AnimeZupCăutare

Cand viata se complica

Hey! Scuze ca nu am mai trecut pe aici, dar maniaca din mine nu scapa nici un anime nevazut... Oricum, conteaza ca sunt sunt aici.:)
In legatura cu noul capitol,mi-a placut foarte mult. Mi s-a parut destul de misterios. Atat de misterios, incat m-am gandit in continuu la faza in care Lizzie tipa dramatic "Nu!". Dar am ajuns la o concluzie... Insa nu o voi spune acum pentru ca ar strica tot suspansul pe care l-ai creat.

Altceva nu as mai avea sa iti zic, doar sa o tii tot asa!:d
Pupici!:*

P.S. Am incercat sa scriu mai mult. Nu-i asa ca sunt un copil cuminte?
Multumesc pentru comentarii, sper ca nu veti mai avea dubii dupa capitolul asta, faptul ca nu v-ati prins de la inceput imi demonstreaza cat de varza descriu:)).


Capitolul IV

Stau in spate, incercand sa ignor linistea din ce in ce mai apasatoare. L-am mintit, l-am ranit, sunt rea. Dar el? El nu e rau cu mine? Poate crede ca asa e cel mai bine, dar nu stie totul… Imi ridic maneca de la mana stanga, trecandu-mi absenta degetele peste vanataile ce o brazdeaza, tresarind incet la fiecare usturime simtita. Se pare ca momentele mele de fericire se apropie de final cu fiecare kilometru parcurs. Pentru ca fericirea mea consta in a-l vedea pe el, in a-i simti prezenta in jurul meu, sustinandu-ma.
Oare chiar am fost oarba in tot acest timp? Chiar nu am vazut ca este exact ca ceilalti baieti, care, atunci cand descopera ceva ce nu le convine, evita pur si simplu sa se implice. Este copilul lui, ce naiba!
- De ce trebuia sa ma intalnesc cu tine? Credeam ca am trecut peste si ca totul va fi normal, apoi te-am vazut. Si eu, prostul de mine, am realizat ca tot ce am incercat sa uit in patru ani de zile a fost in zadar. Am sperat si tu… m-ai mintit. M-ai distrus complet. De ce mi-ai ascuns asta? ma intreaba taios, intorcandu-se pentru o clipa spre mine. Clipa in care zaresc o sclipire ciudata in ochii lui, ceva ce aduce intr-un mod straniu cu o lacrima.
Imi cuprind materialul blugilor cu mainile, strangandu-l ca sa-mi potolesc zbuciumul. Incep sa plang, varsandu-mi tristetea prin picaturile incinse si sarate ce cad haotic. Imi vine sa tip, stiind motivul pentru care am ascuns totul. Inspir adanc, incercand sa ma calmez. Tonul lui plin de repros face totul mai greu, ma face sa ma simt chiar mai rau decat ar trebui.
Si a continuat sa ma iubeasca… Chiar daca eram cu altcineva, chiar daca nu ma mai vazuse atata timp. E un lucru rar sa il auzi spunand asa ceva, dar chiar si in aceste conditii, felul in care mi le-a transmis, fara ca macar sa-mi acorde o privire catusi de putin calda… Spune tot. E ca o bariera, e simbolul sfarsitului.
- De ce? Ca sa nu simti ca ai vreo responsabilitate fata de noi. Sa nu te simti legat de cineva fara voia ta. N-am vrut sa iti faci vreodata griji, sa nu poti dormi pentru ca stii ca e racita, sa te gandesti cu groaza la ziua de maine si la ce ti se poate intampla daca nu respecti toate acele ordine stupide. N-am vrut nimic din toate astea pentru tine. Am vrut doar sa ma uiti, sa uiti ca am existat vreodata in viata ta si sa ti-o continui in liniste si pace.
Vocea mea suna sparta, in timp ce continui sa plang cu sughituri. Toate intamplarile prin care am trecut, tot ceea ce am pastrat in mine cu frica zilei de maine, totul va incepe din nou. Privesc pe geam intunericul, dorindu-mi sa scap de tot acest chin nenorocit. Cand incep sa recunosc zona in care ne aflam, nelinistea ma cuprinde, din ce in ce mai vie. Ii spun sa opreasca, dandu-mi jos hanoracul si luand-o pe Melanie. Tot ce-mi lipseste acum este Allan care sa ma vada iesind dintr-o masina straina. Cobor, pasind neincrezatoare pana in fata casei, unde il vad. Ma asteapta. Imi sterg fata din mers, incercand sa par cat mai vesela cu putinta.
- Nu inteleg cum iti poti bate capul pentru idiotul ala, o aud pe Melanie care incearca sa tina pasul cu mine, in ciuda celor trei ani pe care ii are.
La inceput am fost cat se poate de speriata de abilitatile fiicei mele, dar m-am obisnuit, cu timpul. E destul de inalta pentru varsta ei fizica. Imi place sa spun ca este o fata de cincisprezece ani prinsa in corpul uneia de trei. Asta e adevarul, intr-un fel. Si, oricat de ciudat este asta, simt ca pot vorbi orice cu ea, pentru ca gandeste la rece, neimplicandu-se emotional in diversele probleme cu care ne confruntam.
- Nu cred ca ai cum sa intelegi, dar eu il iubesc pe acel “idiot”, i-o tai suparata, simtind cum oboseala ma impiedica sa reactionez in modul obisnuit. Si nu mai comenta legat de el, pentru ca nu stii…
- I-am vazut ochii cum si el i-a vazut pe ai mei. Surprinzator, ce sa spun? Sunt identici, a adaugat cu o nuanta de tristete in voce, aratandu-mi-l pe Allan, care ne privea ingrijorat si, in acelasi timp, furios la culme.
Ma indrept spre el sigura pe mine, desi stiu ca nu are vreun rost. Ii arunc o privire pe furis fiicei mele, care aproba din cap cu o expresie trista. Isi da si ea seama ca o sa iasa urat. Nimic nou sub soare…
- Unde naiba ai fost? Stii ca nu suport sa intarzii, ii aud glasul puternic, contrastand cu chipul destul de bland si cu ochii mari si expresivi, intunecati ca un abis inghetat.
Va trebui sa mint din nou daca vreau sa ma salvez. Ca intotdeauna, voi face aceeasi incercare disperata de a scapa. Ma gandesc o clipa, lasand-o pe Melanie in spatele meu, apoi ii spun incercand sa-mi ascund frica:
- A fost un protest si drumurile au fost blocate.
- Minti.
M-a prins. Ma apuca de incheietura mainii, profitand de faptul ca e mai puternic decat mine. Ne privim o clipa in ochi, eu speriata si el confuz, incercand sa se zbata cu criza care ameninta sa-i puna stapanire pe constiinta. Incerc sa-mi trag mana dintr-a lui, dar ma strange mai tare, facandu-ma sa scot un tipat de durere. Ma uit la el rugatoare, implorandu-l din priviri sa ma lase in pace. Inima imi bate din ce in ce mai tare, pregatindu-se pentru ceea ce va urma. Nu pot spune ca sunt socata, ci doar cel mult speriata. M-am obisnuit cu acest comportament, cu gelozia lui incurabila, mai puternica decat mine. El are numai drepturi, iar eu doar indatoriri.
E trist ca un absolvent a doua facultati de renume se poate comporta asa. E vina crizelor… Uneori e un om bun, chiar foarte bun, dar atunci cand este orbit de un sentiment negativ puternic devine de nerecunoscut. I-am zis de nenumarate ori ca toate crizele astea pot fi tratate cu ajutorul unui psiholog, dar a refuzat propunerea de fiecare data. Il inteleg, pentru ca stiu cate amintiri neplacute i-ar trezi un astfel de tratament. Toate reactiile astea violente sunt urmarea traumelor din copilarie. Sa-ti vezi mama parasindu-te intr-un orfelinat ca pe un nimic e cu siguranta oribil. De acolo si dependenta lui de prezenta altor persoane. Se teme ca si eu as putea sa plec, sa-l parasesc, ceea ce il macina pe interior. Dar ce vina am eu in toate astea? De ce trebuie sa se razbune pe mine?
Imi da o palma, vrand parca sa arate cat e de mare si tare. Chiar reuseste, o usturime arzatoare cuprinzandu-mi obrazul, facandu-ma sa suspin pentru a-mi abtine lacrimile, pentru a-l opri din a vedea ceva ce i-ar face atata placere, in starea deplorabila in care se afla acum. Imi simt incheietura pulsand, eliberata. Stiu ca voi mai primi o palma, dar nu de mine imi pasa acum. Imi las mainile in spate, incadrand-o pe Melanie, aparand-o cum pot mai bine. Sunt goala pe interior, ca de fiecare data cand se intampla asta. Nu tin la el, dar suntem legati de ceva chiar mai puternic decat iubirea: de teama. Pentru ca, daca am o simpatie catusi de mica fata de el, aceasta e innabusita de frica.
Ii privesc incremenita mana care se pregateste, incercand sa gasesc ceva cat mai rapid ca sa il fac sa-si revina. Strang ochii, incordandu-mi muschii si sperand sa nu fie prea puternica. Atata umilinta doar ca sa raman in viata, atat de multe calcari pe orgoliu si sacrificii pentru a ramane aici, alaturi de fiica mea. Desi, recunosc, mi-ar parea rau sa-l parasesc la fel ca toti ceilalti, pentru ca sub acest comportament se ascunde un om bun. Secundele trec, incordarea mea creste pe masura ce timpul se asaza ca o prapastie intre noi. Nu asta este felul in care vreau sa se incheie povestea vietii mele. Nu vreau sa raman o papusa pana la capat, o marioneta care face numai ce vor altii. Fuga nu e o solutie pentru mine, as fi gasita oriunde, iar lupta… Sunt eu contra restului lumii. E inegal.
Deschid ochii brusc, trezita din transa de o pocnitura, desi nu simt nicio durere. Alex a aparut ca o bariera intre noi, incasand-o pentru mine. Il pot vedea tinandu-i mana lui Allan si indoind-o usor, savurand fiecare grimasa de durere aratata de acel idiot. Sa vada si el cum e. Un zambet mi se contureaza pe fata, desi stiu ca arat in ultimul hal. Il aud pe logodnicul meu maraind nervos, apoi o trosnitura puternica, urmata de cateva injuraturi. Imi las mana sa cada pe umarul lui Alex, facandu-l sa se intoarca spre mine. Il privesc cu ochii scaldati in lacrimile pe care de-abia le mai retin, soptind cu ultimele puteri:
- Lasa-l. Nu merita.
Ma priveste o clipa, timp in care pe fata lui se citeste un amalgam de confuzie, tristete si furie, apoi ii da drumul blondului, punandu-si ambele maini in jurul umerilor mei si conducandu-ma la masina.

***
Nu imi pot opri lacrimile, incapabila sa trec peste socul acestei seri. N-am mai plans demult asa, dar a fost prea de tot … A incalcat fara sa-i pese unica regula pe care i-o impusesem si stiu ca probabil ingerasul meu blond ar fi fost urmatoarea victima daca nu intervenea Alex. Aceste crize de furie pe care le are si pe care refuza sa le trateze… Ma dispera. Salvarea mea, unicul meu sprijin, singurul care m-a tinut in viata in toti acesti ani, prin simpla lui amintire, a aparut in momentul oportun.
- Ti-a facut ceva? Ma rog, in afara de… Nu stiu cum a putut. Pe tine…! exclama revoltat, incercand sa se calmeze.
Tonul lui e atat de ingrijorat incat ma face sa bufnesc in ras, gandindu-ma la ridicolul situatiei.
- O spui de parca e prima data cand mi-a facut asa ceva.
Credeam ca frana aia o sa ma arunce direct prin parbriz, dar m-am sprijinit la timp in scaun. S-a intors spre mine cu o fata care trada suferinta, privindu-ma cu rasuflarea taiata. Am ridicat incet mainile pline de vanatai, afisand un zambet chinuit, in timp ce lacrimile au continuat sa mi se prelinga pe fata. Este inca blocat de ceea ce am spus, respirand rar si incet, parca nedorind sa tulbure acea liniste, conturata de un creion prin varful caruia se scurge povestea ultimilor ani, spusa de cineva care e mai presus de vorbe.
- Ai vreo tigara? reusesc sa soptesc printre suspine.
- Cred ca Will a uitat vreunul pe aici, imi raspunde incurcat, mutandu-si privirea de pe fata mea.
Cauta ceva timp in torpedou, scotand la iveala un pachet neinceput, pe care mi-l pune in maini incet, ca si cum as fi o statuie gata sa se sparga. Il desfac, ignorandu-mi incheietura dureroasa, aprizand grabita o tigara al carei fum argintiu il sorb cu o nespusa placere. Nu pot sa nu admir efectul lui asupra mea, linistea pe care mi-o ofera, ca in fiecare zi de patru ani incoace. Dar nu e bine ce fac, fapt reliefat de accesul de tuse care ma cuprinde, fortandu-ma sa ma incordez pentru a recapata controlul asupra propriului suflu.
Iau repede in maini gentuta fetitei, scotand dintr-o miscare inhalatorul pe care aproape ca il inghit. Am devenit dependenta de medicamentele din el, desi stiu ca nu sunt de ajuns. Dar nu ma pot lasa de viciul nenorocit care imi arde viata, nu pot rezista tentatiei, mai ales cand stresul pune stapanire pe mine cu o putere mai presus de vointa mea.
Arunc restul de otrava pe geam, constatand nemultumita ca nu mai aveam medicamentul fara de care nu-mi pot duce existenta, dar hotarasc sa nu spun nimic, revenind la starea anterioara. Imi sterg obrajii absenta, dar ii simt umeziti din nou, moment in care ma dau batuta. Am sa ma descarc si gata.
Noaptea ma apasa, facandu-ma sa ma simt prea mica si neinsemnata in aceasta lume nebuna si, mai presus de orice, cruda. Ajunsi la destinatie, raman in masina, satula de viata exterioara, de parca as vrea sa stau in loc pentru eternitate, inconjurata de intuneric, contopindu-ma cu el, simtindu-l cum imi patrunde in suflet. Il simt pe Alex luand-o de langa mine pe Melanie, asa ca decid sa ies si eu. Ma prinde de mana, amintindu-mi intamplarile proaspat consumate.
- Doare, scancesc nervoasa, lasand lacrimile ramase sa-mi alunece pe obrajii palizi de oboseala, pe care unica pata de culoare era forma palmei primite.
Ma lipeste de el, strangandu-ma incet, nedorind sa-mi provoace alte neplaceri. Imi las capul pe pieptul sau, suspinand incet, pierduta printre cosmaruri. Nu plang de durere sau de altceva, ci doar de ciuda. Mi-e ciuda ca am fost asa neputincioasa, ca am avut nevoie de cineva care sa ma apere. Ca am fost o jucarie in mana unui psihopat pentru atata timp…
- Imi pare rau… Iarta-ma. Pentru tot. Am reactionat pripit, ca un tampit care sunt.
Tremurul glasului sau ma face sa-l privesc, sa-mi las fata stearsa de palmele sale mari si blande, de caldura lor care ma linisteste. Isi scufunda chipul in parul meu suspinand. “Te iert…”
Nu ma pot misca, sunt prea sfarsita ca sa pot pune un picior in fata celuilalt. Ma cuprinde de talie, sustinandu-ma. Imi las toata greutatea pe antrebatul lui, straduindu-ma sa-mi tin ochii impovarati de lacrimi deschisi. Tot ce imi doresc este ca drumul sa se termine mai repede, sa pot adormi in sfarsit si sa uit macar pentru o clipa totul.
Vad usa camerei si parca as vrea sa o imbratisez, stiind ca in spatele ei se ascunde un pat moale si cald, numai bun pentru a dormi. Intram incet, dorind sa nu deranjam pe nimeni, dar suntem intampinati de toata gasca. Incerc sa-mi ridic maneca tricoului, acum picata de pe umar, dar nu reusesc. La naiba, s-a rupt!
Ma intorc spre Melanie, privind-o oarecum incurcata, observand ca se uita la comitetul de primire cu aceeasi teama ca si mine, apoi il intreb soptit pe Alex:
- Ei stiu ceva?
- Absolut nimic, nu cred ca aveau cum sa se prinda, imi raspunde, intelegand la ce ma refer.
- Nici sa nu afle, reusesc sa ingan cu ultimele puteri, simtind cum corpul meu ia contact cu podeaua.
Asa, am ajuns in sfarsit si eu pe aici. ^^
Deci, daca am inteles bine Melanie e mult mai matura decat ar trebui sa fie la varsta ei. Destul de neobisnuit, dar ce anume e normal in povestea ta? Mai nimic de ceva timp incoace, nu-i asa? Nu o zic cu subinteles sau ceva, e doar o constatare ^^ A, da, si vreau sa-ti spun ca primul lucru pe care l-a scos Melanie pe gura aia a ei m-a lasat ceva gen: WTF? Ce nai...? O_O" Am citit cred de creo 3 ori chestia aia inainte de a trece mai departe.
Trecand peste, totul este atat de trist acum :( Desiii mi-a placut enorm partea cu Alex si lacrima lui. Nici nu stii de cand tot sper la ceva de genul din partea lui :D De ce crezi tu ca ti-am zis la un moment dat de "Alex cu inima de piatra"? Pur si simplu mi se paruse la un moment dat ca nu-i pasa suficient. Acum nu mai cred acelasi lucru.
Descrierea a fost buna, desi parca mai mergea ceva cand Melanie a zis de asemanarea dintre ochii ei si a lui Alex :-?
Dialog, aici e bine. Nu am vazut nimic care sa ma deranjeze.
Greseli, chiar daca au fost am fost prea absorbita de evenimente pentru a ma mai uita dupa ele.
Pai, cam atat. Ce mai pot sa spun? Nu se intampla foarte multe acum, cat despre interventia lui Alex, s-a cam bagat ca musca in lapte, ca sa zic asa. Si tare am impresia ca lucrurile vor merge din rau in si mai rau de acum incolo...
Pai, astept acea minunata continuare de la tine si momentul in care lucrurile se vor lamuri si vor reintra, eventual, pe fagasul normal, ca presupun ca nu va fi totul atat de haotic tot timpul.
Spor la scris, sau mai degraba la corectat, ca stiu eu despre ce vorbesc :P
Am reusit sa vin si cu next-ul, e cam incurcat ce-i drept, dar asta e:)).


Capitolul V

Imi deschid ochii somnoroasa, simtind cum fata imi arde de la febra. Am plans ca o idioata pentru un nimic si acum trag ponoasele. Ma rasucesc lenesa in asternuturile moi, incercand sa inteleg unde sunt. Il vad pe Eric, treaz, cu niste cearcane cat casa si cu o fata de speriat, la propriu si figurat.
- Tusesti non stop de vreo cinci ore! exclama revoltat, ca urmare a lipsei de odihna.
E exasperat omul. Mi-e mila de el, dar ce sa-i fac? Tusea mea numai de la raceala nu e, dar asta ma bucura intr-un fel ciudat. Nu mai am multe de facut pe aici, asa ca n-am de ce sa ma plang de soarta pe care mi-am facut-o cu mana mea. Modul meu de a gandi e ciudat, dar m-am obisnuit cu faptul ca pamantul imi va fugi de sub picioare, incet, incet… Ma ridic ciufulindu-mi parul, indreptandu-ma spre toaleta. Am nevoie de un dus si de niste haine curate, si asta repede. Dau drumul la apa, luand o pastila in timp ce caut stangace ceva de imbracat. Sunt surprinsa sa gasesc o camasa de noapte alba, pe care probabil am uitat-o cand am plecat val-vartej data trecuta. Eh, uneori e bine ca baietii sunt atat de dezordonati.
Apa fierbinte imi inteapa pielea, dezmortindu-mi muschii incordati. Ma pierd printre aburi, incercand sa ma concentrez pe durerea resimtita din cauza multiplelor vanatai obtinute de-a lungul timpului. Dupa ce termin, imbrac plictisita camasa si ma furisez in sufragerie, curioasa.
Imaginea imi trezeste un zambet care se largeste pe masura ce analizez totul mai atent. Parul blond al ingerasului meu este imprastiat pe toata perna, manuta ei fiind prinsa in mana lui Alex, care a adormit imbracat, neinvelit si cu capul lasat direct pe saltea. Felul in care doarme e cat se poate de amuzant, pentru ca mai are putin si cade din pat. As putea sa-i privesc asa la nesfarsit, tata si fiica, impreuna. Ma apropii pe varfuri, ca sa nu le deranjez somnul. Ii sarut pe amandoi pe frunte, protectoare, privindu-le chipurile linistite si zambetele inconstient conturate. Arata atat de… de… inocenti. Da, asta e cuvantul. Inocenti si vulnerabili si… fericiti. Asa ar fi trebuit sa fie totul, de la inceput. Ii acopar grijulie cu patura, ridicandu-i incet capul lui Alex si asezandu-l pe perna, dand la o parte suvitele castanii ce-i acopereau chipul atat de linistit acum. Ma ghemuiesc intr-un colt, continuand sa ii privesc, fermecata de intreaga scena.
Dar oboseala isi face simtita prezenta si, inainte sa pot protesta, sunt purtata intr-o alta dimensiune, adormind.

***
Ce-am pazit eu patru ani? Pai, in afara de invatatul unor chestii foarte smechere, oarecum imposibile si de cateva lectii ca sa ma fac cu douasprezece clase si sa absolv o facultate… nimic. Am stat in dreapta unui batranel obsedat si fara ocupatie, care planuieste inca sa dea marea lovitura intr-un fel nemaivazut in lumea asta care va fi curand data peste cap. De cine? Pai cum de cine? De el, normal. Extraordinar omul asta, nascut pentru planuri partial idioate si cu mari sanse de esec.
Dar am rezistat, am ascultat si chiar am inceput sa ma acomodez cu acea atmosfera. Orice numai sa nu ma intorc la noua mea casa, posedata de cel mai mare incompetent, instabil si ciudat pe care l-a vazut America si, respectiv, Anglia. Pentru ca in tot timpul asta m-am tot mutat de pe un continent pe altul, dupa ordinele lui Williams. M-am tot intrebat de ce nu i-am pus otrava in cafea babacului si sa scap lumea de o durere de cap, dar n-am gasit raspuns.
Si acum ce fac? Stau si filozofez pe o canapea, intr-o camera care reprezenta candva centrul Universului meu. Alex a plecat cine stie unde, probabil pe la vreo iubita uitata intre timp si care, pare-se, s-a simtit ofensata de lipsa de atentie. Iar Eric… doarme. Il cred, doar jumatate de noapte a ascultat cum imi scot eu plamanii afara. E enervanta tusea asta dar, amintindu-mi motivul, ma inveselesc brusc. Nu de alta, dar niciun om n-ar fi fericit in locul meu. Dar eu sunt unica, asa ca nimeni nu poate comenta. Si nimeni nu stie… Si nu se va afla prea curand. Desi constientizez ca odata si odata va trebui sa le spun totul, incerc sa aman pe cat posibil momentul.
O las pe Melanie in dormitor, rugandu-ma ca Eric sa priceapa mesajul si sa o aduca la masa pe care trebuie sa i-o pregatesc. E totusi un copil, are nevoie de tratament special. Imi fac toaleta de dimineata, dar, cum n-am cu ce sa ma schimb, raman in camasa asta vaporoasa, tragandu-mi un halat peste.
Sunt vesela ca ma aflu aici, in lumea mea, locul meu special, pe care va trebui sa-l apar cu orice pret. Pentru ca acest loc e parte a planului aluia nenorocit care, desi are slabe sanse de reusita, le are. Ma invart nervoasa pe holuri, neintelegand unde se afla bucataria. Ajung in ceva ce pare a fi o fundatura, si, zarind doi oameni, ma decid sa-i intreb unde se afla locul cautat de mine.
Fumeaza, dar mirosul ciudat care pluteste in aer ma face sa cred ca alea numai tigari nu sunt. Si, cum am ceva experienta, realizez ca nu e de joaca. Ai zice ca cei care merg la o facultate renumita din locul asta plouat nu s-ar droga nici morti, dar aparentele inseala. Privirea imi cade pe fata. Parul roscat desprins, maioul negru aproape rupt, ochii caprui… La naiba! Ce pazeste asta aici? Si, mai ales, este aceeasi persoana? Nu am timp sa ma lamuresc, observand cum baiatul se apropie de mine cu un zambet tamp, tipic acestui tip de oameni. Ma prinde de mana, asa ca ii indrug cu un zambet sinistru:
- Greseala fatala.
Dupa cateva secunde de lupta zace in perete, incercand sa-si miste membrele rupte. Ma indrept spre Carol, smulgandu-i tigara din mana si tragand un fum, urmat de altul si tot asa pana o termin. Ii ignor protestele pline de ura, indepartandu-i loviturile cu o singura mana. Dar m-a zgaraiat, moment in care m-am enervat.
- Doamne, ce om! o dojenesc nervoasa, nevenindu-mi sa cred ce gusturi are Eric.
Tipa e novice in afacerea asta, se vede dupa modul cum a fost facut joint-ul. Prea tare pentru incepatori. Ii trag o palma de toata frumusetea, inca ametita, apoi imi tarasc picioarele pe hol, amintindu-mi brusc unde se afla bucataria. Noroc ca “ierburile” nu sunt de calitate, altfel ar trebui sa facem o vizita la cimitir cat de curand. Cat de prost sa fii sa incerci asa ceva fara niciun motiv real, doar ca sa vezi cum e? Sa-ti risti viata in felul asta… Bine, nu sunt eu cea in masura sa vorbesc.

Timpul trece repede cand gatesti, dar locul asta e imens si sa gasesti ceea ce-ti trebuie nu e tocmai usor. Reusesc totusi sa-i pregatesc micul dejun fiicei mele, simtindu-ma extenuata dupa efortul depus. Ies cu pasi leganati, intrand in sala de mese, ticsita de lume. Toti ma privesc ca pe felul paispe, dar nu-mi pasa mie de ei. Ma indrept spre masa unde se afla cunoscutii mei, dar, ca o idioata ce sunt, ma impiedic si simt cum alunec pe spate. Singurul lucru la care ma pot gandi acum este ca m-am chinuit degeaba sa fac mancarea aia afurisita. Inchid ochii, relaxandu-ma. Daca voi cadea, sa o fac asa cum trebuie.
Clipesc de cateva ori, avand senzatia ca halucinez. Cand a devenit omul asta atat de rapid? Mainile mele se sprijina in pieptul sau, in timp ce ma sustine doar cu un brat, in celalalt aflandu-se castronelul. Suntem aplecati in cel mai tampit mod posibil, privindu-ne in ochi. Si are niste ochi asa frumosi, in care te poti pierde imediat. Si vreau sa ma pierd… Inima imi bate din ce in ce mai tare, incercand sa faca fata extraordinarului efort de a sta atarnata de Alex. Isi apropie fata de a mea incet, facandu-ma sa amutesc. Doar nu…? Nu, asta nu se mai poate intampla. Trecutul ramane trecut, o amintire nu poate reveni la viata… Dau incet din cap, desi buzele mele se apropie inconstient de ale lui, dorind sa-l simta. Isi ridica usor chipul, dandu-mi un sarut scurt pe frunte, facandu-ma sa ma inrosesc. E atat de placut, atat de bine… Tanjeam dupa atingerile lui, chiar si dupa micile dovezi de prietenie. Doar prietenie. Ma ajuta sa ma ridic, punandu-i budinca in fata ingerasului meu. Ma asez langa el, prefacandu-ma ca nimic nu s-a intamplat.
- Stii ca nu era cazul sa-mi faci asta, nu-i asa? ma intreaba Melanie, aratand spre castronelul din fata ei, usor nervoasa.
Dau din cap dezaprobator, promitandu-le celorlalti ca le voi explica intreaga situatie ceva mai tarziu. Fetele lor tradeaza un soc profund, amuzant in acelasi timp.
- Ala e locul meu, aud o voce subtire, nervoasa.
O privesc o clipa pe Carol, mult mai aranjata acum. Imi trec mana peste zgaraietura de pe obraz, spunandu-i cat mai clar posibil:
- De acum nu mai e.
Intelege mesajul, luandu-si un alt scaun. Hm, presupun ca nimeni de aici nu stie adevarul despre ea. Cu atat mai bine pentru mine. Sorb plictisita din cafea, incercand sa savurez gustul amarui al licorii datatoare de energie. Sunt intrerupta din activitatea mea de scartaitul usii, in pragul careia il vad pe tipul de mai devreme, care schiopateaza.
Nimeni in afara de mine nu intelege ce se intampla, asa ca unii fara alta ocupatie merg sa-l ajute. Imi arunca o privire atat de rece incat atrage atentia tuturor. Zambesc cat mai inocent posibil, spunand senina:
- Daca iti trebuie prosteala, prosteste-te acum.
Continui sa inghit continutul canii, ignorand toate soaptele iscate de replica mea. Ha! De parca n-ar fi obisnuiti cu uraganul energic si buclucas. Si daca nu, mai rau pentru ei. Totul decurge perfect pana cand cana imi scapa din mana, spargandu-se cu zgomot de podea.
Accesul asta de tuse ma face sa ma inec, pierzandu-mi suflul vital vietii. Incerc sa-l recapat dar, fara ajutorul inhalatorului, nu am nicio sansa. E de-a dreptul stupid sa o sfarsesc asa, aici. Mintea mi se goleste, totul in jurul meu devine negru, in timp ce mainile bajbaie deznadajduite dupa obicetul salvator, gol acum. Spre bucuria mea, gasesc ceea ce cautam si inhalez puternic, revenindu-mi in simtiri. Continui sa-mi umplu plamanii cu medicament, simtind cum respiratia mi se stabilizeaza.
Dar de unde am primit nesperata salvare? Privirea plina de repros a lui Alex imi raspunde, facandu-ma sa-mi plec capul.
- Deci acolo ai fost azi-dimineata, constat cu jumatate de gura.
- Esti iresponsabila.
Parca ar fi mama! Ma ridic abatuta, curatand dintr-o miscare cafeaua risipita si aruncand servetelul intr-un cos oarecare. Cat am sa mai pot minti asa? Ma doare sa fac asta, stiu ca nu e bine, dar daca altfel nu se poate… M-am resemnat demult, insa nu sunt atat de cruda cat sa-i ranesc pe ceilalti cu cine stie ce scena. Este un secret pe care il voi lua cu mine in calatoria ce va urma, cat de curand, mai aproape cu fiecare zi trecuta. Desi recunosc, inima mea e gadilata de faptul ca presupunerea facuta despre locul in care a fost Alex e gresita.
Imi reiau locul, afisand un zambet fals, menit sa imi ascunda gandurile. O aud pe Jo bolborosind ceva, de parca n-ar avea curajul sa o spuna cu voce tare.
- Dar zi ce e, vulpito! ma trezesc brusc, exasperata de soaptele acelea.
- Pai… Vezi tu, ma intrebam… Daca se poate sti, normal… Care e faza cu lovitura aia de pe obrazul tau? Si Alex are una la fel, zici ca e o palma.
Il privesc pe baiat cu cei mai seriosi ochi posibili, strangandu-mi buzele, dar tot izbucnesc in ras. Il prind cu o mana de cap, intorcandu-l ca sa zaresc mai bine zona vatamata, apoi o sarut incet, savurand fiecare clipa in care buzele mele ii ating pielea fina, usor inrosita.
- Jo, iubirea vietii mele, ala e semnul distinctiv care dovedeste ca suntem martorii unei chestii de exceptie. Noi, continui mandra, noi am vazut un fel de om cu doua personalitati. Cum ar veni, am vazut un doi in unul uman. Si numele lui este Allan.
Rostisem ultimul cuvant batjocoritor, zambind amar. Alex chicoteste amuzat, fiind singurul care intelege cu adevarat situatia. O situatie deloc amuzanta, in realitate.
- Cine naiba mai e si Allan?
Intrebarea lui Michael ma zgaraie pe creier, facandu-ma sa ma intristez brusc. Imi acopar fata cu palmele, incepand sa respir zgomotos, dornica sa-mi recapat calmul. Fiecare lovitura, toate cuvintele usturatoare imi revin in minte, facandu-ma sa izbucnesc, pierzandu-mi cumpatul:
- Un idiot, un prost ordinar care nu merita nimic… Logodnicul meu.
Deci, Miruna. Pardon, Miss M. Cum ti-am zis si pe mess, am niste mici (mari) probleme:
1 Am uitat sa-ti zic dupa capitolele trecute, dar Melanie mi se pare...picata din cer. Stiu ca in comentariul anterior am zis ca e geniala, dar ma razgandesc repede.
2 Tot legat de Melanie, mi-am dat seama ca ai invatat numai prostii din colaborarea noastra din aceasta vara. Sa fim seriosi, copiii care gandesc mult prea matur pentru varsta lor?!
3 Unde e actiunea? Sau, mai corect, unde e suspansul? Probabil ca el exista, dar eu personal nu-l vad. Sunt 90% sigura ca sunt singura cu problema asta, asa ca poti sa n-o iei in considerare.
Apropo, stiu ca nici eu nu scriu prea bine, dar ai vrut un comentariu si trebuia sa-l scot de undeva.
Am ajuns si eu pe aici ^^
Tin sa mentionez in primul rand ca sunt de acord cu userul de deasupra cu privire la Melanie. Intr-adevar, cam picata din cer. Stiu ca te-am intrebat si mi-ai dat un citat dintr-un capitol precedent in care nu mai stiu ce personaj a spus o chestie despre ea si Alex, dar acea fraza, dupa parerea mea, putea insemna orice si putea de asemenea sa fie zisa in gluma. Mai logic ar fi fost sa spui ca Melanie e fata acelui Allan si atunci totul ar fi fost destul de ok. Nu apare nicaieri in ficul tau nicio scena, descriere, nimic care sa sugereze ca ei doi ar fi avut relatii de genul.
Dar trecem peste, ca asta e.
Asa, sa-ti spun care cred eu ca e marea ta problema in momentul de fata. Poate ca ar fi trebuit sa o observ inca de la inceputul partii a doua, cred, dar mi-a scapat. In fine, mai bine mai tarziu decat niciodata, nu-i asa? Deci, tu acum se presupune ca narezi din perspectiva unui adult, al unei persoane care, dupa cum ai spus in acest capitol, a terminat o facultate. Ok, accept faptul ca Lizzie e mai zapacita, ca sa zic asa, de felul ei si poate e mai copilaroasa decat ar trebui uneori. Dar totusi se presupune ca este un adult. Iar modul in care ii descrii tu ei reactiile si actiunile si asa mai departe, ma duc cu gandul la un adolescent. Modul ei de gandire nu prea se potriveste cu cel pe care ar trebui sa-l aiba un adult, cel putin mie nu mi se pare. Nu sunt eu o experta in astfel de chestii, dar am citit ceva carti scrise din perspectiva unor adulti si mi se pare ca tu nu descrii asa matur cum ar trebui. Bine, aici trebuie mentionat faptul ca tu ai 13 ani din cate stiu eu si nu prea cred ca ai de unde sa stii cum gandeste un adult. Nici eu nu stiu foarte bine, dar am o oarecare idee. Mi se pare totusi ca ea a ramas cu modul ala de gandire adolescentin, care nu prea merge cu faptul ca ea are un copil de 3 ani si cand ma gandesc si la faptul ca a suferit asa cum ai dat tu de inteles ma gandesc ca astfel de chestii te maturizeaza, te fac sa vezi altfel viata. Desi parca la inceput mi se parea intr-adevar destul de matura. In acest capitol a avut niste faze cam... nepotrivite, daca pot spune asa. Cum ar fi partea cu luatul tigarii, sau ce-o fi fost, din mana acelei persoane pentru ca mai apoi sa o consume ea pe toata si ar mai fi faza cand Alex a prins-o in pozitia aia ciudata, primul gand acolo a fost ceva gen: "scena demna de desene animate", fara suparare. Am avut senzatia la un moment dat ca Melanie e mai matura decat mama ei, ceea ce mi se pare cam ciudat.
In fine, cum am spus nu sunt experta in asa ceva, e o simpla parere.
Un capitol in care nu s-au intamplat multe, desi ma asteptam ca draga de Lizzie sa fie luata la intrebari de mai toata lumea, indeosebi de Eric. Adica, a lipsit totusi 4 ani, ma asteptam la o reactie ceva mai puternica cand toti cei cunoscuti au revazut-o.
Altceva nu mai spun, nu de alta, dar e destul de bine in mare ca si descriere si dialog.
Mult succes in continuare si sper ca nu te-a deranjat ceva din ca am zis mai sus ^^
@ Googga, eu nu invii pe nimeni, deci actiunea mea nu vine chiar asa:)). Stii si tu, de fapt.
@ Leontina, am inteles, sa traiti.

Si stiu ca Melanie e picata din cer/blender, dar n-am ce sa-i mai fac.


Capitolul VI

Toti din sala ma privesc intrigati, intr-un fel sau altul. Auzisem cani sparte, furculite cazute si toate celelalte lucruri care m-au convins ca nimeni nu se astepta la ceea ce am zis. Michael si Jo sunt intr-o ceata totala, iar Eric tremura nervos. Ce-o mai fi avand si el? Doar Alex a ramas calm, sprijinindu-si capul intr-o mana. Nici el n-are amintiri mai placute cu Allan. Dar, spre deosebire de el, in cazul meu exista si cateva momente pe care nu le regret si nici n-am sa o fac vreodata.
- Ce e asa de socant? N-ati mai auzit de casatorii din obligatie pana acum, sau ce? Oricum, va sfatuiesc sa treceti peste si sa va pregatiti pentru sedinta pe care o vom avea in zece minute.
Ma intreb ce fel de oameni sunt cei care profita de supararea altora pentru a avea un subiect de discutie. Cred ca au o viata foarte trista, din moment ce unicul lucru pe care il pot face este sa comenteze. Majoritatea au inceput sa-si duca farfuriile la bucatarie, asa ca ma ridic, indreptandu-ma spre iesirea din sala de mese. Nu e destul ca trebuie sa ma prefac atat de vesela cand, de fapt, tot ce as vrea ar fi sa ma ascund si sa incerc in van sa uit totul?
Un sunet prea fin pentru a putea fi auzit de restul celor din incapere mi-a gadilat urechea, facandu-ma sa ridic mana dreapta la fix pentru ca o furculita sa mi se infiga in brat.
- Pe bune?
Incep sa rad aproape isteric, simtind privirile socate ale tuturor atintite pe mine. Cineva a vrut sa-mi faca felul cu… o furculita. Este trist ca am atras astfel de reactii, dar inteleg motivul, asa ca nu ma pot plange. Raman intoarsa cu spatele, incepand sa vorbesc, calma.
- In mod normal as intreba cine a aruncat chestia asta spre mine, dar, vedeti voi, eu stiu deja. Acum, pentru cel in cauza. Te sfatuiesc sa nu mai incerci sa ma ataci, ca poate incerc si eu acelasi lucru. Si am o vaga banuiala legata de castigator. Voi, cei noi, nu stiti regulile. Eu sunt sefa aici, nu-mi pasa ce ziceti. Niciun comentariu. N-am de gand sa ascund faptul ca nu am fost tocmai cuminte in ultima vreme, facand cateva victime, la modul propriu. Si poate cateva nu e cel mai potrivit. Au fost in jur de cincizeci… Revenind, nu am chef de fite din parte niciunuia. Sunt aici si am de gand sa va salvez de o amenintare mai mare decat va puteti imagina. Vorbim la sedinta despre asta. Sa-i anuntati pe Matthew, Andrew si Miriam.
- Si pe Henry?
Am auzit cateva injuraturi de la masa de unde tocmai ma ridicasem, deci presupun ca nu e de bine. Am oftat scurt, dandu-mi ochii peste cap. A fost destul de greu sa tin acel mic discurs, sa ma prefac atat de rece cand, de fapt, sunt bantuita de remuscari. Dar nu trebuie sa par slaba, trebuie sa fiu puternica si sa le impun reguli clare tuturor. Este spre binele lor.
Faptul ca Henry se afla aici nu este nici pe departe surprinzator, dar trebuie sa imi joc rolul pana la capat si chiar asta am de gand sa fac. Prea multe socuri pentru o zi nu fac bine la sanatate, iar eu stiun asta mai bine decat toti ceilalti.
- N-o sa-mi faca placere sa aflu cine e, asa-i? Ca atare nici nu vreau sa stiu, cel putin nu acum. Dupa, am sa-l cunosc pe Henry asta si am sa vad ce-i cu el, consimt grabita.
Continui sa merg spre usa, dar glasul Joannei ma opreste:
- Aaa, Liz…
Privesc buimaca furculita care statea fara nicio treaba, infipta in mana mea. Am tras-o, privind satisfacuta sangele care iesea la iveala, scurgandu-se in fire subtiri. Strang tacamul in pumn, facandu-l bucatele, apoi il arunc pe podea. Acum sa vad cine este atat de nebun incat sa comenteze. Trecand peste, nu pot sa cred ca idioata aceea e asa toanta incat s-a gandit sa ma loveasca cu asa ceva. Carol, iubita mea Carol, esti de-a dreptul proasta sa te iei de mine. Si vei plati pentru asta.
Mai devreme sau mai tarziu, va plati scump. Indiferent cati ani au trecut, am ramas aceeasi fire razbunatoare care nu concepe alte puncte de vedere. Nu-mi place sa fiu contrazisa, sunt o incapatanata. Destul ca nu m-am putut afirma patru ani, ramanand in umbra lui Williams. E vremea sa ii arat si lui, si tuturor celorlalti ca nu mai sunt micuta Elizabeth Black. Si am sa o fac.
Ma intorc pe calcaie, asteptandu-i si pe ceilalti. Il iau de mana pe Eric, privindu-l ingrijorata.
- Esti obosit. Imi pare rau pentru azi-noapte.
- Nu-i nimic.
Privirea prietenei lui imi da o satisfactie uriasa, gandindu-ma cate presupuneri poate face. Il sarut pe obraz pe geamanul doi, apoi o iau inainte, grabindu-ma sa ajung in camera.

***
Jo imi bandajeaza tacuta mana. Nimeni nu indrazneste sa vorbeasca, motivul fiind evident. Nu imi place sa fiu vazuta asa chiar de catre ei.
- Va e frica de mine, soptesc, lasand cateva lacrimi sa-mi acopere obrajii. Le sterg repede, nu vreau sa se vada ca plang. Trebuie sa ma abtin.
- Nu e asta, doar ca…
- Ma credeti un monstru, asta e. Dar nu stiti… Nu aveti de unde sa stiti ca am facut-o pentru voi. Ca Williams sa nu schimbe totul, ca sa am timp sa va avertizez… Niciodata nu mi-a placut cand am facut asta, de fiecare data ma simteam ca ultimul gunoi din lume cand omoram pe cineva. Dar ma intorceam acasa si, cand o vedeam pe Melanie acolo, cand vedeam ca nu mi-a luat-o… Toata vina disparea.
Da, am spus adevarul. Tot ceea ce am facut a fost din cauza fricii, n-am vrut sa-mi pierd copilul, n-am vrut ca planul ala idiot sa fie grabit… As fi stricat tot. De aceea am indurat atatea, am fost ascultatoare si am indeplinit toate sarcinile, oricat de odioase erau. Dar asta nu inseamna ca nu regret. Pentru ca imi pare rau, chiar imi pare rau. Nu trece o zi in care sa nu ma gandesc ca poate acei oameni aveau o familie, copii… Dar daca a trebuit sa fac acele familii sa sufere pentru ca a mea sa fie fericita, atunci pretul a meritat platit.
Imi ingrop fata in palme, dand drumul lacrimilor. N-am mai plans demult ca zilele astea, zici ca imit o fantana arteziana. Daca pana si unicelor persoane care conteaza le e frica de mine, ce pot sa mai fac? Circumstantele m-au facut sa devin asa. Daca as putea sa dau timpul inapoi as face-o, dar nu se poate, asa ca…
Ma ridic abatuta, stergandu-mi fata cu maneca halatului. Am sa-i zic repede lui Arnolds ce sa faca si cum s-o dreaga, apoi am sa o iau pe Mel si vom disparea de aici. Am sa opresc planul ala nenorocit cu pretul vietii mele. Poate asa am sa rascumpar macar o parte din greseli. Poate…
Sunt trasa inapoi de o forta prea mare, asa ca ma prabusesc pe spate, trezindu-ma cu ochii in tavan.
- Unde crezi ca pleci? il aud pe Alex, vocea lui tradandu-i ingrijorarea. Se pare ca scena de mai devreme chiar i-a speriat.
- Cat mai departe de aici.
- Nu te las.
Ma rasucesc incet, asigurandu-ma ca-i provoc un mic discomfort. Suntem atat de aproape, lipiti, de fapt. Inima mea mai are putin si isi ia zborul, dar incerc sa o calmez. Imi incrucisez degetele mainilor, lasandu-le pe pieptul sau si coborandu-mi capul pe ele. Ma priveste cum poate mai bine, avand in vedere ca nu se poate misca. In momentul asta simt ca as putea sa-l sarut, sa-l imbratisez, sa fac absolut orice pentru el… Dar nu pot. Pentru ca dupa aceea va fi rau.
- Si de ce nu vrei sa plec? il intreb cruioasa, nerabdatoare sa aud raspunsul, desi stiu ca nu va fi cel pe care il astept.
Intoarce capul, soptind ceva ce eu nu pot intelege. Undeva, in interior, simt o nevoie nestapanita de a-l auzi… “Pentru ca te iubesc.”. Raspunsul asta m-ar face sa uit de tot si de toate, sa devin egoista din nou. Dar nu-mi permit asta.
- Pentru ca nu vreau sa te pierd iar, Lizzie. Nu inteleg ce ai cu mine, dar nici nu-mi pasa. Din partea mea poti omori mii de oameni, poti da foc intregii lumi, poti sa ma si torturezi daca ai chef. Dar nu suport ideea de a te pierde din nou, imi spune privindu-ma cu ochii tristi.
Il privesc si eu, pierzandu-ma incet in timp ce-mi amintesc cuvintele sale. E sincer si asta ma ucide incet, incet… Imi las o mana pe obrazul sau, aducandu-l mai aproape de mine, inchizand ochii si uitand pentru o clipa de lumea din jur. Dar clipa asta trebuie sa se termine, ca sa nu fac o mare prostie. Ma ridic brusc, oferindu-i doar un pupic pe frunte. Si regret asta.
- Si ce suntem noi acum?
Intrebarea mortala. Imi vine sa tip, sa-i sar la gat si sa-i soptesc cea mai apriga dorinta a mea. Dar nu se poate. Oftez incet, inchizandu-mi ochii pentru a opri lacrimile sa-si faca loc pe chipul meu.
- Prieteni.
Stiu ca probabil asta il raneste, dar ar fi mai dificil sa spun totul dupa. Pentru ca trebuie sa marturisesc tot adevarul si asta ii va distruge pe toti cei care tin la mine catusi de putin. Eu m-am resemnat demult, ba chiar sunt fericita cu soarta mea. Dar ei… N-am nici cea mai vaga idee cum vor reactiona, ce vor face. Insa presimt ca nu se va termina cu bine.
Sar in picioare, iesind pe usa dupa ce am suierat cateva ordine grabite. Cat de repede trec zece minute din viata unui om! Dau buzna in sala de sedinte gafaind, dar nu ma opresc pana nu ajung in fata tuturor celor adunati acolo.
- Uf, la naiba cu toate holurile astea idioate! Acum, ca sa putem incepe tot balamucul… In primul rand, Henry. Nu stiu cine e si nici nu vreau sa aflu. Momentan. In al doilea rand, am nevoie de… cam toate armele pe care le putem gasi in locul asta. Si de lucruri gen surubelnite, piulite si alte dracii. Din garaj, din dulap, de unde or fi. Ocupati-va voi, si repede. Nu avem nici macar o ora de pierdut.
Mda, chiar ca incep sa dau ordine. Dar daca nu o fac toata afacerea se va sfarsi urat de tot. Astept nerabdatoare ca cerintele mele sa fie indeplinite si sa pot incepe. Cand o vad pe Jo de mana cu Melanie tasnesc de pe scaun, oprindu-ma in fata fetitei si chemand-o langa mine. In cinci minute totul e pregatit asa ca incep, invitandu-i pe Andrew, Arnolds si Miriam in fata.
- Ce e aia?
Intrebarea lui Andrew, legata de bratul meu, ma amuza. Ma incrunt brusc, tuguindu-mi buzele si soptind grav:
- A existat un atac terorist cu furculite kamikaze in sala de mese. Doar ca acel tacam al mortii a avut o traiectorie si o viteza atat de buna ca n-am avut chef, pardon, n-am avut timp sa ma feresc.
Atmosfera se destinde brusc, mai multi incepand sa rada infundat. Dar gata cu gluma! E timpul sa devenim seriosi. Pentru ca, de ce sa nu recunosc, e grav. Tot ceea ce se intampla e foarte grav, vietile tuturor atarnand de un fir de ata.
Si acel fir de ata sunt eu.
Ok... Capitolul a fost destul de ciudat. Nu ma refer la partea cu socul cand a aflat de logodnic sau de faza cu furculita, desi acolo am mici semne de intrebare, dar trecem peste.
Deci, nu numai ca ea abia s-a intors dupa 4 ani, dar acum se apuca sa le dea ordine tuturor, iar ei o asculta asa fara niciun fel de intrbari gen: "Da' unde naiba ai fost in toti acesti ai? ", "Ce s-a intamplat? ", "De ce esti asa agitata si grabita? ", "Ce este atat de urgent? ", nu stiu, orice. Eu ma gandesc ca atunci cand apare unu dupa ani de zile si se mai si apuca sa-i bage pe toti in sedinta si sa le dea ordine in felul in care a facut Lizzie, aia de la conducere ar trebui sa aibe totusi niste semne de intrebare. La tine s-au apucat pur si simplu sa indeplineasca niste ordine sara sa stie despre ce e vorba de fapt. E adevarat ca "ordinele nu se discuta, se executa", dar cred ca depinde si de la cine vina cele ordine. Totusi...
In afara de asta, in rest e bine, zic eu. Descrierea e ok, dialogul la fel, actiunea mi s-a parut putin cam... grabita, ca sa zic asa, la anumite parti.
Pai, banuiesc ca acum urmeaza sa aflam marele plan diabolic al tatalui lui Lizzie si tot restul, deci lucrurile se vor inrautati.
Cam atat momentan, astept continuarea. Mult succes.
Capitolul chiar a fost ciudat. Faza cu furculita mai ales. Chiar nu aveau cutite la masa?! Ma rog, presupunand ca taiau mancarea cu unghiile, voi continua comentariul. Nu crezi ca Lizzie e putin cam autoritara? Inteleg ca fata(femeia) are probleme importante, dar devine enervanta la un moment dat, in sensul ca era sa-mi sparg ecranul de la laptop din cauza ei. In plus, cred ca mai e si aroganta, dar asta s-ar putea sa fie doar din cauza stresului.
Legat de planul lui Williams, Alex, Eric si restul ar trebui sa afle mai multe detalii. Pana la urma sunt adulti, dar cred ca pana si Melanie stie mai multe decat ei.
Astept continuarea.
M-am hotarat si eu sa aduc next-ul;;).
@ Googga, nu taiau mancarea cu unghiile. Era prea evident daca lovea cu cutitul. Si, daca binevoiesti a citi mai jos, vei afla planul. Ma mira ca nu te-ai prins ca urma sa-l pun o.O'.

Capitolul VII

- Elizabeth, n-am nimic impotriva faptului ca te-ai intors, dar, cum sa-ti explic eu tie… Au trecut destui ani, ai venit de-a valma si ai inceput sa dai ordine in stanga si in dreapta de parca ai pregati al treilea razboi mondial. Asa ca ma simt obligat sa pun intrebarea care sta pe buzele tuturor: ce naiba e cu tine?
Ma uit la Andrew cu o figura ce tradeaza cu siguranta furie. Minutele trec si eu pierd timpul cu explicatii inutile. Dar fie, ii voi face pe plac.
- Sa zicem doar ca dupa ce am plecat nu am facut o alegere prea buna. Dar cand esti cautata pe toata planeta pentru ca “esti nebuna”, nu prea ai multe optiuni. Am venit inapoi pentru ca, intamplator, m-am intalnit cu Alex pe strada si mi-am zis “De ce nu?”. Iar in legatura cu al treilea razboi mondial… Poti fi suta la suta sigur de asta.
Se pare ca tocmai le-am indus ideea… Nu pot sa-i las sa se dezmeticeasca, asa ca imi continui monologul:
- De ceva timp sunteti cu totii sub urmarire, fiecare pas, fiecare miscare. Williams a pus totul la cale, tinand cont de toate detaliile. Daca cineva se opunea, era treaba mea sa il reduc la tacere. Din fericire i-am castigat increderea batranelului, asa ca stiu tot ce se poate cunoaste despre intreaga operatiune. Timpul e scurt, asa ca va trebui sa fiti ochi si urechi.
Oftez, aruncand o privire scurta intregii sali. Fiecare isi priveste vecinii nedumerit. O sa fie mai greu decat am crezut sa le explic totul. Chiar si cu puterile lor, nu sunt pregatiti sa faca fata. Si asta imi va ingreuna considerabil munca.
- Planul lui Williams este, dupa cum urmeaza sa va zic, o idiotenie cu sanse mari de reusita. Planuieste sa va dea de gol ascunzatoarea si sa va acuze ca “planuiti un razboi de proportii”, asmutind toate fortele gen politie si armata peste voi. Locul asta va fi ful de trupe a caror unic scop va fi sa va curete de pe fata Pamantului. N-am sa va mint, n-o sa fie usor sa facem fata. E de datoria mea sa ma asigur ca nu vor fi victime sau, daca vor fi, vor fi putine. Pentru ca ziua in care va va denunta pentru ce n-ati facut nu e aleasa intamplator. E ziua congresului aluia important unde se vor aduna toti presedintii si regii ca sa discute chestii neimportante. Si, exact cand stau ei si trancanesc, poc! Palatul Parlamentului va sari in aer. Apoi, va puteti da seama… Anarhie totala, haos pe tot globul. Ideea e ca eu si alti cativa pe care vad cum ii aleg, noi va trebui sa le salvam fundurile bogate tuturor acelor personaje care conduc diferitele state, apoi sa-l denuntam pe Williams pentru tot si sa oprim focurile asupra voastra si a acestui loc. Simplu, nu-i asa? intreb sarcastica, analizand impactul pe care replica mea l-a avut asupra salii.
Adevarul este ca, oricat de dura as incerca sa fiu, ma intristeaza faptul ca vor exista victime. Sunt prietenii mei, pana la urma. Va trebui sa organizez rezistenta in asa fel incat atacul sa inceapa cat mai tarziu, ca sa castig timp. Ceea ce va fi dificil, toate detaliile, toate planurile. Va trebui sa intoarcem problema pe toate partile.
Nu e cazul sa vorbesc despre toate ideile pe care le-am avut de-a lungul anilor. Toate aveau ca scop protejarea celor de aici, dar niciuna nu putea fi aplicata. Intreaga situatie se complica si, pentru ca totul sa se termine cu bine, va trebui sa facem mari eforturi. Planul este aproape perfect, pentru ca explozia poate fi pusa tot in spatele mutantilor. Suntem noi contra intregului pamant.
- Si de ce nu ne-ai avertizat mai devreme?
Intrebarea lui Matthew este justificata, pentru ca intr-un interval de timp ca asta se instaleaza panica. Tic-tac, tic-tac, cu fiecare secunda suntem mai aproape de dezastru.
- Datorita orgoliului imens al acelui nebun. Putea lasa balta tot planul daca plecam. Ar fi aplicat doar partea in care suntem niste ciudatenii ale naturii si trebuie sa fim distrusi. Am putut veni acum pentru ca sunt si alti oameni implicati in operatiune, deci aceasta nu mai poate fi abandonata. Totul e fixat la secunda. In absenta mea, Allan va conduce atacul asupra acestui loc, deci sper ca il voi putea intarzia.
Imi strang mana intr-un pumn, dar o eliberez repede, amintindu-mi ca Allan nu a fost intotdeauna un nenorocit. Are momentele lui in care e chiar dulce, un om bun cu adevarat. De fapt, in majoritatea timpului este calm si dragut, dar cand il apuca acele crize…
Clasicele priviri socate incep deja sa ma plictiseasca. Dar n-am timp sa analizez toate fetele din incapere, asa ca ma indrept spre masa plina de tot felul de arme, culese din toate colturile locului astuia vechi si prafuit. Ridic un pistol oarecare, tragand un foc in peretele opus si fiind total dezamagita de rezultat. Glontul s-a oprit la mai putin de un metru in interiorul zidului, in cazul unui costum bine realizat nu ar lasa nici o zgarietura.
- Vai de capul lui de pistol, saracutul! N-are putere nici cat un pumn bine plasat, zau.
Iau o surubelnita si cateva chestiute metalice pe care nu m-am obosit sa le denumesc in vreun fel si incep sa mesteresc fara pic de chef la arma letala care de-abia poate ciurui varul de pe pereti. E amuzant felul in care s-a lasat o liniste mormantala, de parca ne pregatim sa inviem cine stie ce monstru. Toti asteapta cu nerabdare momentul in care am sa urlu un “Traieste!” plin de glorie. Interesant este faptul ca Melanie a luat de asemenea cateva piese si a obtinut ceva… interesant. De cate ori m-a vazut pe mine facand asta… Chiar invata repede, uneori prea repede pentru ca, fara sa-mi dau seama, a realizat cateva modificari destul de complexe la arma aia idioata.
Deci de-asta era asa de liniste… Iau creatia ingerasului si trag inca un foc, glontul reusind sa distruga peretele, iesind pe partea cealalta. Mda, acum sa vezi soc. Ce om normal si-ar lasa copilul de nici patru ani sa umble cu pistoale si alte astfel de arme periculoase? Niciunul. Dar cine a zis ca sunt normala? Nimeni. Si nici ea nu e.
- Fata asta va da clasa, constat fara interes, felicitand-o totodata pe micuta. Acum… Gata cu antrenamentele unde invatati sa va folositi forta, agerimea si toate cele. De acum trebuie sa invatati sa tineti asa ceva in mana fara sa va impuscati mortal, pentru ca nu va veti putea lua la bataie cu toate trupele Marii Britanii. Andrew, ma bazez pe tine.
Restul zilei le-am explicat tuturor cum trebuie sa actioneze, incepand sa lucrez la schitele dupa care se va realiza atacul. Intrebarea unei fete cu parul blond si ochii caprui mari si plini de frica m-a pus in incurcatura.
- Va trebui sa… omoram oameni? se interesase aceasta soptit, incercand sa nu ma supere.
- Sa speram ca nu va fi cazul, am incercat sa o linistesc, desi nici eu nu-mi prea credeam spusele. Locul asta e ca o fortareata si, pana cand “trupele” vor ajunge aici, e foarte probabil ca tot haosul din capitala sa se fi terminat deja si neintelegerile sa fie lamurite. Daca totusi vor ajunge mai devreme, va trebui sa amanati cat mai mult momentul atacului. Am sa incerc sa va invat cum sa ochiti doar bratul “dusmanului”, ca sa… stiti voi, sa nu-l omorati, am incheiat ceva mai linistita, sperand din tot sufletul sa fie receptivi si sa-mi usureze munca.

***
Astazi m-am decis sa vorbesc cu Henry, din moment ce ieri nu s-a putut. Asa ca, la intalnirea de dimineata, mi-am exprimat dorinta fara a incerca sa-mi ascund nerabdarea. Ma indrept spre masa unde stau toate persoanele mai importante si ma asez fara chef pe ea, in fata versiunii mai batrane cu vreo treizeci de ani a lui Michael.
- Deci, tata, sa nu aud niciun fel de comentarii gen: ma bucur sa te vad, mi-ai lipsit si alte astfel de chestii menite sa atinga inima cuiva. Nu merg la mine, din pacate. Dar am cateva curiozitati si de-aia mi-am rezervat putin timp si pentru tine, ii spun dintr-o suflare, neavand chef sa prelungesc introducerea si asa plictisitoare.
Ma priveste oarecum socat. El chiar credea ca eu nu stiu ca e tatal meu? Nimeni de aici nu banuia asta, nu-i asa? Nu ma lasa inima sa ii fac curiosi, asa ca le explic:
- E fostul secretar a lui Williams, eu sunt actuala, am acces la o gramada de informatii si sunt curioasa din fire. Banuiam ca mosul ala pune ceva la cale, asa ca m-am gandit ca Henry poate ajuta pe aici. Cine credeti ca i-a trimis locatia? adaug chicotind.
Ma uimeste cat de copilaroasa am ramas. Presupun ca toate astea se intampla din dorinta de a uita momentele nu tocmai placute din ultimii ani. Si, mai presus de orice, cred ca vreau sa redevin macar pentru cateva zile adolescenta aceea zvapaiata si cu idei traznite.
Alex da din cap dezaprobator, privindu-si ceasul. Azi e luni, asa ca probabil au cursuri pe la facultate. Ii fac semn ca poate pleca daca doreste, insistand totusi ca Michael sa ramana cu mine. Am nevoie de cineva care sa inteleaga profund totul, si el e singurul in acest moment. Astept pana sala e golita de oameni pentru a lua loc langa Henry, sprijindu-mi capul pe bratul lui Michael, care statea in picioare langa mine.
- Ce s-a intamplat cu mama? intreb soptit, privindu-l in ochi pentru prima data pe omul care ar fi putut reprezenta o parte importanta a vietii mele.
Inchid ochii, asteptand raspunsul intrebarii mele, care intarzie sa apara. Tacerea, elementul pe care nu-l suport, se asterne incet, lasand loc multor presupuneri si sperante desarte. Si, cu fiecare moment scurs, atmosfera apasatoare imi raspunde, facandu-ma sa oftez prelung. Ma ridic de pe scaun nervoasa. Tot ce trebuia sa aflu am aflat, si nu-mi convine deloc. Scenariul mi se formeaza din ce in ce mai clar in minte.
E destul de clar, daca stai o clipa sa analizezi. Dar nu am de gand sa imi expun parerea, pentru ca vreau sa o aud din gura lui, sa-si aminteasca totul si sa retraiasca momentele, sa-l doara si pe el cum m-a durut pe mine cand am aflat ca am fost abandonata. Interesant este faptul ca omul care m-a ajutat sa trec peste acel moment a fost Alex. Oricat de imatur ar parea, a fost intotdeauna acolo pentru mine cand am avut nevoie de un sprijin. Si nu pot sa-mi scot ideea asta din minte, pentru ca de fiecare data cand il vad totul in jurul meu trece in plan secund, de parca nimic in afara de el nu ar conta.
Revenind la realitate, pot observa cum buzele tremurande ale tatalui meu incearca sa se miste, asa ca astept rabdatoare sa vorbeasca.
- Mama ta… a murit cand tu te-ai nascut. Atunci am cazut in depresia aia groaznica si mi-ati fost luati, adauga stergandu-si repede ochii din care lacrimi mari amenintau sa iasa.
- Apoi ti-ai revenit, ai devenit secretarul idiotului aluia si ai inceput sa ne cauti. Dar ai pierdut destul timp pana ai luat decizia aia si, cand in sfarsit ai aflat cate ceva de noi, ai descoperit ca Williams m-a adoptat. Te-ai luat la cearta cu el din mii si mii de motive si te-a dat afara, exact in iarna aia, l-am completat privind in gol si amintindu-mi noaptea aceea de decembrie. Oribila, exact ca tot ceea ce a urmat.
Parasesc imediat incaperea, aproape fugind pe holurile scufundate intr-o lumina obscura, asemena unor tunele secrete. Ajunsa la destinatie ma trantesc pe un pat, imbratisand perna care deja a inceput sa-mi inghita lacrimile. Mama, cea mai importanta persoana din viata unui om, a murit din vina mea. Totul a fost numai vina mea, faptul ca am fost abandonati de o persoana prea indurerata ca sa-si poata purta de grija, faptul ca am trait saisprezece ani in nestiinta si, ca atunci cand am aflat adevarul, era prea tarziu sa mai salvez macar o particica a trecutului.
N-am putut sa o privesc nici macar o data in ochi pe cea care mi-a dat viata, sacrificand-o pe a ei. N-am putut spune niciodata “mama” celei ce merita cu adevarat aceasta denumire. Nu i-am simtit niciodata respiratia calda inainte de culcare si nici nu i-am ascultat glasul dulce cand spunea vreo poveste. N-am avut-o si asta e o pedeapsa destul de mare pentru mine.
Restul zilei am incercat sa-mi revin, salvata fiind de ideea fratelui meu, care a propus sa vedem un film in seara asta. Am adus mai multe paturi in sufragerie si am asteptat venirea celorlalti, timp in care Michael a tot incercat sa-mi explice ca acel accident nefericit nu a fost vina mea, ca asa a fost sa fie… Vorbe goale, dupa cum mi-am putut da seama, desi recunosc, faptul ca cineva incearca sa ma faca sa ma simt mai bine nu-mi displace deloc.
Am iesit la cumparaturi, achizitionand niste haine cat se poate de dragute pentru mine si Melanie, avant totodata grija sa iau cate ceva si pentru seara aceasta. M-a binedispus atitudinea fratelui meu, total buimacit de viteza mea, incercand sa inteleaga cum se poate sa cumperi atatea lucruri in mai putin de o ora. Cumparaturile au fost intotdeauna un refugiu pentru mine, ajutandu-ma sa scap de orice sentiment neplacut pe care il aveam.
Reintoarsa in zona X, am hotarat sa-mi abat gandurile de la discutia avuta cu tatal meu si sa ma bucur de aceasta seara care se anunta a fi cat se poate de normala, ceva neobisnuit pentru viata noastra.
Mersi de anunt :P
Multumesc pentru intrebarea de la inceputul capitolului, asta e rezultatul batailor mele la cap :]]
Deci, planul acelui William suna mult mai bine acum decat atunci cand mi-ai spus de el. Imi place :D Pare putin tacanit personajul in sine, dar asteptam sa vedem ce anume urmeaza acum. Sunt sigura ca lucrurile cor deveni din ce in ce mai interesante de acum incolo, mai ales ca am aflat si de minunatul plan diabolic, daca il pot numi asa.
La faza cu tatal as fi indraznit sa spun ca poate prea repede si-a dat seama ca el e, dar mi-a trecut dupa ce am aflat de faptul ca ea de fapt stia totul. Dar aici tot am ceva de adaugat. Parca ar fi mers mai multa descriere, la fel si cand s-a dus in camera si a inceput sa se gandeasca la mama ei si la faptul ca e vina ei ca ea a murit si asa mai departe. Cred ca acel sentiment de regret, tristete si asa mai departe putea fi accentuat mai mult.
In rest, parca actiunea mi s-a parut cam grabita, fata de cum era de obicei. Prea repede ai trevut parca peste anumite chestii.
La dialog, nu mi se pare a fi mult, adica a fost nevoie de el. Au existat multe discutii intre personaje care poate ca nu sunau la fel daca le-ai fi pus ca si naratiune. Exista momente cand e nevoie de mai mult dialog, iar alteori de mai putin. Eu cred ca la capitolul asta stai destul de ok.
Greseli de tastare, una am vazut, ai vrut tu undeva sa scrii ceva gen: "full de..." si ai mancat un "l". Acolo parca mai bine nu bagai cuvinte in engleza, dar pentru mine asta nu conteaza chiar atat de mult.
Pai, cam atat. Sper ca nu am uitat nimic si astept marea lupta deoarece sigur va fi una, acum sunt convinsa. :]
Spor la scris :*
Inainte sa cititi, vreau sa-i multumesc Leontinei pentru ca a trceut pe aici si sa o rog pe Googga sa-si aminteasca parola. Multumesc pentru timpul acordat ^ ^.

Capitolul VIII

De cum au ajuns acasa studentii nostri, i-am luat pe sus aterizand cu ei pe canapeaua din sufragerie, cu pachete de mancare chinezeasca in brate si inveliti in paturile moi imprastiate peste tot. Din pacate colectia de filme este limitata, asa ca va trebui sa ne uitam la un film de dragoste. Uneori stau si ma intreb de ce astfel de lucruri mi se intampla tocmai mie, tocmai acum? Am un scop pentru care inca mai exist, si, dupa indeplinirea lui, pot muri inistita, ceea ce se va si intampla. Dar nu pot sa-mi abat gandul de la ei, cei care conteaza si pentru care contez. Cum le va pica lor vestea ca mai am cateva luni din viata de care nu m-am putut bucura pe deplin?
Fara sa vreau sunt inconjurata de acelasi mister, aceeasi intrebare care nu-mi da pace niciodata, incatusandu-ma intr-o lume a neintelegerii, lasandu-ma sa ratacesc prin negura fumurie reprezentata de propriul meu destin. De ce tocmai eu, de ce nu altcineva? Ce-i drept, niciodata nu m-am obosit sa ma lupt cu aceasta boala, sa vaslesc impotriva curentilor care ma poarta nemilosi spre o insula a mortii. Dar, oricat as fi de impacata cu propria-mi situatie, curiozitatea ma bantuie asemenea unui sufet nelinistit, dornic sa-i faca viata insuportabila celui care l-a distrus.
Cancer pulmonar… Cand oamenii aud aceste cuvinte, fiori reci ii curprind, facandu-i sa se sperie si sa priveasca neincrezatori viitorul. Cand am primit acest diagnostic necrutator, am fost cat se poate de marcata. Dar, cu timpul, analizand situatia, am dedus ca e mai bine asa. In starea mea din acel moment, unicul lucru pe care il doream era sa mor, sa termin acest cu acest joc stupid numit viata. Tocmai de aceea am refuzat operatia, care oricum avea sanse mici de izbanda. Unicul lucru cu care am fost de acord a fost inhalatorul, menit sa-mi prelungeasca agonia.
Nu pot uita seara in care i-am spus lui Allan despre asta. Pentru prima si ultima data in patru ani acel om a plans. M-a facut sa ma blestem pentru deciziile luate, mi-a inspirat o mila coplesitoare. Si-a aratat adevarata fata, deschizand portita ce duce direct spre sufetul lui. De voie, de nevoie trebuia sa ramanem impreuna, sa ne obisnuim unul cu altul. Ne-am adaptat si chiar ne intelegeam, exceptand crizele acelea idioate pe care le facea. Treceam si peste ele, strangand suferinta intr-un coltisor de suflet ca o fila alba, patata cu din ce in ce mai muti stropi dintr-o cerneala otravita.
Zeci de rugaminti si promisiuni pierdute in van. Urma sa mor si punct. Asta l-a distrus, ideea ca unul din putinii oameni care erau acolo pentru el se va stinge incet, chiar sub privirile-i ingrozite. Megan a reactionat mai bine. Desi ii era sora vitrega, tinea la el mai mult decat la orice altceva. Prietena mea de suflet a incercat sa-l consoleze, sa-l faca sa treaca peste socul pe care i l-am produs. A fost extrem de suparata pe mine, nici n-a vrut sa ma vada pentru cateva saptamani bune, pana cand a inteles ca nici pentru mine nu era o situatie ideala, avand in vedere planurile oribile ale tatilor nostri.
De dragul lor am continuat sa iau tratamentul, desi doctorii au spus ca e degeaba. Dar stiam ca exista o mana de oameni care continua sa spere si pentru ei merita sa ma prefac macar ca-mi pasa.
Acum privesc ecranul colorat, incercand sa inteleg ce spun actorii, dar nu ma pot concentra din moment ce o voce interioara imi striga ca trebuie sa le spun totul. Nu vreau sa fac asta. Nu acum, cel putin.
Toate gandurile imi sunt intrerupte brusc. Imi iau privirea de la ecran, realizand ca Alex a adormit cu capul in poala mea, invelit pana la gat intr-o patura. Zambesc inconstient, dandu-mi seama ca sunt singura ramasa treaza in incapere. Eric si Carol au adormit pe jos, Michael viseaza intr-un fotoliu, Jo m-a luat in brate in somn si Melanie motaie in bratele tatalui ei. Inchid televizorul, incercand la randul meu sa ma las purtata pe taramul viselor.

***
Din cate se pare sunt cea mai energica persoana din locul asta, adormind ultima si trezindu-ma prima. Imi simt tot corpul amortit datorita pozitiei incomode in care am stat toata noaptea, dar incerc sa trec peste, cascand somnoroasa. Privirea imi cade pe chipul lui Alex.
Ii dau la o parte suvitele de pe frunte, dand contur fetei lui cu varful degetelor, coborand usor pe nas pana ajung la nivelul buzelor, atat de moi si de fine. Sunt cuprinsa de o dorinta puternica. Vreau sa-l sarut, sa-i simt dulceata pe buzele mele, sa-mi incrucisez degetele cu ale sale, formand o legatura stransa, o legatura care sa ne uneasca la nesfarsit.
Imi retrag incet mana, dorind sa preungesc cat mai mult momentul, sa-mi simt degetele cuprinse de acel fior atat de placut cand ii intalnesc pielea fina si rece. Deodata, incheietura imi este prinsa de el, facandu-ma sa inghet. Deschide lenes un ochi, privindu-ma scurt, apoi il inchide din nou, sarutandu-mi mana si inganand un “ ‘Neata.” soptit. Zambesc dulce in momentul in care imi lipeste palma de obrazul sau care a capatat o nuanta trandafirie.
Se pare ca este prea devreme, pentru ca aceeasi amorteala blanda ma cuprinde, facandu-ma sa adorm din nou, cu gandul la baiatul atat de vulnerabil din fata mea.

***
Cand ma trezesc din nou realizez ca am ramas singura, toata lumea evaporandu-se din senin. Sar de pe canapea, ignorand furnicaturile ce mi-au cuprins corpul. In cateva minute sunt pregatita sa incep noua zi si ma indrept vesela spre sala de mese.
De cum am intrat privirile tuturor s-au atintit asupra mea, unele inghetate, altele socate. Singura care mi-a atras atentia a fost Melanie, care avea mainile duse la tample si ma privea ingrozitor de rece. Ce s-a mai intamplat acum? Imi indrept privirea spre plasma uriasa, moment in care toata sala tace, uitandu-se in aceeasi parte. “Sunt doar stiri.”, ma gandesc incurcata, ascultand-o pe femeia ce transmitea din fata unei cladiri ce imi parea destul de cunoscuta.
- Astazi are loc cel mai asteptat eveniment al anului, nunta despre care s-au facut atatea speculatii in ultimele luni…
- O, nu! Nu, nu, nu si iarasi… Nu! incep sa ma agit, alergand innebunita spre sala de conferinte. E oare posibil asa ceva?
Cum am putut uita asta? Nunta mea! O, Doamne, e de rau, este foarte rau. Am reusit sa omit evenimentul care mi-a bantuit zilele de un an intreg. Dar realitatea isi cere drepturile, aducandu-ma cu picioarele pe pamant cu o brutalitate rara. Ochii imi sunt intepati de lacrimi. Nu vreau sa fac asta, deja imi inchipui toata agitatia de acasa si mi-e pur si simplu groaza de ce s-ar putea intampla astazi.
Trebuie sa ma calmez. Am sa fac asta. Am sa ma casatoresc astazi cu Allan. Fie ca imi place sau nu, sunt nevoita sa renunt la tot ceea ce mi-a mai ramas. Trebuie sa renunt la libertate, la dreptul de a iubi, la tot. Inca nu pot realiza cum am uitat de ziua asta, planuita in detaliu. Cate lacrimi am varsat din cauza asta, cate vise s-au spulberat in clipa in care am realizat ce voi fi nevoita sa fac…
Ajunsa in fata panoului de comanda, introduc repede un cod, pornind conferinta video din cateva miscari si injurand printre dinti. Allan apare pe ecran, cu mainile inclestate, vorbind pierdut cu Megan. I-am ingrijorat si pe ei… Of, Williams ma va rupe in bucati pentru ca am disparut asa. Dar asta e cea mai mica problema a mea in momentul asta.
Trebuie sa fac asta. Trebuie sa ma casatoresc cu blondinul pentru binele tuturor. Fiind printre cei ce organizeaza marele haos, voi putea salva intreaga situatie mult mai usor. Rostesc numele logodnicului meu, incercand sa-i atrag atentia. Niciun rezultat. Sfarsesc prin a-i tipa sa fie atent, moment in care realizez ca Melanie este langa mine, alaturi de toti ceilalti.
- Milady! O, cerule mare! Cred ca visez, ingana speriat omul care se afla de cealalta parte a ecranului, privindu-ma cu ochii cat cepele.
- Pana iti revii tu din visare, tampitule… Liz, unde mama naibii esti? De fapt, de ce nu esti aici ma intereseaza, asa ca voi trece direct la subiect. E o nebunie totala, fato. Credeam ca turbam. Tu stii ce armata de reporteri e in fata casei? incepe sa se agite Megan, fluturandu-si nervoasa mainile, in timp ce parul saten i se balangane haotic in toate partile.
- Meg, stai calma. De la reporterii aia mi-am dat seama. Poti crede ca am uitat? o intreb socata de propria-mi nepasare, auzind un “Da.” sters. Oricum, vin imediat. Imediat, repet hotarata. Dar am sa am cate ceva de discutat cu fratele tau, pentru ca iti jur ca are atatea de explicat… Uf, fir-ar sa fie! Vin acum, adaug grabita, inchizand si indreptandu-ma spre camera fara a da vreo explicatie tuturor persoanelor naucite.
Mi-e frica. As vrea sa tip acest lucru, sa ma eliberez de toata presiunea. Mi-e cat se poate de frica. Eu si casatoria nu sunt doua cuvinte care sa se potriveasca. Rebela din mine nu va accepta sa fie incatusata astfel. Emotii nu am, pentru ca nu e un eveniment care sa ma miste din punct de vedere sentimental. O durere strasnica imi arde pieptul, facandu-ma sa respir sacadat, gandindu-ma ca in mai putin de trei ore voi pasi intr-o catedrala imensa, imbracata intr-o rochie de mireasa. Am sa ma sprijin in bratul cuiva, fiind condusa pana la altar incet, incet…
O, nu se poate! N-are cine sa ma conduca. Tampita, tampita, tampita. O idee de moment imi incolteste in minte, in timp ce imbrac un costum de stofa achizitionat ieri. Oare ar fi posibil, i-as putea cere asta? Nu, in niciun caz. Nu pot fi atat de cruda incat sa am astfel de pretentii.
Imbrac grabita un costum de stofa neagra, asortat cu o camasa alba, inchisa pana-n gat. Nu-mi pot permite luxul de a fi vazuta cu o tinuta necorespunzatoare. Nu pot sa cred ce se intampla. E ca un vis, un cosmar mai degraba. Mi se pare imposibil faptul ca in mai putin de trei ore am sa devin o femeie casatorita. Ignor sunetul pasilor de pe hol, dar in momentul in care aud un “Maritata?!” colectiv cedez, lasand lacrimile sa se rostogoleasca pe obrajii palizi si trantindu-ma pe jos, cu capul in palme.
- Cum sa uiti de asa ceva? incepu nervoasa Jo, care se plimba de colo colo cu pasi marunti si repezi, incercand sa inteleaga proportiile evenimentului.
- Cum ai putut sa nu ne spui? continua Michael, facandu-si teatral o cruce.
- Pai daca a uitat! il combatu imediat Eric.
Parca sunt invizibila. Ideea in sine conteaza mai mult decat mine la momentul asta. Imi ridic incet capul, continuand sa suspin. Nu mica imi e mirarea cand il vad pe Alex asezat langa mine, privindu-ma ingrijorat. Eh, macar unul nu ma judeca. Privirea ii e pierduta undeva dincolo de mine si ofteaza la rastimpuri, incercand probabil sa se acomodeze cu ideea. Ma ridic incet, stergandu-mi fata cu dosul palmelor, grabita.
- Haide, Melanie. Trebuie sa mergem.
- Si daca nu vreau? mi-a raspuns intr-o doara, atragandu-mi atentia hotararea din glasul ei.
Mi-am dat ochii peste cap. As fi in stare sa o implor in momentul asta, sunt atat de terminata incat nu am nevoie de alte probleme. Incerc sa o conving, facand-o sa accepte in final. Tot ce mai am de facut este sa intarzii.
Gata. Trebuie sa iau o atitudine mai rece in legatura cu acest subiect. Sunt doar trei luni, ce naiba? Dar nu stiu ce ma deranjeaza cu adevarat: ca trebuie sa renunt la libertatea mea sau ca si eu, si Allan suntem obligati sa facem asta impotriva vointei noastre? Imi iau geanta, incercand sa-mi pun ordine in ganduri, dar o idee de moment ma opreste in prag, facandu-ma sa ma intorc si sa-l privesc o clipa pe Alex, care ramasese pierdut printre noutatile acestea tragice.
- Alex? intreb soptit, de parca as vrea sa nu ma auda.
- Da, imi raspunde rece, intorcandu-se spre mine si privindu-ma cu regret in ochi.
- Poti sa-mi faci un serviciu? continui, sperand sa nu-mi pierd increderea asta prosteasca.
- Spune.
Inspir adanc, presimtind ca voi regreta totul cat de curand. Dar trebuie sa o fac, simt nevoia sa-l mai am aproape macar cateva clipe, ultimele clipe…
- Condu-ma la altar.
Multumesc ca postasi capitolu' :D
Ciudat capitol si din nou totul mi se pare putin grabit. Prima parte, pnana la primele stelute, pot spune ca mi-a placut. Ai descris foarte bine tot acel regret pe care il simtea ea si tristetea si tot. Si dupa aceea la fel. Dar la partea a treia m-ai cam pierdut pe undeva pe drum. Am inteles ideea prinicipala, dar parca ai trecut prea repede peste anumite chestii.
In rest a fost ok.
Pot spune ca partea aceea cand se adunasera toti i camera si discutau despre ceea ce urma sa se intample fara sa o bage de fapt in seama pe Lizzie m-a amuzat, dar cred ca acolo puteai descrie ceva mai bine gesturile lor si tonul cu are vorbeau si etc.
Cat despre ideea ei de a il ruga pe Alex sa o conduca la altar, asta deja mi se pare egoism. La cate a suferit baiatul ala pentru ea parca il vad spargandu-se in mii si mii si bucatele, metaforic vorbind, camd o va vedea in rochie de mireasa. Zau ca fata asta si-o face cu mana ei si ii mai raneste si pe cei la care tine pe deasupra.
Greseli de tastare nu am vazut, desi nici nu am fost prea atenta la acest aspect.
Cam atat. Spor la scris si mutla inspiratie :*
@ Leontina, merci pentru comm. Partea a doua a fost mai grabita pentru ca am vrut sa evidentiez oarecum faptul ca actiunea e precipitata(confuzie, alea alea)
Enjoy!


Capitolul IX

Continua sa ma priveasca, desi tind sa cred ca ochii lui vad dincolo de mine, de parca as fi facuta din sticla. Bineinteles. Am reactionat impulsiv, fara sa gandesc. Si asta chiar cand credeam ca m-am schimbat, ca am devenit mai matura si mai stapana pe propriile reactii.
- Daca vrei neaparat sa ma omori, stii ca exista si cutite pe aici, da? ma intreaba brusc.
Ar putea parea o gluma, dar este cat se poate de serios, chipul lui tradand o tristete profunda in timp ce imi analizeaza trasaturile fetei cu o privire tulburatoare. Perdeaua tacerii acopera incet camera, fiecare privind pe fiecare, asteptand un semnal care sa ne faca sa ne miscam. Nu am timp sa stau pur si simplu, dar ma simt ca o statuie, de parca picioarele nu vor sa ma asculte. Din fericire aceasta stare de incordare dispare in momentul in care Alex iese pe usa, trecand pe langa mine fara a-mi adresa vreun cuvant.
Care e problema lui? Sunt destul de sigura ca dupa patru ani sentimentele i s-au mai potolit. As fi destul de fericita sa raman cu gandul ca nu mai simte nimic pentru mine, dar se pare ca lucrurile nu stau asa cum mi le inchipuiam eu.
Ma trezesc din scurta agonie, imbratisandu-i de ramas-bun pe toti, incercand sa ignor ochii inlacrimati ai Joanei si privirea fulgeratoare a lui Eric, al carui unic sprijin este peretele.
- Vii azi sau nu? aud o voce cunoscuta care ma face sa intorc capul. Sta in prag cu geaca mea in mana, privindu-ma cu ochii reci si inexpresivi.
Asta inseamna ca accepta sa mearga cu mine? Poate ca ar trebui sa fiu fericita. Dar o intrebare imi opreste orice tentativa de a zambi. “De ce?”. Simt o nevoie arzatoare sa-l intreb, dar sfarsesc prin a trece pur si simplu pe langa el, indreptandu-ma cu pasi mari spre masina.
Inca nu realizez faptul ca acestea sunt ultimele mele ore petrecute in compania sa, ultima data cand ma pot pierde in voie in oceanul verde din ochii lui. Daca as realiza acest lucru, probabil l-as strange in brate plangand si blestemandu-l pe Allan, pe Williams, pe toti cei care ma opresc sa raman aici, alaturi de omul pe care il iubesc.
Dar adevarul este altul. Nu vreau sa realizez nimic pentru ca asta ar inseamna sa recunosc cat sunt de egoista. A fost alegerea mea sa plec atunci, am ales o moarte lenta, dar sigura. Si atunci? Nu am dreptul sa-l mai iubesc, pentru ca afectiunea mea aduce numai suferinta. Si el nu merita sa indure aceasta suferinta.
Privesc padurea ce se intinde de o parte si de alta a drumului fara sa o vad de fapt, ascultandu-mi bataile inimii. Nu, nu, nu. Fiecare ticait este insotit de o negatie, de ideea ca ceea ce fac nu este bine. Dar trebuie sa fie, stiu ca trebuie. Daca am sa ma… casatoresc cu Allan, voi fi in centrul intregii actiuni si voi putea strica totul. Am sa-i pot salva pe gemeni, pe fratele meu, pe Jo, chiar si pe prefacuta de Caroline. Va fi mai bine pentru toata lumea si am sa pot parasi aceasta lume in pace.
Multimea de reporteri adunati in fata casei imi da impresia ca am ajuns.
- Tot ce trebuie sa faci este sa intri in casa, ii explic lui Alex, buimacit de grupul de oameni cu camere care priveau masina asemenea unor jivine ce-si pandesc prada neajutorata.
Deschid linistita portiera, trecand printre ei ca prin tufisuri, fara a le acorda atentie, in ciuda tuturor intrebarilor care se aud. In momentul in care ma impiedic de un cablu eliberez o injuratura soptita, apucandu-l pe Alex de o mana, cu cealalta prinzand-o pe Melanie si luand-o la fuga, dornica sa ajung mai repede inauntru. Gratie auzului fin detectez cateva bufnituri, inainte ca usa sa se deschida si sa il vad pe Allan caruia nu-i vine sa creada cine se indreapta spre el. Ma opresc pe scari, privindu-l adanc in ochi.
Brusc, ii aplic o pereche de palme peste obrajii inrositi, impingandu-l din calea mea si intrand in hol.
- Pentru ce-a fost asta? ii aud glasul nervos blondului, care isi mangaie portiunea vatamata cu mana, nemaintelegand nimic.
- De drag ce-mi esti, ii raspund nepasatoare, trantindu-ma intr-un fotoliu si aruncandu-i o privire fulgeratoare. M-a intrebat de parca ar fi un ingeras proaspat picat din norisori, care m-a imbratisat cu afectiune la ultima noastra intalnire.
Incerc sa uit pentru o clipa de tot ceea ce ma supara si m-a suparat vreodata, dar totul se prabuseste in momentul in care observ ca Alex si Allan vorbesc. Da, chiar vorbesc unul cu altul. Fara pumni, palme sau orice alt semn ca ar vrea sa se raneasca reciproc. Mi-a scapat mie ceva?
Ma ridic incruntata, dar hotarata sa dezleg misterul. In momentul in care pun clasica intrebare, “Ce faceti?”, doua perechi de ochi se indreapta nedumerite spre mine, de parca as fi spus ceva total nepotrivit.
- Ii multumeam tipului aici de fata ca mi-a deschis ochii, imi raspunde nepasator Allan, de parca ar fi fost cel mai natural lucru din lume.
- Traducerea…
- Cand ti-a luat apararea acum cateva zile mi-am dat seama de multe lucruri. Mi-am dat seama cat de prost puteam sa fiu. Si ca meriti pe cineva mai bun, mult mai bun. Asa ca am hotarat sa merg la nenorocitul ala de psiholog si sa incerc sa-mi rezolv problema.
Am auzit eu oare aceste cuvinte? Se pare ca da. Alex l-a convins atat de usor sa faca ceva pentru care eu ma rog de ani de zile… Ce sa deduc de aici? Ca acest baiat este perfectiunea intruchipata sau ca m-am procopsit cu un inger pazitor cu ochii verzi? Dar nu e bine deloc, ma face sa ma indragostesc de el si mai mult, daca asta e posibil.
De ce nu puteam ramane o fata ca toate celelalte? De ce nu puteam duce o viata anosta, sa imi gasesc un baiat simpatic cu care sa ma casatoresc, sa lucrez intr-un micut orasel din America si sa am o familie fericita?
Dar intrebarea cea mai importanta este alta. Mi-ar fi placut mie o astfel de viata? Si raspunsul este nu. Pentru ca daca n-as fi trecut prin toate greutatile acestea, nu l-as fi cunoscut. Pentru el, tot chinul merita. Dar pana si fericirea adusa de existenta sa va fi spulberata astazi, cand va trebui sa spun “Da” unui strain pe care inima mea il accepta doar ca prieten.
De multe ori ma intrebam cum ar fi fost daca Alex ar fi fost cel cu care urma sa ma casatoresc. I-as fi spus da? Cu siguranta ca la acel moment era unicul raspuns, dar dupa ce am aflat ca sunt pe ultima suta de metri, mentalitatea mi s-a schimbat. Chiar si in aceste ultime zile am incercat sa fiu cat mai rece fata de el ca sa nu sufere. Sa nu se ataseze din nou de mine si apoi totul sa se destrame in fata lui. Mai sunt doar trei luni…
- Megan a zis sa mergi in camera ei, acolo sunt toate coafezele, make-up artistele si… tipele alea care trebuie sa te aranjeze.
Megan… Intr-o buna zi o voi omori pe fata asta. Pufnesc dispretuitoare intrand in camera mea. Rochia este pe pat, exact acolo unde am lasat-o. Perfect asa. O privesc nostalgica, gandindu-ma cata tristete imi va aduce tot ce tine legat de ea. Lucruri care inainte m-ar fi bucurat. Un sot, un copil, o casa… Tot ce-si poate dori o femeie.
Imbrac rochia, apoi imi prind parul intr-un coc dragut, putin cam stramb. Imi admir reflexia in oglinda, cercetand cu atentie trandafirii brodati pe corset si dantela fina ce invaluie rochia de la brau in jos. Intreaga tinuta e superba, desi s-ar putea sa ma impiedic. Imi pun totusi pantofii albi cu toc si ies din camera, dupa cinci minute de chin. Ma opresc in fata scarilor, ascunzandu-ma ca sa cercetez ce se afla la parter.
Colturile gurii mi se ridica intr-un zambet cand il vad pe Alex imbracat la patru ace, dar cu parul ciufulit si papionul stramb. Degeaba incearca Melanie sa il aranjeze, nu vrea sa stea si pace. Alaturi, Megan incearca sa-i prinda parul ingerasului meu, dar in zadar. Doar Allan arata impecabil, cu costumul negru venindu-i perfect.
Inspir adanc pentru a-mi abtine cateva lacrimi ce ameninta sa-mi paraseasca ochii. Oricat de bine ar arata blondinul, nu-mi pot lua privirea de la Alex. Pentru ca el este cel pe care il vreau si pe care il iubesc din toata inima. Imi ridic putin rochia, coborand incet scarile sub privirile contemplative ale tuturor.
Bineinteles ca, intr-o clipa de neatentie, calc stramb, incepand sa alerg pe scari pentru a-mi recapata echilibrul. Sunt prinsa la timp, tinuta mea ramanand intacta. Imi ridic ochii pentru a-i privi mai bine pe ai lui. In spatele acelui verde coplesitor se ascunde un amalgam de sentimente de nedeslusit pentru mine. Ma indepartez putin, simtindu-ma in centrul atentiei. Daca evenimentul nu e unul fericit, macar aparentele sa fie frumoase, nu-i asa?
- Esti incurabila, isi incepe monologul Megan, trecandu-si mana prin parul saten, usor buclat.
Nu o ascult, fiind deja obisnuita cu nemultumirile ei. Doar pentru ca urmeaza sa devin o Carter, asta nu ma obliga sa am un comportament impecabil. Elizabeth Carter… Niciodata nu mi-a placut cum suna numele asta. Ii lipeste caldura, acel sentiment unic pe care trebuie sa-l ai in familie.
Imi simt mana sarutata bland. Il observ cu atentie pe Allan care si-a ridicat privirea intunecata spre mine, zambind cordial.
- Arati minunat, milady.
Vocea lui imi gadila urechile, fiecare inflexiune calda a ei creandu-mi mii de ganduri, confuze, contradictorii si schimbatoare. Logodnicul meu, proaspat vindecat si schimbat pentru totdeauna. Din cauza lui Alex. Orice as face gandurile mele se indreapta spre el, contopindu-se intr-unul singur, clar si definitiv: il iubesc.
- Lizzie, incep sa inteleg de ce tii neaparat sa te conduc, dar nu cred ca sunt in stare sa te prind de fiecare data cand cazi, imi spune vizibil amuzat.
Replica lui poate avea multe intelesuri mult mai profunde decat faptul ca tine loc de stalp cand sunt impiedicata. Intotdeauna m-a sustinut in momentele mai grele, si se poate ca, in ciuda parerii mele, acesta sa fie cel mai greu.
- M-am inselat…, soptesc printre suspine, incercand sa nu izbucnesc in plans. E tragic ce mi se intampla, desi mi-am facut-o cu mana mea. M-am inselat crezand ca o sa fie simplu, totul o sa fie usor si aceasta zi o sa se termine repede, continui trista, privindu-mi inelele, unul care simbolizeaza trecutul meu si celalalt viitorul, mai aproape acum.
- Daca te consoleaza, si eu m-am inselat de curand.
- Cand? ma trezesc intreband curioasa, dornica sa aflu la ce se refera.
- Cand? In clipa in care am crezut ca nu pot privi cu dragoste o femeie in rochie de mireasa.
Am ajuns :D Hmm, interesant acest capitol, chiar daca prea multe nu s-au intamplat.
Cred ca ceea ce m-a amuzat cel mai mult aici a fost faptul ca brusc Alex si Allan par sa se inteleaga si ca din cauza baiatului nostru viitorul sot s-a decis in sfarsit sa-si rezolve problemele. Macar atat avand in vedere ca Lizzie nu va fi niciodata fericita alaturi de el.
Pai, actiunea a fost ok, nici prea grabita nici prea lenta, cu dialogul stai destul de bine, iar descrierea, ei bine, am eu ce am cu ea, dar in mare e ok. Mi s-a parut ca ar mai fi trebuit adaugat ceva la acest aspect, dar in acest moment nu imi pot sa prea bine seama ce anume :-? O sa iti spun in momentul in care imi voi da seama :]]
Greseli de tastare nu am vazut, iar mie de obicei imi sar in ochi. Deci e bine.
Hmm, ce as mai putea sa spun? Nu prea se intampla multe, iar eu una astept cu nerabdare momentele acelea de care mi-ai povestit me mess :] Sper sa nu mai fie mult pana atunci. Si daca mai e atunci voi astepta.:]]
Cam atat, succes in continuare :*
Draga Miruna,
O sa incerc sa ma prefac ca n-am vorbit cu tine pe mess.
Mi-a placut capitolul la fel de mult ca de obicei. Tot enervant a fost si asta. Faza in care Allan spune ca s-a hotarat brusc sa mearga la psiholog a fost cireasa de pe tort. Stii, contrar parerii generale, ciresele care se pun pe tort au gust ciudat si nici macar nu sunt cirese.
De vreo 10 capitole tot spun ca ma las de citit. Dupa cum vezi, inca nu s-a intamplat asta. In concluzie, ai talent! Tine-o tot asa si nu-i baga in seama pe desteptii pe care ii enerveaza ce scrii tu si care intamplator si-au uitat parola de la cont asa ca intra pe al colegei de banca.
PS: Daca asta e considerat spam, nu va luati de Lolita*. Vinovata e numai Googga.
Bun, stiu ca nu am mai trecut de mult pe aici si imi pare foarte rau dar in ultima vreme am foarte putin timp liber si de aceea nu am trecut nu garantez ca ma voi revansa da voi incerca sa nu mai las in urma chiar atat de multe capitole, acum revenind, replica lui Alex, ultima din acest capitol, a fost cel mai dulce lucru pe care il poate spune un baiat. Am vazut ca teai mai inbunatatit si ai inceput sa descrii mai mult si mai frumos, ce-i drept imi place cum a evoluat fic-ul pana acum si deabea astept sa vad cum va continua deci vreau sa stii ca daca nu las com asta nu inseamna ca nu citesc capitolele. Nu prea stiu ce as mai putea spune deci eu iti urez spor la scris si deabea astept capitolul >:< :D bye bye :*
Avalansa de comentarii ;)). Multumesc mult pentru ele, la multi ani la toata lumea(primul capitol pe anul asta :>)!


Capitolul X

Raspunsul lui mi-a pus capac. Am renuntat pur si simplu, lasandu-ma in voia sentimentelor si adapostindu-ma in bratele lui, in timp ce lacrimi mari imi parasesc ochii tulburati. Sunt obligata sa reneg tot ceea ce simt cu adevarat din cauza unui plan stupid. Nu imi permit luxul de a fi vulnerabila nici macar o clipa, si totusi iata-ma aici, plangand ca un copil in bratele omului la care tin.
Cu coada ochiului o pot vedea pe Megan, care ne priveste trista, dar fara puterea de a face ceva, in timp ce Allan a tras-o pe Melanie deoparte si vorbeste cu ea insufletit. Oare ce l-a apucat si pe el?
Doar Alex sta nemiscat, cu bratele stranse in jurul corpului meu firav. Ii prind costumul in pumnii mici, agatandu-ma de el cu disperare si suspinand neincetat cand ii aud bataile inimii. Ma iubeste si il iubesc, sau cel putin asa cred. Ce e gresit in asta?
- Liz, nu-mi place sa te vad asa, il aud deodata pe blondin. Nici eu nu vreau cum nici tu nu vrei, dar nu avem ce face. Daca dorim sa salvam pe… toata lumea, trebuie sa ne asumam responsabilitatea. Dar o sa trecem prin asta impreuna, asa ca incearca sa-ti revii. Trebuie sa plecam, incheie acesta cu glas scazut, punandu-mi mana pe umar in semn de consolare.
- Mai lasa-ma doar o clipa, ii raspund fara putere, lipindu-ma mai tare de Alex si inspirandu-i parfumul ce-mi aminteste de toate clipele frumoase petrecute alaturi de el, clipe care nu se vor repeta niciodata.
Simt nevoia sa-l am alaturi de mine pentru totdeauna. Daca as putea as opri timpul in loc, ca sa raman in imbratisarea lui o eternitate… Dar nu se poate, asa ca ma indepartez usor, stergandu-mi fata cu palmele reci, simtind cum alte zeci si zeci de lacrimi continua sa se rostogoleasca pe obrajii trandafirii.
E timpul sa inceapa teatrul. Cel mai fericit cuplu din lume, in direct, in premiera si pentru totdeauna… O prostie. O minciuna in care ma afund de patru ani incoace. Dar se pare ca astazi voi da cu fundul de pamant, in sfarsit.

***
- Ma intreb cum o sa fie. Fara tine, fara Eric, Jo, Michael… Nu am sa pot face fata, continui deznadajduita, inaintand cu pasi lenti si gratiosi spre usa catedralei si privind nostalgica doi ochi verzi, de smarald topit.
Vorbesc singura de un sfert de ora, plangandu-mi de mila ca un copil mic ce realizeaza ca nu-si va mai recupera vreodata jucaria preferata. El nu spune nimic, lasand tacerea sa domneasca in voie. Cuvintele ar fi de prisos pentru a descrie drama prin care trecem, noi si legatura noastra speciala. Doar mergem impreuna, fiind urmariti de zeci de oameni pentru care ziua aceasta este stirea anului. Trebuie sa castige si ei o paine… dar nu din suferintele altora. Dar ce tot spun? Toata lumea crede ca asta e cea mai fericita zi a vietii mele.
Usile impunatoare din lemn sculptat se deschid in fata noastra, lasandu-ne cale libera. Alex imi intinde mana in modul clasic, dar, in loc sa i-o inconjor cu a mea, imi incrucisez pur si simplu degetele cu ale lui, strangandu-l. Cred ca e prima oara cand ne tinem de mana. Si ultima, din pacate. Imi retin un suspin, incercand sa afisez o fata cat mai senina.
Timpul parca sta in loc in timp ce ne indreptam spre altar sub privirile contemplative ale tuturor invitatilor, oameni importanti pe care nu-i cunosc si de care nu-mi pasa catusi de putin. Ochii mei exista acum doar pentru a-i observa chipul trist, pentru a crea o imagine pe care sa o pastrez ca pe o comoara. Trei luni…
Ajung in dreptul lui Allan mai repede decat mi-as fi dorit, desprinzandu-mi mana din stransoarea lui Alex. S-a terminat. Acesta este sfarsitul povestii noastre.
- Ne-am adunat astazi aici pentru a…
Vocea de tenor a preotului ma face sa ma cutremur, realizand ca totul e pentru mine, dar si impotriva mea. Minutele trec, inima imi bate din ce in ce mai tare, in timp ce dintii imi sunt inclestati pentru a opri suspinele sa-si faca loc pe buzele mele. Fiori reci imi strabat intregul corp, care incearca sa se razvrateasca. Fiecare bataie a inimii imi trimite o durere aspra in piept. Incerc sa ma inving singura.
In mai putin de o ora am sa fiu o femeie casatorita. Dar, inainte de asta, va trebui sa rostesc cel mai dureros cuvant din viata. “Da.” Odata ce voi accepta sa imi unesc destinul cu al lui Allan, drumul se va termina, ramanand doar o prapastie in care ma voi prabusi incet.
- Allan Carter, o iei in casatorie pe Elizabeth Williams, sa-ti fie…
Incerc sa-mi iau gandul de la vorbele preotului, nu vreau sa aud intregul proces de distrugere a sufletului meu. Imi simt mana stransa cu putere si ridic privirea, citind un “Va fi bine.” pe buzele blondinului, care rosteste imediat dupa un “Da.” soptit. Nici pentru el nu e mai usor, stiu. Incearca sa ma ajute sa-mi revin, desi nu este intr-o stare mai grozava decat a mea. Zambesc incet, incuviintand din cap, dandu-i curaj. Vom trece si peste asta, trebuie sa o facem. De dragul persoanelor importante din viata mea. De dragul lui Alex si al fiicei noastre, de dragul fratelui meu, de dragul tuturor. Impreuna vom fi mai puternici.
- Il iei in casatorie pe Allan Carter?
Pierduta printre ganduri, nu am remarcat ca este randul meu sa consimt. Respiratia mi se taie si raman ca o statuie, privindu-l neincrezatoare pe batranelul din fata mea. Desi nu are nicio vina, il urasc. Il urasc din toata inima. Urasc pe toata lumea care e aici, bucurandu-se in naivitatea ei de chinul meu, nestiind adevarul. Ce sa fac, ce sa fac? Este momentul decisiv, finalul. Sau poate doar un nou inceput.
Si daca as spune “nu”? Ce s-ar intampla atunci? Nici nu vreau sa ma gandesc, desi ispita este foarte atragatoare, indemnandu-ma sa fac ceva ce nu se intampla nici in filme. Este totusi o alternativa. Sa refuz asa ceva, sa dezlantui Infernul …
Oftez. Este momentul in care trebuie sa devin responsabila. Totul este in mainile mele, eu am puterea. Cu cat voi fi mai aproape de Williams, cu atat mai usor va fi. Voi controla intreaga situatie, pentru ca planul sa esueze lamentabil. Voi face ceea ce trebuie sa fac.
- Da.
Ok, am ajuns.
Deci, cei doi s-au casatorit. Pentru un moment am fost convinsa ca Lizzie va spune nu si va strica tot planul pe care si-l facuse pana atunci, dar se pare ca a reusit sa reziste ispitei.
Destul de scurt capitolul, iar multe nu prea se intampla in ultimul timp, dar presupun ca in curand lucrurile o vor lua din loc.
Actiunea nu e grabita, nici nu prea avea cum sa fie.
Descrierea, hmm, aici parca mergea descris mai mult. Sentimentele lui Lizzie puteau fi accentuate ceva mai mult avand in vedere faptul ca e clar ca e total nefericita si ca nu-i place deloc situatia in care se afla, dar pe care trebuie sa o suporte de dragul de a-i salva pe cei la care tine.
Greseli nu am vazut la tine de ceva vreme deci e bine.
Asa, am insa o nelamurire. Cand vorbea Allan cu ea:
Liz, nu-mi place sa te vad asa, il aud deodata pe blondin. Nici eu nu vreau cum nici tu nu vrei, dar nu avem ce face. Daca dorim sa salvam pe… toata lumea, trebuie sa ne asumam responsabilitatea. Dar o sa trecem prin asta impreuna, asa ca incearca sa-ti revii. Trebuie sa plecam, incheie acesta cu glas scazut, punandu-mi mana pe umar in semn de consolare.
Sa inteleg ca si el vrea sa-l opreasca pe tatal vitreg a lui Lizzie(mereu ii uit numele) si ca e de partea lui Lizzie? Eu pana acum am avut impresia ca lui nu-i prea pasa, sau ma rog, ca nu stie de planul ala si de ceea ce are Lizzie de gand sa faca.
Cam atat am avut de spus, astept continuarea, multa inspiratie!
Leontina >:D<, saru'mana pentru comm si pentru ca citesti in continuare.


Capitolul XI

Bineinteles ca agonia nu putea fi scurtata, preotul incepand sa tina o predica mare cat o zi de post inainte de a ne declara casatoriti. Sa se termine odata, inima mea e deja facuta tandari, dar cat sa mai reziste bietele bucati ramase? Ma bufneste plansul, dar incerc sa ma abtin. Ar putea fi interpretate drept lacrimi de fericire, si nu vreau asta. Daca am sa rezist pana cand voi auzi “ Prin puterea cu care…”, asa cum e in filme, atunci va trebui sa mi se ridice o statuie.
Intorc putin capul si imi dau imediat seama ca a fost o idee proasta. Melanie, iubitul meu ingeras, plange intr-un mod sfasietor, in ciuda tuturor incercarilor lui Alex de a o face sa inceteze. Chiar atat de oribila i se pare toata scena asta? Imaginea celor doi imi inspira mila, stiind ca e numai si numai vina mea. Continui sa ii privesc, dar in momentul in care ochii mei ii intalnesc pe ai lui Alex, in momentul in care ii vad chipul trist si zambetul ce incearca zadarnic sa ma incurajeze… Cedez.
Ce-ai facut, Elizabeth Williams? Cum ai putut accepta asa ceva? O clipa. Tocmai m-am autodenumit Williams. Adevarul este ca nu mai pricep. In ultimii patru ani, purtand numele asta, am fost o persoana foarte responsabila. Cea mai stralucita minte a Marii Britanii. Hai lasa-ma, nu am crezut asta niciodata cu adevarat. Dar statisticile nu mint, asa ca a trebuit sa ma acomodez cu “functia” mea. Intotdeauna luand deciziile corecte, intotdeauna prezicand ceea ce urma sa se intample in politica. Dintr-un dusman de moarte, Williams ajunsese sa ma considere cu adevarat fiica lui, aratandu-si increderea si sfatuindu-se cu mine in orice problema.
Am remarcat un lucru destul de ciudat. Printre mutantii mei sunt atat de copilaroasa, exact ca la saptesprezece ani, si asta fara intentie. Acel loc imi da sentimentul ca sunt acasa si ma pot comporta cum vreau, cand vreau. Nu ma mai simt stapana pe situatie, imi pierd maturitatea, devenind acea adolescenta neastamparata pentru care viitorul este mereu incert. Acolo sunt Elizabeth Black.
- Asta e! rabufnesc dintr-o data, elucidand misterul care mi-a framantat mintea atata timp si il privesc pe preot ca si cum ar trebui sa inteleaga ceva. Un zambet urias imi lumineaza chipul, asa ca imi continui teoria cu voce tare. Acum cateva minute, Elizabeth Williams a fost cea care a zis “da”. Dar ea nu exista. Ceea ce inseamna ca eu, care nu sunt ea, pot spune “nu”. Doamne, cat de simplu era! Si cand te gandesti ca am descoperit asta de-abia acum, cand eram gata-gata sa ma casatoresc cu el, adaug batandu-ma peste frunte si fluturandu-mi demonstrativ mana in directia lui Allan.
Blondinul ma priveste o clipa buimac apoi, intelegand esentialul, ma imbratiseaza brusc, soptindu-mi un “Multumesc” la ureche si strangandu-ma cu putere pentru cateva clipe. Apoi isi da jos sacoul si mi-l pune pe umeri, anuntandu-ma ca ar fi momentul s-o iau la fuga. Incep sa rad, ascultandu-i sfatul. Pe la jumatatea drumului spre iesire privesc in urma, singurul lucru pe care il vad fiind zambetul siret de pe chipul Melaniei. Ea! A… a planuit totul?! Asa parinti, asa copii, constat fara pic de uimire, zambind in momentul in care ii intalnesc privirea lui Williams, unica furioasa din incapere. Toti ceilalti ma privesc c-un fel de compasiune, ca un “A innebunit” nespus.
- Iti returnez eu asta mai incolo! ii strig blondinului, aratand spre sacoul ce-mi acoperea umerii.
Ajung afara. Multimea de jurnalisti ma priveste de parca as fi vreo fiinta extraterestra. Dar, imediat ce realizeaza pe cine au in fata, incep avalansa de intrebari, fara a-mi da ocazia sa scap. Putina lumina data de soarele ascuns printre nori imi este luata, tot ce pot vedea fiind camerele de filmat si microfoanele.
- Allan va va spune tot ce e nevoie, le comunic grabita, rupandu-mi rochia pana deasupra genunchilor. “Dumnezeu fie cu tine, amice”, continui in minte, realizand ca va trebui sa alerg tot drumul pana acasa. La naiba cu cheile de la masina!
Ma gandesc amuzata ce explicatie vor primi reporterii despre faptul ca cea mai importanta mireasa a anului alearga cu o viteza neomeneasca si cu rochia pe jumatate rupta prin tot orasul. Bietul meu fost viitor sot va trebui sa dea dovada de o creativitate inedita pentru a face intreaga scena sa para logica.
Nu pot sa cred ce am facut. Am spus pur si simplu “Nu” la altar. Asa ceva nu vezi nici in filme. Sper doar ca Williams nu va innebuni in asemenea hal incat sa-si grabeasca operatiunea si sa strice tot. Avem mult teren de recuperat si nu putem pierde din timp.

***
- Iuhuuu! Dar a fost la limita!
Privirea lui Andrew ma face sa zambesc, dorindu-mi sa repet exclamatia de adineaori, dar tot ce iese este un oftat. Ma sprijin sfarsita de umarul lui Michael, ridicand mana cand simt ca cineva se pregateste sa deschida gura. Rasuflu sacadat de cateva ori, incercand sa recapat controlul asupra batailor inimii mele, dar in zadar. Nu-mi mai simt picioarele, ca urmare a milelor alergate. Mi-am pierdut indemanarea, din cate se pare.
Imi trec mana prin par, inlaturand restul de voal pe care il gasesc, apoi afisez un zambet inocent, de parca ar fi fost cel mai natural lucru pe care il pot face.
- Tu nu trebuia sa fii intr-o biserica acum? ma intreaba antrenorul, ridicand nedumerit o spranceana.
- Si trebuia sa fiu casatorita, dar ia te uita! Nu sunt, ii raspund cu jumatate de gura.
Probabil sunt intr-un fel de stare de soc acum, adrenalina zburandu-mi prin vene pentru a ma impiedica sa lesin. Daca mai asteptam un minut sau doua, n-as mai fi putut sa fac nimic. Am fi fost declarati casatoriti si as fi ramas prinsa intr-o colivie prea stramta pentru personalitatea mea.
Exista o singura persoana pe care vreau sa o vad acum. Sau doua. Un gand ma cuprinde deodata, impietrindu-ma. Daca n-au reusit sa fuga? Nu, asta n-ar putea sa se intample. Allan i-a ajutat, cu siguranta. Imi las capul intr-o parte, analizandu-mi rochia ciopartita, ca a unei mirese din filmele de groaza la care obisnuiam sa ma uit. Un sentiment de mila ma acapareaza, facandu-mi gandurile sa se indrepte spre blondinul pe care l-am parasit la altar. Desi nu a parut prea trist, ba din contra. In fond, cine ar vrea sa se casatoreasca cu o tipa care mai are doar trei luni de trait?
- Lizzie!
Ma intorc cu totul, marind ochii, cu gura intredeschisa de uimire si bucurie. Dupa o clipa de ezitare o iau la fuga, aterizand in bratele sale si trecandu-mi mainile dupa gatul sau, ridicandu-ma pe varfuri pentru a-i cuprinde buzele intr-un sarut. Cat mi-au lipsit, dulceata lor, caldura lor care ma cuprinde cu totul, facandu-ma sa ma topesc intr-o mare de fericire! Ii pot simti uimirea, felul in care l-am luat pe nepregatite. Dar, imediat ce intelege intreaga situatie, ii simt mainile cum ma inconjoara, unindu-ne trupurile. Inima ameninta sa-mi iasa din piept, dar ii ignor protestele pana in clipa in care raman fara aer. Rasuflu o clipa, unindu-mi din nou buzele cu ale sale, formand un alt sarut plin de dorinta. Sunt ca un lup infometat ce-si savureaza hrana. Cand am devenit dependenta de gustul sau? Nu-mi pasa. Este atat de dulce, poate prea dulce…
Confuzia pune stapanire pe amandoi, privindu-ne cu obrajii in flacari, de parca am fi facut ceva rau. Pai chiar am facut ceva rau, mai ales eu. Si am sa platesc mai tarziu, dar pana atunci vreau sa-l mai am aproape, doar pentru mine. Nu stiu ce sa spun, dar poate ca nici nu e cazul sa vorbesc. Simpla lui prezenta spune totul, fiind destul de semnificativa pentru mine. In fiecare zi a ultimilor ani m-am gandit nostalgica la datile cand ma cuprindea in brate, oferindu-mi senzatia ca sunt protejata de toate relele din lume. Si acum pot simti din nou acest lucru, aici, intr-un loc pustiu unde unicul sunet este acela al picaturilor de apa ce se sparg imprejurul nostru.
- Alergi al naibii de repede, aud vocea subtire a Melaniei, care ne priveste cu ochii sclipind intr-un fel nou, necunoscut mie in timp ce-mi intinde geanta pe care, in graba, am uitat sa o iau.
- Si tu esti o actrita a naibii de buna si eu nu mai comentez, ii reprosez pur si simplu, ridicand-o in brate si sarutand-o pe frunte. Multumesc, e tot ce pot adauga, observand cum un zambet micut ii lumineaza fata.
- Cu placere, imi raspunde incurcata, dandu-si suvitele aurii din ochii de smarald si rosind. Daca nu faceam nimic, ai fi regretat, stii prea bine.
Am aprobat din cap, gandindu-ma la toate reprosurile pe care mi le-as fi facut daca as fi renuntat la libertatea mea astazi. O las jos, promitandu-i lui Andrew ca ii voi explica toata situatia imediat ce ma schimb. Ochii lui au picat imediat pe rochia mea sfasiata, apoi mi-a facut semn sa merg sa ma imbrac corespunzator. I-am tras pe Alex si pe Melanie dupa mine, fara a fi atenta la exclamatiile de pe fundal.
Fruntea imi arde, desi restul corpului tremura. “Sper doar ca n-am racit”, imi spun in timp ce imbrac un trening calduros, inlocuindu-mi rochia ce musteste de atata apa. Cand ma intorc in camera observ ca Alex plecase deja, asa ca ma asez langa Melanie. E timpul pentru interogatoriu.
- Cum ati scapat? incep grabita, neluand in seama expresia confuza a ingerasului meu.
- Allan a tinut ocupat pe… pe toata lumea de fapt. Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost faptul ca radea in hohote cand ti-ai rupt rochia.
Tipic. Dar i-a ajutat sa scape si asta e tot ce conteaza momentan. Cine stie, poate pana la urma oamenii chiar se pot schimba. Pornesc direct spre sala de conferinte, constienta ca acolo s-a adunat toata lumea, gata sa ma asculte. Intru incet, auzind mai multe “Ssst!” nervoase, asa ca imi indrept privirea spre televizor. Iar stiri.
- Este o agitatie de nedescris aici, doamnelor si domnilor. Se pare ca viitoarea mireasa a fugit pur si simplu, lasandu-i pe toti invitatii intr-o ceata totala. Vom incerca sa obtinem mai multe amanunte de la domnul Allan Carter, desi acesta nu e dispus sa faca declaratii momentan.
Ceea ce a urmat mi-a trezit un zambet. Pe ecran am aparut tot eu, in rochia pe jumatate rupta, alergand cu o viteza supraomeneasca pe strazile din jurul catedralei, urmarita de o turma de reporteri. Par atat de… salbatica in clipul acela, de parca as fi scapata de la zoo. Incet, zambetul mi se transforma intr-un ras zdravan si… molipsitor.
- Sunt mi-nu-na-ta, reusesc sa silabisesc intr-un final, accentuand fiecare litera ce prindea contur pe buzele-mi trandafirii.
- Da, esti. Esti de-a dreptul ex-tra-or-di-na-ra, ma imita Andrew, desi pe chipul lui pot citi reprosul. Cum crezi ca se va explica faptul ca ai luat-o la fuga in viteza a cincea, depasind si cateva masini in drumul tau?
- Se ocupa Allan cumva, ii raspund plictisita, dand din mana ca sa-l fac sa taca. Dupa ce si-a dat ochii peste cap, brunetul a iesit pur si simplu, starnindu-mi rasul cu mersul acela apasat si plin de stres. Omul asta trebuie sa ia o pauza, continui dand din cap dezabrobator.
Am revenit ^^
Deci, in acest capitol s-au intamplat cateva lucruri destul de neasteptate... Cum ar fi acea, sa zicem, realizare a lui Lizzie legat de faptul ca poate sa spuna "nu" si sa scape de acea nunta. Ok, sunt fericita ca ea a gasit acea solutie, ca sa spun asa, dar nu prea am inteles rationamentul, nu in totalitate. In fine, sunt fericita pentru ea, deci trecem peste.
Asa, acum legat de fetita ei, am inteles ca tu ai vrut ca ea sa fie mai matura decat prevede varsta pe care o are, dar parca e prea matura, iar asta, nu stiu, dar parca pare prea mult. Pe mine ma duce cu gandul ca fetita aia ori a avut parte de ceva experimete, ori are ea ceva mai deosebit, ca altfel nu-mi explic.
Cat despre Lizzie... deja nu mai stiu ce sa spun. A trecut cred prin prea multe deoarece nu a parut ca s-a gandit prea mult inainte de a-si rupe rochia si de a o lua la fuga, lasand pe seama lui Alan toate explicatiile. Iar faptul ca a fugit pur si simplu ma face sa fiu curioasa in legatura cu ce se va intampla mai departe deoarece, ei bine, si-a cam distrus minunatul plan pe care il avea,iar acum lucrurile nu pot decat sa mearga din ce in ce mai prost.
Acum, la descriere cred ca puteai mai mult. Adica, ai fi putut descrie mai mult actiunile lor, gesturile, mimica, cred ca s-ar fi inteles mai bine anumite scene. De asemenea, puteai mai mult si la descrierea sentimentelor. Ma refer aici mai mult la prima parte a capitolului, atunci cand Lizzie vorbea despre nunta si despre momentul in care urma sa fie declarati casatoriti, cam pana la cele trei stelute. Si dupa aceea ar mai fi mers, dar parca aici era ceva mai important. Ai avut si capitole in care ai transmis mai bine tot ceea ce simtea Lizzie.
Dialogul a fost ok, aici nu am ce comenta. Iar greseli nu am vazut.
M-am amuzat ultima parte a capitolului, mai ales faptul ca pe Lizzie nu parea sa o intereseze modul in care vor evolua lucrurile si reactia lui Andrew.
Cam atat, astept sa se mai limpezeasca apele si sa vad ce anume urmeaza.
Succes in continuare!
Leontina, multumesc de comentariu! ^^

Capitolul XII

Restul zilei am incercat sa le explic tuturor cum sa foloseasca un pistol fara sa se impuste in cap. In ritmul asta, nu cred ca voi apuca sa ii invat cum sa traga fara sa omoare victima. Si asta este rau, pentru ca nu am chef sa ciopartesc toate trupele tarii. Poate mai avem nevoie de ele, cine stie?
Tocmai am fost anuntata ca este cineva care vrea sa vorbeasca cu mine, asa ca am deschis plictisita conferinta.
- Buna seara, fosta mea viitoare sotie.
Zambetul cald al lui Allan ma inveseleste imediat, facandu-ma sa-i raspund cu un “Buna” entuziasmat si sa incep sa-i multumesc pentru tot ce a facut astazi pentru mine.
- Ok, ok, am inteles, sunt un om de milioane, stiu… Dar, in timp ce tu te distrezi refuzand tipi de milioane in fata altarului, aici totul e vraiste.
- Te omor, Liz, iubita mea.
De unde a aparut si Megan? Si bineinteles ca nu a putut incepe decat cu o amenintare de toate frumusetea la adresa persoanei mele. O pot intelege, fiind perfect constienta de haosul pe care l-am creat astazi. Dar nu pot spune ca regret. Din contra. Sunt chiar mandra de ceea ce am facut.
Felul in care ma privesc amandoi, cu o fericire ce li se citeste in ochi, mi se pare de-a dreptul ciudat. De ce? Pentru ca, in primul rand, unul dintre ei a fost lasat balta in fata a sute de oameni astazi. Si celalalt are de suferit din asta, asa ca nu vad unde este marea bucurie.
- Am sa o scurtez, special pentru tine. Ingerul de frati-miu a planuit intreaga scena cu preaiubitul tau copil. Si, dupa cum se poate observa, a mers. Doar o mica problema a intervenit: tatii nostri si-au iesit din minti. Williams e in stare de soc iar tata se plimba in cerc in gradina, aruncand si lovind tot ce-i iese in cale. Te poti astepta la orice, aici e un iad total, incheie satena privindu-ma cu ochi scanteietori.
Deci Melanie si Allan au pregatit totul. Eram cat se poate de sigura. Din pacate nu am avut timp sa discut cu blondina mea cea mica, asa ca nu am putut sa elucidez intregul mister. Cad pe ganduri o clipa, intrebandu-ma ce i-a determinat sa dea peste cap intreaga nunta, planuita in cele mai mici amanunte in ultimul an. Presupun ca lui nu i-a convenit ideea de a se casatori cu mine, dar care a fost problema ingerasului?
- Um, Milady… Vroiam sa te intreb daca tipul ala, Alex, si restul “mutantilor” tai stiu ca nu prea… mai ai timp, ii aud vocea sparta blondinului, care priveste in alta parte.
Dau din cap in semn de negatie, nescapand pana cand nu promit ca le voi spune cat mai curand cu putinta, desi planul meu era ca ei sa nu afle deloc. Dar are si Allan dreptatea lui. Daca ar afla ca eu stiam ca o sa mor, ar urma sa-mi poarte pica pentru eternitate. Oricum imi vor purta pica sau mai rau, dar ar trebui macar sa fiu sincera. Le urez noapte buna si mult succes celor doi, indreptandu-ma spre camera mea unde sper ca pot avea o discutie cu micutul meu inger blond.

***
- De ce ai facut asta? o intreb pentru a patra oara pe Melanie, care continua sa ma priveasca cu sprancenele arcuite. Intr-un final, la insistentele mele, deschide gura, scotand tot adevarul la iveala.
- Nu-mi place mie prea mult de Alex, dar cand… cand te-am vazut cat de trista erai si cum ii plangeai in brate, mi s-a facut mila de voi. A devenit clar si pentru mine ca il iubesti si ca nu meritati sa fiti despartiti. Oricum asta se va intampla in cateva luni, dar mi-am zis ca in acest timp ramas ati putea fi impreuna si ai putea… stii tu, sa mori impacata, imi raspunde soptind ultimele cuvinte cu o voce tremuranda.
Felul in care priveste lucrurile m-a lasat de multe ori cu gura cascata, dar acum parca mi-a depasit asteptarile. Intotdeauna m-am intrebat daca o va afecta intr-un fel pierderea mea, dar din atitudinea ei deduceam mereu ca nu. De fapt, mereu am crezut ca este o mica regina de gheata, pentru ca niciodata nu a parut sa observe existenta sentimentelor pe aceasta lume. Si iata-ma aici, acum, cu inca o teorie data peste cap. I s-a facut mila de noi. Mila, ei! Asta chiar este impresionant.
Melanie a fost intotdeauna o fire rece. Recunosc, am si eu partea mea de vina in tot comportamentul ei, pentru ca nu am putut sa o educ in spiritul iubirii si intelegerii intre oameni, din motive lesne de inteles. Dar, se pare ca, trecand peste bariera pe care si-a creat-o, fetita asta a descoperit ca are si ea sentimente. Din pacate, descoperirea are loc in cel mai nepotrivit moment, pentru ca aparitia simtamintelor acestora ar putea sa o faca sa sufere. Tot din vina mea, bineinteles.
“Sa mori impacata”. Nu stiu cum, dar pana acum nu am rusit sa descopar cu adevarat ce inseamna moartea. Am crezut ca o sa fie simplu, am sa inchid ochii si a doua zi nu-i voi mai deschide. Nu sunt genul de om care crede in viata de apoi si toate lucrurile de acest fel dar, presupunand ca ele exista, imi va fi oare dor de viata asta? Acum o luna raspunsul ar fi fost nu. Singurul lucru care ma impiedica sa renunt la acest dar numit viata mai devreme a fost fiica mea.
Dar ce as raspunde acum? Cred ca as spune “Da.”. Pentru ca imi va fi dor de ea, de Alex, poate chiar si de Allan. Si-am sa ma simt vinovata ca i-am facut sa sufere din purul meu egoism.
“ In acest timp ramas”. Din nou, copilul are dreptate. Ar trebui sa profit cum pot de cele trei luni ramase, dar nu in felul in care crede ea. Inca de cand m-am intors, am incercat sa fiu cat mai rece fata de Alex, ca sa fac despartirea mai usoara. Sa-i dau sperante ar fi cel mai urat lucru pe care l-as putea face. Ceva ce as regreta cu adevarat. Asa ca voi continua sa il indepartez de mine.
Imi scutur incet capul, alungandu-mi gandurile deznadajduitoare si straduindu-ma sa afisez un zambet cat mai dragut. Privirea Melaniei este frapanta si ma face sa ma intreb daca nu cumva am omis ceva.
- Cand ai de gand sa le zici adevarul? ma intreaba intr-un final, dandu-si cateva suvite din ochi si inspirand adanc.
- Cat mai curand, ii raspund trista, realizand ca trebuie sa o fac si pe asta. Le-am promis tuturor si nu imi pot calca cuvantul. Trebuie sa ma gandesc cum o voi face. M-ar ajuta sa nu ma mai presati, nici tu, nici Allan si Megan, nimeni. Am nevoie de liniste si timp de meditatie.
Nu stiu cat de convingatoare am fost. Chiar nu vreau sa fac asta, dar nu am de ales. M-am saturat sa fiu inconjurata de ura, dar se pare ca o merit. Ascund lucruri importante desi stiu ca atunci cand va veni momentul sa le destainui voi porni o avalansa. Si am sa fiu unica victima.
Oare cum va reactiona toata lumea? Unii ma antipatizeaza profund pentru ca le par bagacioasa, altii ma respecta pentru ca incerc sa ii ajut, iar altii ma ignora pur si simplu. Dar tuturor le este frica de viitor si de aceea niciunul nu spune nimic. Nu vor fi afectati de “veste” si probabil ca unica lor intrebare este daca am sa-i parasesc inainte de lupta. Si raspunsul va fi “Nu.” N-am de gand sa-i parasesc pentru nimic in lume, mai ales in astfel de momente in care dezorientarea si nesiguranta ne stapanesc pe toti. Eu trebuie sa fiu aici cu ei pana la capat.
Dupa lupte seculare reusesc sa ajung si eu in sfarit pe aici :]]
Deci, capitolul interesant si putin trist. Partea in care Melanie i-a dat acea explicatie mamei ei mi-a placut cel mai mult cred. Sper totusi sa ne explici si noua cat mai curand de ce anume Melanie este atat de matura la varsta ei, sa ne spui mai multe despre ea deoarece eu una sunt foarte curioasa din acest punct de vedere.
Ce nu mi-a placut: parca prea repede ai trecut pest partea in care Lizzie ii invata pe restul cum sa foloseasca un pistol. Adica, din moment ce ai spus ca nu se pricepeau la asta ai fi putut sa descrii mai mult motivele pentru care nu se pricepeau si ce anume s-a intamplat la acel antrnament, cum s-au desfasurat lucruriel. Acest lucru cred ca ar fi facut lucrurile putin mai interesante.
Prima parte a capitolului, pana la cele 3 stelute mi se pare cam grabit putin, dar in partea a doua e mai bine. Ai descris bine sentimentele lui Lizzie, ar mai fi mers pote putin, dar e bine si asa.
Greseli de tastare ma vazut cateva, dar a citit capitolul acum cateva zile si nu mai stiu pe unde erau. Oricum nu era nimic grav, simple greseli e neatentie.
Pai, cam atat cred. Astept urmatorul capitol si momentul in care totul va iesi la iveala si vom intelege mai multe despre anumite personaje si cred ca stii despre cine anume vorbesc aici ^^
Spor la scris in continuare!
Buna,
Dupa 3 zile reusesc sa ajung si la capitolul XII. Nici nu mi-am mai invatat, scrisul si ala vai de mama lui, ca sa pot citi acest fic. ESte foarte frumos, imi place foarte mult. Ce spun eu, il iubesc! Ai descris si din ce in ce mai bine iar acum, fiecare capitol este un succes.
Este cam trist ceea ce i se intampla lui Liz. Ar putea sa incerce sa lupte cu boala, pentru Alex si toti cei dragi ei. Mda pai, te-as ruga si eu sa ne explici ce e cu Melanie. M-a surprinde mereu, nici nu stiu ce sa cred desprea ea. Cu toate astea, sa ai doi parinti "mutanti", nici nu cred ca putea iesi ceva normal :)). Si ca veni vorba de parinti,nu ne-ai spus niciodata despre relatia profunda dintre Alex si Liz ^^.
Cam atat am avut de spus. Spor la scris si la ide!^^
Am adus noul capitol, stiti ca va iubesc, deci fiti blande.
@ Leontina, am incercat sa descriu in capitolul asta o mica secventa de la antrenamente.
@ Dana, bun venit aici! Ma bucur ca iti place povestea.

Capitolul XIII

Dupa un somn bun si o portie de stiri de scandal am hotarat sa ma implic in antrenarea tuturor celor de aici. In mai putin de o luna va trebui sa infruntam o mare de oameni. Nicio presiune.
Am observat ca dragii mei mutanti au invatat intr-un timp destul de scurt cum sa foloseasca un pistol, ceea ce imi da curaj. Urmatoarea proba de foc: trasul la tinta. Nu imi explic de ce Andrew a luat toate armele astea daca nu i-a lasat sa le foloseasca nici macar o data. E de-a dreptul stupid sa-i antrenezi pentru situatii de urgenta gandindu-te ca forta fizica va putea invinge un glont bine plasat.
Ma plimb printre ei, observand cu atentie felul in care ochesc, intensitatea cu care apasa pe tragaci si incordarea muschilor. Este o treaba de finete, in ciuda brutalitatii aparente a manuirii unei arme. Un unghi gresit si lovesti un om nevinovat in cap. O apasare incorecta si cine stie pe unde ajunge glontul. Orice amanunt conteaza. Si eu stiu asta mai bine decat oricine.
N-am sa uit vreodata noptile pierdute in incercarea de a ma perfectiona. Melanie avea mai putin de doua luni iar eu stateam plecata cu orele, doar pentru a fi pregatita in eventualitatea unor misiuni. Nu trebuia sa dau gres daca doream ca totul sa mearga struna si sa pot planui in liniste o revolta. Asa ca ma antrenam non stop, uitand de odihna sau de alte activitati pe care ar fi trebuit sa le fac.
Sa ne intoarcem la prietenii nostri… Partea teoretica a fost floare la ureche: trageti asa, ochiti pe dincolo si aveti grija la cutare factori de mediu. Dar practica ne omoara. Sunt cativa mai luminati care chiar se pricep, facand inima sa creasca-n mine de fericire cand ii vad ochind cu atata precizie. Dar sunt altii…
Cum ar fi Eric, de exemplu. Baiatul asta mai bine se nastea fata. Are mereu miscari meticuloase, face o treaba minutioasa, dar e jaf la utilizarea armelor. Imi dau ochii peste cap vazandu-l cum rateaza pentru a zecea oara o tinta cat se poate de simpla. Adica alo, punctul ala rosu doar ca nu tipa ca vrea sa fie ochit.
- Poate omori pe cineva, suier nervoasa, asezandu-ma in spatele lui si lasandu-mi capul pe umarul sau, prinzandu-i mainile intr-ale mele. Inchid un ochi, fixand cu atentie centrul tintei, apoi ii soptesc sa apese pe tragaci, pocnitura creand un ecou impresionant. Vezi ca se poate? il incurajez, arborand un zambet dulce cand ochii mei ii intalnesc pe ai lui. Privirea aceea misterioasa imi da multe de gandit. Ma priveste in felul ala de cand m-am intors, ca si cum ar vrea sa-mi spuna ceva. Il sarut scurt pe obraz in semn de felicitare, apoi imi continui cercetarea.
Il vad pe Alex care imi face semn sa ma apropii, cu o fata nedumerita. Ma opresc langa el, intrebandu-l daca are vreo problema. Curand vad tinta nimerita cu o precizie uimitoare. Interesant…
- Asta e tot ceea ce avem de facut? vine si intrebarea lui, in timp ce ochii ii ascund o stralucire aparte, analizandu-mi trasaturile fetei.
- Momentan, da. Sper doar ca toti sa faca asa… ca tine, si sa reusesc sa-i invat sa ocheasca un anumit punct. Ca sa nu omoram politistii, ii explic plictisita. Oricum, avand in vedere pasiunea ta de a impusca tot felul de chestii cand esti nervos…, adaug chicotind, amintindu-mi ziua aceea de toamna in care am crezut ca voi innebuni stiindu-l singur cu un pistol.
Brusc, starea mea se schimba. Muschii mi se incordeaza si imi pot simti rasuflarea neregulata. Ceva nu e bine. Inchid ochii, expirand tot aerul pe gura intredeschisa, apoi ma concentrez, incercand sa-mi dau seama care este problema. Am simtit tensiunea asta inca de cand am plecat de langa Eric, dar s-a accentuat pe masura ce am stat la povesti cu celalalt geaman. Daca as putea depista sursa energiei asteia negative! Presiunea e prea mare si vine din… dreapta.
Imi intind mana dreapta deodata, formand un scut invizibil, la timp pentru a opri glontul ce era pe cale sa ma loveasca. Traiasca puterile paranormale, nu-i asa? Bucata de metal cedeaza, cazand la pamant cu o pocnitura metalica care ma face sa ma cutremur. Daca ma atingea pe mine…
- Crima cu premeditare, marai agasata, in secunda urmatoare avand mana in gulerul Carolinei, impingand-o cu putere intr-un copac. Ce naiba crezi ca faci? o intreb sarcastica, ridicand o spranceana si avand grija sa o sufoc cu cotul.
- Da-mi… da-mi naibii drumul! este singurul raspuns pe care il primesc, simtindu-i mainile slabite incercand sa le indeparteze pe ale mele. A fost luata prin surprindere de viteza mea, dar nici eu n-am fost mai putin uimita de incercarea ei.
Am mare noroc cu auzul asta de pisica. Suieratul glontului care a strapuns aerul m-a facut sa realizez la timp ce pericol ma paste. Si, gratie “puterilor” dobandite, l-am putut opri. Antebratul meu ii apasa gatul, facand-o sa tuseasca violent, in timp ce un marait imi scapa printre buzele intredeschise. Cum a putut sa se gandeasca macar sa faca asta? Sper doar sa obtin un raspuns palpabil inainte ca bratul sa-mi cedeze. Scutul ala a fost creat prea din scurt, luandu-mi o cantitate considerabila de energie.
- Uite ce e, draguta, aveam de gand sa trec peste faptul ca voiai sa ma omori cu un tacam nenorocit, dar sa tragi in mine cu pistolul! rabufnesc nervoasa, privind-o cu o doza de agasare combinata cu uimire pentru curajul nebun de care a dat dovada. Carol, n-am nimic personal cu tine si nu pricep ce ai tu cu mine. Nu stiu de ce, dar vrei sa-mi iei viata. Sunt mai nenorocita decat toti, mai am trei luni de trait, nu cred ca e cazul sa le scurtezi tu, mai ales ca pot incerca acelasi lucru. Asta doar daca nu te omoara o supradoza inainte, inchei ceva mai calma, arucand-o in bratele lui Eric pe “victima”.
Pornesc spre camera mea cuprinzandu-mi bratul drept cu mana stanga, incercand sa ignor durerea groaznica pe care o resimt in toti muschii. In minte am ochii Carolinei, atat de inocenti in ciuda a ceea ce facuse. E ceva in neregula cu toata intamplarea asta.
O singura zi normala nu pot avea, nu-i asa? Nici macar una. Dar altceva ma ingrijoreaza acum. De fapt, sunt doua lucruri. Primul, s-ar putea sa am un dusman de moarte printre prietenii mei. Fara colti sau gheare, doar cu o pereche de ochelari si o obsesie dezvoltata din dorinta de a-mi pune capac. Iar al doilea, ceilalti au auzit ce am spus. Asta e rau, ba nu, groaznic. Si nu pentru ca am destainuit tuturor ca iubita geamanului doi e o drogata de doi bani, ci pentru ca mi-am dezvaluit, fara sa vreau, secretul. Sper doar ca nu l-a luat in seama nimeni.
Imi ingrop fata in palme suspinand. Chiar daca atacul a esuat lamentabil, sunt socata. Mental, nu mi se pare mare chestie. Am scapat cu viata, bravo mie. Dar trupul imi tremura incet si aud neincetat impuscatura. Fie ca imi convine sau nu, sunt marcata de incident. Au trecut aproape cinci luni de cand s-a incercat asasinarea mea ultima data, timp in care mi-am pierdut agerimea. E mai greu cand nu esti inconjurat de raceala si ura.
Privesc putin in jurul meu, zambind. De fiecare data ma intorc in locul asta. E ca un cuib, singurul loc sigur pentru mine. De fiecare data cand se intampla ceva, aici, intre acesti patru pereti, reusesc sa imi revin si sa iau cele mai bune decizii. Si acum trebuie sa iau una din aceste decizii. Devine din ce in ce mai greu sa ma prefac ca, dupa ce tot acest haos se va termina, voi trai fericita pana la adanci batraneti. Adevarul ma apasa, atacandu-ma din toate partile si constrangandu-ma sa il ridic la suprafata. Sa le spun totul celorlalti, ca sa nu spere la o continuare a povestii.
Usa se deschide incet, in spatele ei aparand Alex, care nu-si ia ochii de pe mine in timp ce se asaza alaturi.
- Sa nu vorbesti pentru ca n-am sa fiu in stare sa-ti raspund, imi spune repede, incrucisandu-si bratele si privind modelul covorului fara a-l observa cu adevarat.
Dupa cateva minute in care linistea domneste peste noi, fiecare fiind adancit in propriile ganduri, tacerea este rupta.
- Te-a… impuscat. Nu te-a nimerit, dar a tras. In tine. Ea.
Insira evenimentele pentru sine, incercand sa perceapa gravitatea lor. Aprob din cap, realizand ca zbuciumul interior mi s-a calmat si ca sunt perfect constienta de cele intamplate. Linistea imi este incurajata de faptul ca nu stie. Nu a auzit, dandu-mi sansa de a gasi o metoda mai buna sa ii spun. Si asta repede…
Trebuie sa imi revin din starea asta, asa ca ma ridic, hotarata sa ma trezesc cu putina apa rece. Cuvintele sale ma opresc insa, facandu-ma sa inghet.
- Tot ce i-ai spus acolo… Am auzit tot. Si nu pot sa inteleg un lucru.
La naiba. La naiba, la naiba, la naiba! Se refera cu siguranta la mica mea scapare. Sa ii explic, asteptandu-ma sa inteleaga, sau sa gasesc o scuza plauzibila si sa ma fofilez? Ochii lui ma fixeaza, privirea sa este rece. Imi simt corpul strabatut de fiori, amintindu-mi de frica pe care acei ochi mi-o provocau acum cativa ani, in prima zi dupa ce ne-am cunoscut. Istoria se repeta, dar de data asta e mai rau. De un milion de ori mai rau.
- Trei luni.
Pufneste deodata, ridicandu-se in picioare si asezandu-se in fata mea. S-a zis cu mine.

***
- Doar trei luni! Tu realizezi ce inseamna asta? ma intreaba exasperat, lovindu-si fruntea cu palma in timp ce se plimba nervos de-a lungul camerei.
Degeaba am incercat sa-i explic. La inceput m-a ascultat fara sa reactioneze, apoi a explodat pur si simplu intr-o cascada de intrebari la care nu am putut oferi un raspuns. Incidentul de acum un sfert de ora a fost uitat cu totul, inlocuit de ceva mult mai important.
- Bine, trecand peste mine. Cum ramane cu Melanie? continua, vazand ca ma codesc sa-i raspund. A atins un punct sensibil pentru amandoi si stie asta. Trebuie sa-i tai putin din elan.
- Nu e ca si cum ar plange non stop si te-ar intreba unde m-am dus si cand ma intorc, ii dau repede replica, enervandu-ma. Ce drept are el sa se ia de mine, in definitiv?
Incepe sa ma scoata din sarite comportamentul lui. N-ar fi putut sa accepte pur si simplu ideea si sa se comporte ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic? Nu, trebuie sa puna intrebari din nou si din nou. Nu sunt prea intelegatoare, stiu. Dar niciodata nu am fost. Adica… nu vad de ce are omul asta dreptul sa faca acest mare tam tam pe o tema care nu-l priveste.
- Deci tu propui sa ramana cu mine. Bine, perfect de acord, in fond e si copilul meu. Dar uite ca mi-am amintit ceva! Se intoarce brusc spre mine cu privirea atintita in podea. Inca n-am terminat facultatea, n-am un venit sau o alta casa in afara de camera asta unde traiesc de sase ani, remarca ironic, desi tensiunea din glasul sau este palpabila. Nu ti-a pasat de nimeni in afara de tine. Esti egoista, nu te poti gandi si la cei din jurul tau. E prea greu, nu-i asa? continua, desi vocea lui suna de parca ar urma sa se sparga in mii de bucati.
Usa se intredeschide si o pot vedea pe Melanie care ne priveste aparent nedumerita desi, in realitate, banuieste ce se intampla. Ma decid sa o ignor continuand “discutia in contradictoriu” pe care o port cu Alex. Adica sa il las sa se descarce, neavand vreo sansa de a ma apara in fata nervilor lui intinsi la maxim.
- Cand aveai de gand sa ne spui?
- Nu aveam de gand sa va spun, marturisesc plecand capul si suspinand pentru a-mi tine in frau lacrimile. Voiam sa astept. Dupa ce toata acea tarasenie s-ar fi terminat, m-as fi intors acasa… Sau as fi ramas aici. Si, intr-o dimineata, nu m-as mai fi trezit. Asta e tot.
Ma simt ca o nebuna. Am vorbit atat de rece, de parca nu e vorba de moartea mea. Gasesc puterea de a refula in locuri nebanuite, dat fiind faptul ca devin din ce in ce mai slabita, ofilindu-ma ca o floare in mijlocul desertului. Si reusesc, activand aceasta putere, sa dezvolt scenariul ideal pe care il aveam in minte. Dupa acea ultima dimineata, nu urma sa-mi mai pese. As fi fost undeva departe, departe de locul acesta. Inchisoarea reprezentata de propriul meu trup ar fi fost deschisa, lasandu-ma sa zbor spre infinit, sa fiu in sfarsit libera.
- Cand te-am vazut in seara aia acolo, in mijlocul strazii, am crezut ca visez. Si stii, era un vis frumos. Dar cum tu nu poti face pe nimeni fericit, visul s-a transformat intr-un cosmar. Si din pacate e real. Mai bine… mai bine te ignoram, treceam pe langa tine si gata.
- Eu…
Nu stiu ce sa spun, pentru ca realizez ca are dreptate. Oricat de rece as incerca sa fiu, va continua sa tina la mine si din cauza asta va suferi enorm. Dar merita sa mai fac o ultima incercare, asa ca trag aer in piept cerandu-mi scuze in minte pentru ceea ce urma sa-i fac. Cu cat mai mult va durea acum, cu atat mai usor va fi pe viitor. E o motivatie puternica, indemnandu-ma sa nu dau inapoi, sa ii spun minciuna suprema ca sa-l salvez.
- Te urasc! Nu ai niciun drept sa te certi cu mine. E viata mea si crede-ma ca nici eu nu vreau sa mai am de a face cu tine, inchei inghitind in sec, uimita de puterea cu care am rostit toate minciunile astea.
- Deci ma urasti, constata simplu, un zambet trist intunecandu-i fata. Bine, Elizabeth. Perfect. Iti promit ca nu vei mai avea de a face cu mine.
Iese trantind usa in urma lui si lasandu-ma cu ochii in lacrimi, privind locul unde era acum o clipa. Am reusit. Acum o sa doara putin, ca si cum ai indeparta un bandaj. Dar apoi va fi mult mai bine. Va mai avea o revelatie cand va realiza ce insemna cu adevarat termenul de trei luni, dupa care se va distanta incet, evitand alte incidente neplacute pentru amandoi.
- Bravo! Bra-vo! ma aplauda Melanie, ironica. Mai dura nu puteai fi? N-ai pic de mila fata de el, adauga trista, intorcandu-se pe calcaie si trantind usa, amintindu-mi inca o data cuvintele lui Alex. “Iti promit ca nu vei mai avea de a face cu mine.”
Iar am ramas singura.