AnimeZupCăutare

Cand viata se complica

123…7›
Varsta minima: 12 ani
Gen: fictiune
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: simplu/ avansat(dupa cum va permite timpul)


Capitolul I

Oamenii astia! Atata superficialitate! Daca as fi fost ascultata macar o data, nu se ajungea aici. Dar sa intelegi pe cineva e un efort supraomenesc.
Buna, sunt Elizabeth si va salut din clinica de psihiatrie, desi sunt perfect sanatoasa. Dar am facut un gest din disperare si asta a fost destul pentru parintii mei. Acum am sa mor aici, eu si povestea vietii mele.
Eram o eleva normala de liceu, genul de copil premiant si fara pretentii. Pana cand, intr-o zi...
Prima zi de scoala. Ca multe altele. Diriginta ne tinea obisnuitul discurs, cand pe usa a intrat un baiat. Ca toti baietii.
- Vi-l prezint pe noul vostru coleg, Alexander Swan.
Nu aveam sa uit ziua aceea. S-a asezat in banca mea. Perfect! Inca un fitos care s-a mutat dintr-o toana a parintilor satui de mofturi. Am considerat de cuviinta sa vorbesc putin cu el. Pentru asta, trebuia sa-l si privesc. Greseala fatala!
Doi ochi mari si verzi m-au fixat. Sangele mi-a inghetat in vene. Irisii aceia erau atat de reci!
- Buna, a inganat timid.
- Salut, am raspuns neincrezatoare.
- Se pare ca te-ai pricopsit cu mine.
- Da, cam asa ceva.
Trebuia sa plec de acolo. Nu stiam de ce, dar trebuia sa scap. Sunetul clopotelului m-a facut sa tasnesc din banca.

***
- Dar trebuie, trebuie sa facem schimb de locuri! am insistat.
- Nu si nu. N-am sa plec de langa Thomas pentru a ma muta cu tipul ala.
Ea e Lilith, presupusa mea cea mai buna prietena. L-a apucat pe Dumnezeu de picior cand tocilarul de Tom s-a mutat cu ea.
- Si eu ce ma fac?
- Nu inteleg ce te deranjeaza. Nu trebuie sa stai cu el non-stop.
- Trebuie sa scap cumva de el.
- Esti mai ciudata decat de obicei.
- Mersi.
Am plecat acasa, chiulind de la ora de engleza. Era prima data cand chiuleam. Din vina unui om despre care nu steam nimic. Dar aveam sa aflu.
In fata casei ma astepta mama. Grozav! Profesoara de engleza o sunase, ingrijorata de absenta mea. Am fost surprinsa ca nu m-a certat, dar curand am realizat ca preferam sa fiu pedepsita pe viata decat sa indur ceea ce urma.
- Un elev se muta la noi. E copilul unui asociat de-al tatalui tau si nu are unde sta. Cum casa e mica, veti imparti camera de oaspeti.
Stateam in camera de oaspeti de cand camera mea fusese invadata de micul monstru numit Katie, sora mea de 5 luni. Dup ace ca tata da pea casa o data pe an, face si o nazbatie de genul asta!
Cat despre noul musafir, aveam banuielile mele. Destinul chiar ne vroia sub acelasi acoperis 24 de ore din 24.
- Il cheama…
-… Alexander Swan.
- Cum ai stiut?
- Mama, ai observat ca uneori destinul e dat naibii?
- Poftim? Scumpo, nu inteleg!
- Nici nu e nevoie.
Am urcat furioasa in camera mea. Trebuia sa-mi iau niste lucruri uitate acolo. Nu-mi pasa de micuta invadatoare care ma privea cu ochi mici si rai. Speram ca totul va fi bine, dar cand am coborat si l-am vazut stand in prag… Asta a pus capac.
Am intors capul, prefacandu-ma ca nu-l vad. De ce trebuia sa vina mai devreme? Parca-l aud…
- Ai plecat si m-am ingrijorat. M-am gandit ca poate ai patit ceva.
- Dar eu chiar am patit ceva! Unul din cele mai rele lucruri din viata, pot spune! Am adaugat nervoasa.
- Ce e? Am fost surprinsa de curiozitatea din glasul lui. Tipul era chiar speriat! Dar nu aveam de gand sa tac.
- Ce e? Iti spun imediat ce e!
- Eu sunt, ma intrerupe cu un ranjet diabolic.
- Da, am aprobat uimita.
- Ei, haide, Lizzie… O sa fie mult, mult mai rau!
Am revenit cu next-ul.

Capitolul II

Ce vroia sa spuna? “ O sa fie mult, mult mai rau!”. Vorbele astea imi umpleau capul, se repetau obsesiv, ca un ecou. Simteam ca o sa-mi pierd cunostinta.
- Esti bine? L-am auzit intrebandu-ma ingrijorat. Ia te uita! Chiar imi pierdusem cunostinta!
Am deschis ochii. Ma tinea intr-o pozitie in care, daca isi lua macar un deget de pe mine, cadeam lata.
- Mmm, comod! am zis sarcastica.
- Daca vrei, iti dau drumul.
- Daca vrei? Te-a lovit politetea, Alex?
- Alex?!?
Aud rasete infundate. “Alex” ma intoarce cu fata la el si ma ajuta sa ma ridic. Brusc, il vad in prag tot pe el. Dar e aici, nu acolo! God! Alunec pe scara. Tipul din prag se fereste si ma lasa sa cad.
- Au! Tu esti clar Alex.
- Merci de informatie.
Ma ridic.
- Deci sunteti gemeni?
- Da, raspunde cel gentil si dulce. Eu sunt Eric.
- Elizabeth, incantata! Spre deosebire de alti…
- Deci esti familiarizata cu purtarea fratelui meu.
- Da, din pacate. De tine nu stiam.
- Nu am putut veni la scoala pentru ca am ajutat-o pe mama ta cu despachetatul.
- Dar ea nu a zis nimic de gemeni! Incep sa rad. Nu stie, nu-i asa?
- Nu, mi-a taiat-o Alex.
Vorbind de mama si mama la usa. Se uita cand la unul, cand la altul, total confuza.
- Sa te ajut. El e Eric, cel dragut si politicos, iar el e Alex, geamanul malefic.
- Sunt doi?!
- Ce constatare! Da, mama, sunt doi.
O lass a se minuneze in continuare si merg in camera de oaspeti, noua camera abstracta a casei. Canapeaua pe care dorm de obicei e prelungita. Ia stai! Prelungita? O sa dorm in acelasi pat cu ei?! Doamneee! Cad socata intr-un fotoliu. Si Eric avea ochii verzi, dar nu ma speria. Nu imi crea acea repulsie. Si cum o sa-i deosebesc? Prea multe complicatii pentru o zi!
- Lizzie, te simti bine?
Il vad pe unul dintre ei uitandu-se la mine speriat. Ii privesc absenta parul castaniu si ciufulit, apoi ochii.
- Tu esti Alex.
- Dar m-am prefacut binisor ca-mi pasa, nu-i asa?
Ma ridic si merg la el. Il privesc in ochi o clipa luunga, apoi il pocnesc cu toata puterea.
- Doare, desteapto!
E prea mult.
- Stiu. Dar… Imi dau lacrimile. Dar pe mine nu ma doare? am rabufnit. V-am vazut brusc pe amandoi, ati venit ca o problema in plus! La mine nu se gandeste nimeni? Si ochii tai… Nu stiu de ce ii urasc.

***
Ce? Ce s-a intamplat? Nu cred. Nu pot, refuz sac red. El… m-a luat in brate. Alex m-a luat in brate. Cald si protector. Lacrimile imi curg siroaie pe obrajii rosii. As vrea sa fug, sa scap. Dar unde? Nu am unde sa ma duc sa plang, sa-mi revin. Raman la pieptul lui si-mi vars amarul. Ce-o sa mai rada de mine… Dar de ce m-a imbratisat? Nu-mi da drumul din stransoare. N-am de gand sa ma impotrivesc. N-ar avea rost.
- Lizzie…
Deschid larg ochii si zambesc. Nimeni nu mi-a mai zis Lizzie, mai ales un om pe care-l stiu de cateva ore. Dar ma simt de parca il cunosc de ani. Imi ridica fata, prinzand-o intre palmele lui mari si fine. Imi sterge lacrimile si ma saruta in crestetul capului. Ramanem asa un timp. Realizez ca am evadat din realitate.
Nu am fost o ciudata dintotdeauna. Eram o fata prietenoasa si visatoare, pana cand viata mi-a aratat ca nimanui nu-i pasa cu adevarat de sentimentele mele. Atunci mi-am jurat ca nu voi mai parasi realitatea niciodata… si ca n-am sa ma mai atasez de cineva, sa iubesc pe cineva. Iubirea inseamna suferinta.
Jocul trebuia sa se termine. M-am desprins din imbratisare si am luat-o la fuga. L-am izbit in plin pe Eric.
- Elizabeth, ce-ai patit?
- Lasa-ma, lasa-ma in pace!
Am fugit unde am vazut cu ochii.
Heh, vad ca n-ai niciun comentariu si mi-am zis sa las ceva pe aici. Nu vreau sa te descurajezi si sa te opresti din scris. E oribil cand se intampla asta. (Din experienta personala iti zic.)

Well, sa incepem cu titlul. "Viata e complicata" nu mi se pare cine stie ce. Cred insa ca acest titlu poate ascunde multe lucruri interesante si misterioase. Oricum, depinde de tine cum o sa scri totul in asa fel incat sa dovedesti ca ficul e de un milion de ori mai bun si mai original decat titlul. Nu e unul obisnuit, dar nici iesit cu mult in afara, daca ma intelegi.

Capitolul intai
De aici reiese ca idea ficului este originala. Personal, cred ca este si interesanta si captivanta. Adica, pot zice ca ce s-a intamplat pana acum a fost destul de captivant. Fata care are parte de un nou coleg cu care pare ca nu se intelege... Presupun ca se vor complica lucrurile, mai ales din cauza atitudinii ei in preajma baiatului.
However, pare ca ai niste probleme destul de mari. Daca ai reusi sa te indrepti si sa incerci sa urmezi sfaturile astea, ficul tau ar deveni mai bun decat este acum.
Well, in primul rand nu prea exista descriere; de niciun fel. Treci peste lucruri ca gasca prin apa, daca s-ar putea zice asa. Nu ai descris aproape deloc nicio situatie. Cat despre personaje - pot zice ca n-am vazut nicio descriere fizica prea amanuntita a niciunuia dintre acestea. Ceea ce exista este destul de incomplet si superficial, deci s-ar putea sa mai vrei sa lucrezi putin la aspectul descriere. De fiecare data cand personajul trece printr-o presupusa situatie complicata, captivanta sau interesanta pentru cititor, incearca sa descri cat mai mult ce se intampla in miezul actiunii, dar si prin imprejurimi. Nu uita sa descri cu lux de detalii, daca se poate, cum se simt personajele, ce stari si sentimente le incearca la momentul de fata. Aspectul asta este cat se poate de important si esential intr-un fic. Introduce cititorul in ceea ce se scrie si descrie, dar tot odata il contopeste cu actiunea propriu-zisa.
Ai mare grija cu descrierea!

Actiunea in capitol pare grabita si trasa de urechi, cum s-ar zice. Asta se datoreaza faptului ca n-ai destula descriere. Oricum, sa speram ca vei insista pe ea si vei inceteni putin ceea ce se intampla. Daca treci asa de repede de la un cadru la altul, de la o intamplare la alta si tot asa, cititorul poate deveni confuz si se poate plictisi, de asemenea.

Cred ca ai putin prea mult dialog. Nu m-ar deranja acest lucru daca ar fi ceva mai interesant si mai consistent. Ma refer la faptul ca dialogul este destul de sec, daca ma intelegi. Incearca sa-l imbogatesti, sau daca nu sa transformi in vorbire indirecta ceea ce se zice, daca nu pare destul de interesant, ok? Practic, mai mult de jumatate din ceea ce scri intr-un capitol este dialog. Ar trebui sa incerci sa imbini cele trei moduri de expunere si, daca tinzi sa te folosesti mai mult de unul, sa o faci cu cap, cum s-ar zice.

Ai grija la greselile de tastare pentru ca ele exista. N-o sa le mentionez pentru ca e pointless, dar iti atrag atetnia. Citeste cel putin odata capitolul inainte sa-l postezi si asigura-te ca le elimini. (greselile de tastare) Ingeuneaza cititul, dar de asemenea si estetica capitolului. Nu te grabi cand tastezi.

Capitolul al doilea
Pai cam la fel e si aici. Nu cred ca am ce adauga in plus. Ai grija la ce ti-am zis si ficul tau se va imbunatatii.
Bafta in continuare si mult succes in cele ale scrierii. S-ar putea sa mai revin pe aici.
Multumesc pentru critici :*. Sunt obisnuita sa fac povestiri cu mult dialog, dar am sa incerc sa ma lecuiesc ;). Voi tine cont de sfaturi. Nu stiu daca reusesc sa imbunatatesc mare lucru de acum inainte, dar o sa fac ceva mai multa descriere.

Capitolul III

Alergam de ceva timp. M-am oprit si mi-am dat seama ca ajunsesem la periferia orasului, ultimul loc unde o fata ar vrea sa ajunga. Ce naiba se intampla cu mine? Totul era bine cand brusc a venit baiatul ala cu fratele lui si m-a dat peste cap. Nu mai fusesem asa confuza de ceva timp. M-am uitat speriata in jur. Un grup de baieti dubiosi se apropiau de mine. Am incercat sa ma indepartez incet, dar m-au vazut. Capat de drum! Am incurcat-o rau de data asta. Erau destule povesti despre locul asta. Doar ca eu chiar nu aveam chef sa devin una.
- Hei, fetito! Unde pleci asa repede?
Mirosul de bautura plutea in aer. Mi-era scarba doar de idea existentei unor asemenea oameni. Eram blocata. Stiam ca nu mai am ce face, dar continuam sa sper la un miracol. Un baiat mai indraznet, seful haitei de rebuturi umane, a venit in fata. S-a apropiat de mine balansandu-se. M-am dat in spate, lovind peretele, ceea ce a starnit rasete vulgare. Inima imi batea cu putere. Culmea ar fi sa lesin acolo, in fata lor. Trebuia sa raman calma. Tipul m-a luat in brate printr-o miscare rapida, apoi s-a uitat la mine cu un zambet ciudat pe fata.
O secunda! Zambetul ala. Corpul atletic, ochii mari si caprui, pe care ii stiam atat de bine…Ken! Fotbalistul Ken Bucket?!
- Imbecilule! Deci asa esti, nenorocitule? Imi permiteam sa-l injur, dupa cate patimisem cu el. I-am dat o palma.
- Elizabeth! Ce nai…?
- Prost pana la cer si inapoi! Se trezise macar o clipa. Era un inceput.
Aud o motocicleta. Totul se petrecea ca intr-un film ieftin. Ce situatie jenanta! Probabil omul ala va trece mai departe, gandind ca sunt cu acele creaturi de nimic din voia mea. Sau, mai rau, va incerca sa ma ajute, riscandu-si viata pentru mine. As vrea sa tip, sa-l implor sa ma ajute, dar m-as face de ras mai tare. Sper doar sa se prinda ca eu sunt victima in toata situatia asta. Si sa faca pe Fat- Frumos, care o salveaza pe domnita din ghearele balaurului.
Motociclistul face niste manevre pentru a-i imprastia pe nenorocitii aia, apoi imi striga:
- Urca!
In acel moment nu-mi pasa cine era si unde ma ducea. Vroiam doar sa plec de acolo. Cat despre Ken… oribil. Am urcat pur si simplu. Scapasem. Ma simteam usurata, desi inca goala pe interior. Unde avea sa ma duca, nu-mi pasa. Cu cat mai departe de gasca aia, cu atat mai bine.
Tipul cu motorul m-a dus undeva in afara orasului. A oprit intr-un fel de poiana, pe care nu o stiam. Ce avea de gand? Poate ma bucurasem prea repede. Imi cautam o replica potrivita, dar tot ce am putut spune…
- Multumesc. Daca nu apareai, nu stiu ce as fi facut…
- Le dadeai si celorlalti o palma fatala de-a ta. Pentru nimic, Elizabeth.
- De unde…?
Si-a scos casca. Numai mie mi se putea intampla asa. Mai bine ramaneam cu tipii aceia.
- Frate-miu e intr-o depresie sora cu moartea de cand ai plecat.
Incepe sa rada. Il privesc cu gura intredeschisa. Ce-as putea spune?
- Ok, nu fii asa socata. Hei, cel care isi arata afectiunea pentru tine in modul ala straniu… Nu e prieten cu Margaret?
- Ba da. Ma place din clasa a V-a.
- Ati fost colegi la gimnaziu?
- Da. El a ajuns mare fotbalist si tip popular, eu o ratata tocilara. Dar Margaret si-o merita! Cum sa stea cu un om de nimic? Dar tu… ce cauti aici?
- Exploram orasul. Hai acasa, mama ta e speriata.
- Explorai orasul?
- Ca sa ma acomodez cu imprejurimile. Deci vii sau te las aici?
Am urcat pe motocicleta. Alex mi-a dat casca lui. Cand mi-a intins-o, am observat ca pielea lui era de un alb imaculat. Prea alba! Dar era calda. Bun, macar nu umblu cu un mort care inca nu-si stie statutul.
- Nu vrei sa conduci tu?
- Si sa oprim in primul stalp? Nu, multumesc. Eram si-asa nedumerita de toate cele intamplate.
- Pai, prietenii tai, desi beti, pareau motociclisti de meserie. Credeam ca te-au invatat.
- Aia nu sunt prietenii mei.
- Se vede. Glumeam doar. Se vede ca esti o sfanta. Tu n-ai pus gura pe tigara in viata ta?
- Dar ce, tu esti fumator?
- De la 5 ani.
L-am inghiontit usor. Incerca sa detensioneze situatia. Ca nu-i iesea, asta e alta problema. Cred ca, atata timp cat nu-l priveam in ochi, totul era bine. Ma simteam confortabil in preajma lui, ca si cum ceva la el mi-ar fi strigat: “ Cu mine n-ai sa patesti nimic rau!”. Am privit motorul. Negru, cu niste flacari colorate pe margini. Clasic.
- Nu stiu sa merg pe motocicleta.
- Iti arat eu.
Am urcat pe locul “soferului”. El mi-a luat mainile pe la spate si m-a invatat sa manuiesc ghidonul.
- Ca la bicicleta.
- Nici pe aia nu stiu sa merg.
Minteam. Nu-mi statea in fire, dar totusi o faceam. Se misca asa usor si bland! Parca era alt Alex. Fara sa ma anunte a pornit motorul. Am inceput sa tip, panicata. Daca nu se termina cu bine, nu puteam fi acuzata. Sper.
- Lizzie, Lizzie, Lizzie… Ce ma fac eu cu tine?
Din fericire am ajuns intregi acasa. Eram atat de speriata ca nu m-am putut da jos. Alex m-a luat brusc de talie. Sangele mi-a urcat in obraji.
- Ce naiba crezi ca faci?
- Te ajut sa cobori.
M-a ridicat incet si m-a readus cu picioarele pe pamant. A trebuit sa ascult predicile mamei despre plecatul de acasa. Dupa mama a urmat Eric, care mi-a turuit despre cate griji si-au facut si despre faptul ca trebuie sa fiu mai calculata in a lua astfel de decizii. Doar Alex ma privea cum induram eroic toate dojenelile. Nu mai suportam. Ei nu intelegeau nimic, si totusi ma certau fara mila.
- Si daca v-ati ingrijorat atat de ce nu v-ati obosit sa ma cautati?
- Nici eu nu m-am obosit, interveni Alex. Eu doar exploram.
Aoleu, imi strici momentul dramatic!
- Macar m-ai gasit. Si asta la momentul potrivit.
- Elizabeth! facu mama suparata. Era clar ca nu-i convenea atitudinea mea.
- Lasa-ma!
Am urcat scarile plangand. Prima zi cu gemenii Swan aproape trecuse. Dar, in ritmul asta, nu voi supravietui prea mult timp. Nu aveam nimic cu bietii baieti, ce mi-au facut ei mie? Dar stiam ca intr-un fel asta era doar inceputul.
Buna ^^
Am vrut sa-ti las un comentariu si la celelalte doua capitole, dar Fiction mi-a luat-o inainte si a spus cam tot ce era de zis. Oricum am citit si acest capitol si pentru inceput vreau sa-ti spun ca te descurci mai bine la capitolul descriere. Dar mai ai totusi de lucru la acest capitol.
Dialogul este cam mult, ai fi putut sa inlocuiesti o parte din el cu naratiune.
Actiunea parca nu a mai fost chiar asa grabita, dar tot ar mai trebui sa o incetinesti putin.
Asa, sa-ti zic ce n-am inteles: in primele capitole ai dat de inteles ca fata nu-l poate suferi pe acel Alex. Si totusi din acest capitol a reiesit ca s-ar intelege mult mai bine. Ceea ce, cel putin asa cred eu, nu se prea potriveste. Ai trecut de la o extrema la cealalta. Dar poate ca asta era planul tau de la inceput. O sa vad ce se mai intampla pe parcurs.
Eu am impresia ca povestea e mai fantasy asa. Ideea mi se pare destul de originala si imi cam place.
Ceea ce mi s-a mai parut ciudat: la partea cand o intreaba de acea Margaret. Se presupune ca era prima lui zi la acea scoala si atunci de unde o stie pe Margaret? :-? Se cunosteau?
Gereseli parca nu am vazut, dar nici nu am fost foarte atenta deci s-ar putea sa-mi fi scapat.

Cam atat. Mult succes in continuare.
Multumesc pentru comentariu :*. Ideea e ca eu aveam pregatite si urmatoarele 10 capitole si incerc sa le modific pentru a avea mai multa descriere, daca imi iese asta e alta poveste. :))

Capitolul IV

Am mers sa fac un dus inainte de culcare. Aveam nevoie sa ma relaxez. Muschii imi erau prea incordati. Las picaturile de apa sa curete evenimentele de azi. Aud batai in usa.
- Cine e?
- Eric.
- Intra.
Cabina de dus era opaca, deci nu ma putea vedea. Oricum, nu era genul de om care sa intre peste tine. Aveam incredere oarba in el pentru ca stiam ca o merita.
- Nu stau mult. Trebuie sa ma pregatesc de culcare.
- Bine.
- Elizabeth, in legatura cu Alex care “explora orasul”…
- Ce-i cu el?
- Te cauta disperat. As fi venit eu, dar mi-a luat motocicleta.
- Poftim?
- Credeam ca te-ai prins.
Intr-adevar, ma prinsesem. Dar refuzam sa cred. Nu-mi placea ideea ca acelui baiat sa-i pese catusi de putin de mine. Ii pasa, si asta era o problema in plus. Eram colegi de camera si nimic mai mult.
Usa baii se deschide iar. Ala e Alex. El nu ar bate cu siguranta.
- Hei, se si anunta ocazional! i-am strigat nervoasa.
- Serios? Nici nu stiam ca esti acolo.
- Ma rog… Ai grija pe unde calci, gresia este…
N-am apucat sa inchei propozitia. Bufnitura a zguduit casa. Ma asteptam la asta oarecum, desi nu parea prea neindemanatic. M-am infasurat in halat si am scos capul afara.
- Sunteti bine?
- Vom supravietui.
- Vorbeam cu Eric.
- Vorbeai la plural.
Alex a ramas intins, ignorand incercarile fratelui sau de a-l ridica. Era chiar amuzant sa-l vad intins. Parea mai vulnerabil, ceea ce imi dadea o senzatie de superioritate in fata lui.
- Ce faci acolo? l-am intrebat nedumerita. De ce nu te ridici? Daca s-o fi ranit? am continuat in minte.
- Ma uit la tine si realizez ca mai bine raman aici, desi nu va fi prea placut.
In clipa aceea am observat ca am o pozitie foarte instabila, dar era prea tarziu. Piciorul mi-a alunecat si am cazut fix peste Alex. A inceput sa rada, spre rusinea mea. Stupida, stupida, stupida! Nu pot sa cred ca am picat asa, ca proasta. Ma simt penibil.
- Ti-am zis eu. Cum ai supravietuit atatia ani?
- Simplu. Aveam camera mea, baia mea… A, si nu stiam cat e de urata viata.
M-am ridicat ajutata de Eric. Am iesit val-vartej, mergand in camera. Mi-am gasit pijamalele preferate in dulap. Ma pregateam sa ma imbrac. Nu vroiam sa-l vad. Hotarasem sa-i dau o sansa, doar ma salvase, dar era nesimtit. Desi, daca nu imi amortiza caderea…
- Ce ai vrut sa spui mai devreme?
Tipatul meu a fost atat de strident incat a trezit tot cartierul. I-am auzit pe Eric si pe mama la usa.
- A vazut un gandac, nimic mai mult, le-a explicat Alex. Apoi a intrat iar in camera. De ce ai tipat asa?
Chiar vazusem un gandac. Unul de 1 metru si 80 de centimetri, dar totusi un gandac.
- Nesim… Eram dezbracata, geniule!
- Si?
Doamne! Baiatul asta chiar este sub orice critica. I-as trage o palma, dar nu am chef sa vada mai mult.
- Deci n-as fi prima pe care o vezi. Am sau nu dreptate?
- N-ai.
- Minti. Stiu ca trebuie sa impart locul asta cu voi, dar am dreptul la intimidate in propria locuinta.
L-am auzit intorcandu-se. Mi-am dat ochii peste cap in timp ce am dat dezaprobatoare din cap. Mi-am luat pijamalele, apoi m-am intors spre el si i-am zis ca sunt gata. S-a uitat la mine, desi parea ca priveste prin mine. Am iesit din camera, inchizand usa. Privirea aia era prea patrunzatoare.
- Wow.
Wow? Ce exclamatie mai e si asta? L-am auzit respirand greu. Daca avea vreo problema? Am dat buzna si l-am vazut in acelasi loc, privind in gol. S-a uitat nedumerit la mine. Acum urma sa ma fac de ras. Ma obisnuisem.
- Eu… am uitat ceva. Peria. Uite-o!
- Lizzie…
S-a uitat in ochii mei. Nu! Acea privire pe care o urasc…
- Alexander, fa-mi un serviciu si lasa-ma in pace. Pentru totdeauna!
Iata-ma din nou aici. Sunt cam adormita deci nu stiu cat de bun va fi comentariul meu, dar oricum.
Am observat ca tu incerci sa pui mai multa descriere, ceea ce e bine, dar inca mai trebuie. Nu-i descrii foarte mult sentimentele si ar trebui sa incerci sa o faci. Nici gesturile lor nu le prea descrii. In anumite locuri s-a inteles din dialog, dar totusi.
Dialogul este mult, mai redu din el. Este prea mult comaprativ cu descrierea. Desi anumite schimburi de replici m-au amuzat, altele puteau fi inlocuite cu vorbire indirecta.
La greselile de tastare nu am fost foarte atenta, dar parca nu mai ai chiar atat de multe ca la inceput.

Cam atat. Spor la scris.
Multumesc pentru sugestii :*, am sa incerc sa reduc si mai mult dialogul. Capitolul asta e ceva mai scurt si de aici aflam cate ceva despre trecutul fetei noastre:)).
Capitolul V

Ma uit in oglinda. Parul meu blond, ochii albastrii de o nuanta spalacita… Sunt micuta de inaltime si slaba. Desi vara tocmai se terminase, imi lipsea bronzul. Imi pieptan parul cu miscari repetate, pana la coate si inapoi. Il prind in coada.
Cine or fi cei doi care imi invadeaza viata? Ce stiu despre ei? Nimic. Stiu doar ca ochii unuia ma vor bantui pana la finalul zilelor. Arogant, glumet, hot, nepoliticos… Iar celalalt e exact pe dos. De ce, dar de ce m-am pricopsit cu ei?
Intrebarea lui Alex nu-mi da pace. “ Ce ai vrut sa spui mai devreme?”. Secretele mele, ferecate undeva, alaturi de amintiri…
Cred ca o parte a personalitatii mele se datoreaza parintilor, care nu s-au implicat destul in cresterea mea. Ambii lucreaza la o companie importanta. Mama e acasa doar pentru a o creste pe Katie. Mi-am promis ca am sa am eu grija ca ea sa aiba parte de mai multa atentie. Cat despre tata, il vad din an in paste. Sta in Anglia si am vaga senzatie ca a cam uitat de noi.
Prima si unica mea iubire fusese Ken, tipul beat de care de-abia am scapat. Am fost cu el, petrecand impreuna clipe frumoase. Imi era rusine ca nu stiu sa sarut. Patetic… Mintea unui copil de 13 ani. Datorita unui fapt atat de insignifiant am pus capat unei relatii despre care am descoperit, mai tarziu, ca nu ma facea fericita cu adevarat.
Si acum ma mir cum am putut sta cu un om ca el. Nu i-am vazut aroganta, mandria, ipocrizia… Am varsat lacrimi amare dupa el, desi nu regretam cu adevarat.
Intr-o zi, am decis sa pun punct acestor manifestari jalnice. Nu aveam nevoie de mila si compasiunea nimanui. M-am inchis in mine si am renuntat la societate. Nu-mi trebuiau nici prieteni, nici popularitate. Am ramas singura cu cartile mele. Realitatea lor era palpabila si evadam in ea atunci cand eram deznadajduita. Dar, cum am mai zis, mi-am jurat sa nu mai parasesc aceasta realitate pentru niciun miraj. Cartile erau o exceptie, nu le puteam abandona pe rafturile negre ale bibliotecii.
Asa au decurs 4 ani din viata mea, asa sunt din clasa a VII-a.
Ma intorc in prezent. Imi pun ordine in ganduri. Urmeaza prima noapte alaturi de gemeni, proba de foc. Merg in camera, unde ii gasesc gata de culcare. Sunt primii baieti in pijamale pe care ii vad. Ma amuza oarecum, si nu imi pot ascunde un zambet. Incerc sa il ignor pe Alex, ma enervase destul pentru o zi.
- Bun, si cum se presupune ca vom dormi? ii intreb, sperand ca s-au gandit deja la asta.
- Buna intrebare. Ai putea sta intre noi.
Eram prea obosita ca sa ma opun. Am pus capul pe perna, adormind imediat.

***
M-am trezit la miezul noptii. Vazandu-i pe cei doi langa mine, m-am speriat teribil. Unul dintre ei ma imbratisa in somn, dar care? I-as da o palma, dar nu o fac de teama ca ar putea fi Eric. Chiar asa, inca nu ii pot deosebi. Il aud pe cel ce ma tinea aproape ingaimand ceva in somn. Ascult cu atentie.
- Lizzie…
Aha! Deci era Alex! Eram destul de sigura si inainte, dar acum… Tipul ma viseaza. Pe mine. M-am desprins incet din imbratisare si am coborat din pat. Aveam o colectie de medalioane cu litere si aveam de gand sa apelez la ea. Am prins literele “A” si “E” de gatul noilor mei “colegi” de camera. De acum ar trebui sa fie mai usor.


Buna ^^
Capitolul este intradevar scurt, iar povestea despre trecutul ei mi s-a parut ca ai zis-o cam repede si ca ai fi putut sa spui mai multe despre ea. Dar poate nu vrei sa zici tot deodata.
Actiunea mi s-a parut grabita si nu i-ai descris sentimentele foarte bine, aproape deloc. De exemplu, ai zis ca parintii ei nu s-au ocupat foarte mult de ea fiind prea ocupati. Cum a facut-o acest lucru sa se simta? Ce simte astazi fata de parintii ei? De asemenea, ce simte vizavi de gandul ca tatl ei ar fi uitat de existenta ei si a mamei ei?
Asta se poate aplica si la partea in care isi da seama ca Alex o viseaza. Ce simte in cel moment avand in vedere faptul ca ea nu-l suporta? Si lista poate continua.
Am sa-ti spun ceea ce mi s-a spus si mie: pune-te in pielea personajului si gandeste-te la ce ai simti tu in situatiile respective. Este totusi o povestire la persoana intai, iar descirerea sentimentelor personajului este destul de importanta.

Cam atat. Mult succes in continuare.
Adaug in seara aceasta urmatorul capitol pentru ca voi fi plecata cateva zile si nu pot intra. Nu ma pricep prea bine la descrierea sentimentelor, in sensul ca pot denumi ce simte, dar doar atat. Daca m-ai putea ajuta cu cateva sfaturi legate de aceasta problema, ti-as fi recunoscatoare :).

Capitolul VI

Dimineata. Ah, cat am dormit? Cei doi au plecat deja. Oare cat e ceasul…? 7:45!?! Panicaa… Voi intarzia. In prima zi serioasa de scoala am sa intarzii. S-a zis cu recordul meu!
Mi-am pus uniforma scolara, cu fusta pe care nu o suportam si camasa cu cravata in carouri. Luandu-mi bentita de pe birou, am observat doua litere argintii aruncate neglijent. Deci nu le convenea ideea. Nici mie nu-mi mai placea acum. Ma simteam jenata de ceea ce facusem. Poate nu eu trebuia sa ma jenez. In fond, eu nu-i visasem pe ei. Inca nu puteam sa cred ca baiatul ala se gandea la mine in somn. Cat de stresant sa fie asta? Am coborat la masa, unde oaspetii nostri pe perioada nedeterminata mancau.
- Buna dimineata, am zis cat de vesela puteam.
- Neata, ma saluta unul dintre ei in timp ce celalalt se ridica si iese fara sa ma priveasca.
- Sper ca nu e de la medalion, m-am interesat eu.
- A, nu, raspunde Eric razand. Ne-a amuzat ideea. Dar nu stiu de ce e asa tacut.
Am mers dupa Alex, luand din zbor un sandwich de pe masa. L-am vazut urcand pe motocicleta. Era slabut, dar avea masa musculara dezvoltata. L-am analizat din cap pana-n picioare. Uniforma ii statea bine, desi cravata era pusa neglijent. In interiorul meu se dadea o lupta de fiecare data cand il vedeam. Simteam ca nu-l suport, dar ma atragea ca un magnet. Probabil il suparase scena de aseara. Ii spusesem sa nu se mai bage de la oboseala, nu intentionam sa-l ranesc.
- Ma duci si pe mine? Sau ti-e frica sa nu explodam?
A zambit scurt si mi-a facut semn sa urc in spatele lui. De ce? M-as fi simtit mult mai bine daca ar fi tipat la mine, daca mi-ar fi zis ca ma uraste si m-ar fi dat undeva. Dar nu, el mi-a zambit. Prietenos. Ca si cum nimic nu se intamplase.
Am ajuns la scoala cu 5 minute inainte de inceputul orelor. Cladirea mare, vopsita in albul prafuit cu care sunt obisnuita, era pozitionata amenintator in mijlocul curtii, in timp ce cladirile unde se tineau atelierele erau asezate imprejur. Inaintam spre curtea principala, cand ne-am intalnit cu Ken. Nu aveam de gand sa-i vorbesc. Din cauza lui era s-o patesc rau de tot. Doream sa ma razbun. Eu nu sunt asa de obicei, dar acum... Perfect, vine spre noi. Inspira, expira, ignora-l
- Elizabeth, vroiam sa-ti spun...
Alex s-a asezat in fata mea. Dorea sa ma protejeze? Era mai inalt decat mine. Tinea locul unui zid in spatele caruia puteam fi linistita. De cand schimbarea asta brusca?
- Dupa ce s-a intamplat ieri, nu cred ca ai ce sa-i mai spui.
- Tu ce treaba ai?
- Daca nu apaream atunci, ai fi facut ceva ce urma sa regreti in inchisoare.
- Dar ce mare te dai! Acum da-te (mare) din calea mea.
- Si daca nu vreau?
- A, deci asa! Si ce motiv as avea sa nu pot vorbi cu ea acum? Elizabeth, spune-i tipului despre relatia noastra si sa nu se mai bage.
Relatia noastra? Era atat de idiot incat sa creada ca inca ma interesa? Relatia noastra era de ura reciproca profunda.
- Poate nu vreau sa-i spun, am raspuns nervoasa. Tonul meu il surprinsese. Si ce? Nici el beat nu era o priveliste mai normala.
- Si de ce, daca se poate sti?
- Pentru ca ea e cu mine, i-o taie Alex. Multimea adunata sa vada prima cearta a anului a ramas muta. Nimeni nu-l mai infruntase pe Ken de ceva timp. Muta am ramas si eu, dar mi-am gasit repede cuvantul. Doar unul, singurul care imi venise in minte.
- Terminati! am izbucnit. Simteam ca o sa-mi vina rau. Alex s-a intors si m-a imbratisat, apoi si-a trecut mana prin spatele meu si m-a sustinut. Macar nu aveam sa cad ca proasta in fata tuturor. Am pornit spre clasa.
- M-ai prins la fix.
- Aratai de parca urma sa lesini. Vad ca asa faci mereu la nervi.
- Alta scuza nu puteai gasi?
- E tot ce mi-a venit in minte. Iarta-ma.
- Hm? Tipul chiar isi cerea scuze. Ce schimbare surprinzatoare! Sa aude o scuza din gura lui, nu speram. Dar am trait-o si pe asta. Comportamentul lui era total diferit. Dar imi placea mai mult asa.
- De cand mi-ai zis aseara ce mi-ai zis... Am incercat sa stau cat mai departe. Dar esti asa de firava...!
Firava, eu? Deci arat ca si cum ar trebui sa am un bodyguard. Daca spui tu...
- Ken e un nenorocit.
- Mare nenorocit. Trebuie evitat.
In momentele in care era asa grijuliu, il simteam ca pe cel mai bun prieten. Eram in siguranta cu el. Stia sa se stapaneasca. In locul lui, i-as fi arat lui Ken... Dar s-a abtinut ca sa evite un scandal. Si bine a facut. Gasca de gorile numite stiintific fotbalisti avea o reputatie nu tocmai frumoasa. Cel mai bine o stiau cei ca Tom, care sfarseau la infirmerie sau mai rau. Eram intrigata de instinctele care ii conduceau. Creier nu aveau, asta era un lucru dovedit.
Prima ora aveam engleza. Eric era deja in clasa, la fel si profesoara. Minunat! Si problemele se adunau ca tantarii la sange proaspat. Am realizat ca eu si Alex eram inca imbratisati.
- Domnisoara Williams, daca ati binevoi sa va dezlipiti de domnisorul Swan si sa-mi explicati motivul absentei de ieri, v-as fi recunoscatoare.
Toti au inceput sa rada. M-a izbit privirea lui Eric, la fel de grava ca cea a fratelui sau. Ce avea? Nu puteam reflecta la asta acum. Imi trebuia o scuza, repede... Nu i-o datoram, dar aveam reputatia aia de copil cuminte de pastrat.
- Ieri... Ieri mi-a fost rau si nu am putut ramane la scoala.
- Dar dumneata, domnisorule?
- Eu am condus-o acasa. In fond, nici fratele meu n-a venit, deci nu vad problema...
- El s-a scuzat anterior. In banca si sa nu mai intarziati.
Ora incepuse de vreo 10 minute, cand a intrat si Ken in clasa. Trecand pe langa banca noastra, i-a soptit lui Alex printre dinti:
- Lasa ca vezi tu.
In momentul ala am simtit ca-mi pierd cumpatul. Vocea mea interioara imi urla sa stau cuminte, sa nu reactionez. Am facut ceva de care nu ma credeam capabila. Nu-i mai puteam permite sa ma calce in picioare, aveam si eu orgoliul meu. Micut si ascuns intr-un colt intunecat, dar il aveam.
- Ce-ai spus?
- Huh?
- Te-am intrebat clar: ce-ai spus?
- Elizabeth!
- Repeta.
- Nu.
- Ti-e frica?
-... Nu.
- Lasule.
I-am dat o palma. Sunetul mainii mele care intalnise obrazul lui nu era de ignorat. Atat profesoara, cat si elevii au ramas socati. Socata eram si eu. Simteam o senzatie noua ce imi acapara corpul. Ma simteam bine. Ken ma privea curios si, in acelasi timp, satisfacut. Am iesit din clasa cu pasi apasati, simtind ca voi exploda. Nemernicul! Asta nu se termina aici. Inca imi simteam palma fierbinte. Si ce frumoasa era caldura aceea!
L-am vazut pe Alex gesticuland un „Habar n-am. Trebuie sa ma duc.” spre profesoara si, in urma lui, pe Eric ridicand din umeri. Clasa era inca in stare de soc si nimeni nu scotea o vorba. Mai bine asa. Aveau sa scoata destule in recreatie. Trebuia sa ma calmez, sa respir.
Buna, nu stiu exact cat de noua esti dar nici nu ma preocupa prea tare oricum revenind ti-am citit ficul si desii nu am retinut chiar tot am ramas cu cateva replici interesante rau de tot in minte precum:
Cap III
"Bun, macar nu umblu cu un mort care inca nu-si stie statutul" si tot aici
"Si sa oprim in primul stalp" Adica eu vorbesc ca daca as invata sa merg cu motocicleta probabil ca si prima persoama ar fii a mea nu doar stalpul dar revenind apoi in Cap IV:
Can era fata in baie si au intrat si gemenii "Sunteti bine?
Vom supravietuii
Vorbeam cu Eric
Vorbeai la plural"
si mai erau cateva dar nu mai am timp sa le enumar. Pai cred ca cei trei vor avea mai multe surprize si neintelelegeri dar se vor descurca ei pai eu nu mai pot comenta acum dar promit ca voi mai trece plus ca ficul tau mi se pare foarte interesant asa ca astept next-ul bye bye.
Buna :P
Asa, in primul rand nu mai scrie orele cu cifre, ca nu arata bine si e mai corect daca scrii in cuvinte. Dialogul parca mi-a placut mai mult in acest capitol, doar acel Huh? mi s-a parut cam nepotrivit acolo. Ai fi putut sa zici ca s-a uitat la ea nedumerit, confuz sau ceva de genul. Actiunea parca nu a mai fost asa grabita.
Referitor la intrebarea ta, am sa incerc sa-ti dau niste sfaturi; nu sunt eu cea mai buna la dat explicatii, dar voi incerca. Pai, tu denumesti sentimentele ceea ce e bine. Pentru a transmite si mai bine ceea ce simte incearca sa descrii reactiile ei in respectivul moment, cand vorbeste sa zici pe ce fel ton o face-calm, incet, tare, eventual daca si tipa etc. Cel putin eu asa cred. Adica eu cam asa fac. La sfarsit cand i-a dat acea palma lui Ken mi s-a parut mai bine descris ca si sentimente, de exemplu. Sper ca ai inteles ceva din ce am zis.

Cam atat. Astept urmatorul capitol :)
Multumesc pentru comentarii, ma bucur ca incep sa intru pe linia de plutire :)).

Capitolul VII

Am ajuns la toaleta fetelor si am intrat in graba. Fierbeam. Gemenii au intrat dupa mine.
- N-ar prea trebui sa fim aici.
Era Eric. Lui Alex ii pasa prea putin de chestiile morale de acest gen. Ma uimea personalitatea acestui om. Era cand dragut si politicos, cand nesimtit si hot.
- Ai fost incredibila! Sa am o telecomanda, as da replay la nesfarsit.
- Multumesc.
Imi simteam capul greu. Dar, in acelasi timp, ma simteam libera. Scapasem de sentimentul acela josnic ce ma tinea legata de Ken. Firul tuturor intamplarilor ce ne uneau fusese rupt cu acea palma. Mi-am udat fata cu apa rece. Era atat de bine! Ma racorea atat la exterior, cat si in interior, calmandu-mi zbuciumul. Desi le-am zis baietilor sa se intoarca la ora, au ramas cu mine. Ma gandeam ce privire ucigatoare are acum fotbalistul ala imbecil. Eu il facusem sa aiba acea privire, eu singura si palma mea!
- Daca mergem acolo ar fi ca si cum ne-am sinucide. Iti dai seama?
- Fratioare... Ce a fost cu toata povestea din curte? De cand sunteti impreuna?
- Noi? intreba Alex buimacit. De nicicand. Noi nu suntem impreuna.
Bietul baiat. Se incurcase de tot in povestea asta.
- Nu?
Fericirea lui Eric i se citea in glas. Ochii i se luminasera. Mi-am pus mainile in sold si l-am privit curioasa. Era din ce in ce mai ciudat.
Soneria a anuntat sfarsitul primei ore. Fetele din clasa s-au repezit spre mine, ignorand prezenta unor baieti in toaleta. Colegii de afara imi admirau curajul, vorbind insufletiti. Ii ignoram pe toti, pe ei si laudele lor. Facusem ce trebuia sa fi facut de ani buni, razbunasem toate lacrimile varsate pentru acel prost. Acum incercam sa fac fata multimii, oprindu-i cu mainile si intorcandu-ma pe rand la fiecare. Alex m-a tras afara, ferindu-ma de vederea lor. Era ca si cum ma evaporasem. La tanc! Daca mai zabovea putin, as fi fost inghitita si nu ma mai salva nimeni. Profesoara tocmai parasea clasa. Trebuia sa ii vorbesc imediat.
- Ai facut ceva spectacol acolo, Elizabeth! ma dojeni dumneaei.
- Stiu si voi suporta consecintele. Dar, va rog, uitati de gemeni! Ei nu au niciun amestec.
De ce spusesem asta? A, da, din cauza acelui mic sentiment numit vinovatie. Ii tarasem in toata povestea asta si se implicasera, desi nu ar fi trebuit. Ar fi fost nedrept sa indure ei consecintele actului meu. Un inceput cu stangul in scoala asta isi punea amprenta pe oricine.
- Sigur. Dar intamplarea asta va fi o pata in dosarul tau...
- ...Si o usurare a sufletului meu. Atata timp cat ei nu patesc nimic, nu-mi fac griji.
- Acum du-te. Toata ora s-a vorbit de fapta ta eroica.
Fapta eroica! Mda, devenisem o eroina. Asteptam statuia. Am facut-o din instinct, fara sa ma gandesc daca e bine sau rau. Binele si raul erau relative, oricum. O fapta putea trece drept buna pentru cineva, dar putea fi de-a dreptul oribila pentru altcineva.
- Trebuie sa infrunt gloata agitata! am exclamat glumeata. Ma destinsesem, desi stiam ca „gloata” nu era singura pe care urma sa o infrunt.
- Bafta! Da-le clasa.
Profesoara de engleza era o femeie tanara si de treaba. Satena, cu ochii azurii si inalta. O fire misterioasa, din ce-mi dadeam seama. E noua in scoala, dar prima impresie pe care mi-a lasat-o a fost buna. Acum, partea mai grea... Va trebui sa dau ochii cu cel pe care tocmai l-am facut de ras. Si, contrar principiilor mele, am sa-l infrunt. Iesisem din anonimat, acum trebuia sa-mi intaresc pozitia si sa-i arat ca nu sunt doar o fetita fricoasa si mica. Ma astepta pe hol, in multime. Se vroia brav si mandru. Mandru era. Dar brav? Niciodata.
- Williams, vino aici daca ai curaj!
L-am vazut pe Alex luand o pozitie ofensiva, dar i-am facut semn ca e in regula. Fata lui exprima ingrijorare, dar aceasta i-a trecut imediat ce am afisat un zambet ironic.
- Curaj? Am destul si pentru tine.
- M-a cam... deranjat palma ta.
- Ieri nu parea sa te enerveze. Poate de la bere?
Rasetele au umplut cladirea. Spuneam doar adevarul. Inca simteam mirosul de bautura, ca prin vis. Era legat de amintirea aceea terifianta. Si peste ea trebuia sa trec, ceea ce urma sa fac.
- Iti arat eu tie.
Porneste spre mine in pas alergator. Brusc, cineva ii pune piedica si cade. Slava ingrijitorului, podeaua e lucioasa. Il vad pe Alex facandu-mi cu ochiul din multime. I-as sari in brate, dar mai intai trebuia sa rezolv un anumit specimen. Ma feresc din calea lui, lasandu-l sa alunece in voie.
- Partieee! strig vesela. De unde tot curajul asta? Adrenalina imi alearga prin corp. Ma simt in stare sa fac tot ce vreau.
Merg la Ken si ma aplec langa el. Toti isi tin respiratia, exact ca in punctul culminant al unui film de succes. Frumoasa reactie. Ii imping capul in podea. Tare, cu ura. Pentru ca il uram.
- Ce vezi?
Tacere. Nimeni nu indrazneste sa spuna ceva.
- Iti zic eu ce vezi. Imaginea unui fraier care se crede cel mai tare. Ghici ce? Nu e.
Toti se destind. Incep sa susoteasca, partial uimiti de ceea ce am facut. Nu ma mai impresiona nimic. Eram pe val. Si atata timp cat eu controlam placa de surf, nimic nu ma oprea.
- A, continui eu imbatata de ovatiile multimii, poate mi-i prezinti si mie pe amicii tai de ieri. Dar sa fie treji. Si tu la fel.
Ken ma apuca de mana si ma impinge, asezandu-se peste mine. Se aude o exclamatie de uimire generala. Si de frica pentru viata personajului pozitiv. Exact ca in filme. Zambesc. Ratatul. Crede ca acum el e superior. Mare greseala! I-as rade in fata, dar vreau sa-i aud exclamatiile de fericire inainte sa-l dau gata.
- Acum ce mai zici?
Tonul lui exprima superioritate. Ma priveste ca si cum ar fi castigat.
- Vrei sa stii ce zic?
- Da.
- Asta! In momentul ala am facut ceva de care inca mi-e rusine. L-am scuipat pe tip, apoi l-am impins cu piciorul in abdomen si m-am ridicat. E tot ce am avut de zis, i-am intors-o cu dispret in timp ce imi aranjam fusta, scuturand-o de praf.
Audienta exclama, in delir. Ma simteam stralucitoare. M-am intors langa el, ca si cum uitasem ceva. Chiar uitasem ceva. Sa ma salvez de o eventuala plangere la director. Aveam deja una pe ziua de azi, era destul.
- Daca se afla de incidentul asta, se afla si de cel de ieri. Gandeste-te care e mai grav.
M-am indepartat, ignorandu-i injuraturile soptite. „Fanii” mei incercau sa-mi spuna, in general, ca sunt socati de comportamentul meu. Am mers direct la gemeni. Erau singurii de care imi pasa cu adevarat aici.
- Cine esti si ce-ai facut cu Lizzie?
Toti baietii il invidiau pe Alex. El avea onoarea de a vorbi cu mine. Inainte, asta nu era un fapt extraordinar. Acum, era ca si cum l-as fi incoronat rege. Nu-mi pasa de ceilalti. Daca nu faceam ce faceam, nimeni nu m-ar fi luat in seama. Atata timp cat nu devenea un nesimtit, avea parte de atentia mea.
- Multumesc pentru piedica. Ii dau un pupic pe obraz, apoi ma intorc spre Eric. Multumesc si pentru suportul moral. Il pup si pe el, in timp ce restul baietilor aproape iau foc.
Eram o fata rea. Foarte rea. Le stricam aspiratiile tinerilor si faceam de ras mascota scolii, capitanul echipei de fotbal. Muschii mari, minte mica. Zambesc vesela, inrosindu-ma de la propriile-mi ganduri.
- Nu vreau sa stric momentul, dar trebuie sa mergem la ore, interveni Tom. Ce tocilar! Am inceput sa rad si m-am indreptat spre clasa, cu cele doua „garzi de corp” dupa mine.
La urmatoarele ore din zi m-am simtit fericita si... total ignoranta fata de profesori. Puteau vorbi de revolutii, ecuatii, teritorii cucerite si necucerite... Treaba lor. Eu traiam in lumea mea plina de fericire si libertate. Rupsesem lacatul ce ma tinuse departe de societate atata timp.
- Astazi, domnisorul Ken a plecat mai devreme, constata diriginta. Din cauza ca a fost ranit de palma ta, se poate adauga.
- El si orgoliul lui, i-am taiat-o spre rasetele celor din jur. Dintr-o fata invizibila devenisem o mondenitate. Si, recunosc, imi placea asta. Imi placea pentru ca de acum se va tine cont de ceea ce spun eu. Si de ceea ce cred.
- Ce schimbare brusca de comportament, domnisoara. Mama dumitale a fost anuntata de incident. Din fericire, trecutul tau imaculat te-a salvat de la sanctiuni.
Deci mama aflase. Si ce? In definitiv, trebuia sa rabufnesc intr-o buna zi. Si toata ura nutrita pentru sobolanul ala, cu ea ce era sa fac? Clopotelul a anuntat sfarsitul orelor. Tocmai ma pregateam sa plec, dar Margaret m-a oprit. Ce mai vroia si ea?
- Daca vrei sa-mi spui ca am incurcat-o, consumi aer degeaba.
- Ce s-a intamplat ieri, Elizabeth?
- Poftim?
Ma uimea profunzimea si tulburarea cu care rostise acele cuvinte.
- Pai, e complicat.
Complicat! Asta e cel mai potrivit cuvant pentru a-mi descrie noua viata, care tocmai a implinit 2 zile. Dar trebuia sa-i spun, pentru binele ei. Imi placea sa pot ajuta orice fata. Chiar si pe ea, pentru ca datorita mie ar sti ce sa faca si cum sa se pazeasca de pericolul reprezentat de un baiat beat si fara cap.
- Vreau sa-mi spui.
- Ti-o zic doar ca sa stii cu cine ai de furca. Am avut...aaa... o problema si am ajuns la periferia orasului. Urat loc! Acolo erau Ken si alti baieti beti morti. I-am dat o palma...
- Una din mortalele ei, interveni Alex, care venise langa noi. A zambit siret. Imi placea zambetul ala, parea inocent. Nu era, asta o stiam sigur. I-a zambit si eu, amintindu-mi ca „ mortala” mea cea dintai ii era cunoscuta. I-o aplicasem ieri, inainte de „incident”.
- Da, si si-a revenit o clipa. Apoi a aparut el si m-a salvat.
- Da, da, sunt un erou, bla bla. Margaret, daca tii la viitorul tau te sfatuiesc sa uiti de fotbalistul ala.
- Multumesc de sfat. Voi tine cont de el. Elizabeth, trebuie sa fii norocoasa sa ai un asemenea prieten. A venit dupa tine la fix!
- El doar „explora orasul”. Am spus-o pentru ca stiam ca nu ar recunoaste nici intr-o mie de ani ca ma cauta. Acum mai bine mergem acasa. Mama probabil arde.
Eram, chiar eram norocoasa. Il puteam considera prieten, desi ne stiam de 48 de ore. Am urcat pe motocicleta lui. Eric a crezut ca ar fi bine sa ne astepte, ca mama sa nu creada ca intarziem din cine stie ce motiv. Am inspirat aerul cu iz de ploaie. Eram increzatoare ca viata mea se va schimba. In bine sau in rau, nu-mi pasa. Orice noutate era binevenita, daca ma ajuta sa uit cu totul fosta mea viata. Vroiam doar ca discutia cu mama sa se termine repede, ca sa pot rememora ceea ce am infaptuit azi. Si sa fiu, pentru prima data dupa mult timp, mandra de mine.
Vad ca ai postat un capitol nou, ce rapida esti :P
Revenind, incepi sa te descurci mai bine la descrisul sentimentelor, bravo. Interesanta intamplare :-? Ma asteptam ca ea sa nu se inteleaga deloc cu cei doi, cel putin cu Alex, deci chestia asta m-a surprins. Ma intreb unde va duce toata chestia asta.
Ce mi se pare cam mult: dialogul. Ocupa destul de mult din capitol. Ar trebui sa mai reduci din el, mai transforma-l in naratiune. In cateva locuri puteai sa o faci fara probleme.
Greseli de tastare parca am vazut doar una sau doua ceea ce e bine.

Cam atat as avea de zis, astept urmatorul capitol :)
Am revenit cu urmatorul capitol.
Leontina, vreau sa-ti multumesc ca imi citesti ficul si incerci sa ma aduci pe calea cea buna :*.

Capitolul VIII

- Sa-i dai o palma in mijlocul orei? Ma uimesti, Elizabeth, incepu sa ma certe mama. In plus, parca iti placea baiatul ala.
Ok, indurasem toate certurile de pana acum, dar asta era picatura care a umplut paharul. Ma acuzase ca imi place tipul(pentru mine asta era o crima). Nu, nu de fata cu gemenii. Discutia trebuia sa inceteze.
- Mama, ai vreo idee ce s-a intamplat ieri? N-ai! Daca ai sti, ai tace. Si mie nu-mi place monstrul ala, pricepi? Il urasc! Tipam. Mi-au dat lacrimile. Nu stia nimic si, totusi, ma acuza. Ca toata lumea. Si se mai intrebau de ce eram mereu asa tacuta si misterioasa. Pentru ca nu aveam cu cine sa vorbesc, de-aia eram „misterioasa”.
- Elizabeth...
- Da, corect! Asta e! Il urasc! Si daca vrei, urlu. Il urasc pe Ken Bucket! am strigat cat de tare am putut. Ma inecam in lacrimi. Pentru ce tot circul asta? Am luat-o la fuga pe scari, trecand printre Alex si Eric, ce stateau contrariati in prag. Nu vroiam sa fac o scena in fata lor, dar fix asta obtinusem. M-am oprit brusc pe a doua treapta. Daca vine cineva dupa mine, iese urat, i-am avertizat incet.
M-am ghemuit pe fotoliu in camera de oaspeti. Credeam ca izvorul de durere sarata secase demult, dar lacrimile continuau sa-mi racoreasca obrajii. Eram dezamagita de mama. Pe tata il uitasem demult, nu imi mai pasa de el. Ne abandonase in America, construindu-si un imperiu infloritor in Marea Britanie. Familia nu era importanta pentru el, de ce sa fie el important pentru familie? Iar mama... Ma asteptam sa ma intrebe de ce, dar nu! M-a acuzat pe loc. Fac ceva rau odata in viata si atunci cerul pica peste mine. Si toti se asteapta sa il sustin. Dar nimeni nu se gandeste ca, poate, am avut si eu motive si ca aveam nevoie sa ma descarc.
Ce simteam? Ura. Imi circula prin vene. Ura era sentimentul cel mai profund in acel moment. Daca l-as fi vazut acum pe Kenny, i-as fi spart fata aia de milioane. Era un fraier caruia nu-i puteai rezista. Pana deschidea gura. Atunci isi pierdea tot farmecul.
- E totul in regula?
M-am uitat la ochii lui. Era Eric. Normal! Alex probabil era chestionat de mama.” Ce-ati facut? Unde ati fost? De ce ati fost acolo?”. Bietul baiat!
- Da, sunt bine. Am suspinat incet. Nu eram bine, dar nu trebuia sa ma plang primului om pe care il vad. Desi vroiam. Vroiam sa scap de toate secretele, sa aiba si altcineva povara lor.
M-a intrebat care era adevarul despre mine si Ken. Nu mai suportam. Trebuia sa ma descarc. I-am povestit totul, cum eram inainte, cat am suferit, totul. Doar motivul despartirii l-am tinut secret. Era prea penibil.
- Inteleg.
Winner. In sfarsit ma eliberasem. Si, mai mult, eram inteleasa. Cuvantul acela insemna pentru mine mai mult decat o mie de compatimiri.
- Multumesc.
- Pentru?
Ma privea nedumerit. Spusesem acel „Multumesc.” dupa cateva minute bune de tacere.
- In sfarsit m-a ascultat si pe mine cineva. „ Si ma bucur ca ai fost tu, nu Alex.” As fi adaugat asta, dar suna prea ciudat. „ Perechea” lui Eric a intrat de-a valma.
Ne-a certat cum s-a priceput ca il lasasem singur cu mama, apoi ne-a intrebat ce faceam. Geniala intrebarea. Un Oscar, ceva? Nu era evident ca vorbim? Am vrut sa par serioasa, dar nu mi-a iesit.
- Tocmai ne sarutam. Dar vezi, eu sunt o clona si adevarata Elizabeth e invizibila.
S-a uitat o clipa la mine, aboi a izbucnit in ras, dezvelindu-si dintii de un alb orbitor.
- Mi-e frica de maica-ta.
Destainuirea asta mi-a amintit de un anume monstru cu care s-ar putea sa mai avem de furca. Mi-am exprimat ingrijorarea fata de Ken si restul prietenilor lui degenerati.
- Daca tipul se mai atinge de tine, nu va avea viata lunga, mi-a zis linistit Eric.
Nu intelegeam, dar mi-a explicat la fel de calm ca Alex l-ar face bucati si l-ar lasa la gunoi. Nu parea prea atletic. Am protestat. Domnul Deci Nu Sunt In Forma a facut un zambet discret. Eric s-a indepartat in secunda urmatoare. Se intelegeau din priviri. Doar eu nu pricepeam.
Fara sa-mi dau seama, zburam prin camera. M-a prins rapid si am aterizat pe canapea. Cum naiba sarise asa? Ma tinea in brate, abtinandu-si rasul. Alaturi, Eric se uita la mine ingrijorat. Nu l-am onorat cu privirea, desi probabil era mai bine sa o fi facut.
- Cum ai...?
Mi-a pus mana pe buze. Era rece.
- Nu conteaza. Gandeste-te doar ca-i fac asta lu’ Ken. Dar nu-l si prind. Si-a privit fratele. Apropo, esti mai grea decat pari.
Ma-ta. I-am dat o palma, apoi l-am privit in ochi. Hauuu, era Eric. Asta e, isi imitase prea bine fratele.
- Ti-am zis ca daca o prinzi tu asa face? Ti-am zis. Dar nici eu nu sunt asa de badaran. Cred.
Ma simteam oribil. Gemenii se stricau de ras, iar eu aproape ca plangeam. Daca stiam de mai demult, nu i-as fi facut una ca asta. El nu mi-a facut nimic rau. I-am auzit pasii mamei pe scari. Exact ce imi lipsea. Am schitat un zambet prefacut si fortat cand a intrat in camera. Fierbeam pe interior. Ma jignisera si acum radeau pur si simplu, ca de o gluma nevinovata. Bine, chiar era o gluma nevinovata, dar in starea mea totul capata proportii.
- Mai incet, o treziti pe Katie.
Ce sa zic! Si-asa dormea prea mult.
Buna, am vzut ca ai postat si am venit sa comentez si eu. Pai sincer eu chiar am observat o mare schimbare sau poate mi se pare mie dar in capitolul asta ai mai putin dialog si mai multa descriere si naratiune iar asta e un progres important. Pai mie tare mi se pare ca fata noastra se indragosteste de Alex dar poate ma insel totusi mai e si Eric peacolo dar un lucru m-a facut extrem de curioasa faptul ca Alex are pielea albe, prea albe cum spuneai in capitolul precedent parca sau ceva de genul. Pai la tine nu am observat nici-o greseala de tastatura in niciun capitol si credema ca le-am citit de doua ori si nu ca sa vad greseli ci din cauza ca mi-a placut. Pai cam atat astept next-ul bye bye.
Buna ^^
In primul rand chiar nu ai de ce sa-mi multumesti. Ma bucur macar ca ai inteles ceva din ce ti-am zis :)) Eu de obicei nu sunt buna la dat sfaturi si explicatii.
Revenind, vad ca ai incercat sa mai tai din dialog si l-ai folosit bine acolo unde ai facut-o. Descirerea este ok desi la partea unde a aruncat-o si apoi a prins-o ai fi putut sa-i descrii mai mult sentimentele. Cred totusi ca era destul de uimita, confuza poate speriata. In fine, ai mai evoluat deci cred ca data viitoare va fi mai bine.
Greseli de tastare nu am vazut, desi as avea o remarca de facut. La acel Hauuu. Nu mai repeta ultima litera. Am inteles de ce ai facut-o, dar nu mi se pare corect. Mai bine puneai semnul exclamarii si dupa aceea faptul ca ii incurcase. Nu e chiar asa grav, dar na...
Lasand la o parte asta, m-am distrat ray de tot la faza cu palma si la ceea ce a urmat :))
Deci pana la urma chiar e un pic fantasy povestea asta a ta. La un moment dat nu mai eram sigura dca e sau nu. Ma gandesc poate la vampiri :-? Hmm, voi afla pe parcurs.

Cam atat, vad ca evoluezi deci tine-o tot asa. A, si as avea o mica rugaminte: cand postezi un capitol nou ai putea sa ma anunti si pe mine? Nu de alta, dar nu as vrea sa te uit si mi-ar fi mai simplu asa.
:)) Ma bucur ca v-a placut capitolul. Cred ca inteleg de ce te gandesti la vampiri, gemenii au cateva trasaturi asemanatoare cu cei din Twilight, dar, pe parcurs, povestea va deveni si mai fantasy si se mai limpezesc apele ;).

Capitolul IX

Impreuna cu noii mei prieteni ma simteam in siguranta si fericita. A doua zi mama mi-a stricat buna dispozitie cu cea mai rea stire de la incalzirea globala incoace.
- Varul Tom e in trecere prin oras si vine pe la noi dupa-amiaza. Sa nu-ti faci planuri.
- Varul Tom cu sau fara familia aferenta?
Nu stiu de ce mai intrebam. Ii taraste dupa el peste tot. As mai fi spus ceva, dar decat sa incep micul dejun cu o injuratura, mai bine o pastram doar pentru mine. Care era problema? Varul mamei avea un fiu, Joseph. Enervant om. Nu l-am suportat niciodata. Nu intelegeam cum puteam imparti acelasi sange cu unul ca el.
Ca tot veni vorba de relatii de rudenie, mi-am amintit o problema care ma framantase de multe ori. Nu semanam cu nici unul din parintii mei. Ei erau bruneti, eu blonda. Ei inalti, eu scunda. Am decis sa las la o parte acest gand si sa ma bucur de minunata zi de toamna, cat mai aveam timp.
La scoala am inceput sa ma acomodez cu statutul de eroina. Ma mir ca nu mi-au dat o medalie. Multi m-au rugat sa premeditez urmatoarea bataie, ca Youtube-ul sa nu mai fie privat de ceva atat de spectaculos. Ken ma privea dusmanos, dar n-avea curajul sa ma infrunte. As fi spalat pe jos cu el, la propriu. Cam ca ieri. Ultima barfa m-a dat gata. Margaret ii daduse papucii. Gemenii nu au fost impresionati. Invatasera mondenitatile si se asteptau la asta.
Noul profesor de matematica m-a calcat pe nervi. M-a pus sa-i insir toata materia anului trecut. Nu-i convenea ce auzise despre mine si incerca sa-si schimbe parerea. Ei bine, domnule Andrew, nu stiu daca v-am multumit, nu ca mi-ar pasa. Era tanar si bine facut. Toate fetele si-ar fi pus ochelari ca sa-i amelioreze stralucirea. Eu mi i-as fi pus ca sa nu-l mai vad. Nu-l suportam pe om si speram sa nu mai am nicio neplacere cu el.
Orele au trecut imediat. O zi plictisitoare, care avea sa se schimbe curand. Cate am patimit atunci, doar eu stiu! Acasa ma astepta Joseph, deci avea sa fie o dupa-amiaza sangeroasa. Am ajuns in fata casei. Venisera deja. Mare bucurie! Intru fara tragere de inima, dar nu inainte sa-mi avertizez camarazii de pericolele la care se expun.
- Buna ziua, unchiule Tom! Buna ziua, tanti Carol! Salut, mascariciule.
- Buna, piticanie.
Mama era obisnuita cu dialogurile de acest fel. „Mascariciul” isi trecu mana prin parul negru si des. Mi-e scarba! Merg sa ma schimb, urmeaza confruntarea. Ma trezesc cu Joseph in camera. Perfect. Ii vede pe gemeni. Si mai perfect. Si acum nu glumesc.
- Mamicaa! Doi baieti? Mai ziceam de unul, dar doi! Afiseaza un zambet sadic. Te spun!
Ha! Ma prefac speriata. Va fi ridicol sa-i parasca. Ha ha!
- Te rog, nu.
Zambetul i se largi. Fraierule, te vei face de ras intr-un mare fel. Si asta de fata cu mama, spre deliciul meu.
- Matusa Lily, vino putin!
O aud pe mama urcand scarile fara chef. Ca de fiecare data cand venea familia asta pe la noi. Pentru ca mereu gaseam cate un motiv sa o chemam.
- Ce e?
- Uite cine e cu Elizabeth.
- Eric si Alex. De ce?
- Ii cunosti?
- Normal, doar stau la noi.
Mama iese in graba. Inca un grup de cuvinte irosite. Incep sa rad de Josh, care se enervase la culme. Era rosu si tremura incet. Alex imi impartaseste ca simte nevoia sa-l loveasca. Si eu simteam asta, dar nu merita. Era complet si total incompetent. Gemenii ies, simtind tensiunea in crestere. Bun, acum e doar al meu! Ma priveste cu ochii de un negru abisal, in timp ce se apropie incet. E cu doi ani mai mare, dar si de doua ori mai prost. Sunt curioasa ce va face. Nu mi-e frica de el, il pot dobori cu o mana.
Ma ia de talie. Cum indrazneste? As protesta, dar imi pune mana la gura. Yach! Ma lipeste de el. Nu ma pot misca, ma tine prea strans. Ok, devine infricosator... Nu pot sa ma misc, ce naiba! Psihopat ordinar ce este! Isi apropie incet fata de a mea. Daca inainteaza inca un milimetru... Da-mi drumul, monstrule! Ce l-o fi apucat?
Ma trezesc pe jos. Tot ce-mi amintesc este ca usa camerei s-a trantit brusc. Il vad pe Joseph prins intre Alex si perete. Sunt cat se poate de confuza, dar reusesc sa inteleg cate ceva. Incet-incet totul devine clar.
- Ce crezi ca faci, taratura?
Era nervos. Simteam ca il putea omori pe imbecilul ala. Deja o facea.
- Ajunge.
Multumesc, Eric! Daca nu interveneai, trebuia sa o fac eu. Si, recunosc, imi placea mai mult sa pozez in victima. I-a dat drumul, venind spre mine. S-a aplecat si m-a ajutat sa ma ridic, sustinandu-ma. E din nou dragut. Macar sa ramana asa!
- Esti bine? Ti-a facut ceva?
- Nu, nu cred.
Lacrimile imi inundasera ochii. M-am ghemuit la pieptul lui, ascunzandu-mi fata. Parfumul acela… Ma imbata, ma facea sa uit tot. Plangeam incet. Eram marcata de cele intamplate. Vroia sa ma sarute, ce naiba!
- Lizzie…
M-a imbratisat strans. Joseph, care se ridicase intre timp, incerca sa-l provoace. Moara stricata! Te-ar putea zdrobi, idiotule! S-au luat la cearta. Stiam ca Alex va baga aceeasi scuza, unica pe care o credea cineva. Nu o suportam, dar ma obisnuisem.
- E iubita mea. Sac!
- Dovedeste-o!
Nu. Nu si nu. De asta ma temeam. Daca nu aducea “dovada”, Joseph l-ar fi parat. M-a privit intrebator. Am ramas ca o stana de piatra. Ce era de facut? Nu imi puteam misca niciun muschi, eram paralizata. Si foarte speriata de tot ceea ce ar putea urma. Mi-a soptit la ureche:
- Asta e un “nu” pe fata. Imi pare rau, Elizabeth.
Hopa! Imi spusese numele intreg. Luate-ar naiba, vere! Alex a oftat, dupa care m-a tras mai aproape. Si-a lipit incet buzele de ale mele. Am inchis ochii. Tremuram si cred ca ma inrosisem pana peste urechi. Inima imi batea nebuneste, aproape parasindu-mi pieptul. Simteam ca si a lui la fel. Nu puteam gandi nimic, eram ca o marioneta in mainile papusarului. L-am auzit pe clownul de vara-miu indrugand un: “ Ma rog!” si iesind din incapere. Ne-am desprins incet, dar am ramas in bratele lui. Bobite sarate imi paraseau ochii, coborand pe obrajii incinsi. Puteam ramane asa o vesnicie. Eu si el, stand impreuna. Eram trista ca asa se intamplase. Primul meu sarut.
Eric ne-a trezit din agonie.
- Fratioare, se pare ca ai avut primul sarut inaintea mea. Respect.
Asta era cel mai stupid lucru pe care il putea spune. Am ramas blocata. Un baiat ca el sa aiba primul sarut cu o fata ca mine. Ironia sortii. Am inceput sa rad in hohote. Ma priveau ciudat. Nu ca n-aveau dreptul, doar plangeam si radeam in acelasi timp. Pentru ca, in interiorul meu, eram si trista si fericita.
- Coincidenta stranie.
Explicatia mea era neclara, dar unul din ei m-a inteles. Era invidios, dar isi respecta fratele. Nu ca imi pasa, dar invidia lui nu parea ca are ca motiv “dovada” oferita generos de Alex. Treceam prin cel mai straniu moment al vietii mele si el era invidios. Aloo, eu sunt victima aici!
- Incurci lucrurile, draga frate. Ala n-a fost sarut. Cel mult un pupic.
- De 30 de secunde?
- Exact.
Avea dreptate. Nu se miscase deloc, era ceva de fatada. Ca sa nu fie compromis de Joseph. Ma uimeau doua lucruri: ca viermele ala incercase sa ma sarute si ca il intelegea pe “iubitul meu” pentru ce facuse. Deci avea o inima. Neagra si atrofiata, dar exista.
- In alta ordine de idei, am rupt eu tacerea care imi apasa gandurile, trebuie sa-ti multumesc. Nu stiu ce i-a venit sobolanului aluia sa ma ia asa.
Ii mai si multumeam. Cred ca aveam febra, altfel nu-mi explic comportamentul asta ciudat. Eram in ceata. Nu realizam inca proportiile cosmice ale faptei lui. Doar ca o facuse. Si asta imi ajungea. Eram fericita pentru ca scapasem de Josh, nervoasa pentru ceea ce incercase sa faca si trista pentru ca asa se terminasera lucrurile. Eram un ghiveci sentimental in momentul ala.
- De parca e greu de ghicit. Ii place de tine, Lizzie.
- Si nu e singurul.
O licarire ucigasa a aparut in ochii lui Alex. Nu-i placea ceea ce spusese fratele lui, asta era evident. Dar de ce sa-l deranjeze? Doar nu era un apropo… Sau era?
- Ce ai zis?
Cuvintele alea fusesera rostite clar si raspicat. Rar, nervos. Simteam ca se va spulbera de langa mine. L-am cuprins cu bratele ca sa-l opresc. M-a privit nedumerit, apoi si-a fixat fratele.
- N-am zis nimic.
- Asa mi se parea si mie.
Scapase. Eric, nu eu. Acum urma sa ma ia la intrebari. I-am dat drumul inainte ca momentul sa devina si mai jenant. Pe langa asta, aveam un motiv bun sa zbor de acolo.
- Trebuie sa am o discutie cu un anumit gunoi.
Iata-ma din nou aici :P
Bun, deci capitolul a fost interesant poate un pic exagerat la faza cu varul ei vrand sa o sarute, dar nu conteaza chiar asa mult. La faza cu sarutul dintre ea si Alex am ramas o_o, in sensul bun. Bag de seama ca o cam place pe Lizzy.
Devii mai buna la descrisul sentimentelor, iar greseli de tastare/gramaticale n-am vazut. Bravo.
O singura chestie nu mi-a placut: ai cam grabit actiunea. Sau cel putin asa mi s-a parut mie. Ia-o mai incet, ca nu te grabeste nimeni.
In rest mi s-a parut ok, devine din ce in ce mai interesanta povestea ta. Ai zis ca va deveni tot mai fantasy, dar ai grija cum il faci mai fantasy, sa nu exagerezi prea mult. Nu de alta, dar am vazut anumite carti in care apare atat de mult fantasy incat nu mai sunt deloc interesante. Cel putin pentru mine. Zic si eu; poate ca la tine nu va fi cazul. Oricum vreau si eu sa aflu ce sunt cei doi daca nu sunt vampiri(sau sunt?).

Astept continuarea si nu uita sa ma anunti :*
Buna, am venit iar desii in mare parte eu trebuie sa ghicesc cand postezi si de aceea ajung asa de tarziu cu comurile dar e in regula daca nu te deranjeaza oricum revenind la fic pai sincer nici eu nu seman cu niciunul din parinti si nici cu rude apropiate ptr ca toata familia lui mami si a lui tati e bruneta cu ochii caprui respectiv negrii numai eu is blonda cu ochii albastrii iar asta e ciudat dar mai am si alte parti ciudate dar nu conteaza. Sincer eu in locul lui Alex eu il omoram pe tipul ala si credema nu-l mai scotea nimeni din ghearele mele pai cum indrazneste sa ii faca una ca asta lui Lizzy. Am observat o inbunatatire foarte mare la acest capitol am vazut ca descrii o parte din sentimentele si reactiile fetei si asta e foarte bine si (desii dau vesti proaste) inca mai ai de lucru dar sunt sigura ca o sa te descurci. Pai eu astept next-ul cu foarte mare nerabdare ca ceva imi spune ca aia nu a fost singura intamplare stranie cred ca o sa fie mai multe, pai cam atat bye bye.
Pun next-ul in seara asta, e putin nereusit, sper sa compensez cu celelalte capitole. Multumesc pentru comentarii, inseamna mult pentru mine sa stiu ca cineva imi citeste fic-ul:*.

Capitolul X

- Ce iti veni sa ma iei asa, nebunule? l-am intrebat nervoasa, de fata cu restul familiei. Ma durea in cot de ei. Eram prea agitata in momentul ala.
Alex a venit prin spatele meu si mi-a pus mana la gura, soptind:
- Nu e locul potrivit pentru discutia aceasta.
Avea dreptate. Trebuia sa ma calmez, macar o clipa. Si sa-mi adun fortele pentru a face ceva maret. Am sa-i sparg fata iubitului meu var! M-a enervat atat de tare incat credeam ca il voi termina acolo, in direct.
- Afara, acum. Si sa nu comentezi.
Joseph a iesit linistit, urmat de mine. Bine macar ca evita o scena de fata cu parintii lui. Tot el ar fi fost pus intr-o lumina proasta, oricum.
- Deci ce te-a apucat?
- Imi placi. Mult de tot.
Imi venea sa-i iau capul si sa-l arunc intr-o toaleta. A, si sa trag apa. La nesfarsit. Adica hello, suntem veri si eu te urasc. Ce-o fi asa mare filozofie? Cum putea sa ma placa? Nu existau legi contra unei asemenea grozavii?
- Pot sa-ti plac in continuare. Doar sa nu te mai apropii de mine.
I-am mai adresat cateva cuvinte nu tocmai dragute si i-am indicat usa.A iesit afara. Imi venea sa arunc in el cu ceva. Ceva mare. Si ascutit. Un cutit, de exemplu. Da, un cutit ar fi fost perfect! Unul pe care sa-l otravesc cu tot dispretul meu si cu toate bataile inimii pe care i le-am platit cand m-a speriat asa.
- Cum de reusesti sa nimeresti numai drogati de genul asta? m-a intrebat Eric.
- Habar n-am. Farmec personal.
A inceput sa rada. Geamanul 1(eram asa disperata ca i-am numerotat; Alex-1 si Eric-2) mi-a luat barbia intre degete si s-a uitat la mine cu privirea aceea rece. Ce naiba vroia si asta? Il corupsese Joseph, sau ce? Inima isi intensificase treaba, multiplicandu-si bataile. Imi simteam fata fierbinte, gata sa dea in clocot.
- Nu stii sa minti, constata suparat. Trebuie sa mai exersezi.
- Mai ales ca toti va cred un cuplu, adauga geamanul 2.
M-am calmat. Minciuna asta lua proportii. Nu stiam de ce, dar imi placea ca se intampla asa. N-am avut timp sa reflectez prea mult, pentru ca Eric a continuat dialogul, cu fratele sau de data asta.
- Sa nu mai faci totusi asta.
- Asta ce? l-a intrebat Alex. Imi dadea impresia ca stia deja. Ma enerva telepatia intre gemeni. Dar aveam sa aflu, era un lucru cert.
Eric mi-a prins fata cu mainile si si-a unit buzele cu ale mele. Erau reci. Mult mai reci decat ale fratelui sau. Nu inteleg cum puteam observa asta in timp ce inima imi sarea din piept, gata sa explodeze. Mi-a dat drumul. Nici el nu se miscase mai mult decat frate-su. M-am inrosit si am inchis ochii, incercand sa nu-l desfigurez pe loc. Puteam face un infarct sau un atac de panica, cine stie? Dar cui ii pasa?
- Asta sa n-o mai faci.
Cred ca aratam in ultimul hal. Ochiul mi se zbatea nervos. Astia isi bateau joc de mine? Din nou, sentimentele mele erau ceva marunt. Imi venea sa urlu, sa sparg ceva. Sa-mi rup buzele si sa le arunc la toaleta, langa capul lui Joseph. Bine ca nu ma sarutase si el. Ma luptam cu mine. Incercam sa raman calma, sa respir regulat. Nu cred ca-mi iesea prea bine. Eram in stare de soc din cauza unor invadatori nesimtiti. Nu meritau niciun cuvant astia doi. Pardon, trei. Daca ma gandesc mai bine, sunt patru. Da! Acum ma gandeam la fiecare baiat cu ura. Mai putin la tata. Desi nici el nu era cine stie ce, nu merita vreo apreciere deosebita.
- Daca explodeaza?
- Nenorocit incapabil si profitor care esti! am rabufnit gafaind.
Au inceput sa rada amandoi. Asta nu ramane asa. Chiar aveam sa sparg o fata, dar nu pe a lui Joseph. El era doar un fraier care se carase cu coada intre picioare. I-am tras un pumn lui Eric. Si i-as mai fi tras, dar m-am abtinut. Nu stiu cum am avut stapanirea de sine. In acele momente trebuia sa ma gandesc ca nu merita sa ma ostenesc cu ei. Trebuia sa-mi conserv energia pentru ceva cu adevarat important.
- Macar n-a fost o mortala. Alea sunt mai dureroase, glumi Alex.
N-am observat ca mama intrase in camera. Eram prea ocupata sa-i dau o “mortala” geamanului 1. Si-o cerea baiatul, ce sa fac? Sa-l refuz? Nu sunt atat de egoista. In starea mea, puteam omori lejer un luptator profesionist. Si, cum nu era niciun luptator prin zona, ma multumeam cu ei. Palma mi se incalzise de la lovituri. Aceeasi senzatie care ma bucura enorm intotdeauna, care ma facea sa simt libertatea circulandu-mi prin vene. Sunetul fiecarei lovituri era ca o melodie ce ma facea sa ma simt mai matura, mai rebela, mai eu. Pentru ca pana atunci purtasem o masca. Masca pe care aveam de gand sa o distrug, impreuna cu amintirile legate de ea. Era o masca inegrita de durere, ura si neintelegere. Dar fata mea, chipul meu adevarat era colorat, vesel si plin de viata si fericire.
- Elizabeth, ce faci?
- Il pocnesc, mi se pare evident.
O spusesem cu o degajare rar intalnita la mine. Toti am inceput sa radem, sub privirile intrebatoare ale mamei. Mi-a cerut sa-mi cer scuze. Asteptam momentul asta, ca sa-i arat ca nu mai sunt o fetita prostuta. Aveam sa-i demonstrez ca imi permit sa iau si decizii gresite, sa nu fiu mereu perfecta. Era un lux pentru mine sa nu incerc sa-i multumesc pe toti, macar o data in viata.
- Scuze pentru palma. Si tie pentru pumn.
- Pumn?!?
Mama innebunise live. I-am explicat ce e un pumn.
- Cam asa, continua Alex dandu-i una fratelui sau, care i-a intors favorul.
I-am inchis usa in nas mamei, motivand ca trebuie sa-i opresc. Cum aveam sa fac asta, nimeni nu stia. Nici chiar eu.
Buna, pai nu voi lasa un com tocmai lung pentru ca nu prea am timp dar o sa ma revansez la celalalt capitol. Pai sincer nu stiu cum a rezistat Lizzy eu cred ca faceam buum si ii capaceam pe anandoi de nu-i mai scotea nici mama de-acolo (si credema mama nu se baga nici daca eram frati). Sincer mi-a placut reactia mamei cand a mentionat de pumn dar si de gemeni care au incercat sa-i exemplifice cum se ia un pumn. Dupa cum ziceam ai multe progrese si imbunatatiri iar eu iti sugerez sa o tii tot asa ca mergi bine. Pai cam atat si astept sa vii cu surprizele urmatorului capitol. A, si mu uita sa ma anunti bye bye >:D<
Buna, mersi de anunt :*
Asa, pai capitolul nu a fost chiar slab, dar nici nu a fost la fel ca celelalte. In fine, asat nu conteaza chiar asa mult si eu mai am momente cand nu am atat de multe idei.
Trecand peste, observ ca devii mai buna in anumite privinte, dar mai ai de lucru. Poate e doar impresia mea, dar parca te concentrezi prea mult pe descrierea sentimentelor si uiti de celelalte aspecte ale povestii. Ai fi putut sa descrii ceva mai multe lucruri in acest capitol. Spre exemplu tonul mamei ei cand a aflat de pumn, figura de pe fata ei etc. Ar trebbui sa descrii si lucrurile din jurul ei, nu doar reactiile pe care le are ea.
Imi place faptul ca ea incearca sa se simta bine fara sa-i pese de cei din jurul ei, chiar mi se pare ca e bine ca face asta, dar sa nu exagerezi prea mult cu schimbarea asta a ei, ca tot ce-i mult strica.
In afara de alta nu cred ca mai am ceva de spus. Ma bucur ca tii cont de sfaturile pe care le primesti si sper sa o tii tot asa.
Astept continuarea :P
@ LoLix, multumesc de incurajari!:*
@ Leontina, esti mereu aici cu sfaturi bune, trebuie sa iti multumesc mult pentru ca imi citesti ficul!:*
Capitolul XI

Tipii chiar se luasera la bataie! Stiam ca locuinta noastra e prea fragila, asa ca m-am asezat intre ei.
- STOP! Porunca mea a rasunat ca un ecou in casa. Acestia doi si-o vor lua cat de curand. Si nu unul de la altul, cum s-ar putea spune. S-au oprit brusc, in pozitiile in care erau. Ma priveau ca si cum eu facusem ceva gresit. Ati innebunit de tot?
Era mai mult o constatare, dar suna mai bine pe tonul ala intrebator. Respirau greu. Parul castaniu le era ciufulit si fruntile transpirate. Muschii, incordati, se pregateau de lupta. Nu avea sa se intample. Speram doar ca nu se bat des. Casa nu ar rezista prea mult in cazul asta. Ma intrebam din nou: cum m-am procopsit cu ei?. Dar nu-mi parea rau. M-au ajutat si cand eram o ratata, si cand devenisem un idol. Erau adevaratii mei prieteni, desi ii stiam de cateva zile. Dar ceva la ei imi spunea ca ne stim de mult.
- V-ati luat la bataie din nimic. Propozitia asta iesise cu o voce nervoasa, exact cum vroiam. Nu sunteti la gradinita. Minunat, parca eu eram mai presus.
Au inceput sa rada, desi eram cat se poate de serioasa. Adoram rasul ala, atat de limpede… Dar nu acum. In mine se adunasera multi nervi. Varul, saruturile, bataia… Prea multa presiune.

***
Simteam picaturile reci de apa biciundu-mi obrajii. Vantul suiera incet. Am inspirat adanc, oxigenandu-mi corpul. Am clipit. Alex ma privea ingrijorat. Ochii aia erau reci, desi privirea era calda si prietenoasa. Eram afara si ploua. Ce mai patisem? Ma tinea pe brate. Stiam ca ma pot ridica, dar n-am facut-o. Mi-era frig.
M-a lasat incet jos. Echilibrul meu era la pamant si la fel as fi fost si eu, daca nu ma sustinea. Cred ca incepusem sa tremur, pentru ca mi-a dat hanoracul lui. Mi l-a pus incet pe umeri, apoi m-a strans in brate. Mirosea atat de bine! Zau ca adoram parfumul ala. Era nelinistit, simteam asta din bataile inimii lui. Mi-am lasat capul pe pieptul lui, iar el si-a pus barbia pe crestetul meu. Era ud leoarca. Vai, da’ cat fusesem pe alte meleaguri? Daca racea acum, va fi doar vina mea. As fi vrut sa incep un dialog, dar nu-mi gaseam cuvintele. Eram fericita asa, fara cuvinte. Clipeam incet, scuturandu-mi genele lungi de apa.
- M-ai speriat de moarte, Lizzie.
Era serios. Prea serios. Nu-mi placea acel ton ingrijorat, ma facea sa ma simt mai vinovata decat eram cu adevarat.
- Dar ce am…?
Puteam banui ce am facut, insa atitudinea aceea nestiutoare imi venea prea bine ca sa renunt la ea in fata lor. Pe langa asta, vroiam sa le mai aud vocea, sa ma asigur ca sunt acolo, cu mine.
- Ai lesinat, mi-a explicat Eric dandu-mi si hanoracul lui. Vreo zece minute.
- Cat ai zis? Sper ca n-a aflat mama…
- Nu. Dar ai prostul obicei sa lesini des. Mergem la doctor. Fara comentarii.
M-am urcat pe motocicleta lui Eric. Alex a zis ca “E mai bine asa din diverse motive.”. O perfuzie cu calciu nu-mi putea face rau, asa ca nu am spus nimic. Nu vroiam sa-i supar, aveau momente cand erau draguti si imi placea sa ramana asa. Aveam febra si imi era rau.
Mergeam linistiti cand calea ne-a fost taiata de vreo sase motoare necunoscute. Oare ce vroiau? Trebuia eu sa cad ca proasta. Acum puteam fi acasa. Aveam vagi banuieli despre posesorii vehiculelor, dar speram sa gresesc. Stiam ca previziunile mele erau corecte, dar exista o licarire de speranta. Aceasta a disparut in clipa in care Ken si-a dat jos casca. Sase contra trei, dintre care unul in agonie. Lupta asta nu e egala, sau mi se pare mie?
Mi-era mult prea rau ca sa ma ingrijorez. Urma sa ne-o luam si gata. Era doar vina mea. Dar ce e mai rau: ii tarasem pe gemeni in toata prostia asta. Ei imi fac un bine si eu le raspund cu un necaz. Sunt groaznica, zau asa! L-am auzit pe Alex soptindu-i fratelui sau:
- Cu astia nu te poti intelege. Actionam direct. Si… Eric…
- Ce e?
- Ai grija de ea.
Zambea. Cum steaua ma-sii putea zambi asa? Urma sa ne luam bataie si el avea acea arcuire fermecatoare a buzelor intiparita pe fata. Il stiam nebun, dar asa! Eu inteleg sa fii impacat cu tine insuti inainte de un eveniment de genul asta, dar nu inseamna ca trebuie sa zambesti si sa fii relaxat.
“Ai grija de ea.”? Eu eram acolo, dar prea slabita ca sa fiu considerata prezenta. Eric avea sa stea cu mine. Erau atat de dusi? Alex contra sase gorile. Hm, cine va castiga? Ochii imi sunt impaienjeniti. “Dadaca” mea mi i-a acoperit.
- Mai bine sa nu vezi continuarea.
Am adormit.
Vai, dar ce rapida esti :P Nu ma asteptam.
Revenind la fic, prima parte mi s-a parut ok, chiar amuzanta as putea spune. Vad ca tii cont de sfaturile mele si ai inceput sa descrii si reactiile celor din jur. Bravo, tineo tot asa. Acolo ai pus un punct dupa semnul intrebarii, cred ca din greseala, dar zic si eu. Si ar fi aratat mai bine daca lasai un rand intre ce ai scris sus si numele capitolului.
Dupa cele trei stelute m-ai cam bagat in ceata, cam rau. Ai zis tu mai inainte ceva despre prea multa presiune, dar dupa aceea mi se pre ca ai trecut cam brusc la a zice ca ea e bolnava. Mi se pare ca parca s-a inbolnavit, cum sa zic, brusc. Nu am observat nicaieri nimic care sa sugereze ca i-ar fi fost rau sau chestii de genul inainte de asta. La inceput nu am inteles ce se intamplase de fapt, apoi am crezut ca lesinase din cauza presiunii, ceea ce ar fi fost destul de ok avand in vedere tot ce i se intamplase saracutei de ea. Poate ca exagerez un pic, dar na... Mai departe parca merge cum ai zis, cam pana la faza cu adormitul, desi aici tind sa cred ca Eric a facut-o sa adoarma. Sau gresesc?
Si la partea in care ea isi da seama ca Alex vrea sa lupte singur impotriva celor sase parca ar fi mers descrise mai multe sentimente ale ei, ingrijorare, frica, teama pentru ce i s-ar fi putut intampla etc.
Si am mai observat o chestie, uneori povestesti la trecut si alteori la prezent. Ar fi mai bine daca te-ai hotari asupra unuia si sa-l mentii pe tot parcursul povestii.
Scuze daca sunt cam dura, dar vad ca vrei sa evoluezi :P
Oricum te descurci mult mai bine decat la inceput, dar cred ca poti si mai bine. Si apoi, intotdeauna e loc de mai bine, nu-i asa?
Cam atat am avut de spus. Succes in continuare :*
123…7›