Si de altfel… Oare acum il cred cu adevarat? Sunt eu convinsa de sentimentele lui pentru mine? Nu cred. Hotarasc sa ii pun o intrebare, destul de simpla in esenta, dar care poate capata atatea intelesuri…
- De ce m-ai iubi tu pe mine?
Ochii lui mariti ma fac sa realizez ce prostie am zis. Imi acopar gura cu o mana, muscandu-mi buzele. Daca nu stie ce sa raspunda? Simplul gand imi face ochii sa se umple de lacrimi. O pala de vant imi imprastie parul, ridicandu-l, jucandu-se cu el cum vrea. Incep sa tremur incet, strangand ochii si cuprinzandu-mi corpul cu mainile. Incerc sa opresc lacrimile, inspirand adanc si regulat, dar nu stiu cat mai tine. Si daca am sa izbucnesc in plans… Se va indoi el de sentimentele mele, va considera totul o farsa. Iar eu, eu care mi-as da si viata ca sa-i fie lui bine… As pica de proasta, m-ar uri. Si nu merit asta, oricat de oribila si de rea as fi.
- Pai, Lizzie, vezi tu… Te iubesc pentru ca esti o copilaroasa si o incapatanata. Te iubesc pentru ca, trezindu-ma dimineata si vazandu-te, ziua mi se lumineaza. Te iubesc pentru ca, simtindu-te aproape, ma trezesc la viata. Te iubesc pentru toate reactiile tale impulsive si pentru ca actionezi fara sa gandesti consecintele, obligandu-ma sa te scap din situatii care mnai de care mai traznite. Te iubesc pentru simplul fapt ca existi.
Ma iubeste. Da, chiar ma iubeste! Acum sunt cat se poate de sigura. M-am indoit degeaba de el. Si felul in care a spus-o… Cred ca mi se aplica si mie. Daca n-ar exista si alte complicatii…
Raman o clipa nemiscata, uimita de propriile ganduri. De cand mi-au devenit prietenii o povara? Si de ce trebuie totul sa fie atat de incurcat? Ma gandesc… Eric va intelege, trebuie sa inteleaga. In definitiv, a zis ca ma iubeste. Asa ca va accepta sa-mi fie bine. Va accepta, nu-i asa? Si daca nu, problema lui. Acum totul trebuie luat altfel, trebuie sa le-o spunem intr-un anumit fel, ca sa nu-i socam.
Gandindu-ma astfel, am pierdut notiunea timpului, continuand sa-mi strang haina in jurul corpului aproape inghetat. Incerc sa ignor frigul, dar devine din ce in ce mai greu. Alex mi-a observat starea de discomfort, pentru ca a sugerat sa mergem inapoi acasa.
Acasa… Un loc frumos si cald, primitor, unde ma simt in siguranta. Unde stau cu persoanele importante din viata mea, persoane care nu m-au abandonat la greu. Persoanele pe care le iubesc.
- Inainte sa plecam…
Un sarut scurt, dar plin de intelesuri. Atatea sentimente luate de-a valma, ridicate parca de vant spre zari.
- Ma gandeam ca n-o sa mai pot face asta prea curand, deci…
Saracutul! E atat de incurcat incat a rosit tot, facandu-ma sa rad. Stangacia de care da dovada ma face sa ma simt si mai bine, stiind ca nu sunt singura atat de nesigura. Il iau timida de mana, pornind spre locul unde mi-am uitat motocicleta.
E ironic cum uneori sunt o fata dura, cu o inima de gheata, iar alteori ma las purtata de sentimente, plangand din orice, afectata de toate. Dar poate ca de acum se va face lumina.
Sau intunericul de-abia incepe…

***
In camera am fost intampinati de comitetul de primire si de clasicele intrebari: “Unde-ati fost? Ce-ati facut?”. Ne-am tot contrazis unul pe altul, gandindu-ne ca am fost prea aiuriti ca sa inventam ceva plauzibil. Din fericire am scapat, in mare masura.
Ma asez pe canapea, intre Michael si Joanna, care ma privesc incruntati. Care e problema lor? Nu scrie nicaieri ca e interzis sa te odihnesti dupa cea mai mare sperietura a vietii.
- Mai usor cu pistolul, fratioare. Biata Ella a crezut ca…
- Taci.
I-am taiat-o lui Eric. Replica sa a fost inutila, ba chiar prosteasca in context. Brusc, simpla prezenta a acestui om ma face sa-mi pierd cumpatul. Asa e sentimentul de vinovatie, deci. Simti ca cei care nu-ti cunosc taina, care sunt nebanuitori, te apasa pe inima, presand secretul, incercand sa-l scoata la suprafata fara sa vrea.
- Relaxeaza-te, scumpo. Ii spuneam doar sa fie mai sensibil.
- Am zis-o si o voi zice de cate ori e nevoie. Nu am fost, nu sunt si nu voi niciodata scumpa nimanui, Eric. Sau…
Momentul de ezitare a fost urmat de un schimb de priviri intre mine si Alex. Rosesc, sperand ca nu l-am suparat cumva. Dintr-o data, sentimentele lui ma afecteaza direct, facandu-ma mai atenta la propriile gesturi si cuvinte. Imbratisarea fratelui sau, un fel de “Imi pare rau!” mutual, ma derajeaza teribil. Simt ca voi intra in pamant de tristete, stiind la ce chinuri supun o anumita persoana.
Dar a indurat eroic totul atata timp, fara ca macar sa-mi spuna despre sentimentele sale. Acum ca stie si el de ale mele, nu ar trebui sa fie o problema sa ne jucam in continuare rolurile, stiind ca sunt doar de fatada. Si ca totul va lua sfarsit…
Ma ridic, aproape sarind, indreptandu-ma cu pasi apasati spre camera. O vad pe Joanna asezandu-se langa mine pe un pat si privindu-ma patruzantor. Ma ucide sclipirea ochilor ei.
- Liz, ce s-a intamplat mai exact azi?
Intrebare capcana. Ce sa-i raspund? Trebuie sa inventez ceva, si asta repede. Imi caut cuvintele, scotand cateva balbaieli stranii.
- Eu… mi-am facut griji pentru el si… Nu, asta suna ca si cum mi-ar pasa prea mult. Trebuie sa o intorc cumva. Adica ei au fost alaturi de mine mereu si nu-mi inchipuiam ca as putea sa-l pierd pe vreunul… Au fost sprijinul meu intotdeauna si nu vreau sa-i dezamagesc.
Raspunsul meu pare ca a multumit-o, pentru ca a afisat un zambet intelegator. Bineinteles ca arat ca o disperata dependenta de niste tipi, dar nu-mi pasa. Atata timp cat nimeni nu afla nimic, pot indura critici, insulte, de toate. Pentru ca niciun gest nu-mi poate lua fericirea interioara, pe care o simt pulsandu-mi in vene, intrecandu-se cu sangele meu si facandu-ma sa plutesc.
Cred ca e prima data cand ma simt fericita cu adevarat, cand stiu ca nimic nu ma poate rani, nu-mi poate fura licarirea jucausa din ochi si lumina din suflet. Ca nimeni nu poate rupe fragilul fir al existentei mele, pentru ca exista un altul care ma sustine si care imi impiedica declinul.
O privesc pe Joanna cu un zambet cat casa, numarandu-mi bataile inimii in timp ce ma gandesc ca sunt inconjurata de niste fiinte extraordinare. Fiinte pe care va trebui sa le ranesc daca vreau sa-mi fie bine. Fiinte pe care le voi face sa sufere, in numele sentimentelor mele.
Sau poate nu va fi nevoie. Poate ca, printr-o minune, totul se va rezolva. Povestea se va termina cu bine si toata lumea va fi fericita pentru eternitate.
Dar asta se intampla doar in basme. Si, din pacate, viata nu e un basm.

Buna >:d< Am ajuns.
Deci, trebuie sa-ti spun ceva ce imi sta pe limba de muult timp. Eu una nu pot sa cred ca tu poti scrie intr-un fel atat de... nuci nu stiu cum sa-l numesc sincer, la varsta ta. Scrii superb, toate acele sentimente... Uau.
Ce mai voiam sa zic, nu stiu de ce, dar am vaga impresie ca Eric si Joanna vor forma un cuplu pana la sfarsit. Adica, mi s-ar parea chiar dragut, dar s-ar putea sa ma insel cu toate aceste presupuneri, deci mai bine tac :))
Am vazut o singura greseala, ceva de tastare, nimic grav.
Cam atat, stiu ca nu am zis prea multe, dar deja m-ai lasat fara cuvinte. Abia astept nextul, mult succes in continuare :*
Buna, mersi ca m-ai anuntat si ca ai postat. Capitolul asta a fost foarte frumos adica mie mi-a placut foarte mult si sincer l-am citit de 2 ori mai ales prima parte pana la cele tei puncte. Daca ar fii asa si in realitate of doamne ce n-as da oare sa fiu si eu asa norocoasa ca Liz dar dupa cum ai spus si tu basmele sunt diferite de realitate, realitate e ceva dur, ceva ce te loveste si te lasa sa zaci inconstient pana cand vei realiza ce esti cu adevarat. Greseli nu am gasit deloc si in rest nu prea mai am ce comenta deci euu iti urez spor la scris si nu uita sa ma anunti si pe mine cand postezi. Bye bye
Am revenit cu noul capitol, nu stiu cat e de reusit, nici nu mi-am prea dat silinta cu el, dar nah, are scopul lui in viata:)).


Capitolul XXXIII

Cuvinte spuse in soapta, saruturi furate pe ascuns, priviri pline de subinteles… De trei luni o tinem tot asa si se pare ca merge. Era sa ne dam de gol de cateva ori, cand am tras niste sperieturi groaznice, dar din fericire totul s-a terminat cu bine. Singura intamplare notabila s-a petrecut acum vreo sapte saptamani, cand toti trebuiau sa plece in nu stiu ce excursie pentru a realiza un proiect. Aceasta “aventura” dura doua zile, timp in care eram singura cu Michael. Din fericire l-am convins pe Alex sa ramana cu mine, desi a fost cam complicat sa ii convingem pe ceilalti. Complicat? O adevarata misiune, pot spune.
Cand credeam ca toata lumea a plecat, i-am daruit un sarut din toata inima, fericita ca acum nu trebuia sa ne mai ascundem. Bineinteles ca mi-a raspuns, lasandu-ne in voia sentimentelor. Si era atat de bine sa fim doar noi doi, singuri cu secretul nostru. Dar, pentru ca intotdeauna exista un dar… Cand am deschis ochii l-am vazut pe Will hobandu-se la noi cu o fata greu de descifrat. Am afisat un zambet amuzat in momentul in care a inceput sa se fastaceasca, pierzandu-si culoarea din obraji si gesticuland incurcat.
- Eric si-a uitat aparatul foto si l-am convins sa ma lase pe mine sa vin. Si bine am facut. Eu inteleg ca trebuie sa va prefaceti tot timpul, dar abtineti-va si voi macar pana sunteti siguri ca toata lumea a plecat. Dupa, puteti face cate prostii vreti.
S-a dus baiatul, a luat aparatul si a iesit pe usa, lasandu-l pe bietul meu prieten intr-o ceata totala. I-am explicat ca stie inca de la intamplarea cu seiful, ceea ce l-a linistit oarecum. E bine sa stii ca nu esti unicul posesor al unui secret, ca ai cu cine vorbi cand ai o problema. Si eu ma simt bine stiind ca Will e mereu acolo, gata sa dea un sfat. Chiar daca nu-i convine sa faca asta.
Dupa acea intamplare, au mai fost alte cateva dati cand am fost pusi in incurcatura, dar am scapat ca prin urechile acului. Norocul ne-a suras intotdeauna, facandu-ne “misiunea” mai usoara decat ar fi trebuit.
- Ma intrebam… Ce inseamna cand un baiat si o fata isi tin relatia secreta?
De fapt, ma intreb de ce pun astfel de intrebari fratelui meu, total paralel cu acest domeniu. El nu stie nimic si nici nu planuiesc sa-i spun. Toata afacerea a devenit foarte complicata, asa ca am decis sa marturisim adevarul cat mai curand. Numai sa ne dam seama cum… Cum sa nu ranim pe nimeni, sau cel putin sa nu-i ranim prea tare.
- Of, Ella, asta se intampla doar in filme. Si daca s-ar intampla in viata reala, niciun baiat nu ar rezista. Asa suntem noi, mai slabi de inger. Daca un baiat rezista la asa ceva macar o saptamana, exista doar doua posibilitati: ori e de fapt fata, ori o iubeste la nebunie pe cea cu care este “in secret”. In al doilea caz merita o medalie. Totusi, acest lucru poate distruge o relatie, pentru ca exista multa presiune. Deci nu-s nici aia fericiti, in concluzie.
In acest moment Michael imi spune fara sa vrea cat de mult tine la mine Alex. A rezistat eroic doar pentru ca asa am vrut eu, fara sa se supere sau altceva. Si pentru asta il iubesc si mai mult, il iubesc atat cat pote iubi o fata un baiat. Nu stiu ce m-as face daca totul s-ar termina, indiferent de motiv. Nu a fost gelos pe datile cand trebuia sa-i stau in brate lui Eric, nu s-a suparat niciodata desi motive ar fi existat destule.
Il vad pe Andrew intrand in sala, asa ca ma ridic in picioare. Nu pot sa cred ca omul asta vrea antrenamente in aceeasi zi cu balul. Mi s-a spus ca in fiecare an, inainte de Craciun, se face un bal de iarna, in locul celui de la liceu. Sa speram doar ca nu va fi o alta petrecere stupida si fara noima.

***
La naiba! Fix acum si-a gasit si proasta asta sa se dea mare? Si cum altfel decat prin a-mi da mie una in aer! Oare chiar nu se gandeste ca putem sa mor? As ucide-o pe Chloe asta, zau! Dar altceva ma preocupa acum. Ceva mai grav.
Imi ridic privirea. Alex are o fata ingrijorata pe de o parte si chinuita pe cealalta parte. Nu suport sa-l vad asa din vina mea. Daca nu ma prindea mai mult ca sigur eram facuta praf acum. Dar imbecila aia a dat, nu jucarie! Ne priveam unul pe altul in timp ce ma indreptam spre el cu o viteza de nedescris. Am aterizat amandoi in primul perete aparut in cale, perete care a opus rezistenta.
Inca nu-mi da drumul din stransoare, tinandu-ma lipita de el. Un firisor subtire de sange ii aluneca pe fata. Ma albesc, ducandu-mi mana la gura. E de rau, e foarte rau. Lichidul acela rosiatic ma face sa tremur de nervi si de frica, stiind ce inseamna. S-a lovit incercand sa o apere pe una ca mine. Cred ca rasuflu intretaiat, pentru ca afiseaza un zambet linistitor, inchizandu-si ochii si oftand.
- Esti bine, Lizzie?
Are vocea slaba, obosita. Dau scurt din cap in semn ca da, desprinzandu-ma din bratele lui si incercand sa-l ajut sa se ridice. E mai greu decat mine, totusi il pot sustine. Ah, de ce trebuie sa fie atat de bun? N-ar fi putut sa ma lase, pur si simplu? Nu-l merit pe baiatul asta. Eu nu merit pe nimeni, sunt doar o egoista care cere totul si nu ofera nimic. Imi vin in ajutor Eric si antrenorul, care il conduc pe Alex la infirmerie. Il aud pe Andrew suierand in treacat:
- Atat azi. Chloe, in birou la Arnolds in zece minute.
Ma legan pe picioare, simtind o durere acuta in abdomen. Probabil e de la nenorocita aia de lovitura. Injur printre dinti, mergand la ordinara care ne-a facut asta si o apuc de par, dandu-i o palma. O lipesc de primul perete, aruncand-o cat colo. Cum a putut sa faca asta? Un alt junghi ma determina sa raman ca o statuie, inconjurandu-mi stomacul cu mainile si strangand din dinti. Ce naiba mai e si asta?
Dar Alex? Cat de tare e ranit? Privesc pierduta gaura din perete, gandindu-ma ca felul in care m-a prins mi-a oferit protectie totala a impact. Pe de alta parte, el a incasat-o rau de tot. Bietul de el… Ma doare mai rau sa-l stiu asa. Nu suport sa fiu ajutata, dar e de-a dreptul oribil ca altcineva sa pateasca ceva, orice, din vina mea. Ma doare inima pentru el mai mult decat imi pasa de zgaraieturile mele. Se poate trai cu ele, dar nu ma voi mai simti la fel stiind ca l-am ranit in felul asta. Cine stie ce si-a mai rupt? Doamne fereste! Imi sterg fata, constatand surprinsa ca e acoperita partial de acelasi lichid rosu de mai devreme. Zambesc intr-un mod destul de sadic, observand ca sunt terfelita toata, apoi izbucnesc intr-un ras de o isterie rara, injurand-o pe Chloe in toate felurile posibile, spre socul celor din jur.
Presupun ca adrenalina ma ajuta sa uit de durere momentan, dar abdomenul devine imposibil de suportat, asa ca imi schimb repede “uniforma” si ma duc in camera, aruncandu-ma pe pat. Astept ca starea de incomoditate sa se atenueze, dar fara efect.
- Fir-ar, am nevoie de o pastila.
Imi tarasc picioarele pe hol cand, brusc, ma simt prinsa de la spate.
- Tu nu te poti tine pe picioare.
Ii zambesc lui Michael, prinzandu-i mana si mergand alaturi de el pana la infirmerie. Ii vad pe gemeni uitandu-se cand unul la altul, cand la Miriam. Poate ca Alex nu s-a lovit atat de tare, totusi. Are o punga cu gheata la tampla si cateva bandaje, asa ca ranile au fost superficiale. Oftez usurata, atragand atentia asupra mea. O vad pe satena venind spre mine, luand un bandaj de pe birou din mers si incepand sa ma cerceteze din cap pana in picioare. Ignor durerea atunci cand imi pune spirt pe rani, privindu-l pe Alex si zambindu-ne unul altuia.
- Ma intreb cum se vor asorta bandajele cu rochia ta.
Ma bufneste rasul la replica lui Eric, apoi ma intristez brusc. Nu am nicio amintire frumoasa de la vreun bal. Nici nu stiu daca sa merg, ce sa port. Imi spun ca trebuie sa ii dau o sansa, poate pana la urma nu va fi asa de rau. Imi admir mana bandajata, inghitind pe nerasuflate calmantul primit si punandu-mi din nou mana pe abdomenul care nu-mi da pace. Dar stiu ca sutul ala a avut forta!
Sa speram ca ziua se va termina mai bine decat a inceput.
Sau nu?
Bun, am ajuns in sfarsit :))
Ce pot sa spun? Ai avut capitole mai bune decat acesta, dar pana la urma nimeni nu e perfect si nu poate fiecare capitol sa fie de-a dreptul minunat. Nimeni nu poate face asta, deci nu-i problema. Capitolul, ei bine, prea multe nu s-au intamplat, dar ai spus ca are si asta un rol, de unde incep sa presupun ca ceva ceva se va lega si de el.
Mi-a placut enorm faza cand Alex a prins-o si s-au izbit de perete, desi ai trecut cam repede de la discutia cu Michael la partea in care ea era in aer, dar trecem peste.
Asa, ai mancat vreo doua litere, dar nimic grav, se intelegea ce ai vrut sa spui.
Sa-ti spun acum ce as vrea eu sa se intample, dupa imaginatia mea, nu o zic ca sa faci asa, o zic ca sa vezi cate de rea pot fi >:) Eu una as vrea ca Alex sa fie ranit grav din cauza lui Lizzie, asta asa ca sa se prinda toti de cat de mult tine el la ea, desi poate ca pentru unii e evident, dar na, eu am o imaginatie morbida uneori :)) Oricum, cred ca ai tu un plan, deci asteptam cu nerabdare continuarea. :D Nu vreau sa te influentez sau ceva, pur si simplu nu m-am putut abtine :))
Cam atat, astept continuarea >:d<
Dupa cum am promis aduc next-ul. N-o sa va placa :)). Adica... Am talent in a strica tot, oricum nu ramane asa(devine mai rau=))). Enjoy!>:D<


Capitolul XXXIV

- Tot nu inteleg cum i-ai convins sa plece.
Abilitatea vulpitei de a manipula baieti ma lasa masca intotdeauna. I-a dat pur si simplu afara, pentru a ne putea alege in liniste hainele. Nu sunt prea entuziasmata de ideea asta, dar am sa-i fac jocul. Se uita printre rochiile mele, comportandu-se ca un copil in magazinul de dulciuri. Pentru ca, de ce sa nu ma laud? Am o garderoba frumoasa, chiar daca hainele au fost luate la repezeala din camera din America.
- Oaaa, trebuie neaparat sa o porti pe asta! Nu accept sa refuzi, Liz, ai priceput?
Admira o rochie turcoaz, lunga, fara bretele, putin sclipitoare in partea de sus. Nu am fost niciodata o fana a acestor haine, dar, dupa cum spuneam, am sa-i fac poftele Joannei, care e deja imbracata. Poarta o rochie rosie, dantelata in partea de jos. Ii ajunge pana deasupra genunchilor si, recunosc, ii sta minunat, asortata cu niste pantofi negrii. Are parul prins cu o fundita de aceeasi culoare cu rochia, purtand si un colier cu o inima. Nu m-ar mira sa-i faca pe toti baietii sa se indragosteasca de ea. Toti mai putin unul, fix cel pe care-l vrea. Ma intristez fara sa vreau, realizand ca momentul adevarului se apropie. Si ce moment…!
Ma imbrac, lasand vulpita sa ma machieze si sa-mi aranjeze parul intr-un coc lejer, prins cu o diadema micuta. Tocurile nu au fost niciodata de partea mea, dar ma voi adapta situatiei. Jo imi pune mana la ochi, ducandu-ma la oglinda.
Stupefactie. Nu, eu nu voi arata asa in fata tuturor! In niciun caz si sub nicio forma.
- Ia-ti gandul.
Fata ei de catelus nu ma convinge, nu am de gand sa cedez. Apeleaza la arma ei secreta, aliatul numarul unu, intotdeauna acolo ca sa o ajute. Catelusul ei, cum imi place sa spun.
- Michael!
Imi vad fratele intrand pe usa cu un costum negru. Nu seamana deloc cu geamanul meu, doar parul ciufulit dandu-l de gol. Baiatul asta nu s-ar lasa aranjat cu adevarat niciodata! Mai stiu eu doi…
- Convinge-ti sora ca arata extraordinar si ca trebuie sa mearga neaparat!
Tonul ei copilaros insotit de gesturi largi ma amuza. Dar totul se spulbera in momentul in care ma simt luata pe sus, fratele meu incepand sa alerge cu mine. Ma agat disperata de gatul lui, tipand ca o nebuna din cauza sperieturii. E dus de tot sau ce?
- E pentru binele tau, Ella.
Strang ochii, inca speriata de miscarea sa brusca. Dupa cateva secunde de liniste ii deschid, realizand ca am intrat intr-o camera mare, frumos decorata. Ma lasa jos, continuand sa ma sustina cu un brat. Sunt rosie toata si plina de nervi, vazandu-i pe toti cum se uita la mine. Incerc sa-mi intorc privirea, dar il vad pe Alex ridicandu-se de la pian cu o fata impietrita de soc. Sau de groaza? Il inteleg, in fond nici macar mie nu-mi place cum arat. Si daca se intampla ceva… ah, ce-am sa-l omor…!
- O sa mi-o platesti, ii marai fratelui meu in momentul cand Joanna apare langa noi. Ok, oameni buni, nu e nimic de vazut aici.
Fiecare isi continua discutiile sau ce mai fac ei pe acolo, iar eu oftez usurata. Linistea imi piere cand il vad pe Alex venind spre mine, desi i-am facut semne disperate sa stea pe loc. E hipnotizat baiatul, ce sa-i faci? E oprit din drum de Eric, amandoi incepand sa vorbeasca in acelasi timp. Trag cu urechea, curioasa. Atata timp cat pastreaza distanta totul e bine.
- E frumoasa.
- Tu razi de mine? Lizzie e de-a dreptul superba, nu frumoasa. E… e… e… Stii ceva? N-am cuvinte, frate.
Orgoliul meu e gadilat de aceste replici, de ce sa nu recunosc? Toata starea mea de bine se spulbera cand imi simt mana prinsa de o alta. Ar fi de-a dreptul culmea sa ne dam de gol chiar acum, cand totul merge atat de bine. Il privesc, intrebandu-l parca ce naiba face. Afiseaza un zambet amuzat, fiind gata sa bufneasca in ras. Nu ma prind.
- Nu te ofusca atat, vreau doar sa faci o pirueta.
Nu-i da una, nu-i da una, nu-i da una… Abtine-te cat de bine poti, haide… Imi dau ochii peste cap, rasufland usurata. Se pare ca tot nu am destula incredere in el. Dar cine ar putea fi increzator imbracat ca mine si intr-un astfel de loc? Imi prind rochia cu o mana, ridicand-o incet, apoi ma rotesc pe sub bratul sau, admirandu-i in treacat costumul alb, elegant. Am facut balet vreo trei ani si asta se vede, stiu sa ma misc gratios pe ringul de dans, desi in rest sunt o impiedicata de prima mana.
- Multumit?
- Mai intrebi?
Ne zambim unul altuia, apoi ma indepartez, rugandu-l sa-si reia locul la pian. Imi place sa-l aud cantand, melodiile lui ma fac intotdeauna fericita. Am de gand sa ma bucur din plin de aceasta seara, inconjurata de prietenii mei, alaturi de fratele meu si de toate persoanele care conteaza cu adevarat. Nimic nu poate strica balul asta. Sau se poate?

***
Il vad pe Alex stand in dreptul unei usi pe care nu am mai vazut-o, facandu-mi incet un semn cu mana. Ma indrept spre el, aruncandu-le cateva cuvinte celor pe langa care treceam, in mare parte acestea fiind complimente legate de tinuta. Ajunsa langa el, ne strecuram impreuna, incercand sa trecem neobservati. Urca o scara in spirala, incercand sa nu se impiedice in intuneric. Imi lovesc glezna de o treapta, oprindu-ma o clipa pentru a astepta ca durerea sa treaca. Trebuie sa fiu mai atenta, dar nu pot, nu pot! E prea frumos sa stiu ca suntem iar doar noi doi, chiar daca nu ne putem vedea.
Nu am mai fost niciodata pe aici, asa ca ma uit curioasa in jur. Curand ajungem pe un hol lung, unde imi intinde sacoul sau. Il iau, privindu-l neincrezatoare. Ceva imi spune ca nu e bine ce facem. Indiferent ce se presupune ca facem. Ceva de care inca n-am idee, apropo.
- O sa ai nevoie de asta, te asigur.
Il accept fara alte comentarii, imbracand-o in graba si il urmez in liniste. Deschide o usa metalica si ne trezim afara.
- E frumos…
Sunt singurele cuvinte pe care le pot spune, admirand peisajul acoperit cu un strat moale de zapada. Cand a nins? Fulgi argintii plutesc in vazduh, asternandu-se incet peste pamantul inghetat. Prind cativa in palma, privindu-i cum se topesc, transformandu-se in mici picaturi de apa. Brr, e frig de tot. Dar merita sa primesti o raceala privind acena asta.
- Maine e ajunul Craciunului.
Constatarea lui Alex ma face sa zambesc nostalgic, amintindu-mi toate sarbatorile petrecute in America, cand gaseam sub brad cadouri care mai de care mai frumoase. Dar niciunul nu conta, pentru ca nu primeam cadoul mult visat: o imbratisare calda din partea parintilor, mult prea ocupati pentru mine. Toate acele dati in care spuneau distanti un “Craciun fericit!”, pentru ca apoi sa plece la treaba lor, lasandu-ma singura… Nu le voi uita niciodata, pentru ca au lasat urme adanci in sufletul meu, inghetandu-l incet.
Dar acum, intr-un mod nesperat, gheata a inceput sa se topeasca, scotandu-mi sentimentele si inima la lumina, permitandu-mi sa simt din nou bucuria, sa o gasesc in cele mai neinsemnate lucruri. Neinsemnate si totusi atat de speciale…
Alex ma imbratiseaza protector, zambindu-mi cu toata caldura-i caracteristica. Privesc spre stele, fericita, incercand sa le ajung stralucirea cu gandul, dorind parca sa le ating. Imi intind mana spre ele, dar tot ce reusesc sa prind sunt alti fulgi de zapada. Ce gest infantil! Dar simteam nevoia sa o fac, sa incerc sa le simt caldura in palma mea mica si alba.
Sunetul unor pasi ma trezeste la realitate.
- Ai auzit si tu?
Il privesc serioasa, dand afirmativ din cap.
- Poate ni s-a parut.
- Probabil…
Oftez, inca speriata. Ar fi de-a dreptul oribil sa fim prinsi asa, tocmai acum, in aceasta seara atat de frumoasa. Il cuprind cu bratele pe Alex, indrugand ceva despre o rochie de mireasa. Cand eram mica imi placea sa ma gandesc la acea clipa magica, la momentul cand voi spune da in fata tuturor. Speram sa-i fur printul Cenusaresei si sa mergem impreuna la palatul sau, unde sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Vise de copil… Dupa alte cateva minute ne intoarcem, pasind incet pe scari, fara a scoate un sunet. In momentul in care deschidem usa, toate privirile se atintesc asupra noastra. Asta e cat se poate de rau.
Ce se intampla aici? Inima mea o ia din loc, presimtind parca raspunsul intrebarii mele. Il vad pe Alex ducandu-si mana la frunte, cu o fata nervoasa. Imi face un semn cu capul, indemnandu-ma sa privesc in directia indicata de el.
Joanna se uita la noi cu ochii plini de lacrimi. Langa ea stau Michael si Eric, ultimul avand parul plin de stropi micuti si o privire ce exprima repros. Nu ca eu as fi avut o uitatura mai blanda avand in vedere situatia, dar sa izbucnesti in halul ala in plans doar de la niste cuvinte… Ca doar poze n-a facut, nu s-ar fi gandit la asta in acel moment. Nu e o dovada clara, deci probabil aveau banuielile lor dinainte. Asta e de-a dreptul groaznic!
- La naiba cu toata prostia asta!
Arunc sacoul cat colo, mergand spre ei. Bineinteles ca am devenit o nenorocita fara sentimente. Nu ca s-ar obosi cineva sa incerce sa inteleaga intreaga poveste, nu-i asa? Ma asez in genunchi langa vulpita, incercand sa nu-mi pierd cumpatul. Dar, in momentul in care ma fixeaza cu ochii ei mari si negrii, lasand o lacrima sa-si croiasca drumul pe obrazul sau, simt ca o sa cedez. O doare, o doare din vina mea. De ce ii fac mereu sa sufere pe cei la care tin?
- Ajuta la ceva daca iti spun ca imi pare rau?
Da din cap in semn de negatie, acoperindu-si fata cu palmele si suspinand incet.
- Stii, dupa ce v-ati jucat cu noi si ne-ati tratat ca pe niste idioti, nu prea mai ai ce face.
Tonul lui Eric ma face sa ma inrosesc, dar nu de rusine, ci de furie. Eu inteleg ca te-am ranit si am sa regret asta, dar nu sunt doar o carpa pe care acum poti sa o jignesti. Oricum, e de admirat ca are taria sa se mai ia in gura cu mine in momentul asta.
N-am de gand sa neg nimic, desi as putea inventa stiu eu ce poveste care sa ne scape intr-un mod miraculos. Nu. E prea tarziu pentru asta. Acum a sosit acea clipa fatidica, momentul zero. Si nu e deloc asa cum planuisem.
- Nu te-a intrebat nimeni. Nu e vorba despre voi si numai despre voi. Pacat ca nimeni nu intelege asta. Oricum, o sa va fie mult mai usor de acum incolo. Promit. Sau, mai bine, jur.
- Dar cum ai putut fi atat de egoista?
Il plesnesc pe Michael fara pic de retinere. Se comporta ca si cum as fi ultimul monstru din lume. Brusc, mintea mi se lumineaza si afisez un zambet, spre indignarea tuturor. Cum pot fi atat de oarba uneori? Ma indrept de spate, privind-o pe vulpita cu un aer victorios. Egoismul din mine piere pentru o clipa.
- Jo, nu e un capat de tara. Orice om normal s-ar feri din calea mea in aceste momente, dar orice om care… care, fir-ar sa fie, tine la tine, ei bine omul ala m-ar infrunta. Asa ca sterge-ti lacrimile alea si da-o naibii de treaba. Chiar asa slaba ai devenit, ce Dumnezeu!
Ii intind mana fratelui meu, ajutandu-l sa se ridice. Imi sopteste un “Multumesc!” timid, imbratisand-o dragastos pe Joanna, in timp ce aceasta se prinde de camasa lui plangand. Si cand sunt rea, tot buna raman. Bietul Michael, sa simti asa ceva pentru cineva si sa nu-i poti spune… Mai stiu eu un caz. Dar cum de nu am vazut asta, cum am putut fi asa de oarba?
Pornesc spre iesire, aruncandu-mi pantofii care ma impiedica la fiecare pas. S-a zis si cu fericirea mea. Am gresit enorm ascunzand intreaga poveste. Dar tot ce am dorit a fost sa nu-i suparam, sa nu le provocam suferinta. Si ne-a iesit exact pe dos.
E numai vina mea. Ca intotdeauna.
Mersi mersi mersi mersi mersi mersi ca l-ai postat >:d< Desi am si eu meritul meu, ca doar cine te-a batut la cap? :))
Mai, de ce ai tu impresia gresita ca nu ne va placea? Eu una ador acest capitol :x Zau. Toate acele sentimente, in special cand era cu Alex si rivea zapada, supeeerb :x
Un singur lucru am sa-ti reprosez, desi poate nu am fost eu suficient de atenta. Si am dreptate :)) AM mai citit o data partea aia. Atunci cand se intorc in sala de bal nu intelesesem cum de ei trei aflasera, dar apoi am facut conexiunea cu acei pasi pe care i-au auzit si totul a devenit mai clar, desi parca ai fi putut sa faci toata chestia utin mai clara. Dar, daca stau bine sa ma gandesc, nu e rau nici asa. Adica, daca esti atent nu ai probleme. eu sunt is obosita, poate si de aceea :))
Pai, ce as ai putea spune? Actiunea e ok, descrierea e minunata, iar greseli, sincer, nu m-am uitat dupa ele, ca am fost de-a dreptul captivata de acest capitol.
Din cate am inteles Michael o place pe vulpita noastra? :-? Deci ea nu ramane cu Eric asa cum am presupus eu? :(
Sper totusi ca toti se vor impaca pana la final, ar fi si pacat sa ramana certati :(
Cam atat :D Siiii astept cu nerabdare continuarea :* :x
Buna, am citit capitolul asta si pot recunoaste ca in imaginatia mea Lizzy e asa de frumoasain acea rochie albastra desii ai uitat sa mentionezi cum era machiata nu ca ar fi un detaliu chiar asa de important dar ar fii completat inaginatia mea. Pot spune ca a fost destul de usor sa le spuna celorlalti ca sunt impreuna sau mai bine zis s-a aflat destul de usor. Ma bucur ca Lizzy are insfarsit incredere in ea cam avea nevoie de asta de ceva timp si mi-a placut cum a reactionat adica a pus-o pe Jo la respect (glumeam). Mi-a placut capitolul si bineinteles ca mai vreau unu si asta insemna ca trebuie sa astept pana pui next-ul deci spor la scris bye bye >:D< :*
Multumesc mult pentru comentarii :*. Iata si capitolul...

Capitolul XXXV

Indes nervoasa haine in valiza, luandu-le la nimereala de pe umerase, cu ochii tulburi. Inca nu pot realiza ca s-a sfarsit, ca nimic nu va mai fi niciodata la fel. Stiu prea bine ce urmeaza sa fac si cum va fi viata mea de acum incolo. Dar nu imi pare rau. Imi merit soarta, pentru ca am fost doar o egoista fara scrupule, ca multe altele.
Si tocmai Joanna… Nu merita sa i se intample asta, ea doar il iubea. Ce vina poarta in toata povestea asta? Ca s-a indragostit? Cat despre Eric, de el nu-mi pare atat de rau. A fost prea orb in tot timpul asta, sau s-a prefacut ca poarta o masca a indiferentei. Masca ce i-a luat conturul fetei si, in timp, a inlocuit-o. Vina lui. Mint. E tot vina mea si asta. A pierdut o prietena, a pierdut un frate…
Izbucnesc in plans, stergandu-ma cu un tricou luat la intamplare. Izbesc podeaua cu pumnul, strigand, maraind, incercand sa opresc suvoiul de lacrimi. O bataie slaba in usa ma opreste.
- Pot intra? Sunt in siguranta?
- Da-te naibii, Will.
Un zambet micut imi apare pe fata, in timp ce brunetul se asaza langa mine, urmat de Alex. Il iau de mana pe cel din urma, privind pierduta un punct oarecare de pe perete, prinzandu-mi genunchii cu cealalta mana si cuibarindu-mi capul pe ei.
- Chiar s-a terminat urat, nu-i asa?
Daca asta se vrea a fi o consolare, nu merge. Si, daca e o simpla constatare, esti idiot, Willie. Dar nu-mi pasa de tine acum, ci de el. El, care va suferi cel mai mult pentru egoismul meu. Puteam sa-i frang inima, putin. Ar fi suferit atunci, dar mi-ar fi multumit mai tarziu, cand totul ar fi fost bine. Dar nu! Nu am putut renunta la asa ceva ca la toate celelalte. M-am implicat prea mult si iata rezultatul.
De ce a trebuit sa apara in viata mea? De ce a trebuit sa strice totul, de ce? Ah, trebuie sa incetez cu asta. E prea tarziu sa dau timpul inapoi si sa opresc totul. Trantesc capacul valizei, ridicandu-ma si iesind pe usa in fuga. Te rog, nu ma urmari! Nu vreau sa ma vezi asa, vreau sa dispar din viata ta odata pentru totdeauna. Iti va fi atat de bine fara mine, vei putea sa iti refaci traiul de altadata. Totul va fi bine.
Nu trebuie sa ma opresc, trebuie sa plec de aici cat mai repede. Nu mai apartin acestui loc. Continui sa alerg, bajbaind drumul, cu ochii inecati in lacrimile care-mi imprastie durerea pe chip.
Ajunsa in hangar, iau o cheie la intamplare din cui, intrand in masina si blocand-o. Imi acopar ochii cu dosul palmelor, suspinand de cateva ori. Nici nu stiu sa conduc. Dar na, daca mor, macar n-o sa regrete nimeni. Pornesc motorul, stergandu-mi lacrimile. Ignor strigatele din urma mea, desi de fiecare data cand imi aud numele un suspin iese la iveala, din ce in ce mai slab. Ies din ascunzatoare, pornind prin zapada neatinsa inca de oameni.
E atat de frig… Cat de bine mi-ar prinde acum o geaca, sau un hanorac, sau orice altceva care sa ma incalzeasca. Caldura… Nu ma pot gandi la asta acum, trebuie sa continui sa conduc. Spre nicaieri…
Deja stiu cum se va termina asta. Prost. Pentru ca pot ajunge intr-un singur loc. Dar mi-am facut-o cu mana mea si acum trebuie sa suport consecintele. Acesta va fi cel mai urat Craciun al meu… Asa vor fi toate zilele mele de acum inainte. Negre si reci, pline de suferinta si incetosate. Pentru ca imi las o parte din suflet aici, desi plec departe. Pentru ca, oricat as incerca sa neg, imi va lipsi enorm locul asta si tot ceea ce tine de el. Chiar totul.
Nu ii voi mai simti niciodata bataile inimii, nu ma va mai imbratisa niciodata protector si bland, facandu-ma sa ma simt speciala. Opresc masina pe marginea unui drum oarecare, cautand in torpedou orice m-ar putea ajuta. Vad o cutiuta mica, argintie, pe care o iau in mana, deschizand-o. Va trebui sa o returnez prin posta, dar am destul timp si pentru asta.
Un inel cu un diamant alb mi se infatiseaza, facandu-ma sa scot o exclamatie de uimire. E atat de fin, din aur, cu incrustatii delicate, ca doua maini ce tin piatra aceea micuta si pretioasa. Il ridic, analizandu-l la lumina. O insemnare din interiorul sau imi atrage atentia, asa ca il aduc mai aproape, privind atent. “ Elizabeth Black”… Stai, stai, stai! Ce? Asta e numele meu.
Cu alte cuvinte, asta e pentru mine. Dar de la cine…? Mai multe idei ma bombardeaza, facandu-ma sa oscilez de la un zambet la o lacrima si inapoi, jucandu-ma cu starile de spirit. Mi-l pun, constatand ca-mi vine perfect.
Aceasta va fi marturia fostei mele vieti, va fi legatura mea cu trecutul. Va fi parte a fostei eu, o fata care nu se va mai intoarce niciodata. Care a disparut odata cu descoperirea unui secret, intr-o seara geroasa de iarna…

Sfarsit(ul primei parti :D)
Buna, interesant capitol adica e scurt dar interesant. Nu prea am inteles ce vrea Lizzy sa faca dar banuiesc ca ceva bun in niciun caz adica vorbim despre Lizzy ea mereu intra in incurcaturi si de fiecare data osalveaza alex desii nu cred ca va fii la fel si de data asta. Sincer eu nu as fii lasat-o sa se urce in acea masina, ea e un preicol public si mergand pe jos dapai la un volan. Pai nu o mai lungesc ca oricum nu mai stiu ce as putea sa mai adaug deci astept next (chiar daca nu imi convine ca se termina) asa ca eu iti urez spor la scris bye bye :*
Buna >:d< Bun, am citit azi la scoala in ora de info :)) Deci acum ma apuc sa-mi spun parerea.
Hmm, am eu o vaga banuiala ca Lizzie a noastra va pati ceva rau... Ca doar de, e Lizzie si ne putem astepta la orice din partea ei :))
Mai, mie mi-a placut mult acest capitol, toate acele sentimente si faptul ca cei doi au aprut asa brusc incercand sa o faca sa se simta mai bine :x Saraca de ea :( As vrea sa vad totusi un happy end, ca doar a trecut prin atatea, dar nu vreau sa te influentez.
Finalul primei parti mie mi se pare destul de trist, nu am mai citit de mult ceva cu final trist :-?
Oricum, fiind doar finalul primei parti si cum ai spus ca partea a doua e cea mai interesanta o astept cu nerabdare.:D Sper sa nu dureze prea mult asteptarea asta...
A, si apropo, chestia asta mi s-a parut geniala :x
Aceasta va fi marturia fostei mele vieti, va fi legatura mea cu trecutul. Va fi parte a fostei eu, o fata care nu se va mai intoarce niciodata. Care a disparut odata cu descoperirea unui secret, intr-o seara geroasa de iarna…
Mi-a placut la nebunie :x
Cam atat. Astept continuarea cu sufletul la gura :*
Buuun, multumiti-i Leontinei pentru capitol :D. Lolita, bun venit pe-aici!>:D< Sper sa continui sa citesti.


Partea a doua

Capitolul I

Pun un picior in fata celuilalt, adancita in ganduri. Privirea imi pica pe inelul de pe deget, insotit acum de un altul. Au trecut patru ani… Au zburat ca vantul, impreuna cu toate amintirile mele fericite din viata pe care nu o mai am, dar pe care o doresc mai mult ca oricand.
Unde m-as fi putut duce in acea noapte rece de iarna, avand in vedere statutul meu? Unicul loc era si cel mai urat, primul era ultimul si singurul. In bratele tatalui meu vitreg, care nu imi ofereau alinare, ci doar protectie. O protectie pe care o uram, pentru ca uram sa fiu atat de vulnerabila. Ma uram pe mine.
Dar atunci cand ai un animalut care sa te distreze, faci orice sa-i fie bine, pentru ca daca el e in forma, tu tragi foloasele. Cam asa se intampla si cu mine, devenisem un pion pe o tabla de sah in care nu-mi gaseam locul. Planurile sale stupide erau pe cale de a se implini, in sfarsit. O nebunie totala, ceva ce mie imi parea imposibil dar, cu timpul, cand am realizat ca joc si eu un rol, totul a capat sens. Un sens oribil, o turnura socanta. Urmeaza sa ma intorc impotriva singurelor persoane la care am tinut vreodata, totul pentru a ramane in viata. Nu doar eu…
Unde mai pui ca mereu afacerile sunt inaintea inimii. Nu e ca si cum din inima mea a mai ramas ceva, dar sentimentele mele au fost batjocorite din ce in ce mai rau de-a lungul acestor ani. Si am indurat, si continui sa indur, desi asta ma sfasie. Nu mai e vorba doar de mine. Am trecut in planul doi acum mult timp, dar am invatat sa fiu mai detasata, nepasandu-mi de toata durerea. O mica parte din mine inca plange, incercand sa razbata prin amalgamul de sentimente si intamplari, dar din pacate acea parte este prea mica pentru a invinge.
Urasc sa patrulez pe aici, nu are niciun folos practic. Imi trec mana prin parul brunet acum, tuns bob, incercand sa ignor frigul ce a pus stapanire pe corpul meu. Tremur incet, blestemandu-mi tricoul mult prea subtire pentru aceasta toamna. Ma opresc, simtind ca toata aceasta senzatie devine insuportabila. Ma cuprind cu bratele, incercand sa gasesc o sursa cat de mica de caldura, dar in zadar.
Viata mea e rece si intunecata, lumina parasind acest loc acum patru ani, in acea zi nenorocita, sub acei fulgi de zapada blestemati. Singuri se topesc intr-o clipa, dar impreuna sunt puternici. Din pacate eu sunt fulgul cel singur, care nu are libertatea de a se misca asa cum doreste, fiind condus permanent de vant. Al naibii vantul!
Atunci ma gandeam la rochia de mireasa… Ganduri copilaresti, prostii adevarate. Dar cine ar fi zis ca in acele momente il aveam langa mine pe printul meu, cine ar fi crezut ca el este… Nici eu nu eram prea sigura dar, dupa ce l-am pierdut, totul a devenit clar. Din pacate rochia mea nu va fi admirata de el, ci de un altul. Va fi o rochie innegrita de lacrimi si ura, o ura izvorata din toata suferinta mea. Si am sa detest sa port haina ce mi-ar fi placut enorm acum ceva timp.
Imi simt umerii acoperiti de un material cald si moale, ca un hanorac. Sa ghicesc: inca un fraier ce se vrea a fi gentleman si sare in ajutorul primei fete pe care o vede. Clasic. Baietii din zielel noastre sunt de-a dreptul idioti. Dar imi e frig, asa ca nu voi refuza cadoul. Strang haina in jurul corpului, multumind in gand. Inspir adanc.
O multime de imagini imi inunda memoria, facandu-ma sa-mi amintesc atatea clipe minunate… Acest parfum, necunoscut mie atata timp, se revarsa din jacheta asta, invaluindu-ma in fericire si nostalgie. Mi-l amintesc din ce in ce mai deslusit, fiecare mangaiere, fiecare sarut. Si ceea ce mi-a lasat, ca sa nu-l uit. Nu stie nimic si nici nu va afla. Pentru ca urmatoarea data cand ne vom vedea va fi prima si ultima dupa acel incident. Va fi sfarsitul povestii, un sfarsit la care nu vreau sa iau parte. Nu vreau sa distrug tot ce mi-a fost drag vreodata. Dar trebuie… Nu pentru mine, eu nu mai contez demult. Dar pentru ea… Aud pasii baiatului din ce in ce mai aproape. Nu, asta nu.
- Stai pe loc.
Accentuez fiecare cuvant, aproape maraind. Daca vrea sa-i fie bine, tipul trebuie sa pastreze distanta. Zgomotul pasilor nu inceteaza, asa ca scot pistolul, aratandu-i-l cu mana stanga, nervoasa. Cand spun ceva, asa sa ramana. Un ras familiar imi gadila urechile, facandu-ma sa intepenesc. Nu se poate. Nu e posibil asa ceva. Nu.
- Nu te-ai schimbat deloc… Lizzie.
- Alex.

***
Continui sa-l imbratisez, simtindu-mi hainele umezite, dar nu de lacrimile mele. Ma strange mai tare in brate, sarutandu-mi parul, protector, exact cum mi-l aminteam. Ma agat de camasa lui ca de o ultima speranta, strangand materialul in pumni, lipindu-mi capul de pieptul sau si simtindu-i caldura atat de cunoscuta. Alex, Alex al meu, iubirea mea, viata mea! Sa-l regasesc in acest fel, sa-l simt aproape… Atata timp mi-au lipsit imbratisarile sale, ochii lui, parul sau castaniu. Felul lui de a fi, vocea si fiecare gest, pe care mi-l aminteam, pastrandu-l ca pe ceva nepretuit.
Inima mea bate din ce in ce mai tare, primind suflul vietii, trezindu-se din agonia in care era pierduta. Imi prinde mainile in ale lui in timp ce incerc sa-i sterg lacrimile. Il privesc in ochii injectati, dorind sa-l sarut, sa-i spun ca totul e bine si ca asa va fi mereu. Dar as minti. Sufletul imi este sfasiat de mii de cutite, stiindu-mi starea actuala, simtind aceasta mila patrunzatoare pentru omul din fata mea, scopul pentru care sunt inca in viata.
Ii aud bataile inimii, neregulate, emotionate si ele de acest moment. Cum e posibil asa ceva? Sa-l intalnesti pe omul pentru care ai da orice si sa nu-i poti spune nimic, sa fii ca un mormant in fata lui, desi asta e ultimul lucru pe care il vrei? Ma bucur de fiecare moment in care suntem impreuna, in care il pot simti, pot auzi viata din el… Momentul in care e aici, cu mine, dupa atata timp…
Dar e pierdut. L-am pierdut demult si nu-l pot recapata, nu pot sa-l fac sa sufere din nou. Nu vreau sa fac asta.
- Elizabeth!
Acel glas rece si distant ma face sa inghet, dar imi revin la timp pentru a-l impinge pe Alex in intuneric, ferit de ochii celuilalt. Ii arunc hanoracul, incepand sa ma invart ca si cum as astepta pe cineva.
- Milady, nu te gaseam pe nicaieri.
Cat de meschin poate fi acest om, sa amageasca din cuvinte, ascunzandu-si adevarata fata sub o masca dulce si gentila! Ii privesc ochii intunecati, plini de-o rautate aparte, in timp ce parul blond ii este ravasit de vant. Allan! Si felul cum tine acel “obiect” micut, cum ii place sa o numeasca…
- Da-mi-o mie, Allan.
Omul pe care il urasc cel mai mult, mai mult chiar decat pe Williams, mi-o da pe Melanie fara sa comenteze. A adormit, saracuta. Cred si eu, doar animalul asta n-ar lua-o in brate nici intr-o mie de ani daca ar fi treaza si s-ar tine pe picioare. Ii sarut buclele aurii, privind cu dragoste fetisoara aceea inocenta si mica, cu obrajorii calzi.
Momentul este intrerupt tot de Allan, care ma intreaba daca vin acasa. Ii raspund ca am sa mai stau putin, fapt ce-l nemultumeste enorm. El se poate plimba pe unde vrea, cand vrea, iar eu…
- Sa nu intarzii, ca de nu…
- Ca de nu ce? il infrunt, facandu-l sa afiseze acel zambet de gheata, alaturat de cuvinte spuse cu o rautate rara.
- De parca n-ai stii, milady.
Cum sa nu stiu, doar ultimii patru ani i-am petrecut tot asa! Imi abtin o injuratura de dispret, lasandu-l sa plece. Doar pentru ca tatii nostrii sunt parteneri de afaceri si mai ales complici la planul ala nenorocit, asta nu inseamna ca sunt obligata sa imi petrec viata alaturi de aceasta fiinta odioasa. Dar iata ca trebuie, din ordinele directe ale lui Williams, care profita de orice ocazie ca sa ma vada suferind.
Il vad pe Alex iesind din crapatura unde il inghesuisem, punandu-mi hanoracul pe umeri si privindu-ma incurcat. Se mai uita odata dupa Allan, apoi scoate un marait, soptind:
- Cine naiba mai era si ala?
Imi intorc privirea, strangand-o in brate pe Melanie si infofolind-o in haina primita. Un suspin se zbate, dorind sa iasa la suprafata, dar il opresc, spunand cu vocea tremuranda:
- Logodnicul meu.
Ramane blocat o clipa, asa ca imi continui repede ideea:
- Williams m-a obligat. Nu-l suport pe tip, dar…
- Lizzie, e in regula. Nu trebuie sa te explici, in definitiv fiecare face ce vrea cu viata lui. Si eu…
Priveste un punct oarecare, oftand incurcat. Ce vrea sa spuna? Eu… nu m-as fi logodit cu acel nenorocit daca viata mea nu ar fi tinut de asta si tot el este cel suparat. Dar nu inteleg ultima propozitie. Presimt ca nu e de bine, asa ca imi iau inima in dinti, intreband:
- Tu ce, Alex?
Ma fixeaza cu ochii mari, distant oarecum. Nu suport sa-l vad asa, incercand sa ma tina departe de inima lui. Dar stiti ce se zice: cand cineva iti ascunde ceva o face pentru ca stie ca adevarul te va rani. Ma intreb daca nu cumva am gresit si am sa regret intrebarea asta. Inspira adanc, rostind dintr-o suflare:
- Sunt casatorit, Lizzie.


Acum, inainte sa ma omorati:)) va spun ca ultima replica si tot ce va fi legat de ea in continuarea am adaugat la rugamintile unei prietene(buna Mihaaa!:*) si ca nu e chiar ceea ce pare :D.
Ce faceeee? Alex casatorit?! Cum s-a mai intamplat si asta?! Si eu doar impresia mea sau Lizzie are o fetita cu acel Alan? Deci ai muuulte explicatii de dat.
Dar, revenind. Ce pot spune? Ce pot spune cand tu m-ai lasat fara cuvinte cu acest capitol absolut superb? Mi-a placut la nebunie, absolut tot!
Deci chiar nu ma asteptam ca povestea sa se reia dupa 4 ani si sa mai apara si asemnea schimbari semnificative.
Deci acum Lizzie s-a intors impotriva lor? Impotriva tuturor celor care insemnau ceva pentru ea? Imi pare rau pentru ea :( Si pentru Alex si pentru toti ceilalti. Dupa toate astea si orice va mai urma, ca tot ai spus ca de acum incolo vom avea parte de multe socuri, sper totusi la un final fericit pentru Lizzie macar daca nu si pentru restul personajelor tale. Eu una cred ca merita avand in vedere toate cele prin cate a trecut :( Dar ar trebui totusi sa nu am arunc direct la fina, ca e de-abia primul caiptol al partii a doua, deci mai e mult pana la final.
Pai, cama atat, ca deja am aberat destul plus ca nu mai stiu ce sa spun :)) Sper sa aduci repede continuare, nu de alta, dar as vrea sa inteleg mai repede ce se intampla de fapt aici :D
Spor la scris :*
102:

Aloha, Miss M!
Asa cum ti-am spus, m-am ocupat de fic si am citit inceputul si sfarsitul... si chiar si asa mai am ceva de citit, insa deja am tot ce imi trebuie ca sa critic.
O sa ma iau mai mult de inceput, cat si de modul in care ai evoluat pe parcurs si multe altele.
E bine ca si altii te-au mai ajutat acum pe parcurs si inainte, fiindca datorita lor ai evoluat mai mult, e bine.

OK, deci majoritatea capitolelor si-au pastrat acea simplicitate imbibata in confuzie, care a modificat extrem de mult sensul cuvintelor si a indus de multe ori cititorul in eroare. Cu timpul totul s-a mai clarificat si ai inceput sa dezvolti mult mai mult.
Capitolele sunt foarte scurte, mi-a fost usor sa le citesc, dar chiar si asa puteau fi mai lungi, prin combinatia de idei si atasarea lor la un capitol. Dar si pentru a face asta trebuia sa te pui la punct cu actiunea, cum avea sa se petreaca evenimentele ciudate, frumoase, cat si fenomenele stranii sau neobisnuite, care apareau in viata tinerei noastre Lizzi. Cat si a celor doi gemeni.
Actiunea a fost de mai multe ori, intr-o succesiune repetata, in care ideile zburau ca nebunele si nu se mai intelegea absolut nimic. Si ca sa fac referire si la ultimele capitole, da ai reusit sa ameliorez ceva mai bine aceasta probleme usor stapanind-o.
Un sfat mic: dezvolta mult mai mult dialogul si descrierea sentimentelor, personajelor, feomenelor, etc. Nu stiu cum sa-ti spun, dar dialogul nu trebuie chiar asa lasat simplu, trebuie specificat mai amplu cine il formeaza sau ce se petrece in timpul lui, un exemplu: "Cum ai facut asta?! Intrebarea mea ii atrasese privirea abisala si cu zambetul acela de vulpoi siret imi raspunsese in soapta, apropiindu-se cu pasi amenintatori spre mine. Pur si simplu ma uimea si in acelasi timp, ma fermeca."
- de genul, sper ca ai inteles.
De multe ori ai folosit cam aceleasi expresii, aceleasi cuvinte, in aproape toate capitolele... cel mai bine este sa diversifici, sa fluidizezi continutul. Din moment ce scri la persoana I-a, sunt sigura ca iti este mai usor sa spui prin intermediul personajului intreaga poveste, vorbeste normal, povestesel usor si amplu in acelasi timp, infigete mai adanc in miezul idei, care constituie inima acestui fic.
Felul in care tanara Lizzie se manifesta, gandeste trebuie mai bine conturat, mai pe scurt personalitatea ei vulcanica, personalitatea.... defapt adevaratul ei chip trebuie bine divizat, bine ingrosat si explicat, la fel si gemenii. Pot spune ca mediul in care ei s-au aflat nu le-a prea permis foarte multe si timpul lor petrecut impreuna nu a fost asa de bine simtit, in sensul ca parca nici nu erau impreuna ami tot timpul, asta datorata descrierii prea putine. Si poate ideile care au fost scurte.
Au fost momente destul de interesante pe aici si admit ca ai reusit sa le dai un farmec aparte, amia les la sfarsit cat si pe la inceput. Chiar daca modul tau de a scrie asa de simplu poate duce de multe ori in eroare, este totusi foarte atractiv si interesant, pe mine una m-a captat usor si ai reusit sa ma faci sa vreau sa citesc mai multe. Deci exista si parti bune, mai ales ca acuma ai inceput sa descrii ceva mai mult, mai structurat si mai cu amanunte.
Sa nu te lasi si sa continui pana la sfarsit... si sincer pui foarte, dar foarte repede capitolele care pe langa asta sunt cam scurte, deci ar cam trebui sa le lungesti.
Oricum bravo, ai evoluat, nu gluma, dar tot mai ai multe de invatat si noi te sustinem in continuare.



129:

Am citit tot :D Acum sunt gata sa comentez.
Ok... totul devine din ce in ce mai ciudat, sau cel putin mie asa mi se pare in secunda asta. Deci Melanie nu mai vorbeste cu Lizzie. Ei bine, in afara de acea Carol cam nimeni nu mai vorbeste cu ea.
Pot spune ca acest capitol m-a bagat in ceata rau de tot.
Actiunea nu mi s-a parut a fi grabita, descrierea cred ca a fost atat cat trebuie, iar greseli una singura am vazut care mi-a sarit in ochi, ai scris mai pe la inceput "insumi" si trebuia "insami".
In rest chiar nu mai stiu ce as putea sa spun, mai ales ca sunt multe chestii in capitolul asta care m-au bagat in ceata. Unul dintre ele este legat de persoana care a tras de fapt in Lizzie, pentru ca eu una tind sa o cred pe Carol cand spune ca nu ea a facut-o. Iar in acest caz singura explicatie care imi vine in minte este ca cineva trimis de Williams sau oricine altcineva care vrea ca planul sa reuseasca a facut-o. Caz in care sunt curioasa sa aflu cine anume, pentru ca presupun ca se va descoperi pana la urma, si tare mi-e ca e cineva din interior, ca sa zic asa.
Apoi ar mai fi acel desen, asa cum l-ai numit tu, la care lucreaza Melanie impreuna cu Alex. Cred ca de fapt este mult mai mult decat un desen la cum am ajuns sa o stiu pe Melanie. Pot spune ca sunt convinsa ca este ceva mult mai complex si din nou asta ma duce cu gandul la acea lupta care va avea loc cat de curand. Da, am eu ce am cu acea parte a ficului tau :))
Urmatoare chestie care mi-a atras atentia in acest capitol este acel vis pe care il tot are Lizzie. Nu cred ca este ceva atat de deosebit avand in vedere ca se stie deja ca nu prea mai are timp, dar mi-a placut partea aceea. Nu intreba de ce, ca nu as stii ce sa-ti raspund. Pur si simplu am eu ceva cu genul asta de vise, care de obicei nu prevestesc nimic bun, ceea ce in opinia mea inseamna ca totul va deveni muuult mai interesant.
Sa vedem daca am ratat ceva. Hmm... Ar mai fi faza cand Lizzie a cazut in mijlocul camerei cand asculta pe la usi care mi s-a parut putin amuzant. ^^
Pai, cam atat cred. Lizzie isi face totul cu mana ei, iar asta o cam costa, dar nu mai imi pare rau pentru ea. E vina ei ca pateste tot ce pateste deci sa se descurce. Bine sigur nu ii va fi dupa ce totul va lua sfarsit asta e clar. Nu pot sa ma hotarasc daca sa cred ca in cele din urma va innebuni sau nu, deci voi astepta sa vad ce se mai intampla.
Ok, atat, ca deja m-am lungit cam mult. Multa inspiratie in continuare!


134:

Buna ^^ Reusesc si eu in sfarsit sa ajung pe aici.
Ok, capitolul asta a fost destul de dragut. Multe nu s-au intamplat, dar poate e mai bine asa, avand in vedere ca intr-un viitor nu foarte indepartat(sper) totul o va lua putin razna, in sensul ca odata si-odata tot trebuie sa apara lupta aia intre Williams si grupul de mutanti.
Asa:
- actiunea nu a fost nici prea grabita nici prea lenta, a fost tocmai bine
- descrierea, dupa mine a fost buna, nu cred ca am vazut vreun loc in care sa mai fi mers. Eu zic ca a fost ok.
- greseli, am vazut una la final, ai uitat sa pui un "i", si cam atat. Nu am fost eu foarte atenta la asta ce-i drept.
Asa, mi-a placut muuuult parte cand Allan i-a spus verde in fata ca e clar ca ea il iubeste pe Alex si mi-a placut si mai mult cand ea a recunoscut cu voce tare chestia asta. Deci fata asta ii va scoate peri albi saracului baiat pana la urma :))
Pai, cam atat. Spor la scris in continuare! :*
Dupa sute de "next next next" vin si cu el.
@ Lolita, multumesc ca treci pe aici, dar daca vrei sa mai comentezi te rog sa incerci sa faci comentariile putin mai lungi, deoarece regulamentul prevede ca trebuie sa aiba cel putin 3 randuri intregi.
@ .էօƙყօ, multumesc mult pentru sfaturi, sincer m-ai facut sa rad la partea cu "privire abisala, zambet de vulpoi siret si mers amenintator", pentru ca imi inchipuiam cum ar veni asta si tot ce-mi venea in minte era un rapper/om al strazii care mergea cu picioarele inainte si cu corpul mai in spate:)).
@ Akane Hime, totul se va clarifica pe parcurs.
Si pentru Leontina... Capitolul asta e cu dedicatie pentru tine pentru ca ti-ai facut mereu timp pentru ficul meu si m-ai ajutat foarte mult. Si pentru ca e ziua ta, La multi ani! :*.

Acum, nu stiu cat o sa va placa acest capitol, e fericit oarecum daca stai sa te gandesti la partea cu *Alex casatorit*, dar ideea in sine e cam ciudata.(vina Mihaelei, buuna:D). Gata cu vorbaria, sa trecem la capitol:

Capitolul II

Picioarele mi se inmoaie, in timp ce lacrimi mari mi se zbat in ochi, dorind sa-mi arate durerea. Inima mi s-a spart in mii de bucati, facandu-ma sa ma simt ca un nimic. Sunt egoista. Atata timp cat eu l-am parasit, nu pot avea pretentii. Si totusi le am, ma asteptam ca el sa nu ma uite atat de repede. In definitiv, are dreptate. Fiecare e liber sa faca ce vrea cu viata lui. Zambesc fortat, incercand sa nu ma inrosesc. De furie, bineinteles, dar si de tristetea care ma macina, dorind sa-si faca loc pe chipul meu.
- Ma bucur pentru tine. Adica ma bucur ca… ai gasit o fata pe care o iubesti cu adevarat, soptesc cu ochi mari si rugatori, de parca as vrea sa spun exact inversul cuvintelor tocmai rostite.
Imi pastrez zambetul cu greutate, incercand sa nu dau de banuit. Trebuie sa-mi ascund sentimentele de el, pentru a mia oara. Ma priveste usor amuzat, apoi spune cu un fel de veselie in glas:
- Da. Dupa ce ai plecat am realizat ca ea e singura cu care m-as mai putea intovarasi vreodata. Pentru ca e singura mereu acolo pentru mine, singura care ma intelege. Ceea ce e ciudat din partea mea.
Deci acea fata este exact cum nu sunt eu. Eu sunt exact pe dos, l-am abandonat fara sa-mi pese, l-am facut sa sufere… Si totul doar ca sa fiu eu fericita. Dar s-a terminat balciul, acum viata reala si-a intrat in rol. A accentuat faptul ca am plecat, de parca ar fi vrut sa spuna: “ M-ai lasat balta, trebuia sa imi revin cumva si poc! a aparut minunea asta de femeie care ma face mai fericit decat m-ai fi facut tu vreodata.”. Desi chiar e ciudat sa mi-l inchipui pe Alex imbracat la patru ace, in fata unui preot batran cu o fata de atotstiutor, sorbind din ochi o fata, orice fata. In afara de mine…
- Schimband subiectul, vii intr-o vizita? Dupa ce au analizat situatia unii au trecut de partea ta. De-ai stii ce procese de constiinta isi face Jo… Unde o fi? S-o fi simtind bine? Mai e vie? Si de fiecare data trebuie sa-i zic ca esti o persoana matura, care stie sa-si poarte de grija. Ar fi o usurare pentru ea sa te vada, zau, imi spune destul de repede, nerabdator sa afle raspunsul la intrebarea lui.
- Nu pot, as intarzia acasa…
… ceea ce ar fi de evitat. Allan nu e atat de rau precum pare, dar e prea strict in astfel de probleme. Daca m-ar tine intr-o cusca probabil ar deveni cel mai bun om din lume, dar eu nu pot concepe asta, asa ca trebuie sa indur. Desi chiar imi doresc sa-mi revad fratele, sa o vad pe vulpita, pe Will, chiar si pe Eric. Dar motivul adevarat este acela ca trebuie sa o cunosc pe cea care l-a cucerit pe Alex, sa ma conving ca il merita. Cine vorbea…
Dupa alte insistente din parte lui cedez, lasandu-ma condusa spre o masina neagra, spatioasa. Ma mir ca nu e cu motocicleta, dar na, n-am ce sa comentez. O asez pe Melanie in spate, lasand-o sa doarma in liniste, iar eu ocup locul din dreapta soferului, punandu-mi absenta centura.


***
Mergem de cateva minute si linistea devine din ce in ce mai apasatoare, pentru ca imi permite sa am tot felul de ganduri, care mai de care mai dureroase. Rup tacerea, hotarata sa aflu cateva detalii.
- Si… cum e nevasta-ta? intreb cu jumatate de gura, accentuand ultimul cuvant, aruncat ca o insulta.
Tonul pe care am spus-o se vroia a fi indiferent, dar nu a iesit chiar asa. Ma priveste cu aceeasi fata amuzata, de parca ar fi cine stie ce intrebare. Probabil a sunat ca “ E mai buna decat mine?”, pentru ca, in realitate, asta vreau sa aflu. Stiu deja raspunsul, dar undeva, in interior, sper sa ma insel. Degeaba.
- Pai cum sa fie? Stii ca nu le am cu descrierile. Oricum, mie imi convine situatia, in sensul ca m-am obisnuit … Bineinteles, doar daca nu intervine ceva anume. Ceva ce ar putea sa-mi placa, ar putea sa nu…
Imi face cu ochiul, si mai amuzat. Ce e in neregula cu omul asta? Parca o spune pentru a ma rani, pentru a-mi infige si mai multe cutite in inima si asa distrusa. Dar e fericit si asta e tot ce conteaza pentru mine. Macar unul dintre noi traieste un final fericit. O alta intrebare mi se zbate in gat, dornica sa fie auzita, dar trebuie sa o inving, sa ma abtin cat mai mult posibil. Scot un suspin, uimita chiar si eu de aceasta reactie. De ce trebuie sa mi se intample asta? Ma priveste usor trist, de parca ar vrea sa ma consoleze cumva. Si ce vroia sa zica cu “daca nu intervine ceva”? Vrea sa insinueze vreo aventura… Mda, e la fel cum il stiam. Nu mi-l pot inchipui casatorit, dar luand in calcul si aceasta posibilitate totul devine plauzibil.
- Cine naiba e, Alex? il intreb privindu-l in ochii verzi, nedumeriti, in care obisnuiam sa ma pierd.
Izbucneste in ras, amuzat probabil de tonul meu. Sunt o geloasa incurabila si asta a devenit evident. Ma enerveaza rasul sau, pentru ca stiu ca in interior plang cu sughituri in timp ce el se distreaza. Devine brusc serios, dregandu-si vocea.
- Credeam ca nu mai intrebi. E singuratatea mea, traiasca. Stii, credeam ca te poti prinde si singura. Nu-s genul ala care se uita dupa fete in rochii lungi si albe cu dragoste. Poate doar dupa una…
- Nenoro…
O lacrima ma opreste, alunecand pe obrazul trandafiriu de la atatia nervi. Cum isi poate bate joc de mine asa, ca de o proasta de care a facut rost si vrea sa arate cat e de tare? Imi trec o mana peste fata, indepartand picatura de suferinta, apoi privesc pierduta pe geam, nevenindu-mi sa cred cat de imatur a ramas. Ii simt ochii fixandu-ma din cand in cand, dar nu-mi mai pasa. Si acea unica fata, cine mama ei o fi, oare de ce nu-i arata putin cum e viata cu adevarat? E inca un copil, n-are nici cea mai vaga idee cum e sa trebuiasca sa lupti si sa-ti calci sufletul.
- Esti geloasa.
Ma holbez la el, gandindu-ma daca e adevarat ca a zis ce a zis. M-a facut geloasa pe mine! Beculetele mi se aprind. Era un joc idiot ca sa vada daca mai tin vreun pic la el. Si a aflat ca da, ceea ce probabil nu-i convine deloc. E mult mai usor sa incerci sa renunti la o iubire cand nu e impartasita, dar asa… Ma priveste putin trist, in timp ce ma joc nervoasa cu degetele, incercand sa-mi distrag atentia de la ceea ce tocmai a zis. In momentul in care privirile ni se intersecteaza, ma simt ca si cum as fi strapunsa de mii de ace. Mi-a atins punctul sensibil, m-a descusut cu o maiestrie de care nici fetele nu dau dovada uneori, desi se stie ca noi suntem maestre in arta razboiului sentimentelor.
Dar ce e cel mai rau e ca am devenit asa slaba tocmai in fata lui, in fata celui fata de care ar trebui sa fiu mai rece decat Antarctica, ca totul sa fie mai bine.
- Te-a suparat remarca mea, imi sopteste continuand sa priveasca atent drumul.
Nu stiu ce ma deranjeaza mai tare: ca are dreptate sau ca afirma acele lucruri, nu le intreaba. Procedeaza ca un matematician care deduce rand pe rand tot felul de chestii pana ajunge la rezultatul dorit. In cazul meu, la faptul ca inca il iubesc. Trebuie sa gasesc o cale de a ma preface ca nu-mi pasa, desi doar ideea ma termina. Inspir adanc, vazand ca ne apropiem de zona X, cum am denumit-o mai tarziu, dupa plecare. Macar ma voi inveseli putin. Si, cine stie, poate chiar voi reusi sa aplic planul ce-mi salasluieste demult in cap, acela de a distruge ceea ce a cladit Williams. Sa-i salvez…
- N-ai de ce sa fii suparata, tot ce am vrut a fost sa te distrezi si tu putin. Arati de parca ti-a cazut cerul in cap si acum, cand ai incercat sa il ridici, a cazut si restul Universului peste el.
Din nou fata de catelus care m-a fermecat de atatea ori… Si atitudinea de om vinovat, suprapusa mastii de indiferenta. E un joc destul de complex, dar cunosc regulile. Sunt sefa prefacutilor de patru ani incoace, pot supravietui cateva ore.
- Intentia conteaza, ii spun, afisand un zambet inocent si lipindu-mi fata de geamul rece, aburindu-l pentru a putea forma mici desene pe suprafata lucioasa.
Daca va trebui sa port aceasta masca de fericire debordanta toata sederea mea aici, sper ca aceasta sa fie cat mai scurta. Sunt cat se poate de fericita ca nu e casatorit, desi n-am un motiv adevarat. Tot ceea ce ar fi putut fi intre noi s-a terminat cu mult timp in urma si e prea tarziu sa mai repar ceva.
Intram in baza, parcand masina intr-un loc oarecare. Cobor, privind putin uimita hangarul. Dimensiunile ma socheaza, desi nu e prima data cand vin aici. Ce-a mai trecut timpul…
Deschid portiera din spate, dorind sa o iau pe Melanie, dar vad ca Alex mi-a luat-o inainte.
- Te superi daca o tin eu? ma intreaba precaut, dorind parca sa cerceteze terenul.
Am dat din cap in semn de negatie, zambind cand micuta si-a lasat capusorul pe umarul sau, inca dormind. Nu pot sa nu remarc expresia fetei lui, care tradeaza un fel de uimire fericita. Cei doi ar putea fi prieteni buni, cine stie?
Imi scutur incet capul, dorind sa izgonesc toate aceste ganduri. E o vizita de o ora, dupa care ma voi intoarce la viata mea cea trista si anosta, incercand din nou sa-l uit pe Alex fara rost. Si va fi greu, din ce in ce mai greu, pana in ziua in care planul va trebui aplicat. Poate voi avea sansa sa pierd batalia cu viata inainte sa ma vada, inainte sa afle intregul adevar. Nu vreau sa le raman in amintire ca o tradatoare ce sunt. Dar daca vor pierde? E mai probabil sa se intample asa, fapt ce ma sfasie, lasandu-mi un gol imens in suflet.
Si totusi… Nu e atat de simplu. Daca ma las distrusa, viitorul fiicei mele va fi nesigur si nu pot permite asta. Nu! Daca pentru aceasta fiinta mica si adorabila va trebui sa-mi patez mainile de sangele celor dragi, atunci asa sa fie. Sa nu?
Ei nu merita sa pateasca asa ceva, nu din vina mea. Si nu, tocmai am decis ca nu o vor pati, chiar de-ar fi sa mor oprind planul la care iau parte de ani buni. Ei trebuie sa invinga, pentru ca eu sa fiu linistita. Iar Melanie va ramane pe maini bune. Copilul asta o sa schimbe multe vieti, poate in bine, poate in rau… Dar nu-mi pasa atata timp cat nu va fi motivul disparitiei lumii pe care o iubesc.


In primul si in primul rand iti multumesc di suflet pentru aceasta surpriza minunata pe care mi-ai facut-o de ziua mea :x si imi cer scuze pentru toata bataia de cap pe care ti-am dat-o pana acum. Dar ce vrei? Nu e vina mea ca povestea a devenit atat de interesanta de stau cu inima in gat asteptand continuarea :))
Dar hai sa revenim la poveste. Pai, in primul rand tot ceea ce se intampla acum e foarte trist mai ales pentru eroina noastra. Imi pare rau pentru ea intr-un fel, desi si-a cam facut-o cu mana ei. Admir faptul ca ii pune pe ceilalti inaintea ei, dar toate au o limita si taream impresia ca ea nu stie acest lucru. In momentul de fata sincer eu ma cam astept la un final trist, lucru care pe mine nu m-ar deranja cine stie cum. Nu am mai vazut demult o poveste cu final trist si sincer eu o cred in stare pe draga noastra Lizzie sa moara de dragul tuturor, ceea ce ar fi chiar induiosator.
Daca am inteles bine Alex al nostru nu e casatorit ci doar a vrut sa vada daca draga de ea mai simte ceva pentru el. Mi-ai luat o piatra de pe inima cu asta :D
Asa, actiunea a decurs destul de bine zic eu, descrierea a fost buna si suficienta, air la capitolul greseli parca o singura litera ai mancat-o pe undeva daca nu am ratat eu ceva pe parcurs, ceea ce ar fi foarte posibil avand in vedere ca acest capitol m-a captivat de-a dreptul, desi a fost destul de trist.
Urmatoarea intrebare ar fi: despre ce plan vorbeste Lizzie acolo si ce anume se va intampla? Asta voi afla pe parcurs presupun, deci sper sa pui cat mai repede posibil acel next :P
Cam atat, spor la scris, ca imaginatie ai destula :P
Multumesc pentru comentarii, ma bucur ca mai exista cineva care citeste povestea asta;;). Iata si next-ul, nu stiu cat se intelege din el...


Capitolul III

Il urmez pe holurile intunecate, curioasa unde are de gand sa ma duca. Mi-a inapoiat hanoracul, lasand-o pe Melanie cu o paturica luata de pe traseu. Este prea mare pentru mine, manecile atranand intr-un mod amuzant la fiecare miscare. Insa imi tine de cald si asta e tot ce conteaza momentan. Il vad deschizand o usa, moment in care inima mi-o ia la fuga. Sa nu-mi spui ca oamenii astia au o intalnire de seara chiar acum! Ce-o s-o platesti…
Ma fac mica in spatele lui Alex, lasandu-mi doar o parte din cap la iveala, destul cat sa-i pot vedea pe toti cum ne privesc incurcati. Ma arcuiesc ca o pisica, lipindu-ma de spatele lui, prea speriata ca sa dau ochii cu multimea. Imi simt mana prinsa intr-una mai mare, calda, care ma trage putin mai in fata. Miscarea este brusca si aproape ma impiedic, dar franez la timp, trezindu-ma langa baiatul meu cu ochii verzi, caruia ii arunc o uitatura plina de repros, incepand sa-l injur in soapta si ripostand la fiecare raspuns primit.
- Si al cui e copilul? aud o voce in spatele careia se ascunde un chicot multumit.
- Al ei, normal. Banuiam eu ca asa va fi! vine si raspunsul, pe un ton dispretuitor, intarit de un oftat superior.
- Ce fata! Ce-o fi cautand aici? O durere de cap, ca intotdeauna.
Replici din ce in ce mai acide razbat prin sala, facandu-ma sa ma simt ca ultimul prost din lume. Am si eu mandria mea si nu o voi lasa sa fie calcata in picioare! Arunc o privire inghetata salii, apoi ii strang mana lui Alex, intorcandu-ma pe calcaie si dorind sa ies, simtindu-l cum ma cuprinde de talie, fiind de acord sa ma urmeze. Lumea e rea, ca de obicei. Asteapta sa calci stramb ca sa profite. De-ar stii ei adevarul… Un glas cunoscut ma opreste:
- Acum radeti, dar cati dintre voi ar fi facut fata in situatia ei? Cati si-ar fi asumat o asemenea responsabilitate, singur fiind, undeva afara, unde nu ii are pe toti ceilalti alaturi? Cati n-ar fi cedat si nu s-ar fi plans ca niste fraieri ce sunteti? Acum sa vorbiti, daca va credeti asa de tari. Ar trebui sa va fie rusine!
Vocea lui dojenitoare imi incalzeste inima, facandu-ma sa ma opresc. Acelasi glas puternic in spatele caruia se ascund multe secrete… Imi simt obrajii arzand, dar ma intorc, sarindu-i la gat lui Will, sprijinindu-ma in bratele lui.
- Ce faci, pitic? ma intreaba usor amuzat, spunandu-mi totodata ceva despre cum ar trebui sa-i ignor pe toti idiotii din incapere.
Inspir scurt, simtind mirosul de tigara. Ghicesc motivul, asa ca ma ridic pe varfuri, sarutandu-l pe obraz. E destul de surprins, asa ca am timp sa-i iau tigara din mana. Prelungesc putin pupicul, simtindu-i pielea moale si caldura corpului mai inalt cu cativa centimetrii.
- Biiine! tip vesela, tragand un fum cu pofta. Hai sa plecam de-aici. M-am saturat de toate prostiile astora. Cui nu-i place sa nu comenteze, inchei, intorcandu-ma pe varfuri cu o miscare rapida si gratioasa, nu inainte sa scot limba intr-un mod cat se poate de copilaros.
Ma intorc pe hol, continuand sa savurez tigara, sufland fumul cu miscari lungi care ma lasa fara aer. Aud in urma mea cateva perechi de pasi, pe care ii recunosc fara sa ma intorc. Ce bine e acasa!

***
- Liz! Nu credeam ca te mai intorci. De-ai stii cate griji mi-am facut… Daca mai dispari asa, nu stiu ce-ti fac!
Jo ma strange in brate, ciufulindu-mi parul vesela si continuand sa ma certe cu o voce subtire ce tradeaza emotia. Michael urmeaza la rand, cu micul sau discurs si dovezile de afectiune aferente. Le accept cu placere, simtind cum tot dorul purtat acestor persoane se spulbera incet, lasand loc fericirii. Realizez ca inca am tigara intre degete, asa ca trag un ultim fum, prvindu-l severa pe Will.
- Tutunul dauneaza grav sanatatii, i-o trantesc pufnind ultimele urme de otrava.
Imi zambeste timid, dand dezabrobator din cap. Cat mi-ati lipsit, voi toti! Presupun ca in aceasta seara pot uita de lumea exterioara, scufundandu-ma in acest micut colt de liniste si bucurie sincera. Aud usa deschizandu-se si il vad pe Eric, insotit de o fata micuta, roscata, cu ochelari. Tinuta ei imi aminteste de secretara lui Williams, cocul si ochelarii completand look-ul. Bine, bine, eu nu port ochelari, dar nici nu-s secretara. Nu domnule, eu sunt asistenta lui personala!
- Ella, ce intrare! Ti-ai mai pierdut din curaj, asa-i? ma ia la intrebari, deschizandu-si bratele vesel. Primesc imbratisarea, indreptandu-mi atentia spre nou venita.
- Eu sunt Elizabeth, cunoscuta si ca cea mai nehotarata, mai tampita si mai aeriana persoana in viata, ma prezint dintr-o suflare, intinzand o mana, in timp ce ma tineam de Eric cu cealalta.
- Draguta carte de vizita. Caroline, incantata de cunostinta, imi raspunde cu o voce subtire si stearsa, lipsita de viata.
Dam mana, in timp ce ii arunc o privire plina de subinteles geamanului doi, dand din cap in semn de aprobare. Fata asta e draguta pana acum. Din fericire imi intorc ochii la timp cat sa ii vad pe Jo si Michael privindu-se in felul ala. Ma reped spre ei fara sa vreau, imbratisandu-i si facandu-i sa-si apropie fetele de a mea. Le soptesc, plina de entuziasm:
- Hai ca n-am facut numai rele pe aici.
Imi zambesc timizi, facandu-ma sa rasuflu usurata. Ma bucur pentru ei, mai ales pentru Joanna, care chiar merita asa ceva. Ma asez pe un pat, gandindu-ma in continuare la noile perechi care au intrat in scena, amintindu-mi de toate intamplarile dinaintea plecarii mele. Totul s-a aranjat destul de frumos. Ce vremuri fericite… Pacat ca toata aceasta fericire ar putea fi distrusa curand. Dar voi avea eu grija sa nu fie asa, spulberand planul lui Williams din interior, incetul cu incetul. Si, cum ma gandesc eu la detalii, privirea imi cade pe Alex, care se uita oarecum pierdut la fetita mea. O iau in brate pe micuta, atragandu-i atentia. Clipeste de cateva ori, zambind.
- E foarte draguta, Lizzie. Cum o cheama? ma intreaba cu obisnuita-i curiozitate, afisand un zambet strengaresc pe care l-am iubit, il iubesc si-l voi iubi mereu.
- M… Melanie.
Toate privirile se atintesc asupra mea, facandu-ma sa plec capul. Inca regret impulsul pe care l-am avut cand am numit-o asa. E acelasi nume cu cel al mamei gemenilor, mama care i-a abandonat dupa ce le cladise sperante, care i-a facut sa sufere intr-un fe de nedescris, mai rau decat cea adevarata. Nu pot intelege de ce acesta e unicul nume care mi-a venit in minte, singurul pe care l-am putut spune, chiar daca stiam ca nu e corect ce fac. Sunt surprinsa cand imi zambesc cald, dar imi revin destul de repede cat sa realizez ca Melanie s-a trezit.
- Nu! tip speriata, privind-o pe micuta.
Prea tarziu. Alex o fixeaza hipnotizat, culoarea disparandu-i din obraji. Nu-mi pot retine un suspin, simtind cum sangele mi se scurge din corp. Incep sa dau dezabrobator din cap, acoperindu-mi fata cu mainile, stergandu-mi neincetat ochii inecati in lacrimi. Nu mai putea dormi macar cateva minute, saracuta? Si eu ce ma fac acum? Inima mi-o ia la goana, continuand sa privesc pierduta intreaga scena peste care se asternuse o liniste mormantala.
- Zi-mi ca nu e adevarat, Lizzie, ma implora cu glasul scazut, tremurand incet si inghitind in sec, zadarnic.
Nu pot, chiar nu pot sa spun asta. O iau pe fetita pe sus, iesind in fuga pe hol. Grozav, acum pe unde trebuie sa o mai iau? Incep sa merg la intamplare, incercand sa-mi abtin lacrimile, privind acei ochi mari, verzi si nedumeriti, care m-au tinut in viata in ultimii ani. Aceiasi ochi superbi care parca spun o poveste… Ce vina are ea pentru ce am facut eu? Viata nu e corecta cu unii. Dar de ce tocmai cu ea? Eu? Eu imi merit soarta, dar ingerasul meu blond nu trebuie sa indure consecintele faptelor mele.
Caut disperata hangarul, dorindu-mi sa ies cat mai curand din acest loc. Cand il gasesc in sfarsit, ma opresc gafaind, inca socata dupa incidentul de mai devreme. Ridicandu-mi privirea, il vad pe Alex sprijinit de aceeasi masina neagra de mai devreme. Ma indrept spre vehicul cu pasi mari, apasati, privindu-l in ochi cand pe el, cand pe Mel. Asemanarea care nu m-a lasat sa uit…
- Te conduc pana acasa si uitam ca ziua asta a existat vreodata, imi spune rece, deschizand portiera si intrand cu o viteza ametitoare, incercand sa scurteze pe cat posibil momentul, fara ca macar sa-mi arunce o utima privire.
Cuvintele lui ma strapung asemeni unor cutite cu varf otravit. Sa uitam ziua asta… Sa uit prima zi fericita din ultimii patru ani, sa privesc din nou inapoi cu regret, sa sufar… Nu mai vreau asta, Alex. Nu mai pot indura.
Dar cui ii pasa?
Bun! Am venit si ma bucur nespus pentru ca sunt prima! I Rock, what else?
Deci, intr-adevar capitolul acesta a fost destul de interesant si mesterios. SI am o intrebare... De cand Lizzie fumeaza? La faza asta am fost gen o_O, in fata monitorului. Dar totusi, nu am inteles un singur lucru. De ce s-a panicat Lizzie cand Melanie s-a trezit. Nu prea am inteles la fraza asta.

Oricum, te descurci mai bine ca niciodata, explicandu-ne sentimentele personajelor tale. Ce mai pot sa spun. Sunt aproape fara cuvinte. Doar o rugaminte am la tine. Cand vi cu continuarea, te rog eu cel mai frumos posibil, sa-mi explici si mie mai multe chestii pe parcurs. Pentru ca sunt si eu mai grea de cap... Ce sa-i fac.

Greseli nu prea am vazut. Si ma refer la cele de tastare sau exprimare. Toate bune si frumoase si iaca-te ca am ajuns la final. Pai, ce sa mai fac? Am zis tot ce am avut de zis.
Sa ma anunti cand pui continuarea si bafta maine (sti tu la ce ma refer ;) )

Ciao
Am ajuns, intr-un final ^^
Deci, in primul rand finalul acestui capitol m-a lasat cam confuza si nedumerita. De ce a reactionat Alex asa? Si Liz de asemenea? Si, mai exact, ce avea fetita aia atat de deosebit de si-a dat Alex seama de ceva inca de la prima privire? Ok, ai zis ceva de ochi verzi, stim ca Alex are de asemenea ochii verzi, dar eu, sincer, chiar nu vad legatura. Poate ai facut-o special asa si ne vei explica in capitolul urmator. Daca e asa, atunci il astept cu inima in gat. Iar daca nu este asa, atunci astept niste explicatii din partea ta.
Cam asta a fost singura chestie care m-a surprins in acest capitol, ca altfel prea multe nu s-au intamplat. A, da, si mi-a placut prezentarea pe care si-a facut-o Lizzie :D Sa mor de ras si mai multe nu :)) A, si ma bucur ca toti sunt aproximativ fericiti. Despre situatia lui Alex nu ai spus prea multe, deci eu una banuiesc ca e singur din punct de vedere amoros, ca sa ma exprim asa.
Acum:
- descrierea mi-a placut, atata doar ca in anumite momente nu am prea inteles ce se intampla. De exemplu nu prea am inteles la un moment dat daca copilul era sau nu in bratele mamei ei. Ai fi putut descrie mai mult miscarile si reactiile ei in anumite momente.
- dialogul, pai nu prea am ce sa zic. L-ai folosit doar cand ai avut nevoie de el si nu mi s-a parut sec sau ceva, deci aici e ok.
- greseli, am vazut intr-un singur loc o litera lipsa, dar in rest e bine. Nimic grav aici.
Bun, acum ca ea a plecat presupun ca se va intoarce "acasa". Intelegitu de ce am pus ghilimele acolo. Inca astept sa vad care e planul acela al tatalui ei pe care ea vrea sa-l saboteze, desi banuiesc ca asta se va intampla cand lucrurile vor mai avansa putin. Nu ar fi prea interesant daca ai dezvalui totul de la inceput, de aceea banuiesc ca nu o vei face, mai ales ca asta e doar capitolul 3. Chestia asta ma tine rau de tot in suspans. Asta si acum acel copil despre care astept sa aflu detaliile alea socante pentru care cei de fata au avut asemenea reactii.
Cam atat. Astept continuarea si multa inspiratie draga mea >:d<