AnimeZupCăutare

Cand viata se complica

Ok, imi fac si eu aparitia pe aici. Cam tarziu ce-i drept, dar ce sa-i faci? :]]
Hai sa revenim totusi la poveste. Deci, mie sincer acest capitol mi s-a parut mult mai bun decat ultimile cateva pe care le-ai postat. Actiunea nu mi s-a mai parut grabita, iar descrierea a fost mai buna. Ai descris bine si tot ceea ce simtea Lizzie si reactiile ei si ale celor din jur. Greseli de tastare parca am vazut una singura, oricum nimic dramatic.
Ok, faptul ca acea Caroline a incercat pana acum sa o omoare pe Lizzie de doua ori mi se pare curios. Ok, prima oara sa zicem ca a fost din caza faptului ca nu o putea inghiti si oricum o furculita nu prea poate rani asa grav pe cineva. Dar cand deja ajunge sa incerce sa o impuste totul devine brusc mai serios. Asta ma duce cu gandul ori la faptul ca o uraste foarte mult pe Lizzie, ori ca e ceva mai mult de atat la mijloc. In ambele cazuri sper ca ne vei da ceva mai multe detalii in curand, deoarece pe mine una acest lucru m-a facut sa fiu foarte curioasa.
Asa, nu pot sa trec cu vederea discutia pe care avut-o Alex cu Lizzie. Alex i-a spus cateva lucruri foarte adevarate lui Lizzie, de care sincer la un moment dat imi parea rau, adica sufera si ea destul de mult presupun, dar apoi m-am razgandit putin (mai mult) deoarece fata asta mi se pare foarte egoista de ceva timp incoace si desi sunt convinsa ca are intentii bune, modul in care actioneaza s-ar putea sa nu fie cel mai bun, asa cum crede ea. Iar eu oricum sunt convinsa ca Alex va suferi dupa ea chiar daca Lizzie i-a spus ca il uraste. Cat despre gestul lui Lizzie de a-i spune acest lucru, ei bine, nu sunt convinsa ca Alex a crezut-o 100% si mai cred de asemenea ca ceea ce a facut el dupa aceea a fost din cauza faptului ca era foarte suparat, furios si atat.
De asemenea, Lizzie mi se pare ca greseste destul de mult in ultimul in timp si ca in cele din urma chiar va ramane singura, asa cum a spus la finalul capitolului.
In momentul de fata pot spune ca povestea ma face sa fiu din nou corioasa in legatura cu ceea ce va urma, deoarece s-au intamplat cateva lucruri in acest capitol la care sincer nu ma asteptam.
In concluzie, mi-a placut ^^ Spor la scris in continuare.
@ Kimokatoka, fa-mi o favoare si... ma abtin.
@ Leontina, merci de comentariu, ma bucur ca lucrurile au luat o intorsatura la care nu va asteptati. :D


Capitolul XIV

Dupa ce m-am certat cu mine insumi pentru ceea ce i-am spus lui Alex, am hotarat ca am nevoie de un sfat. Tocmai mi-am gasit tatal, deci sa vedem daca e bun de ceva, nu-i asa? Am mers la el in ciuda tuturor insistentelor Joannei(aparuta, de altfel, de nicaieri) care imi tot spunea ca nu e o idee buna, ca mai bine m-as lipsi si alte lucruri care pentru mine nu aveau vreun sens.
Eram prea trista ca sa pot rationa normal, toata cearta invartindu-se in capul meu din nou si din nou, facandu-ma sa analizez pe toate partile intreaga situatie. Niciun rezultat. Ma urmareau cuvintele Melaniei, care ma acuza ca n-am mila pentru el. Tocmai pentru cel pentru care mi-as fi dat si viata! Cum a fost in stare sa imi spuna asa ceva? Exact cand credeam ca voi fi in sfarsit inteleasa si voi avea parte de putina compasiune, devin o criminala.
Cand am ajuns la usa lui Henry am intrat fara sa mai bat, gandindu-ma ca nu este o problema. Am hotarat sa trag putin cu ochiul, ca sa ma asigur ca putem discuta in voie. Imaginea m-a inghetat pentru o clipa.
Alex statea rezemat de unul dintre paturi cu capul in maini, bolborosind ceva si ascultandu-l pe taica-miu in acelasi timp. Suna de parca se sfatuiau. Puteam banui in legatura cu ce, dar am continuat sa trag cu urechea. Tot ce am putut auzi a fost o exclamatie socata din partea lui Henry, apoi aprobarea lui Alex si tot haosul de dupa.
Din nefericire, echilibrul meu, neobisnuit de bun in ultima vreme, si-a cerut drepturile si am cazut in mijlocul camerei, alegandu-ma cu niste julituri de toata frumusetea in palme si genunchi. La naiba! Acum ce o sa se mai intample? Ei, haide… Nici macar un amarat de meteorit nu aparea de nicaieri? Ma simteam jignita.
Cand mi-am ridicat privirea primul lucru pe care l-am vazut au fost ochii lui Alex, injectati, adapostiti de genele care erau umede. Apoi i-am remarcat zambetul intelegator, putin arogant, cand s-a apropiat de mine si m-a ajutat sa ma ridic, cercetandu-mi cu atentie palmele.
Intre timp, “domnul Black” a aparut in cadrul usii cu niste bandaje in mana. Stapanit de aceeasi tacere mormantala, satenul mi-a invelit palmele insangerate in materialul alb, fara a ma mai onora cu privirea. Inima imi batea nebuneste si credeam ca voi exploda de ciuda, gandindu-ma la ce am facut. Sufleteste eram la trei metri sub pamant din pricina rusinii de a fi prinsa ascultand pe la usi, asa ca m-am ridicat repede si am plecat, fara a le da vreo explicatie celor doi.
- Ti-am zis sa nu te duci, ti-am zis, ma certa Jo analizandu-mi ranile si constatand ca nu sunt grave. Alex si Henry se inteleg ca tatal cu fiul de cand s-au intalnit, imi explica aceasta asigurandu-se ca bandajele sunt puse cum trebuie.
A trebuit sa le explic ei, lui Michael si lui Eric de ce m-am certat cu geamanul unu, dar geamanul doi nu parea sa fi auzit ceva, fiind prea absorbit de propria-i drama. Cauza? Tot eu. Presupun ca sunt facuta sa distrug vieti, pur si simplu. Dar rasplata mea se apropie cu fiecare zi ce trece…
Cand, in final, a trebuit sa le marturisesc termenul limita, haosul s-a dezlantuit cu forte noi. Joanna a inceput sa planga si cred ca la fel ar fi facut si Michael, daca nu ar fi trebuit sa o sustina. Eric s-a trezit si el, privindu-ma cu ochii mari de soc. Faptul ca nu ma pricep la oferitul de vesti nu tocmai imbucuratoare nu m-a ajutat deloc. Tot restul zilei s-a rezumat la o tacere sumbra, iar pe Alex si pe Melanie nici ca i-am mai vazut.
Pana la urma, intr-un moment neasteptat de luciditate, Eric a propus ca, dupa ce toata tarasenia cu Williams se termina, va trebui sa facem in gasca cele mai nebunesti lucruri posibile. Ca sa traiesc si eu viata la maxim, ca tot omul normal care nu sunt.
Vestea despre sfarsitul meu neasteptat s-a raspandit repede, asa ca a doua zi toata lumea ma privea ca pe o fiinta extraterestra. Am incercat sa le explic, mi-am cerut scuze si totul a parut sa revina la normal, desi un val de tristete se asternuse asupra tuturor. Poate pana la urma ei chiar tineau la mine.
Eu si satenul nu ne-am mai vorbit deloc. Cand ma duceam eu la masa, el se ridica si pleca, si invers. Apoi m-am mutat la masa lui Carol, despre care nu mai stiam nimic de cateva zile. Initial a tacut malc, invinuindu-ma probabil pentru faptul ca toti o cred sarita de pe fix. Apoi, intr-un moment ciudat de compasiune fata de fiinta din fata mea, mi-am cerut scuze, asteptandu-ma sa faca la fel.
- Scuze acceptate. Si mie imi pare rau pentru tacam, doar ca… si iti repet asta pentru a mia oara… nu eu am tras.
Nu reuseam sa o cred, chiar daca ceva in interiorul meu imi spunea ca e sincera. Probabil incercam sa o invinuiesc pentru a nu cauta adevaratul faptas. Eram speriata de ideea ca altcineva mi-ar putea face felul fara ca eu sa ma astept la asta.
Revenind la Carol, ma ajuta mult faptul ca invata repede tot ce aveam eu de aratat, deci ma putea sfatui in legatura cu lectiile pe care trebuia sa le mai predau. Ma sfatuiam cu ea de parca ar fi fost o prietena veche cu care imi era usor sa vorbesc. Trecand peste divergentele nu tocmai mici din trecut, am incercat sa ma apropii cat mai mult de ea. Era singura care ma mai asculta in momentele acelea. Cu Jo vorbeam rar, pentru ca isi petrecea timpul alaturi de ceilalti, pe Michael il vedeam si mai rar, iar Eric nu prea se omora cu discutatul, adancit in problemele sale.
Dar ce era mai rau? Faptul ca propria-mi fiica nu dorea sa se uite la mine. Asta mi se parea o tradare in cea mai josnica modalitate. Simteam ca ma inseala cu tatal ei. Ceea ce nu era tocmai normal in gandirea mea va puteti da seama. Din fericire mi-am revenit la timp ca sa inteleg ca nemultumirile mele erau stupide avand in vedere ce-i spusesem lui Alex.
Carol s-a dovedit a fi o fata buna, asa ca i-am promis ca, dupa ce toata afacerea ia sfarsit, o voi face sa se impace cu Eric. Il iubeste mult si mi-am putut da seama de asta dupa modul in care vorbeste mereu despre el. Aveam cateva remuscari legate de faptul ca se certasera din vina mea, dar ma dezvinovatea ideea ca eram nervoasa, stresata si obosita in momentul in care i-am dat de gol “secretul”. Oricum a promis ca se lasa, deci nu mai vedeam vreo problema in a-i impaca.
Odata, nemaiindurand curiozitatea, am intrebat-o:
- Ce motive ai avea tu sa ma omori, exceptand faptul ca te-am vazut in dimineata aia?
A zambit, vizibil amuzata, apoi a luat o gura de cafea, oftand incet.
- Gelozia. Nu am putut sa nu observ felul in care te privea Eric, felul in care starea lui de spirit se modifica in functie de starea ta, totul. Inca e indragostit de tine, constata simplu, sorbind inca o gura din lichidul amarui ce ne tinea treze zi si noapte.
Am ramas uimita de replica ei, gandindu-ma daca este posibil sa fie adevarat. N-am ajuns la niciun raspuns, asa ca am lasat balta subiectul, incercand sa o conving ca se inseala si ca geamanul acela o iubeste pe ea si numai pe ea. Eram pe cale sa ma iau la cearta de-a binelea, cand mi s-a oferit o portita neasteptata.
- Este acelasi Eric de acum patru ani, mi-a spus roscata, incercand sa-si sustina ipoteza.
- Dar poate cu sentimente noi, i-am raspuns, castigand, macar pentru moment, discutia.
Am consimtit sa nu mai vorbim despre acest subiect, terminand micul dejun in liniste.

***
La patru zile dupa cearta aceea nu am mai suportat remuscarile care ma apasau din ce in ce mai tare. Doream sa-l pot privi in liniste, sa ma incarc cu imaginea lui pentru a rezista in continuare. Asa ca pe la unu noaptea, m-am ridicat incet de pe canapea si m-am furisat in camera baietilor. Puteam sta sa-l privesc o vesnicie asa, sifonat, imbratisand perna. Ma intrebam ce visa, pentru ca parea destul de nelinistit.
M-am strecurat langa el, inconjurandu-i trupul cu bratele mele mici si sprijinindu-mi capul pe pieptul sau, ascultandu-i bataile neregulate ale inimii. Da, eram sigura ca viseaza. Asa ca nimic rau nu se putea intampla daca stateam macar cinci minute. Imi venea sa plang gandindu-ma ca am dat cu piciorul unei asemenea sanse, dar ma consolam la gandul ca atunci nu stiam ca exista si alte optiuni. Presupun ca cea mai buna zi pentru a simti lipsa cuiva este aceea in care esti chiar langa el si stii ca nu va fi al tau niciodata.
Am pierdut notiunea timpului. Cert este ca, la un moment dat, i-am simtit buzele atingandu-mi fruntea. Probabil ca dormea dus, dar iubeam acel gest chiar daca era facut inconstient. Cand era treaz nu ar fi facut-o. Nu ar mai fi facut-o. Apoi bratele sale m-au inconjurat, strangandu-ma cu putere, de parca n-ar fi trebuit sa mai plec de acolo. Asa ca am adormit in imbratisarea sa, leganata de bataile inimii lui, fara sa ma intreb ce gest sfant am facut ca sa merit asa ceva.
Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am observat au fost ochii lui verzi, incarcati de o tristete ce le intuneca frumusetea. Ma priveau.
- Stau de trei ore intrebandu-ma ce cauti aici. Inca n-am gasit un raspuns, imi comunica simplu, retragandu-si mainile care ma inconjurasera protectoare si ridicandu-se de parca nimic nu s-ar fi intamplat.
M-a lasat singura. Eric, care dormea dus, nu se punea la socoteala.
Mi-am facut-o cu mana mea, dar e mult mai greu decat credeam ca va fi. Cel putin a devenit mai rece, asa ca ii va fi mai usor. E unica mea mangaiere. Sa nu sufere, sa nu sufere… Cuvintele astea mi se invarteau in cap, in timp ce-i inspiram neputincioasa parfumul.
Totusi… Ceva nu era in regula. O piesa a puzzle-ului nu se potrivea. De ce asteptase Alex sa ma trezesc si nu-mi facuse vant imediat ce isi daduse seama ca stau langa el?

De atunci continuam sa-l privesc de la masa mea. O tinea pe Melanie pe genunchi de fiecare data, in timp ce, din cate am inteles eu, o sfatuia in legatura cu un desen. Ma rodea curiozitatea sa aflu ce proiect este atat de important incat sa necesite zile intregi de munca, avand in vedere viteza si talentul fiicei mele. Si, mai ales, de ce tocmai Alex o sfatuia in acea problema, contrazicandu-se cu ea si iesind de fiecare data invingator.
Se parea ca tema acelui desen era una cunoscuta amandurora. Zambetele lor ii faceau complici la toata actiunea, in timp ce eu eram framantata de dorinta de a privi minunea. Si nu eram singura pentru ca, in afara de Michael, Jo si Eric, nimeni nu vazuse inca schita aceea.
Azi dimineata, in timp ce imi savuram plictisita cafeaua intreband-o pe Carol tot felul de nimicuri, am simtit brusc o tensiune puternica. M-am intors curioasa privindu-mi ingerasul care era rosu de furie, straduindu-se zadarnic sa-i explice ceva satenului. Tot ce am putut auzi au fost cuvintele “prosti”, “ridicoli” si “incapatanati”. Ma intrebam ce naiba se mai intamplase, dar bineinteles ca nimeni n-a vrut sa-mi raspunda.

Ce fac acum? Ma rotesc de pe o parte pe alta pe canapea, neputand sa adorm. E ca si cum ceva ma tine treaza cu buna stiinta, ca o pedeapsa. Ma chinui in felul asta de trei zile. A trecut o saptamana de la cearta mea cu Alex si, cu fiecare zi care trece, sunt din ce in ce mai convinsa ca n-am sa rezist pana la final. Cele trei saptamani pana la “marea batalie” ma apasa si ele, pentru ca simt ca suntem in urma cu antrenamentul.
Un somn bun ar valora enorm pentru mine. Dar, din pacate, cosmarul care se repeta obsesiv ma impiedica sa ma odihnesc.
De fiecare data il vad pe Alex intors cu spatele, privind ceva nedeslusit. E mult mai inalt decat mine, chiar mai inalt decat de obicei. La rastimpuri suspina incet, neclintindu-se, absorbit de privelistea din fata lui. Si de fiecare data ma decid sa vad ce se intampla, apropiindu-ma incet si privind din spatele lui. Realizez ca tin de mana o fetita de aproximativ trei ani, cu ochii mari si albastri plini de lacrimi. Alex se intoarce brusc si, vazandu-ne, afiseaza un zambet care ascunde o durere ce n-ar putea fi exprimata in mii de lacrimi. Se apleaca incet spre noi si, cu un oftat, ne imbratiseaza strans. In acea clipa realizez ca… sunt Melanie. Da, asta trebuie sa fie, imi spun de fiecare data, uitand ca am visat acelasi lucru de inca cinci sau sase ori.
Intr-un final misterul se spulbera si pot privi linistita lucrul care i-a atras atentia satenului. O piatra de mormant. In fata unui mormant proaspat. Privelistea imi da o senzatie ciudata, facandu-ma sa ma cutremur din incheieturi. Citesc atenta numele inscriptionat pe piatra, nevenindu-mi sa cred. “Elizabeth Swan” este scris cu litere mari, alaturi de o data neclara.
Sunt inca odata cuprinsa in brate de saten, care ma priveste cand pe mine, cand pe fetita cu ochii albastri.
“- Lizzie nu mai e…”
Aici se opreste cosmarul meu, din care ma trezesc mereu cu ochii in lacrimi si cu un gol in stomac. Imi privesc mereu mainile, convingandu-ma ca inca mai sunt, ca traiesc si ca nu am doar patru ani.
Ii aud pasii pe hol. Si el are insomnii, stiu asta dupa modul in care se trezeste brusc in fiecare noapte. Poate nu mi-ar strica nici mie sa imi alint fata cu putina apa rece, asa ca il urmez, asteptand calma sa iasa din baie.
Asteptarea mea ia sfarsit dupa cinci minute. Fata ii este acoperita cu picaturi mici de apa si ochii ii sunt rosii de nesomn. Trece pe langa mine fara a ma privi macar, asa ca intru repede in baie, trantind usa in spatele meu.
Nu mai suport. Nici apa rece ca gheata nu ma ajuta in vreun fel sa ma calmez, asa ca ma trantesc pe gresia lucioasa incepand sa plang ca un copil. Trebuie sa ma descarc, sa incerc sa ma eliberez de tot ceea ce ma nelinisteste. Lacrimile curg, luand cu ele o parte a framantarilor mele. Simt nevoia sa vorbesc cu cineva, dar cu cine? Of, Megan, unde esti in aceste momente? Probabil ca dormi linistita in patul tau mare, sau poate privesti luna care iti apare la fereastra in fiecare noapte. Un lucru e sigur: nu esti aici, cu mine.
Dupa ce am rezolvat tot ce puteam cu ea si cu Allan, m-am simtit mai bine. Vor incerca sa impiedice planul lui Williams. Orice ajutor din partea lor este nepretuit, asa ca l-am cerut fara pic de rabdare, la doar doua zile dupa “nunta”.
Sunt impulsionata sa o sun pe satena, dar imi spun ca m-ar crede mai nebuna decat sunt. In fond, e miezul noptii. Asa ca tot ce imi ramane de facut este sa plang in continuare, pana lacrimile ma vor seca de energie si voi putea sa adorm.
Lizzie e nebuna! Iti spun ca e nebuna. Nu-mi pasa ca e personajul tau si ca se presupune ca tu stii mai bine. Orice ai incerca tu sa spui, e dusa rau cu pluta. Merg sa-ti fac favoarea aia.
Eu personal nu mai inteleg nimic din povestea asta. M-as lasa de citit, dar nu vreau sa-ti vad reactia. Abia astept sa citesc epilogul.
Probabil ca ce am aberat pana acum se considera spam. Imi pare rau pentru chestia asta, dar o anumita scriitoare ma obliga de obicei sa comentez, asa ca m-am gandit s-o fac inainte sa-mi ceara ea.
PS: Daca nu sunteti Miss M, n-ar fi trebuit sa va deranjati sa cititi acest comentariu.
Apropo, Miss M, fa-mi si tu o favoare si nu lua personal ce am zis aici. Poarta-te si tu ca si cand Kimokatoka n-ar fi tipa care sta in fata ta la scoala.
Am citit tot :D Acum sunt gata să comentez.
Ok... totul devine din ce în ce mai ciudat, sau cel puțin mie așa mi se pare în secunda asta. Deci Melanie nu mai vorbește cu Lizzie. Ei bine, în afară de acea Carol cam nimeni nu mai vorbește cu ea.
Pot spune că acest capitol m-a băgat în ceață rău de tot.
Acțiunea nu mi s-a părut a fi grăbită, descrierea cred că a fost atât cât trebuie, iar greșeli una singură am văzut care mi-a sărit în ochi, ai scris mai pe la început "însumi" și trebuia "însămi".
În rest chiar nu mai știu ce aș putea să spun, mai ales că sunt multe chestii în capitolul ăsta care m-au băgat în ceață. Unul dintre ele este legat de persoana care a tras de fapt în Lizzie, pentru că eu una tind să o cred pe Carol când spune că nu ea a făcut-o. Iar în acest caz singura explicație care îmi vine în minte este că cineva trimis de Williams sau oricine altcineva care vrea ca planul să reușească a făcut-o. Caz în care sunt curioasă să aflu cine anume, pentru că presupun că se va descoperi până la urmă, și tare mi-e că e cineva din interior, ca să zic așa.
Apoi ar mai fi acel desen, așa cum l-ai numit tu, la care lucrează Melanie împreună cu Alex. Cred că de fapt este mult mai mult decât un desen la cum am ajuns să o știu pe Melanie. Pot spune că sunt convinsă că este ceva mult mai complex și din nou asta mă duce cu gândul la acea luptă care va avea loc cât de curând. Da, am eu ce am cu acea parte a ficului tău :))
Următoare chestie care mi-a atras atenția în acest capitol este acel vis pe care îl tot are Lizzie. Nu cred că este ceva atât de deosebit având în vedere că se știe deja că nu prea mai are timp, dar mi-a plăcut partea aceea. Nu întreba de ce, ca nu aș știi ce să-ți răspund. Pur și simplu am eu ceva cu genul ăsta de vise, care de obicei nu prevestesc nimic bun, ceea ce în opinia mea înseamnă că totul va deveni muuult mai interesant.
Să vedem dacă am ratat ceva. Hmm... Ar mai fi faza când Lizzie a căzut în mijlocul camerei când asculta pe la uși care mi s-a părut puțin amuzant. ^^
Păi, cam atât cred. Lizzie își face totul cu mâna ei, iar asta o cam costă, dar nu mai îmi pare rău pentru ea. E vina ei că pățește tot ce pățește deci să se descurce. Bine sigur nu îi va fi după ce totul va lua sfârșit asta e clar. Nu pot să mă hotărăsc dacă să cred că în cele din urmă va înnebuni sau nu, deci voi aștepta să vad ce se mai întâmplă.
Ok, atât, ca deja m-am lungit cam mult. Multă inspirație în continuare!
Multumesc pentru comentarii :*. Obisnuiti-va sa primiti capitolele mai rar. A, si nu o sa le mai anunt, doar ca sa nu mai existe nelamuriri :)).
Dedic acest capitol Leontinei si iubirii mele de-o viata, Mickaela. ( O sa vina si randul tau, Kimokatoka) Iertati-ma daca a iesit un jaf.


Capitolul XV
Alex

Privesc distrat tavanul, rememorand cateva intamplari care imi trezesc un zambet amuzat. Imi amintesc cum eram pe la saptesprezece ani. Un adolescent tipic, exceptand puterile neobisnuite pe care le aveam. Singura mea ruda era fratele meu si locuiam intr-o baza secreta. Mda, totul normal pana aici. Pe atunci mi se parea cel mai natural lucru sa locuiesc intr-un munte. Daca stau sa ma gandesc, si acum mi se pare la fel. Cert e faptul ca e mult mai bine decat sa stau intr-un orfelinat.
Nu avusesem vreodata probleme in dragoste pentru ca, la drept vorbind, nu ma indragostisem vreodata. Da, eram impreuna cu o fata, Joanna, care ma placuse inca de cand ma vazuse prima data. Mi-am spus ca, daca tot n-am alte variante, as putea sa o fac fericita fiind cu ea. Eram un izvor nesecat de generozitate pe atunci. Totul mergea foarte bine, desi incercam sa pastrez o oarecare distanta, temandu-ma sa nu se ataseze prea mult de mine. De fiecare data cand te atasezi de cineva esti ranit. Si eu stiam asta mai bine decat oricine.
Apoi totul s-a schimbat. Profesorul Arnolds ne-a anuntat ca a gasit inca un om asemeni noua, o tipa. Eram deja destui, dar nu toti. Nu aveam un scop precis. Existam si atat.
Revenind la poveste, se pare ca tipa aceea locuia prin America. Nu stiam cine este, pentru ca nimic nu ne trada puterile. Putea fi oricine, deci aveam mult de cautat. Eu si Eric am fost alesi sa o gasim pe respectiva si sa o aducem aici. Bineinteles ca nu eram atat de buni incat sa ne descurcam singuri, asa ca Andrew si Miriam au fost plasati strategic, drept profesori la noul nostru liceu. Se pare ca nu se descurcasera, asa ca aveau nevoie de noi.
Matthew s-a ocupat de toate, gasindu-ne o locuinta. Urma sa locuim cu o femeie care avea doua fete. Extraordinar, nu-i asa? Nu ne pasa prea mult de gazda, atata timp cat puteam indeplini misiunea repede si sa ne intoarcem in locul pe care il numeam casa. Eram destul de fericit sa ies putin din monotonia in care imi duceam zilele, desi nu ma incanta prea mult faptul ca trebuia sa caut si-n gaura de sarpe o fata despre care nu stiam nimic.
In prima zi mi-am lasat fratele sa despacheteze, hotarat sa vad liceul si sa imi cunosc noii colegi. La scoala din Anglia toti eram mutanti, cu vreo trei exceptii, asa ca nimic nu ne surprindea. M-am gandit la scurta noastra mutare ca la o oportunitate de a cunoaste ceva oameni noi, desi mi-era clar ca n-am sa ma imprietenesc nu nimeni. N-am fost niciodata o fire prea sociabila, exceptandu-i pe prietenii mei din munte.
Si iata-ma in prima mea zi in clasa a zecea, la mii de kilometri de casa. Am cautat plictisit clasa, gandindu-ma cat de stupid va fi sa ma prezint si sa par un tip normal. Ma gandeam la fata cea mare a gazdei, care era cam de varsta noastra. Mi se parea o idee nebuneasca faptul ca va trebui sa vorbesc cu ea si sa-i raspund la tot felul de intrebari pe care eram sigura ca le va pune. Cert era ca am sa fiu cat mai rece fata de ea. Oameni apropiati, sentimente zdrobite, suferinta… Nu ma incanta deloc ideea. Urma sa stau mai putin de o luna, deci speram sa nu apuc sa cunosc prea bine pe nimeni, in afara de tinta cautata. Si la naiba daca nu aveam dreptate….
Am intrat in clasa cu o intarziere de cateva minute, pentru ca diriginta se pare ca isi incepuse deja discursul de inceput de an. Din fericire mi-a facut o prezentare scurta, trimitandu-ma intr-o banca oarecare. Deja ii multumeam in gand ca m-a scutit de orice cuvant pe care ar fi trebuit sa-l adresez clasei.
Mi-am analizat putin colega de banca sau, mai bine zis, spatele ei. Parul blond ii cadea peste umerii ingusti, buclele stralucindu-i intr-un fel neobisnuit. Din cate intelesesem de la Miriam, care cauta posibili mutanti de un an aici, fata asta era o tocilara. Si, colac peste pupaza, stateam si in banca, dar si in casa cu ea. Nu ma incanta ideea. Mi-o si inchipuiam intorcandu-se cu un zambet prostesc si privindu-ma din spatele unor ochelari imensi. Imaginatie bolnava, ce sa-i faci?
Stiam doar ca o cheama Elizabeth Williams si ca habar n-avea de noii locatari ai casei sale. Mama ei se ferise sa-i spuna, dar astazi tot urma sa afle. Ma nedumerea faptul ca nu i s-a spus. Ce ar fi putut face, in definitiv? De fapt, daca stau sa ma gandesc, mama ei nici nu stia ca suntem doi. Mi-am alungat gandurile acestea cand am simtit-o intorcandu-se. Mi-am ridicat nepasator ochii.
Am amutit.
Nu imi venea sa cred ce priveam. Doi ochi mari de un albastru patruzantor ma cercetau curiosi, in timp ce buzele trandafirii se framantau incercand sa spuna ceva. Era superba. Ma simteam de parca i-as fi distrus din frumusete cu privirea mea rece, dar nu ma puteam abtine. Ochii mei nu s-ar fi departat de la chipul ei nici intr-o mie de ani. Nu mai vazusem asa ceva in viata mea. De fapt, nu stiam daca vazusem cu adevarat ceva inainte de fata asta.
- Buna, am soptit pierdut, simtind cum obrajii imi ard. Incepusem sa tremur, bataile inimii intensificandu-mi-se. Nu mai simtiem niciodata ceva asemanator. In general, discutiile cu strainii nu imi trezeau niciun sentiment. Dar acum era diferit.
- Salut, mi-a raspuns, glasul ei subtire alintandu-mi auzul. Situatia nu era mai comoda pentru ea.
- Se pare ca te-ai pricopsit cu mine, am constatat incet, dornic sa o mai aud o data.
- Cam asa ceva, ma aproba scurt, sarind ca arsa din banca atunci cand clopotelul a anuntat sfarsitul orei.
Ceva nu era in regula. Se parea ca fata asta starnise ceva in interiorul meu. Mi-am spus ca ar trebui sa nu ma abat de la plan si sa raman rece fata de ea. Poate se va simti jignita. Gandul asta ma facea sa dau inapoi, dar nu puteam renunta. In fond, ce-mi pasa mie de cum se simte ea?
Rad si acum amintindu-mi sentimentul acela unic pe care l-am avut cand am privit-o. Era ca un inger. Nu voi putea uita vreodata acea imagine, oricat as incerca. Dar n-am sa incerc.
Intorcandu-ma in acea zi de toamna, hotarasem sa fiu cat mai rece si mai nesimtit cu putinta. Dar pana seara intreaga mea perspectiva asupra a ceea ce pot face s-a spulberat.
Dupa ce si-a dat seama ca am si un frate geaman, a cedat pur si simplu. Se pare ca viata ei era destul de complicata si fara noi. M-a facut sa ma simt prost pentru faptul ca am intervenit asa, dar nu aveam ce sa repar. Asa ca mi-am continuat jocul pana cand, enervata la culme, Elizabeth m-a onorat cu o palma. Bineinteles ca am simtit-o ca pe o mangaiere, mana ei fina neavand puterea de a-mi provoca nici cea mai mica durere. Pentru mine era chiar amuzant sa fiu tratat astfel de o fata, dar curand am inteles ca acea rabufnire era doar inceputul. Mi se intampla ceva unic. Nu m-as fi asteptat niciodata ca o fata sa incerce sa ma loveasca. In general se uitau, se intorceau si asta era tot.
Nu-mi placea sa-i vad ochii de un albastru atat de frumos inlacrimati, asa ca am renuntat pentru o clipa la atitudinea mea atent studiata si am incercat sa o consolez. Impulsionat de tristetea aceea frapanta, am cuprins-o in brate, sarutandu-i incet fruntea. Asta a parut sa o socheze, dar sa o si calmeze. Pentru putin timp, din pacate. Imediat ce s-a linistit, a luat-o la fuga, lasandu-ma confuz si, in acelasi timp fericit. De ce? Pentru ca ii simtisem bataile inimii, reusisem sa-i observ fiecare miscare. Era ceva fascinant pentru mine, de parca de-abia acum descopeream cu adevarat natura umana. Eram innebunit de atatea noutati care navalisera asupra mea in doar cateva ore.
Inca de cand o privisem prima data avusesem o vaga impresie ca ea era mai speciala pentru mine. Totul s-a confirmat atunci cand a trebuit sa ma prefac ca sunt impreuna cu ea. Dulce chin, pe care a trebuit sa-l accept pentru a o apara. In doar cateva zile devenise centrul universului meu. Imi amintesc cat de mult i-am multumit in mintea mea lui Joseph, datorita caruia trebuise sa o sarut. Nu mai facusem asa ceva niciodata, dar, pentru o clipa, totul in jurul nostru disparuse. A fost ceva ce nu pot descrie in cuvinte, pentru ca, daca as incerca, simt ca as distruge perfectiunea acelui moment.
Destinul imi suradea. Aflasem ca Lizzie era una de-a noastra. Fusesem destul de speriati in prima clipa, dar cred ca era ceva normal. In fond tipa tocmai inchisese o usa doar uitandu-se la ea. “Nu va fi nevoie sa stau vreodata departe de ea.” Acesta era gandul meu in timp ce ma rugam sa ma ierte pentru ceea ce urma sa-i fac. Fratele meu era chiar mai distrus decat mine, sau cel putin asa parea. A trebuit sa se foloseasca de sentimentele lui intr-un mod destul de urat, si totul doar pentru a reusi sa o “rapim”.
N-am sa-i uit niciodata privirea aceea incarcata de repros cand am mers sa o recuperam de la spital. Era speriata de aparitia mea, ceea ce se putea explica prin faptul ca aterizasem intr-o camera de la etajul doi al unei cladiri. Ma privea plina de neincredere si, indraznesc sa cred, ura. Apoi, deodata, a izbucnit in plans, sarindu-mi in brate ca un copil. Eram tulburat de comportamentul ei, stiind ca era si vina mea. Dar parea sa nu-i mai pese, multumindu-se cu simpla mea existenta alaturi. As fi strans-o in brate mult si bine, simtindu-i rasuflarea calda de fiecare data cand suspina stins, injurandu-ma printre dinti.
Toate gandurile mele legate de Eric si de ce simte el pentru micuta asta disparusera. Nu-mi pasa ca o placea si ca-i spusese. Se presupune ca intre frati exista regula cu “primul venit, primul servit”. Nici de asta nu-mi mai pasa. In acel moment realizasem ca eram indragostit de blondina aceea zvapaiata si impulsiva.
Cand am ajuns la baza totul s-a complicat. Pentru o clipa am simtit ca sentimentele mele sunt reciproce, apoi totul s-a spulberat cand ea l-a acceptat pe Eric. A trebuit sa o impac si pe Joanna, de care, spre rusinea mea, uitasem cu totul. Eram putin incurcat de toata situatia, de parca mintea mea nu mai putea rationa normal. Trebuia sa ma impart in trei ca sa multumesc pe toata lumea, cu rezultatul ca unicul nemultumit devenisem eu.
Elizabeth s-a dovedit a fi o sursa inepuizabila de suprize, fie ele placute sau neplacute. Eram din ce in ce mai uimit de atitudinea ei si incercam, zadarnic, sa-i inteleg comportamentul. Fata asta era o enigma. Si imi placea la nebunie totul la ea. Felul de a vorbi, miscarile impulsive, modul in care ma privea cu acei ochi de safir, in care se citea o energie stranie…
Apoi, dupa ce ma resemnasem cu soarta mea, lucrurile s-au schimbat iarasi. Simteam ca trebuie sa stau cat mai departe de ea pentru ca nu o rani pe Jo, care nu merita asa ceva. Nu avea sa fie greu. Exceptand faptul ca de fiecare data cand o vedeam inima imi sarea din piept si ma pierdeam pur si simplu. Floare la ureche, atata timp cat nu lesinam in vreun mod straniu in timp ce reflectam asupra perfectiunii ei.
Intr-o noapte, dupa ce aflasem ca unul din colegii de liceu - Michael - este de fapt fratele ingerului meu, stateam pur si simplu, gandindu-ma la ceea ce simt cu adevarat. Era ciudat sa fiu confuz in legatura cu asa ceva. Dar, de cand o cunoscusem, totul era ciudat. Si, cum incercam eu zadarnic sa adorm, am auzit-o tipand. Din nou si din nou. Uneori auzeam cuvinte nedeslusite, alteori propriul nume. Simteam ca voi innebuni, asa ca am hotarat sa o calmez.
N-am sa uit vreodata felul in care, in dimineata urmatoare, mi-a marturisit confuza ce simte pentru mine. Am fost de-a dreptul socat, dar am hotarat ca e momentul sa fiu sincer. I-am raspuns, sperand ca, poate, exista o sansa cat de mica. Ca totul se va termina cu bine.
Mi-am luat o piatra de pe inima spunandu-i totul. Bineinteles ca nu putea fi atat de simplu. Dupa ce i-am spus acele doua cuvinte magice, a luat-o la fuga pur si simplu. Presupuneam ca asta e tactica ei de aparare. Lesina sau fuge. Dar nu aveam de gand sa o las sa scape. Am renuntat in momentul in care a intrat in camera lui William. Ce rost avea sa fug dupa ea? Ar face-o mai confuza, mi-am spus, hotarat sa-i dau un timp de gandire.
N-am fost nevoit sa astept prea mult. La cateva ore dupa ce am iesit la o plimbare ca sa imi pun ordine in ganduri am vazut-o. Statea acolo, privind dezorientata in jur. Tremura atat de tare incat imi era teama ca ar putea ingheta pur si simplu. Dar ceea ce ma agita mai tare erau lacrimile acelea mari care i se cuibareau neobosite in ochi. Mi-am dat jos haina infofolind-o pe la spate, ca pe un copil mic. Era rece si nu m-ar fi mirat sa se aleaga cu o gripa. Atat de imatura intr-un fel atat de dulce…
Dupa ce a realizat ca sunt eu si ca nimic rau nu se poate intampla, a inceput sa planga intr-un mod care m-a intristat enorm. Nu suportam sa o vad asa, banuind ca eu sunt cauza caderii acelor picaturi de cristal. Am incercat sa o calmez, revenind apoi la discutia de mai devreme si sfarsind prin a fi intrebat de ce as putea sa o iubesc. Intrebarea mi se parea oarecum stupida, dar ceea ce ma amuza mai tare era faptul ca nu aveam un raspuns. De ce o iubesc eu pe ea?
Ma simteam ca ultimul idiot din lume. Fetita asta, atat de draguta si copilaroasa… Cine n-ar iubi-o? Si, sa fim seriosi, nu cred ca eram cel mai bun candidat. Dar asta nu insemna ca nu pot tine la ea. In ultimele luni intreaga mea existenta se rezumase la a o vedea in fiecare zi. Si ma simteam prost facand-o sa planga, pentru ca stiam ca nu ma pot abtine, nu pot sta departe de ea.
Trecand peste acel moment din care nici acum nu stiu cum am iesit… Totul mergea bine. Ma rog, cat de bine poate merge avand in vedere ca minteam pe toata lumea si ca ne vedeam pe furis. “Relatia” noastra avansase pana la un punct in care facusem tot ce se putea face. Dar viata mi-a demonstrat inca o data ca nu tine cu mine si, exact inainte de Craciun, totul sa dus pe apa sambetei. Nu eram speriat sau ingrijorat, ci mai degraba nervos. Pentru ea, bineinteles. Stiam cat de mult o doare sa fie considerata o tradatoare chiar de cei la care tinea, dar nu am putut sa fac nimic. In definitiv, era si vina mea. Si urma sa indur consecintele.
A plecat pur si simplu, fara vreo destinatie anume, doar ca sa scape de intreaga presiune ce o apasa. M-a lasat in urma, privind-o cum se indeparteaza printre primii fulgi de zapada ai celei mai triste ierni din cate existasera pana atunci pentru mine.

***
Timp de patru ani m-am gandit fara incetare la ea. Ramasese o amintire ce ma tulbura cumplit. Dar imi placea tortura, pentru ca imi dadea ocazia sa rememorez toate datile in care avusesem sansa sa o imbratisez, sa o simt alaturi de mine, atat de mica si neincrezatoare in tot ceea ce o inconjura.
Fiecare zi trecea atat de greu incat, la un moment dat, credeam ca nu se va mai termina. Intrasem la Drept, sarisem peste vreo doi ani datorita cunostintelor impresionante pe care le acumulasem(in absenta ei, singurul refugiu pe care l-am gasit era invatatul) si eram gata sa primesc o bursa de studii. Plecarea in America suna destul de bine pentru mine. M-ar fi ajutat sa ma indepartez de trecut si sa privesc cu mai multa incredere viitorul. Stiam pe de rost manuale intregi, iar daca ma intrebai despre o anumita lege, ti-o puteam spune si explica, ba chiar sa-ti spun anul in care a aparut si cine a propus-o. Cu toate aceste cunostinte, eram convins ca viitorul meu va fi stralucit.
Dorul continua sa ma apese de fiecare data cand ma gandeam la draga mea Elizabeth, din care tot ceea ce ramasese era o umbra. Ingrijorarea celorlalti pentru soarta ei nu ma ajuta, facandu-ma sa am ganduri din ce in ce mai urate. Daca a patit ceva? Auzeam mereu intrebarea asta care devenise ca un fel de obsesie a tuturor. Mi se parea oarecum amuzant pentru ca, atunci cand avusese nevoie de sprijin, toti s-au intors impotriva ei. Dar cu toate acestea continuam sa fiu optimist, sperand intr-o minune.

Ma plimbam ca de obicei, fara a avea vreo directie anume. Pur si simplu nu aveam chef sa merg acasa. Atunci am vazut-o. Era o fata mica de inaltime, bruneta. Tremura din toate incheieturile asteptand, probabil, pe cineva. Niciodata nu le intelesesem pe fetele astea. Ar muri daca si-ar lua un pulover mai gros pe ele? E sfarsitul toamnei, da-o incolo de moda.
Nu intelegeam de ce, dar imi atrasese atentia. Era de-a dreptul neobisnuit, dat fiind faptul ca nu ma mai uitasem la vreo fata de cand ea plecase. Intr-un moment de compasiune pentru faptura din fata mea, i-am aruncat hanoracul meu. Curiozitatea ma indemna sa o intreb ce asteapta acolo in mijlocul noptii dar, cand am incercat sa ma apropii, m-a oprit.
Vocea aceea. Am intepenit. Era oare posibil asa ceva? Cuvintele ei imi rasunau ca un ecou in cap. Am continuat sa ma apropii, de parca eram in transa. Doream sa ma conving ca halucinez. Dar, cand a ridicat un pistol spre mine, m-am convins ca mintea nu imi joaca feste. Era cu siguranta ea. Imi dadusem seama dupa inel. Gandurile de acum cativa ani mi-au revenit in cap, facandu-ma sa rad. Era cadoul meu de Craciun si nu numai. Daca as fi stiut atunci cate urmau sa se schimbe…
M-a recunoscut imediat. Eram prea socat pentru a face altceva, asa ca am luat-o pur si simplu in brate. Cred ca am si plans atunci, dar nu-mi pasa. Eram fericit. Ii puteam privi din nou ochii care ma fermecasera de prima data cand i-am vazut, ii puteam mangaia din nou chipul de inger… Era tot ceea ce imi dorisem vreodata.
Bucuria mea nu a durat prea mult. Amandoi i-am auzit numele strigat. Era speriata, puteam observa asta din miscarile bruste pe care le facea. M-a impins repede in spatiul dintre doua cladiri, aruncandu-mi haina in cap. Am putut observa un tip blond, ceva mai scund decat mine, care o luase la intrebari. Nu intelegeam ce era cu el, dar pareau ca se cunosc… si ca nu sunt cei mai buni prieteni.
N-am avut timp sa ma dezmeticesc pentru ca, aruncand o a doua privire, am putut sa o vad pe Elizabeth cu un copil in brate, luandu-si un la revedere cat se poate de ostil de la blondin. Mi-am parasit ascunzatoarea, incercand sa ignor pe cat posibil fetita din bratele iubirii mele. Era copilul ei? Atunci tipul de mai devreme cine mai era? Nu mi-am putut stapani curiozitatea si, afland ca “Allan” este logodnicul ei, am ramas blocat.
Logodnic? Cate chestii am ratat, de fapt? Cand a devenit ea genul de fata care s-ar casatori la nici douazeci si unu de ani? Si care avea si un copil? Un plan mi s-a format in cap. Era timpul pentru un mic test. Am anuntat-o pe un ton cat mai serios ca… sunt casatorit. Mi se parea o idee traznita, dar am obtinut rezultate suprizantoare. Am constatat ca nu fusesem uitat complet, ceea ce m-a bucurat intr-un fel, intristandu-ma in altul. Situatia nu parea mai frumoasa nici pentru Elizabeth, asa ca am decis sa schimb subiectul. Sau sa nu mai spun nimic.
Ajunsi acasa, m-am oferit sa o iau eu pe micuta adormita. Era ceva la copilul asta, ceva special… dar nu puteam intelege ce. In fond, era copilul idiotului aluia pentru care nu dadeam doi bani. Simplul gand ca acel… ce-o fi el s-a atins de Liz ma facea sa clocotesc de furie. Pe de alta parte, fata de fetita aveam cele mai pasnice sentimente. Poate pentru ca semana cu mama ei.
Am intrat relaxat in sala de sedinte. Starea mea de spirit nu parea a fi reflectata si de partenera mea, care se ascunsese speriata. Unde ii disparuse tot curajul? Am facut-o sa inainteze putin, realizand imediat ca nu fusese o idee buna. Soaptele au umplut incaperea, facandu-ma sa-mi fie rusine de rusinea pe care o indura ea. Ce oameni superficiali! Nu m-as fi gandit vreodata ca tocmai ei ar fi in stare sa acuze pe cineva doar pentru ca are un copil. Mi se parea o absurditate, asa ca am cuprins-o in brate pe bruneta cu intentia de a parasi locul ala cat mai repede.
Am sa-i multumesc toata viata lui Will pentru felul in care i-a pus la punct pe neispravitii aia, inveselind-o in acelasi timp pe Elizabeth. Lucrurile pareau sa mearga din ce in ce mai bine, exceptand faptul ca prietena noastra disparuta se apucase de fumat. De-as fi banuit atunci cate lucruri erau cauzate de acel viciu…
Jo, Michael si frate-miu erau ocupati sa o salute si sa-i puna o mie si una de intrebari. Pe de alta parte, eu ii aruncam doar cateva priviri scurte, incercand sa ma concentrez pe fetita. Era atat de draguta… Am intrebat despre numele ei, constatand ca era tocmai numele mamei mele adoptive. Dumnezeu s-o ierte. Era ciudat ca alesese tocmai acel nume pentru copil, desi ma indoiam ca avea vreo legatura. In fond, numai la noi nu s-o fi gandit Lizzie cand a botezat-o.
Copila a parut deranjata de zgomot, deschizandu-si somnoroasa ochii sub privirile mele. Pentru o clipa am simtit cum inima nu imi mai bate. Eram ca o statuie, hipnotizat de acei ochi verzi… ochii mei. Erau identici, de parca m-as fi privit in oglinda. Nu imi venea sa cred, nu puteam concepe ideea ca Melanie era a mea. Intr-adevar, nu fusesem usa de biserica, dar care erau sansele ca asa ceva sa se intample? Mici, foarte mici, si totusi uite… In interiorul meu simteam ca era intr-adevar copilul meu, dar nu puteam intelege cum de asa ceva s-a putut intampla.
Ce fel de om era femeia asta? Cum a putut sa-mi ascunda asa ceva, fara sa dea macar un semn? Nu o puteam intelege, oricat m-as fi straduit. Era… era copilul meu, la naiba! Aveam tot dreptul sa stiu de existenta lui. Dar nu! Ea ne-a facut pe toti sa credem ca e moarta si a ascuns totul. Oare atunci cand a plecat stia deja ca era insarcinata? Posibil. Asta ar fi insemnat ca nu are incredere in mine. Incepeam sa imi pierd cumpatul. Tot felul de intrebari din ce in ce mai ciudate imi invadau mintea. Poate ca ea nu ma credea in stare sa fiu tata. Ceea ce era cat se poate de plauzibil. Aveam saptesprezece ani. Oare cum as fi reactionat la auzirea vestii ca “voi fi tatic”? N-am sa stiu niciodata.
Am hotarat sa o insotesc pe straina aceea pana acasa. Nu era cu siguranta fata pe care o cunosteam eu. A inceput sa planga, gandindu-se probabil ca asta m-ar impresiona intr-un fel. Dar lacrimile ei nu mai insemnau nimic pentru mine. Devenisem rece. Voia sa ramana departe de noi pentru totdeauna… Fie.
Dar daca eram atat de hotarat, de ce refuzam sa o privesc? Poate ca, undeva in interiorul meu, simteam ca daca as fi vazut acei ochi mari si albastri inlacrimati, as fi cedat. Ma suprindea puterea pe care o avea asupra mea, indiferent de situatie. Dar lucrurile aveau sa se schimbe.
Dupa o discutie scurta care nu m-a lamurit cu nimic am ajuns aproape de locuinta ei. Daca inainte imi paruse doar trista, acum era de-a dreptul terifiata. Aveam un sentiment neplacut, asa ca am decis sa nu plec imediat, urmarind-o de la distanta. Era asteptata de omul de mai devreme, “logodnicul” ei. In timp ce o priveam cum se cearta cu respectivul, reflectam la o idee ce imi venise cu cateva ore in urma. Se parea ca eu chiar voi ramane casatorit cu singuratatea mea.
Apoi a explodat bomba. Nenorocitul i-a dat o palma. Era semnalul meu de alarma. Cum indraznea sa se atinga de fiinta aia atat de fragila? Era dus cu pluta, sau cum? Am sarit ca ars, dand cu capul de plafonul masinii. Eram socat de ultimele intamplari, asa ca nu mai puteam procesa informatiile cum trebuie.
Amintindu-mi de felul in care m-am purtat in seara aia, inca imi pare ca eram nebun. Mai intai nu mai vroiam sa aud de ea si o credeam un om de nimic, apoi eram intrigat de faptul ca primea o palma. Presupun ca, oricat de furios as fi fost pe ea, trebuia sa admit ca nu merita sa fie tratata astfel.
Intorcandu-ma cu cateva saptamani in urma… Am recuperat-o pe Elizabeth din mainile psihopatului aluia, revenind cu ea la baza. Era atat de speriata, aproape in stare de soc. Nici eu nu ma simteam mai bine. Tocmai aflasem ca era obisnuita cu un astfel de tratament.
Ma invinovateam pentru faptul ca actionasem pripit. Putea avea motivele ei pentru care a ales sa ascunda totul, iar eu nu aveam dreptul sa o judec. Am strans-o din nou in brate, incercand sa nu-i provoc vreo neplacere. Era o imagine sfasietoare. Nu mai avea pic de putere, fiind ca o papusa in mainile mele. Doar ochii ei imi strigau cele mai triste scuze pe care le auzisem vreodata.
Daca as fi avut norocul sa fiu in locul lui Allan, nu as fi atins-o nici macar cu un deget pe aceasta faptura atat de delicata, in ciuda duritatii aparente. Ce fel de creatura trebuie sa fii pentru a putea sa o lovesti? In locul sau, as fi pretuit-o pentru simplul fapt ca exista.

Cateva zile nimic neobisnuit nu s-a intamplat. Exceptand faptul ca urma sa fim atacati de toate trupele tarii, nicio veste nu ne tulburase linistea. Liz era mult mai rece decat mi-o aminteam. Observasem incercarea ei de a ma evita. Ajunsesem sa nu mai inteleg nimic. Ce nu-i convenea?
Aparenta noastra liniste si monotonia reprezentata de antrenamentele din ce in ce mai ciudate a fost intrerupta intr-o dimineata, acum o saptamana si ceva. O lasasem in camera, nedorind sa o trezim din somn. Priveam plictisit cana de cafea, cand o stire ne-a atras atentia tuturor. Prezentatoarea mentionase numele “Elizabeth Williams”. In acel moment fata Melaniei devenise livida, micuta cuprinzandu-si capul in maini si maraind la rastimpuri cate un “Nu”. Mai multe perechi de ochi s-au atintit asupra ei. Eh, macar nu eram singurul care banuiam ca fata stie ceva. Rasul ei nervos denota gravitatea situatiei.
- A uitat de propria ei nunta, bine? a izbucnit deodata, presata de toate privirile insistente care asteptau un raspuns.
A uitat de propria ei nunta. In afara de tot zbuciumul sufletesc provocat de ideea ca in cateva ore Elizabeth se va casatori, nu am fost deloc afectat. Din partea ei totul era posibil, uitarea unui eveniment crucial nereprezentand o exceptie. Am afisat un zambet micut imaginandu-mi-o pe Lizzie cu un buchet de flori carnivore in mana, iesind dintr-o explozie cu rochia sfasiata si doua linii colorate sub ochi.
- Asteptati-va la reactii stranii, ne-a soptit Melanie privindu-ne pe fiecare in parte cu niste ochi ce implorau intelegere.
- Pai n-ar trebui sa fie fericita? E cea mai importanta zi din viata ei, constata Eric cu o urma de rautate in glas. Alt idiot. Desi, daca ma gandeam mai bine, el nu stia prea multe depre Allan. Pe de alta parte eu fusesem acolo in noaptea aceea. Puteam banui ce o astepta pe viitoarea doamna Carter.
Elizabeth Carter… Oare doar mie imi suna aiurea? Ma gandeam la firea ei rebela, vesela, umbrita de cusca reprezentata de casatorie. Ma obisnuisem destul de repede cu ideea, dar nu puteam inca sa accept. Nu puteam sa mi-o inchipui incatusata de un inel si de un juramant care nu avea valoare pentru inima ei.
- Fericita? Izbucnirea Melaniei m-a trezit din meditatie, facandu-ma sa-mi indrept atentia asupra micutei care se inrosise, aratandu-se indignata de parerea lui Eric. Ea, casatorita si fericita… Niciodata. Sau cel putin nu cu el. Nu cu Allan. Si cu nimeni altcineva.
- Nici o exceptie? intreba fratele meu dezamagit, trecand repede peste criza micutei. Devenea interesant sa-i privesc si sa le ascult convorbirea. Aveam ocazia sa aflu cateva detalii despre tot haosul care urma sa se declanseze.
- Ar fi una…, constata micuta plecandu-si ochii. Se intristase atat de brusc, de parca ar fi realizat ceva de o importanta majora, ceva ce avea un impact negativ asupra ei. Devenisem curio.
- Cine? m-am trezit intreband. Nu am inteles nici pana acum de ce am pus acea intrebare tampita, impins de un impuls cu care nu m-am putut lupta. Dupa tacerea mea prelungita, un simplu cuvant reprezenta un eveniment pentru ceilalti, care asteptau cu nerabdare raspunsul. Se pare ca, prin simplul fapt ca eu am adresat-o, intrebarea a devenit de zeci de ori mai importanta.
Toti ma priveau ca “pe cel care avea dreptul sa stie”.
- Cine? Ochii ei erau intepati de lacrimi, in timp ce mainile ii cuprinsesera parul, strangandu-l. Tu, mi-a raspuns simplu, privindu-ma cu o profunzime frapanta.
Nu am apucat sa cantaresc vorbele ei, pentru ca “mireasa” si-a facut aparitia. Felul in care a reactionat m-a uimit. La cum o stiam, m-as fi asteptat sa tipe o injuratura, sa izbucneasca in plans si sa tranteasca totul in jurul ei. Dar, spre deosebire de asteptarile mele, am putut sa observ ca era foarte calma in timp ce se indrepta spre sala de conferinte. S-a certat putin cu Allan(cu care, suprinzator, se intelegea ceva mai bine), apoi a asigurat-o pe sora tipului ca se va grabi, zbughind-o spre camera cu noi pe urmele ei.
Eram doar partial constient de ceea ce urma sa se intample. Mi-o puteam inchipui logodita - cu greu, dar puteam -, in schimb casatoria era ceva imposibil in ochii mei. Nu aveam de ce sa o acuz, fusese doar o papusa a unui maniac in ultimii ani. Dar realizam ca totul se va schimba radical dupa ce va spune “Da”.
Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, m-a mai si intrebat pe un ton inocent daca nu vreau sa o conduc la altar. Era in toate mintile? Am inceput sa ma gandesc la toate reprosurile posibile, pe care i le-am adresat mental. Nu m-ar fi ajutat cu nimic sa-mi descarc nervii pe ea, era si asa destul de trista. Asa ca am acceptat, consolandu-ma cu gandul ca voi putea petrece cateva ultime clipe alaturi de fiinta cea mai importanta din viata mea.

Costumul acela era cat se poate de incomod, dat fiind faptul ca ii era destinat lui Williams. Bineinteles ca Elizabeth nu ar fi acceptat sa fie condusa de el, dar asta nu insemna ca se gandise la mine ca la o alternativa. Melanie incerca in zadar sa ma faca sa par dichisit. Nu eram si nu voi fi vreodata genul de om care sa arate bine imbracat la patru ace.
Un singur lucru ma bucura: se parea ca in ultima saptamana Allan trecuse prin cateva schimbari care mi-ar putea face printesa fericita. Si daca ea era bine, asa eram si eu.
Imaginea cu ea coborand scarile imi este intiparita in minte si nu cred ca va disparea vreodata. Rochia lunga si alba i se potrivea perfect. Eram absorbit de fiinta sa, de parca m-ar fi fermecat. Senzatia aceea nu s-a spulberat nici macar in momentul in care s-a impiedicat, aterizandu-mi in brate. Parea atat de neajutorata in acel moment… Mi se parea ca, daca dispaream si eu, nu va mai avea vreun sprijin adevarat. Si ma durea asta.
Am incercat sa fiu cat mai subtil atunci cand, nemairezistand, i-am marturisit ca o iubesc. Si o iubeam, o iubeam atat de mult! Lacrimile ei erau ca o reflexie a ceea ce spusesem. Simteam, mai mult ca oricand, ca insemn ceva pentru ea. Se agatase de mine cu toata puterea, neintentionand sa ma elibereze. Si nu aveam de gand sa o opresc, pentru ca, avand-o in bratele mele, ma simteam extraordinar. Deja o dadusem naibii de nunta si ma gandeam cum as putea evada mai repede din locul ala, sperand sa o iau si pe ea cu mine.
Inima a inceput sa-i bata mai tare cand a inteles ca trebuie sa se dezlipeasca de mine, avantandu-se afara. Am incercat sa o sustin si pot spune ca totul mi-a reusit. M-am simtit ca ultimul prost din lume cand i-am lasat mana, parasind-o pentru a ma duce la locul meu. Urma sa trec prin cateva minute de cosmar. Continuam sa sper ca, dupa ce totul se va termina, voi fi ceva mai linistit.
Brusc, Melanie a inceput sa planga. Era ceva din senin, fara vreun semn prevestitor. Nu am stiut cum sa reactionez, incercand sa o potolesc cat mai bine. In acelasi timp credeam ca si eu voi izbucni in plans cat mai curand. Elizabeth tocmai oftase un “Da”, legandu-si destinul de cel al unui strain. Confirmarea unirii lor imi rasuna in cap, facandu-ma sa-mi inchipui cum ar fi fost sa fiu eu in locul blondinului. Sa fiu eu cel care ii sustine mana, cel alaturi de care va trai toata viata. Vise.
Imi amintesc ca mi-am intors pentru o clipa ochii spre mireasa care ne privea abatuta, de parca toata viata din ea s-ar fi scurs in podea in momentul in care aprobase totul. Am incercat sa afisez un zambet cat mai incurajator, desi in interior ma faramitam incet. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era superba, desi o umbra de tristete ii intuneca fata.
Ca un ecou al dorintei Melaniei, Elizabeth a tinut un discurs de toata frumusetea despre criza de identitate prin care trece, sfarsind prin a-l parasi pe Allan in fata altarului, buimac dar fericit. Ca si mine, de altfel. Totul era cum nu se poate mai bine. Nu intelesesem rationamentul brunetei si nici nu ma gandeam la el, imbatat de ideea ca toata nunta s-a dus pe apa sambetei. Blondinul ne-a ajutat sa ne furisam afara din catedrala inainte ca oamenii lui Williams sa ne faca de petrecanie, dar nu inainte de a o felicita pe micuta din toata inima. Nu mai intelegeam nimic, asa ca m-am multumit sa conduc in graba spre baza, arzand de nerabdare. Vroiam sa o vad, sa o imbratisez… Vroiam sa fac atatea lucruri, sa uit cat de rece a fost in ultimele zile, sa ii spun cat o iubesc.
Melanie mi-a inteles gandurile si amandoi am pornit in fuga spre terenul unde ne antrenam de obicei. Inima imi batea nebuneste, incat credeam ca va ceda si ma va lasa balta. Dar nu s-a intamplat. Intr-un final am vazut-o, rezemata de fratele ei, tragandu-si sufletul dupa cursa nebuna pe care a facut-o. Nu mi-am putut reprima un zambet vazand-o atat de sifonata, cu rochia facuta franjuri. Era exact cum mi-o imaginasem cu cateva ore in urma. Picaturi mici de ploaie ii intepau umerii acoperiti cu sacoul fostului ei logodnic, in timp ce obrajii ii erau de un rosu aprins.
- Lizzie!
In acel nume pusesem toata afectiunea mea. M-a privit contrariata pentru o clipa, revenindu-si insa repede si alergand spre mine. S-a ridicat dintr-o miscare pe varfuri, cuprinzadu-mi gatul cu mainile si tragandu-ma in jos, astfel incat sa-si poata uni buzele cu ale mele. Nu ma asteptam la o astfel de reactie si nu speram ca asa ceva sa se intample. Dar nu pot spune ca nu mi-a placut sa-i simt din nou dulceata care ma ametea cu totul. Cand, in sfarsit, am reusit sa ma dezmeticesc si sa-i strang trupul micut in brate, m-am simtit complet. Fiecare bataie a inimii, fiecare miscare stangace a picioarelor ce incercau sa o faca cat mai inalta… Totul ma fascina la ea. Orice avea legatura cu fiinta ei reprezenta perfectiunea.
In seara aceea am adormit fericit, simtind imprejurul meu doar parfumul sau.

Lumea mea roz inconjurata de norisori, ponei si alte ciudatenii dragalase s-a spulberat la nici douazeci si patru de ore de la momentul crearii.
Eram ca de obicei la antrenamentele care incepeau sa devina amuzante prin simplitatea lor. Adica ce om n-ar putea sa nimereasca o tinta? Cam multi, din cate se parea. Nimeni nu vroia sa arate faptul ca suntem destul de ingrijorati pentru ceea ce urma sa se intample. Pana acum era cat se poate de rau.
La un moment dat, plictisit pana peste cap, am intrebat-o pe Elizabeth daca asta e tot ceea ce trebuia sa facem. Cred ca, in realitate, nu o intrebam doar din plictiseala, ci si din dorinta de a purta o discutie cu ea. Devenise iarasi rece si distanta, stergand cu buretele ziua de ieri.
Deodata fata i s-a crispat si a parut a fi foarte incordata. Ceva nu era in regula, puteam simti asta. Tensiunea era resimtita si de mine, desi stiam ca nu ar trebui. Mana ei s-a intins brusc, la nici o secunda dupa ce o arma a fost descarcata. Cineva incercase sa o impuste. In mod normal as fi fost ingrijorat pentru ea, dar vazandu-i zambetul dispretuitor, incepusem sa-mi fac griji pentru nefericitul care a incercat grozavia.
Intr-o clipa se evaporase de langa mine si am putut sa o vad la o distanta considerabila, cu mana infipta in gatul lui Carol. Sa fi tras ea? Nu avea nicio logica, dar, in timp ce ma gandeam, am prins o mica parte a monologului brunetei.
“ Mai am trei luni de trait…”. Probabil ca nu am auzit bine. Trei luni… Asta era complet ilogic. Nu ca Liz ar fi fost vreodata logica, dar…
Totul incepea sa se lege in capul meu. Accesele necontrolate de tuse, tristetea fara motiv si mai ales faptul ca era atat de rece fata de toti. Incerca doar sa se distanteze ca sa ne fie noua mai usor. Asta insemna ca era bolnava, foarte bolnava.
Nu puteam trece peste ideea ca in mai putin de trei luni nu am sa o mai vad, ca va deveni doar o amintire, mereu vie, mereu dureroasa. Oricat de nervos am incercat sa par, adevarul era ca deveneam din ce in ce mai trist, cu fiecare clipa in care o vedeam. Incepusem sa realizez ca timpul trece repede, poate prea repede. Era deprimant sa aud ticaitul unui ceas inchipuit, fiecare secunda trecuta urlandu-mi ca timpul meu alaturi de ea era din ce in ce mai aproape de final.
Ceea ce mi-a spus mi-a pus capac cu totul. Nu avea de gand sa ne anunte, urma sa ne lase sa privim nebanuitori totul pana cand, intr-o zi, urma sa o gasim fara suflare. Trebuie sa fii nebun ca sa poti vorbi atat de lejer despre o tema atat de sensibila. Si uite ca o facea. Vorbea cu nonsalanta, cu o raceala studiata. Era evident ca nu o mai afecta ideea. Si atunci de ce sa ma consum eu?
De ce sa ma consum? Din simplul motiv ca, fara voia mea, aceasta fata mi-a luat inima si a inchis-o intr-un cufar al carei cheie se afla la ea. Are puterea de a ma zdrobi cu doar cateva cuvinte, ceea ce nu a ezitat sa faca. Mi-a spus ca ma uraste, desi in ochii ei citeam altceva. Dar mi-a spus-o, mi-a tipat acest lucru ca o sentinta, dornica sa o las in pace. Ceea ce am si facut.
Nu sunt prost. De fapt, sunt. Chiar sunt, dar asta nu m-a impiedicat sa inteleg ca tot ceea ce a zis a fost doar un pretext ca sa ma infurie. A incercat sa ma faca sa renunt la toate sentimentele mele ca sa nu fiu afectat. Prea tarziu. Dar urma sa-i fac jocul.
Cu vorbele ei invartindu-mi-se in cap am parasit camera. Nici nu vroiam sa o vad. Picioarele m-au condus spre apartamentul lui Henry, unde am intrat fara sa pierd timpul anuntandu-mi prezenta. Cand aflasem ca e tatal ei, fusesem intr-adevar socat. Nu puteam intelege cum tocmai el a ajuns aici si tocmai de aceea nu eram prea increzator. Dar, cu timpul, mi-a demonstrat ca e un om de incredere. De fiecare data cand aveam vreo problema ma puteam sfatui cu el. Din vorba in vorba a ajuns la concluzia ca fata lui mi-a sucit mintile de tot. Era amuzant sa ma gandesc la asta tocmai acum, cand tot ceea ce puteam auzi era vocea ei subtiata de furie ce-mi striga cat ma uraste.
M-am trantit pe jos si am inceput sa plang ca un copil. Nu intelegeam prea bine ce fac, mai cu seama ca nu mai plansesem de vreo patru ani. Dar simteam nevoia sa ma eliberez de toata presiunea, iar asta era un mod bun de a o face. Henry m-a privit ca pe felul paisprezece, dar nu a intervenit in vreun fel, dandu-mi pacea si linistea de care aveam nevoie. Ma simteam prost sa dau dovada de o asemenea slabiciune, dar lacrimile curgeau fara voia mea de fiecare data cand gandul imi zbura la Elizabeth. Nu ma puteam impaca cu ideea ca nu va mai fi, ca n-am sa-i mai vad ochii aceia de un albastru tulburator. Urma sa fiu bantuit de fiecare amintire pe care o am cu ea, stiam sigur.
Dupa cateva minute de plans mi-am sters ochii cu maneca, suspinand incet si raspunzand la intrebarea nespusa a lui Henry. N-am dat prea multe detalii, rezumandu-ma la ideea ca in trei luni copilul lui va fi la doi metri sub pamant. Asta l-a paralizat pur si simplu. Imi inchipuiam cum trebuia sa fie. Iti intalnesti fiica dupa douazeci si unu de ani si nu poti sa te bucuri de prezenta ei decat cateva saptamani. Cel putin nu voi fi singurul care ii va duce dorul.
Gandurile mele s-au indreptat pentru o clipa spre Melanie. Ce vina avea bietul copil in toata povestea asta? Era, de altfel, o victima, rezultatul unor coincidente nefericite. Urma sa ramana cu un student care habar n-avea cum sa fie tata. Nu stiam ce implica asta, fiind doar recunoscator ca micuta gandeste mai matur decat i-ar permite, in mod normal, varsta.
O pocnitura m-a trezit la realitate. Fata asta e incurabila. Ma bufnea rasul vazand-o lata in mijlocul camerei, dar m-am rezumat la un zambet micut. Trebuia sa fiu rece, rece ca gheata, sa ii indeplinesc dorinta. Ma indoiam ca va rezista prea mult. I-am bandajat mainile in liniste, constatand ca nu se lovise prea tare. Ma intrebam cat a auzit din scurta conversatie avuta cu tatal ei. Intr-un fel era si vina mea. Ar fi fost absurd sa ma gandesc ca ne “spiona” cu buna stiinta. Cel mai probabil dorea doar sa discute cu tatal ei.

Trecusera patru zile de la cearta mea cu Elizabeth. Incepusem sa ma obisnuiesc; de fiecare data cand ea aparea undeva, tot ce aveam de facut era sa dispar. Cred ca ma ajuta faptul ca Melanie era de partea mea, vorbindu-mi ore intregi despre tot felul de lucruri. Ma deranja putin ca isi ignora complet mama, desi ma mai linisteam la gandul ca fratele meu, Jo si Michael ii erau alaturi mai tot timpul. Impactul asupra tuturor fusese puternic, vestea raspandindu-se repede. Nimeni nu credea ca pana la sfarsitul anului ea nu va mai fi cu noi. Inca nu ne obisnuisem cu ideea, desi incercam sa ascundem pe cat posibi ceea ce simtim cu adevarat.
Nu mai dormisem bine de cateva saptamani, dar ultimele zile fusesera insuportabile de-a dreptul. Nu putem inchide ochii toata noaptea. De fiecare data cand incercam sa adorm, ma bantuia imaginea ei tusind, din ce in ce mai palida si lipsita de energie. Ma simteam neputincios in fata unei astfel de tragedii, mai aproape cu fiecare zi disparuta in neant.
I-am auzit pasii grabiti pe hol si am realizat ca venea spre camera noastra. Nu intelegeam motivul, dar am inchis ochii dorind sa par adormit. M-as fi simtit ridicol daca ar fi aflat ca nu am somn din cauza ei. Nu doream sa-i dau satisfactia de a stii cat ma afecteaza tot ceea ce este legat de ea.
S-a strecurat langa mine, sprijinindu-si capul pe pieptul meu in timp ce suspina incet. Ce o mai apucase de data asta? O voce interioara imi soptea ca e posibil sa-mi duca dorul. Nu-i adresasem un cuvant de la cearta, ceea ce parea ca o marcase. Am decis sa profit putin de aceasta oportunitate, alinandu-mi dorul propriu. Am cuprins-o in brate, sarutandu-i fruntea alba, in timp ce inima ameninta sa-mi iasa din piept. Putea fi treaza, se putea sa fi adormit… Nu stiam. Dar nici nu-mi pasa, atata timp cat o puteam tine in brate, atat de mica si fara aparare. Mainile ei micute alunecasera de pe mine, cazand inerte pe perna. Am adus-o mai aproape, lipind-o de mine, oferindu-i din caldura corpului meu.
A fost prima noapte in care am dormit linistit.
Dimineata, ametit de ideea ca reusisem in sfarsit sa ma odihnesc, am fost foarte nedumerit cand am realizat ca in bratele mele se afla o fata care dormea dusa. Nu ma dezmeticisem destul cat sa pot vedea clar, asa ca prin minte mi se derula ziua trecuta. Ma intrebam cine o fi tipa si ce prostie am mai facut de data asta. Dupa cateva minute misterul s-a spulberat, dand nastere altor intrebari. Ii priveam chipul atat de linistit in timp ce respira regulat, dormind dusa. Gura ii era intredeschisa, intregul ei corp miscandu-se incet de fiecare data cand respira. I-am cuprins barbia intre degete cu impulsul de a o saruta, dar m-am razgandit in ultima clipa, multumindu-ma cu inca un pupic pe frunte.
Cand s-a trezit, privindu-ma cu ochii intredeschisi, nu m-am putut stapani sa nu constat ca avea o fata de copil. Totul la ea exprima frumusete si inocenta. Realizam ca ar trebui sa-mi tin mainile acasa, dar atata timp cat nu era complet treaza nu ma simteam in stare sa ma indepartez de ea. Pe cine incercam sa mint in ultimele zile? Imi lipsea teribil vocea ei ca un clopotel, zambetul micut atunci cand ma vedea, pana si momentele in care se enerva si nimic nu mai era sigur in jurul ei.
Cu o strangere de inima m-am ridicat, lasand-o singura. Ma gandeam ca sunt un mare idiot indepartand-o astfel. Dar nu era scopul ei ca noi sa ne indepartam? Acum trebuia sa inteleaga adevaratele proportii ale dorintei ei, iar eu trebuia sa o ajut.

Melanie s-a dovedit a fi mai prietenoasa decat speram, dat fiind faptul ca la inceput nici nu voia sa se uite la noi. Nu ii convenea prea mult gestul mamei ei, asa ca prefera sa petreaca timpul cu mine. Mai nou ii venise ideea de a desena pentru a-si umple pauzele din programul zilnic. De obicei verifica armele sau ne dadea cate un sfat cand Elizabeth era naufragiata pe insula gandurilor abstracte. Oricat de ciudat a parut la inceput faptul ca umpla cu pistoalele ca si cum ar fi niste jucarii inofensive, pe parcurs ne-am obisnuit si nu ezitam sa ii cerem ajutorul.
Noul ei proiect era destul de interesant. Desena la masa sau la “sedinte”, fiind complet absorbita de munca ei. Framantat de curiozitate am luat-o in brate, asezand-o pe genunchii mei pentru a vedea mai bine ce schiteaza cu atata insufletire. Nu mica mi-a fost mirarea vazand portretul in lucru al lui Liz. Remarcasem cateva mici erori pe care am tinut mortis sa i le semnalez. Nu s-a aratat prea multumita de dorinta mea de a o ajuta, dar, intelegand in final ca am dreptate, s-a obisnuit si acum accepta toate modificarile pe care i le sugeram.
Dupa vreo trei zile de lucru portretul a fost terminat. Sau cel putin asta am crezut eu, pana cand am vazut-o luand din nou creionul si scriind ceva in josul paginii. Textul in cauza m-a enervat teribil, incat nu-mi venea sa cred ca micutei ii sta capul la asa ceva. Am rugat-o sa-l stearga, dar il luase pe “nu” in brate si nu dorea sa-i mai dea drumul.
- Asta e viziunea mea si asa ramane. Nu stiu cu ce te deranjeaza din moment ce e… adevarul, incerca sa se disculpe aceasta, dand dovada de mai mult calm decat mine.
- Asta nu e “adevarul”, am contrazis-o imediat, inflacarat de idee. Cum putea macar sa se gandeasca la asa ceva, nici eu nu-mi puteam explica. As fi adaugat un “din pacate”, dar ar fi sunat de-a dreptul jalnic. Desi imi doream ca aceea sa fie realitatea, asa ceva nu urma sa se intample.
- Stii ceva? Sunteti ridicoli! Va ignorati reciproc, va priviti ca si cum ati fi dusmani de moarte… Doi incapatanati care isi reneaga sentimentele din cauza unui nenorocit de termen. Sunteti prosti, asta e. Si, fie ca iti convine sau nu, am dreptate.
Si chiar avea dreptate. Eram ridicoli, prosti, incapatanati, batuti in cap de-a dreptul. Dar asta nu se putea schimba. Eu nu aveam sa fac nimic, iar daca Elizabeth nu lua situatia in mainile ei, totul avea sa ramana la fel.
- Nu inteleg de ce oamenii fac chestii stupide din dragoste, continua ea in soapta, uitandu-se in continuare la desen pentru a-mi evita privirea. Am zambit scurt, apropiindu-mi buzele de urechea ei. Nu vroiam sa mai auda si altcineva ce ma apucase pe mine la ora aceea.
- Nu poti intelege de ce oamenii fac lucruri stupide din dragoste pana nu esti indragostit.

Faptul ca am din nou insomnii ma termina din punct de vedere nervos. Nu pot sa-mi scot din cap imaginea ei tusind, spargand in mii de bucati tot ceea ce e mai frumos pentru mine. Uneori ma trezesc pe jos, alteori imi vine sa-mi dau cu ceva in cap ca sa pun geana pe geana macar cateva clipe. Seara asta nu e o exceptie.
Continui sa ascult, deslusind doar numele lui Megan din tot amalgamul de balbaieli din baie. Ma simt oribil stiind ca din vina mea plange in felul asta. Imi las capul pe genunchi, asteptand rabdator sa iasa de acolo. Ce-am sa fac atunci, nici eu nu stiu. Sper doar sa-mi vina o idee salvatoare. Vreau sa o fac sa se simta mai bine macar pentru putin timp. Fiecare suspin pe care il aud este ca o sageata ce imi strapunge inima, reusind fara prea mare greutate sa-mi provoace o durere ascutita in piept.
Usa se deschide incet, determinandu-ma sa ridic capul. Ma priveste cu o curiozitate palpabila, incercand sa-si stearga lacrimile cu maneca. Am fost descoperit, dar nu prea imi pasa. Imaginea ochilor ei rosii si obositi imi provoaca mila, facandu-ma sa ma invinuiesc pentru ultima saptamana. Ma ridic repede, fara a realiza ce fac de fapt. In cateva clipe o trag dupa mine pe coridor, rugandu-ma sa nu intrebe nimic. N-as stii ce sa-i raspund. O destinatie mi se contureaza in minte in timp ce imi imbrac geaca, cautand cheile de la masina. Le gasesc la fix, deschizand portiera si facandu-i semn sa urce.
Furtuna din noaptea asta e urata de tot, reusind sa-mi descrie starea de spirit cu o precizie remarcabila. Daca as reusi sa-mi amintesc unde stau fratii teroare ar fi perfect. Drumul e destul de lung, dar cum soseaua nu este aglomerata, imi permit sa depasesc limita de viteza. Am pornit caldura in masina, dar nu cred ca are prea mare efect. Elizabeth continua sa tremure, imbratisandu-si picioarele cu bratele, incercand sa ignore frigul. Ii arunc sacoul lui Allan peste umeri, adaugand apoi si geaca mea. Nu-mi arunca nici macar o privire, acceptand imediat hainele pe care le foloseste pe post de paturi.
Mergem de vreo jumatate de ora si deja imi simt ochii inchizandu-se. Daca n-as stii ca e langa mine, probabil as adormi la volan. Dar nu-mi permit sa ma gandesc macar la ceva ce ar putea sa o raneasca. Amuzant este faptul ca somnul ma bantuie tocmai acum, dupa patru zile in care l-am tot asteptat. Raman treaz doar datorita parfumului ei care-mi inunda plamanii, otravindu-ma, incarcandu-ma cu energia ei.
Intr-un final ajungem in fata casei fratilor teroare. Elizabeth ma priveste cu ochii mari, aruncand din cand in cand o ocheada casei, pentru ca apoi sa-mi sopteasca un “multumesc” tremurat si sa sara din masina, trantind usa de la intrare si tipand un “Am ajuns acasa!”.
Ma indrept spre intrare razand de atitudinea ei si incercand in zadar sa descopar unde s-a dus. O serie de tipete si sunetul unui obiect spart ma fac sa realizez ca e la etaj. Doar n-am sa urc dupa ea, nu? Ma trantesc pe canapea facand eforturi mari de a nu adormi… si astept. Astept, astept si iar astept.
Dupa vreo zece minute in care m-am luptat cu impulsul de a ma intinde si de a trage un pui de somn, rabdarea mi-a fost rasplatita.
- Te iubesc asa de mult! ii aud vocea cristalina in timp ce pasii lor sunt tot mai aproape. Oare cu Allan vorbeste acum? Doar ideea ca Liz i-ar spune asa ceva lui ma deranjeaza. Indiferent daca m-ar uri sau nu, n-as putea suporta ideea de a o vedea alaturi de el. Poate a devenit un om normal si poate ca o iubeste, dar asta nu inseamna ca sunt perfect de acord cu existenta sa in preajma brunetei mele.
Banuielile imi sunt spulberate in clipa in care o vad pe insotitoarea mea tinand-o de mana pe Megan si zambind. I-am trezit din somn, e clar. Din spatele fetelor pot distinge silueta blondinului, care isi trece mana prin parul incalcit intr-o incercare zadarnica de a-l face sa arate cat de cat normal.
- Neata, Alex, sopteste cu jumatate de gura satena trantindu-se intr-un fotoliu. Un moment… Alex?! Ce naiba cauti tu aici?
“Si eu ma bucur sa te vad, scumpo.” gandesc ironic, indreptandu-mi privirea spre Elizabeth, care se asaza in celalalt capat al canapelei.
- Tu chiar crezi ca as fi lasat-o pe ea sa conduca? intreb fara chef, aratand spre bruneta ghemuita care ma privea cu ochi mici si fulgeratori.
- Da, a fost ideea lui, confirma aceasta, adaugand si cateva multumiri soptite.
Allan sta nemiscat in celalalt fotoliu, dand impresia ca s-a deconectat de tot si de toate. Doar privirea care i se muta pe fetele noastre ma face sa realizez ca e inca viu. Imi simt pleoapele din ce in ce mai grele, de parca ar fi un capat de tara sa raman treaz inca o noapte. Poate ca, daca nu as fi atat de obosit, as incerca sa leg cateva vorbe cu blondinul, dar asa… ma dau batut, multumindu-ma cu incercarea de a ramane intr-o stare cat mai aproapiata de cea normala.
Vreau si eu sa te rog ceva. Fac asta la inceputul comentariului pentru ca nu sunt sigura ca vei citi si partea abstracta(cuprinsul si incheierea). Nu te mai juca cu sentimentele mele. Vreau sa o urasc pe Lizzie si numai pe Lizzie, asa ca incearca sa nu mai faci scene enervante cu "the spawn of vecinu'". Piticania e draguta si are potential. Cerere incheiata.
Capitolul lui Alex a fost... cum se numea chestia aia pe care au mancat-o evrei(parca ei erau) in desert cu Moise... mana cereasca. Il ador pe tipul asta uneori.
In continuare, as vrea sa comentez modul in care Lizzie plange non-stop, dar stiu ca mi-ai sari in cap cu un anumit personaj de-al meu al carui nume nu va fi mentionat aici, asa ca ma abtin.
Concluzie: Tine-o tot asa!

Ajung si eu intr-un fnal pe aici, sper sa si aias aceva de comentariul asta :]]
In primul rand îti multumesc mult pentru dedicatie :) Nu ma asteptam.
Revenind, capitolul lui Alex mi s-a parut interesant. Acum înteleg si eu de ce a avut anumite reactii pe la inceputul povestii, cum ar fi acea imbratisare brusca pe care i-a dat-o lui Lizzie dupa ce fusese atat de rece fata de ea.
Asa:
- actiune, e ok, nici nu prea avea cum sa fie grabita avand in vedere lungimea capitolului
- descrierea, eu zic ca a fost cata trebuie si sentimentele au fost transmise destul de bine
- greseli, am vazut cateva, nu mai imi amintesc unde si erau putine si neimportante oricum.
Asa, am mai inteles anumite chestii si ma buxur ca am aflat ce era cu acel desen a lui Melanie. Desi, aici raman in continuare curioasa deoarece inca nu stiu ce anume a scris ea sub portret, iar reactia lui Alex mă face să imi creez mii de teorii in minte, ceea ce nu ma ajuta deloc. Sper totusi ca la un moment dat vom afla si noi ce a scris micuta aceea acolo si mai am eu niste banuieli ale mele, deci abia astept sa aflu ce anume urmeaza.
In afara de asta, ce as mai putea spune? A, da, a fost dragut din partea lui Alex sa o duca pe Lizzie acasa la Allan si sora acestuia si se pare ca acest lucru a facut-o sa fie fericita, chiar daca nu prea am inteles eu de unde a stiut el ca asta o va ajuta. In fine, ma bucur pentru ea. Sincer, dupa atata plans mai trebuie sa-si revina si ea putin.
Cam atat, astept continuarea. Spor la scris!
Multumesc pentru comentarii ^^
Daca toata lumea psoteaza, nu ma las nici eu mai prejos. Voila:


Capitolul XVI

Privesc peisajul luminat doar de razele argintii ale lunii, intrebandu-ma unde ar trebui sa ajungem. M-a aruncat in masina fara sa-mi dea vreo explicatie despre destinatie. Tot nu pot pricepe de ce am acceptat pur si simplu. Presupun ca nu sunt in stare sa-l refuz. Strang mai tare sacoul lui Allan incercand sa ma incalzesc. M-a luat pe nepregatite si nici n-am apucat sa-mi pun paltonul.
Portia de plans m-a epuizat, dar m-a facut sa ma simt ceva mai bine. Imi inchid ochii care incep sa ma doara. Capul meu loveste incet geamul masinii, a carui raceala este atat de placuta… Respiratia mea deseneaza forme abstracte pe sticla, aburind-o. Incep sa-mi plimb absenta degetele de-a lungul perdelei sidefii, tragand linii fara continuitate.
Ma las purtata de ganduri, fara a-mi da seama ca masina s-a oprit. Privesc pentru cateva clipe casa fara a realiza ce este de fapt, apoi maresc ochii intr-o incercare cam nereusita de a-mi da seama daca visez sau nu. M-a adus aici?! Nu ma pot plange, dat fiind faptul ca o pot vedea pe Megan. Am atata nevoie sa vorbesc cu ea, chiar si pe jumatate adormita!
- Multumesc, ii soptesc grabita, zburand imediat din masina si aproape doborand usa de la intrare.
Toata oboseala si tristetea imi dispar subit cand ii vad fata somnoroasa satenei. Sunt atat de fericita sa o vad incat aproape ca nu il remarc pe Allan, care ma priveste cu ochii cat cepele. Probabil nici el nu-si explica ce caut aici. Sunt intr-un mic impas, nestiind ce sa mai zic despre acest loc. Il consider ca o casa pentru mine, dar nu-mi inspira acea caldura fireasca intr-o locuinta. Acasa nu este un termen care sa poata fi definit prea bine, din punctul meu de vedere. Dar nu am timp sa analizez aceasta situatie acum. Am o discutie de purtat.

- Si stii, e atat de greu sa ma descurc cu toate…, continui lista de plangeri, gandindu-ma la tot haosul din ultima saptamana. Este atat de bine sa ma pot descarca de tot stresul acumulat, spunandu-mi toate nemultumirile. As putea sa le insir chiar si fara a fi ascultata, doar ca sa scap de presiunea pe care toate frustrarile o pun asupra mea.
- Nici pentru noi nu e mai simplu, constata incruntata Megan. Williams face spume si refuza sa discute cu Allan, tata ne da in cap de fiecare data cand prinde ocazia… Si totul din vina nenorocitei aleia de nunti.
Imi abat privirea catre baietii care motaie plictisiti, cautand zadarnic sa ramana treji. Un zambet larg imi lumineaza fata in timp ce ma zbat cu impulsul de a ma intinde si de a-l imbratisa pe Alex. Cine ar rezista tentatiei? Mi-a indeplinit dorinta fara ca macar sa i-o spun, oferindu-mi sansa de a vorbi cu singura persoana in care am avut incredere in ultimii patru ani. Ar mai fi si mama, dar pe ea nu am apucat sa o vad prea mult. Nu realizez trecerea timpului cat il privesc, fiind trezita din acea stare de satena care ma trage incet de maneca.
- Interesanta costumatie pentru calatorie, imi spune aceasta razand de camasa sifonata pe care o port. Si parul… e o noua coafura? continua zambind, dorind parca sa-mi atinga suvitele incurcate pentru a se convinge ca gravitatia nu are efect asupra lor.
- M-a luat pe sus, nici n-am avut timp sa ma imbrac, ii dau imediat replica, incercand sa-mi aranjez parul cu mainile.
Probabil ca arat tare caraghios in momentul asta, nu ca as fi prea interesata de aspect. Oftez gandindu-ma la costumatia mea obisnuita, la camasile imaculate, sacourile si fustele care acum stau neoranduite in vreun dulap. Ultimele saptamani m-au transformat dintr-o femeie de birou intr-un om de actiune.
In urmatoarea clipa capul lui Alex cade in poala mea, facandu-ma sa tresar datorita miscarii bruste si neasteptate. A adormit! Saracutul, cred si eu ca dupa ce l-am tinut treaz atatea nopti are nevoie de un pui de somn. Imi trec mana de-a lungul fetei lui, concentrandu-mi privirea asupra expresiei atat de linistite pe care o are. Doarme dus, asta e clar. Surad imperceptibil odihnindu-mi mana in parul lui moale si matasos, ale carui suvite ii acopera chipul sifonat. Pare atat de mic si dragut in momentul asta, de parca ar vrea sa-mi arate cat de dulce poate fi.
Atentia imi e distrasa de un latrat subtire ce ma anunta ca exista un caine la picioarele mele.
- Pepper!
Ma aplec incetisor mangaindu-i animalutul Melaniei. Acesta imi raspunde lipindu-si boticul umed de palma mea in timp ce codita ii flutura ca un evantai insufletit. Ghemul asta alb de blanita ma face sa zambesc de fiecare data cand il vad. Cred ca si fiicei mele ii e dor de el, judecand dupa faptul ca erau nedespartiti. I l-am facut cadou de ziua ei anul asta, gandindu-ma ca i-ar prinde bine un amic cat timp eu sunt plecata in misiunile pe care Williams mi le dadea din ce in ce mai des. Totul era normal pe atunci…
Ma incrunt brusc, gandindu-ma cate lucruri s-au putut intampla in doar doua saptamani. Eh, mereu lucrurile se intampla mai repede atunci cand sunt alaturi de gasca de mutanti. Am constatat asta fara un efort prea mare. Viata mi-a demonstrat din nou ca nu locul conteaza. Oamenii sunt cei care pun totul in miscare.
- Megan, imi poti aduce hainele aici, te rog? Cred ca sederea mea in zona X se va prelungi, o anunt ganditoare pe satena care ma priveste cu ochii intredeschisi de somn, dar care se conformeaza pregatindu-mi bagajul cerut. Am realizat ca voi ramane acolo ceva timp, asa ca vreau sa fiu pregatita.
Sunt prea obosita ca sa ma mai gandesc la ceva ce ar putea intretine discutia, asa ca imi abtin un cascat, strangandu-mi incet degetele amortite. Desi mi-am dorit mult sa vin aici, imi dau seama ca va trebui sa repet vizita pentru o data in care n-am sa fiu treaza de aproape o saptamana. E amuzant. Intotdeauna cand vrei sa stai treaz adormi, iar cand ai da orice sa dormi somnul nu te viziteaza.
- Cred ca eu am sa plec, ingan incercand sa realizez daca am spus asta cu voce tare sau doar mi-am imaginat. Si cand te gandesti ca va trebui sa conduc… Domnul fie cu mine.
- Pleci deja?
Dar cand s-a trezit? Imi misc lenesa ochii spre el, cercetandu-i fata pe care se poate zari o tristete abia schitata, dar evidenta daca il cunosti. Iar eu il cunosc foarte bine. Dau din cap in semn aprobator, aruncand o privire asupra satenei careia nu-i mai pasa de decizia mea, fiind prea preocupata sa-si tina ochii deschisi.
- Nu ma iubesti deloc, mi-o tranteste Allan facand o fata de catelus care nu reuseste sa ma impresioneze catusi de putin. Zambesc scurt analizand remarca pe care tocmai a facut-o. Este atat de dragut sa-l aud spunand asa ceva pe el, omul despre care credeam ca e facut din piatra. Desi ma deranjeaza putin faptul ca-mi pretinde iubirea, dupa tot ceea ce mi-a facut, nu pot comenta chiar acum.
- Ba te iubesc, i-o intorc putin cam neconvingatoare, realizand ca nu prea am pus suflet in aceasta afirmatie. Dar cum as putea? Te iubesc ca pe un frate.
Uite ca am dres-o si pe asta. Nu stiu de unde mi-a venit, dar stiu ca e adevarat. Cel putin partial. Probabil ca sentimentele mele fata de blondin s-au schimbat prea repede, dar si din partea lui schimbarea a fost la fel de brusca. Asadar sunt indreptatita sa ma gandesc la el ca la un frate. In fond, chiar daca era posesiv, imi dorea binele. Probabil.
- Asta nu e iubire, imi reproseaza cu o voce joasa, accentuand fiecare silaba.
Dar ce il multumeste pe omul asta? Acel ton prea sigur ma scoate din sarite. In fond, ce vrea sa zica? Este ceva in neregula cu el, sunt sigura. Nu imi dau seama prea bine, asa ca hotarasc sa cer o lamurire.
- Atunci ce e iubirea? il intreb serioasa pe de o parte si curioasa pe cealalta. Ar fi interesant sa aud o astfel de definitie din gura lui. Poate fi o premiera, ceva de neuitat. Ceva ce nu trebuie sa ratez.
In locul raspunsului asteptat primesc doar o portie sanatoasa de liniste. S-o fi gandind sau doar a atipit? Deodata capul lui se ridica, doi ochi negri fixandu-ma intr-un mod neasteptat.
- Iubirea? Iubirea este ceea ce simti pentru el, imi sopteste acesta plin de repros, privindu-l pe satenul care doarme dus in poala mea.
Simt un nod in gat, inima incepand sa-mi bata mai tare cu fiecare clipa in care imi repet ce mi-a spus Allan. Cel mai probabil are dreptate, petele rosii care-mi coloreaza obrajii fiind un semn de aprobare. Toata situatia este de-a dreptul jenanta. Nu imi place ca am fost pusa astfel in fata faptelor. A fost prea brusc… Sau poate doar direct? Da, cel mai probabil e vina stilului sau direct.
Imi trec incet mana de-a lungul obrazului lui Alex, nedorind sa-i tulbur somnul. Doarme atat de frumos! As putea sa ma uit la el pentru o eternitate, stiind ca nu-si va aminti nimic dimineata.
- Cum as putea sa nu-l iubesc? ma intreb cu voce tare, muscandu-mi buzele intr-o incercare de a nu plange. Ma simt atat de prost… Am incercat sa-l supar cat mai tare si mi-a iesit prea bine. M-a facut egoista… Eu voiam doar ca ei sa nu afle ca sa nu fie tristi in vreun fel. A dat vina pe mine… Si eu il iubesc.
Il ridic incet, ducandu-l fara efort pana la masina. E haios sa te gandesti ca o fata atat de fragila cum par eu este in realitate destul de puternica incat sa care dupa ea un ditamai baiatul. Imi iau la revedere de la cei doi fara prea multa ceremonie, bajbaind dupa chei. Gasesc sacoul lui Allan, uitat la mine inca de la nunta. Imi iau incet inelul de la el de pe deget si il strecor in buzunarul hainei, oferindu-i-o imediat dupa aceea. Nu mai am nevoie de nicio amintire legata de ceea ce s-a intamplat intre mine si el pana la nunta. Iar acel inel este una.

Din fericire am ramas intreaga pana am ajuns acasa. Incep sa numesc locul acesta casa din nou, ca acum patru ani… Imi privesc neincrezatoare palmele, incercand sa ma conving ca sunt vie si ca am putut conduce in ciuda ochilor care mi se inchideau la intervale de cateva minute. Se pare ca sunt mai rezistenta decat credeam. Il las pe Alex in camera lui, invelindu-l bine cu patura si sarutandu-l pe frunte in semn de noapte buna. In mai putin de cinci minute ma aflu in patul meu moale, simtind cum pleoapele imi devin din ce in ce mai grele…
Bună ^^ Reușesc și eu în sfârșit să ajung pe aici.
Ok, capitolul ăsta a fost destul de drăguț. Multe nu s-au întâmplat, dar poate e mai bine așa, având în vedere că într-un viitor nu foarte îndepărtat(sper) totul o va lua puțin razna, în sensul că odată și-odată tot trebuie să apară lupta aia între Williams și grupul de mutanți.
Așa:
- acțiunea nu a fost nici prea grăbită nici prea lentă, a fost tocmai bine
- descrierea, după mine a fost bună, nu cred că am văzut vreun loc în care să mai fi mers. Eu zic că a fost ok.
- greșeli, am văzut una la final, ai uitat să pui un "î", și cam atât. Nu am fost eu foarte atentă la asta ce-i drept.
Așa, mi-a plăcut muuuult parte când Allan i-a spus verde în față că e clar că ea îl iubește pe Alex și mi-a plăcut și mai mult când ea a recunoscut cu voce tare chestia asta. Deci fata asta îi va scoate peri albi săracului băiat până la urmă :))
Păi, cam atât. Spor la scris în continuare! :*
Dragut capitol... Desi nu s-au intamplat prea multe, a fost destul de interesant. Lizzie a fost suportabila. Greseli gramaticale n-am vazut, dar nici nu am cautat. Descrierea a fost destul de buna ca sa nu sar peste ea. Da, au fost capitole in care am facut asta. Nu ca eu m-as pricepe la asa ceva, pur si simplu ma plictiseste. Vreau actiune! Multa, multa actiune!
By the way, sunt suparata pe tine pentru o anumita faza cu un anumit caine. Pepper e nume de peste.
Succes in continuare! Sfatul meu: Omoar-o mai repede pe Lizzie!
O omor cand vreau si daca vreau. Am zis.


Capitolul XVII

Cand m-am trezit Alex nu mai era in camera. De fapt nu l-am vazut intreaga zi, desi l-am cautat in mod expres. Pur si simplu l-a inghitit pamantul.
Din pacate tot ceea ce urmeaza sa se intample ma depaseste. Sunt din ce in ce mai sigura ca o vom da in bara si ca vom suferi pierderi prea mari, pentru care voi fi de vina doar eu. E prea multa presiune ca sa ma mai descurc si, ca si cum n-ar fi de ajuns, sunt din ce in ce mai obosita. Uneori imi doresc doar sa cad din picioare si sa nu ma mai ridic, sa ma detasez de tot ceea ce se petrece… Sa mor.
- Elizabeth, ai putea sa ne dai o idee cu privirea la cum trebuie sa alegem punctele strategice? ma intreaba un brunet scund ascuns intre mormanele de harti si schite imprastiate in intreaga camera. Ma intorc spre el, fiind pe cale sa-i raspund intr-un fel cam nepoliticos, dar sunt intrerupta inainte de a incepe.
- Elizabeth, cred ca e ceva stricat la pistolul asta, remarca o blondina a carei nume nu-l mai tin minte privind arma ca pe o masina straina, abtinandu-se probabil sa nu o loveasca de podea ca sa se asigure ca nu mai e buna.
Mi-as cam dori sa faca asta, ca toata lumea sa se sperie si sa plece. Din pacate voi fi obligata sa o opresc daca va incerca sa faca o asemenea grozavie. Sper totusi sa aiba destula minte incat sa lase pistolul jos si sa isi ia altul. Nu e ca si cum n-ar fi destule pe aici.
- Elizabeth, unde naiba sunt schemele pe care le-ai facut? striga deodata Andrew aruncand totul in calea lui si deschizand rand pe rand toate schitele impaturite neglijent.
- Terminati! ma trezesc tipand, scoasa din minti. Toata lumea trage de mine fara sa se gandeasca ca poate sunt obosita, ca vreau sa dorm. E aproape miezul noptii si ei continua sa ma ia de proaspata si buna. Nu mai suport sa aud “Elizabeth fa aia, Elizabeth drege asta”. Altceva nu puteti sa spuneti? ii intreb nervoasa, rasufland sacadat.
Oamenii astia sunt imposibili. Si eu sunt speriata, si eu as vrea ca totul sa se rezolve de la sine, dar asta nu se poate. Nu au pic de compasiune pentru o biata fiinta in pragul lesinului? Cu fiecare miscare pe care o fac simt cum puterile ma parasesc si respiratia mi se taie brusc. Nu mai gandesc coerent, desi ma straduiesc. Totul pentru ei, pentru niste nerecunoscatori care m-au condamnat pe nedrept, care nu m-au acceptat niciodata…
- Elizabeth… aud un glas soptit pe care nu-l pot distinge prea bine. Tot ce stiu este ca se afla aproape, foarte aproape.
- Nu mai raspund la acest apelativ, spun hotarata, nedorind sa mai fac vreo miscare pentru a-mi arata nervii.
- Elizabeth… se aude din nou aceeasi voce. Respectivul si-o cere cu ardoare, dar trebuie sa raman calma. O alta miscare brusca m-ar putea costa constienta.
- Nu! i-o intorc din nou, sperand sa-mi dea pace.
Numai de glume nesarate nu am nevoie la ora asta. Inteleg ca poate nu au realizat cat de epuizata sunt, dar acum ca le-am zis, e o adevarata dovada de cruzime sa ma tachineze astfel! Poate ca nu li se pare mare lucru, gandindu-se ca este doar o alta iesire de-a mea. Dar se inseala…
- Lizzie!
- Ce-i? ma trezesc deodata, intorcandu-ma brusc pe calcaie.
In mai putin de o secunda buzele imi sunt cuprinse de ale sale, in timp ce mainile lui imi inconjoara umerii. Cateva clipe confuzia pune stapanie pe mine, dar imi revin la timp pentru a realiza ce se intampla. Nu as refuza sarutul asta nici daca totul in jur ar fi in flacari. Dar nimic nu arde, ceea ce e cu atat mai bine. Intru in jocul sau ridicandu-mi incet mainile de-a lungul pieptului sau, pana cand reusesc sa-i cuprind gatul, tragandu-l mai aproape. Voi presupune ca am innebunit din moment ce accept cu atata nonsalanta ceva strict interzis. Dar nu-mi mai pasa. Am destul timp sa ma gandesc de ce a facut asta si de ce am fost de acord. Mai tarziu. Acum conteaza doar buzele noastre ce se joaca intr-un mod atat de drag mie, amintindu-mi de atatea clipe frumoase din trecut. Una din mainile lui aluneca pe spatele meu, lipindu-ma complet de el, in timp ce capul meu se apleaca incet intr-o parte, ca un ecou al dorintei mele de a-l simti mai puternic, mai viu cu fiecare clipa dulce petrecuta in imbratisarea lui. Imi las mainile pe obrajii sai strangandu-l incet, simtind in palme caldura emanata de acestia.
Plamanii imi sunt privati de aer un timp indelungat si, nemairezistand, inspir adanc simtind cum sarutul este rupt. Capul lui se ridica incet in timp ce ramane usor aplecat, privindu-ma cu un zambet satisfacut. Imi simt obrajii arzand si intorc privirea, indepartandu-mi mainile de pe obrajii sai si lasandu-le sa cada pe langa corp.
- Pe unde ai umblat? il intreb continuand sa privesc podeaua. Sunt prea speriata ca sa-l pot privi in ochi, asa cum ar trebui. Ii ofer un avantaj nedrept, lasandu-l sa ma vada atat de slabita si neputincioasa.
- Pe aici, imi raspunde scurt, facandu-ma sa ma intreb care este definitia lui pentru cuvantul “aici”. Ma hotarasc sa-i tin o morala despre cum nu trebuie sa plece in astfel de momente, dar glasul sau ma intrerupe. Nu stau mult, voiam doar sa-ti multumesc pentru aseara. E ciudat cum o fata atat de mica este atat de puternica.
Ce sa zic. Mica si puternica. Ma intorc indreptandu-ma spre masa uriasa pe care se afla toate schitele de lupta realizate pana acum. Nu am timp sa-mi umplu capul cu prostii, desi realizez ca buzele mi se framanta inconstient, dornice sa-l simta din nou.
- Si e la fel de ciudat cum o fata atat de mica poate crede ca baietii adorm atat de repede.
Ma opresc brusc, simtind cum toata energia mi se scurge prin podea. Am dat de naiba rau de tot de data asta. Simt un impuls ciudat de a-i pune o intrebare, desi sunt perfect constienta ca n-are niciun rost. Mainile incep sa-mi tremure incet, sfindand incercarile mele de a le stapani. Inspir din ce in ce mai adanc, aerul nu-mi mai ajunge. Dupa cateva clipe pot simti clar ca picioarele imi vor ceda, asa ca ma sprijin in masa, privind pierduta o plansa uriasa. Toate liniile incep sa se invarta, formand spirale diforme.
- Cat ai auzit? il intreb agatandu-ma de raspunsul sau. Stiu ca sper degeaba, si totusi o fac.
Ar fi culmea ca dupa tot ce am incercat ca sa pastrez distanta, totul sa esueze doar datorita unui dialog stupid purtat azi-noapte. In mod normal as cauta o scuza pentru tot, dar acum ma simt prea rau. In momentul in care aud un “Destul.” calm imi ies pur si simplu din minti, zburand pe usa afara.

***
Cum poate fi atat de calculat? Nicio inflexiune a vocii, niciun gest care sa tradeze vreo emotie… nimic. Incep sa tremur puternic simtind cum picaturile mari de apa imi biciuiesc corpul ca niste mici turturi inghetati. E frig si urat afara, si totusi… Ma simt mai linistita aici, privind razele sfioase ale lunii care se incumeta sa depaseasca stratul gros de nori..
In fata ochilor imi apare un fum cenusiu si parca, pentru o clipa, ploaia se opreste. Locul ei este luat de cativa fulgi de nea, cuprinsi intr-un pumn mic. Ma vad pe mine alaturi de el, in ajunul Craciunului de acum patru ani, imbratisati. In acest loc stateam atunci, privind dansul zapezii rostogolite de vant. Si eram fericiti, amandoi, fara grija zilelor ce vor urma, fara sa stim ce urma sa se intample. Era atat de bine…
Gandul imi zboara pentru cateva clipe la Melanie. Exista si ea acolo, undeva, ascunzandu-si prezenta. Aveam sa o descopar o luna mai tarziu, cand tot ceea ce iubeam se spulberase, visele mele fiind inlocuite de cosmaruri. Cand totul se destramase.
- Vei raci daca stai aici.
Imi simt umerii acoperiti de un material moale, uscat si cald pe care il accept imediat, continuand totusi sa privesc iluzia actiunilor din acea seara. Se poate spune ca sunt de-a dreptul prinsa in firul intamplarilor, pentru ca incep sa observ tot felul de detalii care inainte nu erau acolo. In momentul in care bratele lui Alex ma strang langa el ma trezesc, lasandu-mi capul pe antebratul sau. Nu vreau sa vorbim, nu vreau sa mai aud nimic in afara de ploaia care se izbeste de stanci. Vreau doar sa stam asa, impreuna, fara sa ne pese de ceea ce s-a intamplat sau urmeaza sa se intample. Ca acum patru ani.
Ii aud inima batand din ce in ce mai repede si realizez ca poate ii e frig. Dezavantajele vietii de baiat, cand trebuie sa-ti oferi haina domnisoarei la ananghie…
Zambesc, realizand ca nimeni nu ma poate vedea. Ar trebui sa ma gandesc la ce-i voi spune, la ce voi face mai departe. La cum trebuie sa procedez pentru a nu-l rani. Dar nu pot, pur si simplu nu pot sa fac altceva decat sa privesc intunericul nesfarsit, gandindu-ma la cate s-au schimbat intr-un timp atat de scurt.
- Nu merge… pur si simplu nu merge, constat dezamagita. Nu asa trebuia sa se intample. Ar fi trebuit ca tu sa dormi dus si sa nu auzi nimic si totul sa ramana asa cum era, continui pe nerasuflate, dorind sa ma eliberez de toate gandurile care ma apasa, impiedicandu-ma sa gandesc asa cum ar trebui.
Realizez ca in momentul asta ar trebui sa ma ridic si sa plec intr-un mod cat mai dramatic, sperand sa-l enervez. Si totusi iata-ma nemiscata, dorindu-mi doar sa fiu stransa mai tare in brate. Sunt de-a dreptul idioata, incercand sa indepartez pe cineva a carui apropiere o vreau. Imi contrazic propriile sentimente, creand un razboi intre minte si inima. Si nu stiu cine va castiga.
- Lizzie… te iubesc. Si nu-mi pasa daca mai traiesti o suta de ani, trei luni sau doar o zi, am sa continui sa te iubesc la fel de mult. Si nu-mi pasa nici ca tu consideri ca, daca ma ignori, totul va fi mai bine. Pentru ca nu va fi asa.
Analizez cateva momente cuvintele lui, parerea sa despre comportamentul meu si cantitatea de adevar continuta in acea opinie. De unde sa stiu eu cum i-ar fi lui mai bine, in definitiv? Nu pot alege in locul sau, desi stiu ca greseste. Dar n-am de gand sa-l mai opresc, pentru ca in adancul meu nici nu vreau asta. Il vreau langa mine pana la capat, sunt o egoista careia nu-i pasa ce se va intampla dupa ce dispar.
- Nu vreau sa te fac sa suferi… Nu vreau sa sufere nimeni.
Nu m-am putut abtine sa nu-i zic ce am pe suflet. E sintetizarea a tot ceea ce ma framanta de doua saptamani incoace, de cand am redescoperit ca se poate si altfel. Daca ma va combate si de data aceasta, probabil voi ceda. Sunt prea obosita ca sa mai lupt. Am sa cedez si am sa petrec trei luni frumoase, fara sa ma gandesc la ceea ce se va intampla dupa.
- Tu n-ai cum sa ma faci sa sufar. Esti prea buna ca sa faci asa ceva.
Perfect. Nu am de ce sa ma mai impotrivesc dorintei lui. Si poate chiar ar suferi mai mult daca l-as ignora in ultimele luni de viata… Cine stie? Ma ridic, ignorand ameteala brusca ce m-a curprins, apoi astept sa se ridice si el si intram inapoi in tunel, la caldura. Sunt prea buna ca sa fac oamenii sa sufere… Ma intreb oare cat de mult se inseala? Stiu ca am puterea de a o face, ba chiar am facut-o deja. Intr-adevar, acum pot parea buna pentru ca ii ajut si toate cele, dar in realitate… Cat de mult m-au schimbat patru ani departe de ei, intr-o cu totul alta lume? Mult. Prea mult ca sa mai pot face ceva. Dar asta nu inseamna ca nu pot incerca, macar de dragul lui.

- Sunt uda leoarca! ma trezesc tipand atunci cand simt cum toata apa din hainele mele picura pe podeaua rece, scotand un sunet ritmat si enervant.
Caut in zadar ceva mai calduros printre hainele mele, sfarsind prin a imbraca unul din tricourile lui Alex, asortat cu o pereche de pantaloni scurti. Cine m-ar vedea ar putea spune cu mana pe inima ca sunt dusa cu pluta. Si eu as jura acelasi lucru daca nu m-as cunoaste. Desi tremur, o caldura puternica imi pune stapanire pe corp, facandu-ma sa realizez ca am febra.
Imi tarasc picioarele pana in camera, unde satenul ma priveste putin neincrezator, intrebandu-se daca ar trebui sa rada sau sa se sperie. In final se decide sa afiseze un zambet dezaprobator, tragandu-ma langa el si invelindu-ma pana la gat cu patura.
- Ai sa racesti.
Ultimul lucru pe care il pot simti sunt buzele sale atingandu-mi fruntea, dupa care totul se pierde in intuneric.
Mi-am cam pierdut mintile dupa continuarea aceasta, minunata dealtfel. Nu te condam. Ma bucur ca ai postat. Imi era dor sa mai citesc un ficulet.
Nu stiu - mai bine zis nu-mi amintesc - daca am mai lasat vreu comentariu la ficul tau dar fii sigura ca am citit capitol cu capitol, de la inceput pana la cel mai sus postat si mentionat.
Imi place foarte mult povestea si imi place de Lizzie pentru ca imi gasesc foarte multe puncte comune cu ea. Imi place mult faptul ca lasi caracterul, ca sa zic asa, personajelor sa curga liber, fara fortari inutile, natural.

Te rog din tot sufletelul meu sa nu ma mai tii atat de mult pana la urmatorul capitol. Felicitari pentu poveste :)


P.S.: stiu ca acest comentariu vine cam tarziu dar nu vreau decat sa citesc urmatorul capitol si sper ca asta sa poata fi un mic indemn de a-l scrie si posta ;)
@ matzaplouata, ma bucur ca iti place povestea, sper ca vei citi in continuare
Scuzati intarzierea uriasa si capitolul asta grabit, plin de dialog si total confuz, dar in aceasta perioada sunt foarte ocupata si de-abia mai apuc sa scriu cate ceva.


Capitolul XVIII

Intredeschid un ochi, aruncand o scurta privire asupra camerei invaluite intr-o lumina obscura. Incerc sa-mi misc mana stanga, dar ceva ma opreste. Privind in jos realizez ca tin in brate capul lui Alex, ascuns partial in scobitura gatului meu. Mainile lui sunt stranse in jurul taliei mele, sustinandu-ma langa el. Nu-mi pot abtine un zambet constatand ce fata inocenta are cand doarme, fiind complet rupt de realitate.
Incet-incet imi amintesc toate evenimentele zilei ce a trecut, resimtind parca oboseala de aseara. Intorc somnoroasa capul, mijind ochii pentru a citi ora de pe ceas. Este… Cat este?
- Alex, trezirea, ii soptesc incet, abtinandu-mi un tipat care l-ar speria cu siguranta.
- Care-i graba? ma intreaba acesta cu jumatate de gura, sarutandu-ma apasat pe gat. Miscarea lui ma inmoaie pentru o secunda, dar imi revin la timp.
- Ceilalti mai au cinci minute si termina masa, ii raspund cu o voce de o suavitate falsa, ascunzandu-mi toti nervii pe care subconstientul meu ii nutreste pentru Eric in momentul acesta.
- Micul dejun? vine si intrebarea lui fireasca, pe care o astept drept rampa de lansare a bombei.
- Pranzul! ii strig deodata, facandu-l sa sara din pat. Ma priveste buimac, de parca as fi spus cea mai mare ineptie posibila. Apoi, intorcandu-si capul spre ceasul ce zace in uitare pe noptiera, realizeaza ca am dreptate.
In zece minute ne indreptam deja catre sala de mese, ciufulindu-ne unul pe altul pentru a parea cat mai treji cu putinta. In clipa in care pasim pe pardoseala rece, toate privirile se atintesc asupra noastra, facandu-ma sa ma simt ca un exponat rar dintr-un muzeu plin de obiecte vechi si monotone.
- Uitati-va in farfuriile voastre, le-o trantesc fara chef, indreptandu-ma cu pasi mari si apasati spre Eric.
Satenul ma priveste putin amuzat, parand ca ar vrea sa spuna ceva, dar nu stie cum sa se exprime. Si, generoasa cum sunt, hotarasc sa il ajut, oferindu-i o “mangaiere” de toata frumusetea pe obrazul drept. Expresia fetei lui tradeaza soc si uimire, ca a tuturor celor de aici. Paream destul de calma in ultima vreme, nedand semne ca voi rabufni prea curand.
- Uita-te aici, ii spun sec, aratand cu degetul spre ceasul-pandantiv care atarna peste bluza turcoaz. E un paun auriu cu coada in nuante de albastru si verde, un cadou de la Allan. Privirea usor pierduta a geamanului doi ma face sa-i mai dau o palma, enervandu-ma la culme. Nu la mult iubitul meu decolteu, geniule, la ceas! ii explic zambind c-un fel de agitatie ce prevesteste numai necazuri. Nu pot crede cat de perversi pot fi baietii. Profita de cele mai neobisnuite situatii pentru a-si indeplini dorintele idioate de tineri imaturi si fara vreo legatura cu bunele maniere. De ce nu ne-ai trezit si pe noi, prietene? il intreb in final, realizand ca nicio subtilitate nu va ajuta in cazul lui.
- Pai… Aaa… Pai stii…, se balbaie acesta de parca ar fi la un interogatoriu. Ceva e in neregula in mod clar. Eric roseste, isi pierde culoarea din obraji, repira mai tare, se opreste brusc pentru cateva clipe, sfarsind prin a inchide ochii. Erati prea dragalasi ca sa va trezesc, bine? ma intreaba brusc pe un ton ce se dorea a fi dur, uitandu-se la mine cu ochii mijiti de incertitudine.
Oricat de suparata as fi, nu pot ramane asa la auzul unei replici atat de dragute. Imi simt obrajii arzand, dar nu-mi pasa. O fata imbujorata este un semn ca sunt fericita, nu-i asa?
Pana la urma, poate am incercat degeaba sa-i indepartez de mine… Poate clipele acestea trecatoare de bucurie pura merita tot chinul prin care trec uneori. Sunt momentele pentru care merita sa traiesti si pe care trebuie sa le traiesti.
Privesc spre masa lui Carol in mod involuntar, amintindu-mi de promisiunea pe care i-am facut-o. Si trebuie sa ma tin de cuvant. Ca atare, am sa o impac cu Eric. Chiar acum.
- Te iert daca ii tii de urat, ii soptesc acestuia la ureche, aratand spre roscata care se joaca absenta cu furculita. Satenul tresare vazand-o pe fata, dar ma asculta, ridicandu-se si pornind spre masa acesteia, nu inainte de a-mi arunca o privire ucigatoare si plina de repros. Se comporta de parca nu i-ar placea deloc situatia in care l-am pus. Poate ca acum i se pare ceva suparator, dar stiu ca isi va reveni imediat ce va schimba cateva vorbe cu tanara.
In urmatoarea clipa zbor spre bucatarie, lovind-o in drumul meu pe una din doamnele care se ocupa cu gatitul.
- Ma scuzati! Scuze, scuze, scuze! Pot sa va rog ceva? Da? Multumesc din suflet! Puteti inventa un… desert sau ceva care sa prelungeasca masa macar zece minute? Va rog mult! incep sa ma smiorcai soptit sub ochii amuzati ai femeii care ma trage in bucatarie, spunandu-mi un “Iti apartine.” diabolic.
Ce sa fac, ce sa fac? Scot la repezeala cateva boluri de prin rafturile suspendate, ignorand tacamurile care imi cad in cap si, posibil, mi se agata in par. Am sa incerc o reteta din aceea simpla si rapida, dar mai ales de efect. Caut toate ingredientele despre care imi amintesc ca ar trebui puse, apoi incerc sa reproduc cat mai fidel reteta pe care n-am mai incercat-o de aproape un an.
Rezultatul este unul multumitor, asa ca pot servi prajitura fara frica de a omori pe cineva. Portionez repede tot ce se afla in tavile proaspat scoase de la cuptor, aruncand cate o portie in fiecare farfurie care imi iese in cale, apoi ies incarcata de portelanuri si incep sa arunc deserturile pe mese. Intalnesc cateva priviri amuzate carora le raspund printr-un zambet sincer, abatandu-mi gandul de la dezastrul pe care l-am lasat in bucatarie.
- Deci asa e sa hranesti o armata, constat oftand in timp ce imi gust creatia.
Ma intorc fara pic de retinere spre masa unde l-am trimis pe Eric, pregatita sa aflu daca planul meu a mers sau nu. Satenul pare ca-i spune ceva lui Carol, care priveste podeaua vizibil rusinata. Dupa cateva momente isi ridica ochii spre el, inganand ceva ce nu pot intelege, desi presupun ca sunt niste scuze. Pentru ce, doar ei stiu. Dupa alte cateva momente pot simti o tensiune urmata de cateva replici exasperante din partea celor doi, apoi vad mana lui Eric prinzandu-i bratul roscatei. Ce are de gand sa faca baiatul asta? Primul meu impuls este sa ma ridic, manata de experientele avute cu Allan, dar ma abtin din a actiona. O mana rece si ferma ma face sa tresar, intorcandu-mi ochii spre Alex.
- Daca lucrurile degenereaza, suntem la o secunda distanta de ei, imi spune acesta raspicat, privind spre masa cu pricina. Dupa cateva clipe de incordare, un zambet bland ii lumineaza fata si imi face semn sa privesc in aceeasi directie.
Nu mica imi este mirarea cand ii vad pe cei doi sarutandu-se, parand sa uite pentru moment de lumea exterioara. Imi inhib dorinta de a sari de jur imprejur tipand de fericire, multumindu-ma cu un ranjet larg si dulce.

***
- Nu am cerut explicatii generale, daca inca nu ai inteles. Vreau sa stiu sigur ce continea injectia aia, ii repet lui Andrew, care continua sa ma priveasca lipsit de convingere, de parca as vorbi in alta limba.
- Nt, n-am de ce sa-ti spun, imi repeta acesta pentru a mia oara, strambandu-se incet cand imi strang pumnii, plina de nervi.
Omul asta e groaznic, teribil! Nu m-ar lasa sa obtin ceea ce vreau pentru nimic in lume, niciodata! Nici daca vietile noastre ar depinde de asta… si chiar acesta ar putea fi adevarul. De fapt, daca stau sa ma gandesc, in realitate vreau sa aflu ce se intampla intr-un anumit caz. Curiozitatea asta ma indeamna sa pun o intrebare periculoasa pentru care mi-ar putea parea rau, dar tot am de gand sa aflu.
- Bine, bine! Daca imi spuneai nu trebuia sa imi raspunzi mura-n gura la tot ce urmeaza, incerc sa-l amagesc intr-o ultima incercare de a obtine un raspuns clar. Adica alo, e o injectie care ne-a schimbat viata tuturor, meritam sa stim ce ne circula prin vene! Asadar, prima intrebare: ce se intampla cu un copil injectat cu “serul” ala?
Toata lumea se uita la mine ca la un extraterestru mic, verde si cu ciuperci in loc de palarie. Chiar este o intrebare atat de ciudata? In locul loc as ciuli urechile. In fond, este ceva prin care am trecut toti si de care ar trebui sa ne amintim. Bine, este evident ce se intampla cu acei copii, cu totii am vazut ce se petrece, dar trebuie sa o iau treptat. Sa trantesc o intrebare fara pic de legatura cu ceea ce am discutat pana acum ar atrage atentia mai mult decat este necesar.
- Pai pana pe la sase ani cresterea e normala, apoi dezvoltarea mentala devine accelerata, copilul fiind mai inteligent decat ar trebui, imi explica acesta calm, in tonul lui simtind o continuare de genul “vrei o acadea?”. La fel ca si copiii cu un parinte mutant.
- Si in cazul in care..., incep putin nesigura pe modul in care ar trebui sa pun problema pentru a nu da de banuit.
- In cazul in care ambii parinti sunt mutanti se produce ceea ce s-ar intampla si daca un parinte ar fi mutant, iar copilul ar fi injectat. Dezvoltarea fizica e foarte putin accelerata fata de normal, dar cea psihica este fabuloasa. La un an copilul poate vorbi fluent, la doi ani intelege si analizeaza tot ce se intampla in jurul sau, iar la trei ani are capacitatea de gandire a unui om de saisprezece ani.
Il privesc buimacita timp de secunde bune, nestiind ce ar trebui sa spun. Zambetul sau amuzat ma face sa ma trezesc din visare, murmurand un “Haaa?” complet rupt de subiect.
- Nu-ti zic de unde stiam ca vei intreba, imi spune brunetul intr-un final, trecandu-si mana prin par cu o urma de mandrie. De-abia acum remarc faptul ca s-a tuns, noua tunsoare facandu-l sa para mai tanar. Daca nu l-as cunoaste, as putea jura ca are in jur de treizeci de ani.
Imi scutur incetisor capul, scotand din minte imaginile cu Andrew tanar. Trebuie sa ma concentrez pe lucrurile importante, nu sa ma las atrasa intr-o cursa a imaginatiei datorita careia sa raman in urma evenimentelor.
- Bine, nu-mi spune, dar…, imi incep noua idee, incercand sa ma documentez mai bine in legatura cu subiectul proaspat abordat.
- Singurul copil cu ambii parinti este Will... din cate stiu eu, mi-o taie din nou Andrew, privindu-ma serios. Incremenesc pentru cateva clipe, dar imi revin la timp pentru a-l intreba ce insinueaza. Stiu si eu... Melanie pare destul de inteligenta pentru varsta ei, imi raspunde acesta suspicios, facandu-mi sangele sa inghete in vene.
Trebuia sa-mi dau seama ca stie!
- Pai da, in multe privinte e chiar mai inteligenta decat tine, marai in incercarea de a ma calma. Ar fi stupid ca totul sa fie dat pe fata intr-un mod atat de prost, fara nicio intentie reala de a destainui adevarul. Daca el stie, nu trebuie sa o faca si ceilalti.
Il privesc cu coada ochiului pe Alex, care nu stie cum sa reactioneze la schimbul de replici avut cu antrenorul, multumindu-se sa se uite cand la Melanie, cand la mine cu o falsa confuzie intiparita pe chip. Inghit in sec apropiindu-ma de antrenor, caruia ii pun o mana pe umar si il trag dupa mine in afara salii, incercand totodata sa gasesc o cale de a le distrage atentia tuturor de la dialogul tocmai incheiat. Nu izbutesc sa gasesc un alt subiect, asa ca ma rezum la a-l cara pe brunet dupa mine pana intr-un loc unde sunt sigura ca nu putem fi auziti.
- Nu mai bate apropouri, te rog, ii spun cu o voce tremuranda, privind podeaua. Nu inteleg de ce , dar mi-e rusine de el. Sau poate mi-e rusine de mine? Nu stiu.
- Nu m-am putut abtine. Cand toti vor intelege ca i-ati luat de fraieri nu vor fi prea fericiti, imi explica acesta pe un ton neobisnuit de bland, apropiindu-se de mine pana cand distanta dintre noi se rezuma la cativa centimetri. Stiu ca nu a fost usor pentru tine si ca probabil ai renuntat la o multime de lucruri pentru Melanie si apreciez asta, dar trebuie sa le spui. Poate ca va fi mai bine dupa aceea, cine stie? Nu trebuie sa infrunti totul de una singura. Poate ca acum nu crezi cu adevarat asta, dar toti regreta ce ti s-a intamplat in acesti patru ani si toti iti sunt alaturi, incheie acesta cu un zambet linistitor.
Imi simt capul greu si ochii incarcati de lacrimile pe care incerc sa le sterg stangace. Nu ma asteptam la asa ceva din partea lui. Dar toate cuvintele acestea simple, tot ceea ce ascund ele... Are dreptate. Poate ca nu mai este cazul sa infrunt totul de una singura. Poate ca e cazul sa impart responsabilitatile cu toti ceilalti. In fond, suntem o mare familie, nu? Si daca s-a intamplat ce s-a intamplat, daca am facut o greseala sau mai multe, asta nu inseamna ca cineva are dreptul de a-mi da in cap pentru ca am pastrat un secret doar pentru mine. Avand sprijinul antrenorului, avandu-i pe Melanie si pe Alex de partea mea si proftand de situatia complicata in care ne aflam, destainuirea adevarului n-ar trebui sa fie prea grea. Doar o problema adaugata tuturor celorlalte...

Dupa ce am mai discutat un timp cu Andrew si i-am promis ca ma voi gandi cum sa le spun tuturor despre Melanie, mi-am dat seama ca am ramas in urma cu antrenamentul. Noua mea idee e destul de indrazneata, desi nu stiu cat de bine va merge. Mi-as dori sa ii ajut pe toti sa-si exerseze tinta pe un om adevarat. Dar e prea riscant. Si nici nu am vreun manechin uman pentru eventualele demonstratii pe care le-as putea face. Ma streseaza deja ideea ca vreun politist nevinovat va sfarsi impuscat in cap din cauza neindemanarii celor de aici. Stiu ca va fi un mini razboi pe viata si pe moarte, dar tot nu as vrea victime. Nimeni nu ar trebui sa moara doar pentru planul de cucerire al idiotului de Williams.
Un sunet cunoscut ma face sa zambesc, strangand mai tare pistolul din mana in incercarea de a nu trage. Muschii mi se relaxeaza de-abia cand ma conving ca el nu mai reprezinta un pericol, ca e inofensiv, ca ne va ajuta in tot ceea ce urmeaza. Oftez incetisor, amintindu-mi de perioada in care incertitudinea era sentimentul predominant in relatia cu Allan. E de partea mea, e de partea lui Williams... Tine la mine sau vrea doar sa se distreze... Toate gandurile opuse legate de el s-ar spulberat de ceva timp, in minte ramanandu-mi o singura idee: e doar un prieten si un aliat in viitoarea confruntare.
- Ce dor mi-era de tine, spun cu un glas mieros, atintindu-mi ochii spre blondinul care se iveste dintre copaci. Nu te-am vazut de o zi intreaga, continui ironica, dand sa ma intorc cu spatele, dar ma razgandesc repede.
Mi-am gasit cobaiul.
Buna ^^
Deci trebuia sa trec si eu pe aici, pluc ca mi-era dor de un capitol de la tine. Este intr-adevar destul de confuz capitolul asta, poate si de unde nu mai stiu exact ce s-a intamplat inainte de asta, si recunosc ca acum nu am rabdarea necesara sa citesc capitolul precedent.
Aaa, daca am inteles eu bine, Andrew vorbea cu Lizzie despre faptul ca ea ar trebui sa le spuna tuturor cine e de fapt tatal copilului ei. Nu stiu de ce, dar eu ramasesem cu impresia ca de fapt chestia asta se stia. In fine...
Asa, ma bucur ca am aflat de ce anume e Melanie asa desteapta. Incepusem eu sa banuiesc ceva la un moment dat, dar acum stiu sigur de ce e asa.
Cam atat. In afara de faptul ca multe lucruri mi s-au parut confuze in rest cred ca a fost ok.
Spor la scris in continuare! ^^
Hei, sunt o fana a ficurilor si mai calc din cand in cand, ca vizitator forumul pentru a`mi potoli "setea" de ficuri. M`am oprit la ficul tau, nu stiu de ce, acum 2 zile. De atunci am citit in fiecare seara pana la 2 noaptea. Pur si simplu il ador. Inafara de secvente in care sentimentele puteau fi descrise mai mult si ceva actiune grabita pe ici , pe colo, ar iesi o carte geniala din povestea ta ! Esti foarte talentata. Iti spun asta sincer, si o am si cu literatura destul de mult, romana fiind pasiunea mea, mai ales literatura. Am ajuns sa`mi fac cont ca sa iti scriu cat de mult te apreciez, si cat iti ador povestea. Subiectul este bun, nou. Personajele sunt complexe si ai multe ideei. Mi se pare foarte ok ce scrii, chiar deloc confuz. Am inteles fiecare parte fara efort.
In plus, ii ador pe Eric si Alex. Desi nu ii pot vedea cu parul saten, am o imaginatie mai redusa uneori, si intamplarea se face ca i`am asociat cu 2 frati gemeni care canta. :)) Si pe care ii ador de asemenea.
Iti urez mult spor la scris, dar si succes cu scoala, cat mai ai din ea. Promit ca o sa incerc sa las comentarii la fiecare capitol, pentru a te incuraja si a te indruma in cazul in care e nevoie.
*Kisses*
Buuun, deci am venit cu un capitol nou, putin grabit, necorectat, dar na :)), simteam nevoia sa postez.
@ Leontina, iti va trece repede dorul, sunt pe cai mari cu scrisul zilele astea :)). Mi-am propus sa nu mai las atata timp intre capitole, ca vad ca se uita repede actiunea. Sa vedem daca reusesc ce mi-am propus.
@ Chris, ma bucur mult ca-ti place povestea si ca ti-ai facut cont ca sa poti comenta :). Sper ca vei continua sa citesti si sa-mi spui parerea ta despre fiecare capitol.


Capitolul XIX

- Esti rea, imi sopteste blondinul in momentul in care il prind de brat, concentrata pe pozitia acestuia.
Nu pot fi sigura cum vor tinti soldatii lui Williams, dar pot presupune ca vor avea pozitia tipica celor din armata. Incerc sa reproduc acea pozitie cat mai fidel, ca sa imi pot adapta miscarile la ea. E important sa iau in calcul toate conditiile secundare inainte sa tintesc.
- Stiu, draga, stiu, ii raspund cu un zambet micut, dorind parca sa adaug: “Dar nu ma poti refuza.”. Intr-adevar, el este printre ultimii oameni din lume de la care m-as astepta la un refuz. Sunt tentata sa afisez o fata inocenta, dar ma abtin amintindu-mi contextul in care ne aflam.
Ii intind mana cu atentie, pozitionand pistolul fals spre mine, de parca ar vrea sa ma impuste. Ma asigur ca nu se misca. Ma indepartez repede, calculand distanta care ar reflecta cel mai bine realitatea. Apoi, cu o miscare scurta a mainii imi indrept arma spre el, tintind patul pistolului sau. E timpul pentru o scurta avertizare.
- Acum, daca nu tintiti bine, e ca si cum i-ati semna condamnarea la moarte bietului om.
Inspir adanc, punand degetul pe tragaci. Glontul isi ia zborul, aterizand in locul tintit si facandu-l pe Allan sa scape pistolul din mana. Se pare ca nu mi-am pierdut toata indemanarea. Totusi… E o problema de milimetri. Fiecare miscare gresita poate valora o viata. In acest caz, viata unui om pe care nu-mi permit sa-l pierd.
Nu stiu ce sa spun despre cei de aici. De fapt, ma cam tem ca ar putea tinti prost si sa strice totul. Nu mai e o joaca, e vorba de viata unui om. E serios. Prea serios ca sa ma risc. Ma gandesc daca sa-i las si pe ei sa incerce. Ar putea fi o prostie, dar am incredere in cateva persoane. Intrebarea e urmatoarea: cu cine sa incep?
- Sa vedem… Alex.
- Eu? se mira acesta facand cativa pasi spre mine si privindu-l cu ochii mijiti pe blondinul care lua un nou pistol din lada cu arme de jucarie. Va fi o onoare, ranji acesta in final, facand un ultim pas spre locul pe care i-l indic.
In el am cea mai mare incredere, ceea ce nu se poate spune si despre Allan. Chiar daca incearca sa para prietenosi, realizez ca cei doi nu se prea inghit. Dar asta nu inseamna sa stric antrenamentul. Ii intind arma cu o privire serioasa, avertizandu-l parca sa nu faca vreo prostie. Il vad in stare sa-l impuste pe blondin. Ba chiar sunt destul de sigura ca daca nu as fi eu ar face-o fara vreo strangere de inima.
- Nu uita sa…
Impuscatura ma intrerupe intr-un mod nepoliticos. Pistolul din mana lui Allan e pe jos, iar Alex ma priveste cu fata tipica de “Doreai sa spui ceva?”. Ma enerveaza ca e asa de bun la… toate. Serios acum, nu exista nimic la care sa nu se priceapa? Trebuie sa gasesc eu ceva. Ii arunc o uitatura urata, luandu-i pistolul din mana. Omul asta ii va dezarma pe toti politistii in mai putin de zece minute.

Dupa alte cateva incercari reusite am ajuns sa devin mai increzatoare in ai mei dragi mutanti. Poate nu sunt asa de nepriceputi pana la urma. Dar acum e acum. Urmeaza Eric. Nici nu stiu de ce il las sa faca asta si nici n-am de gand sa aflu. Ii dau plictisita cateva instructiuni, rugandu-ma sa fie la fel de indemanatic ca si Carol.
Se pregateste sa traga. Ceva nu e in regula. Dar ce?
Traiectoria!
Nu am timp sa il opresc, sunetul impuscaturii raspandindu-se in vaduh. Inchid ochii din reflex, prea speriata ca sa pot reactiona. L-a omorat, l-a omorat, l-a omorat! Astept inghetata cateva secunde, dupa care deschid un ochi, decisa sa infrunt adevarul. Allan e in picioare, parand la fel de terifiat ca mine. Dar e viu! Dar cum? Rasuflu usurata, aruncand o privire in jur, apoi ii dau o palma geamanului doi.
- Tampitule, puteai sa-l omori! ii strig scoasa din minti, oferindu-i inca o lovitura dupa ceafa. Ce idiot! Esti bine? il intreb repede pe Allan, care da din cap aproape imperceptibil. Ma apropii incet de el, punandu-i o mana pe umar in semn de incurajare. Trebuie sa-si revina, sau Megan ma va ucide ca l-am marcat pe viata. A fost la limita dintre viata si moarte pentru o clipa... O clipa care putea schimba tot viitorul.
- N-am idee cine, dar m-a salvat. A fost prea rapid ca sa vad…, bolboroseste acesta privindu-si mainile pentru a se convinge ca nu a trecut dincolo. Confuzia disimulata in soc il despart de lumea reala momentan, aruncandu-l intr-o agonie ciudata.
Inseamna ca cineva a oprit glontul. Dar cu ce? Prea multe intrebari, prea putin timp. Cercul format in jurul nostru imi arata ca nu sunt singura care a observat pericolul in care s-a aflat blondinul. Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile neregulate ale inimii. A fost atat de aproape… Mult prea aproape ca sa mai continuam. Nu ar fi bine sa-l pun pe Eric drept tinta acum? Si-o cam merita, avand in vedere ce era sa faca.
Arunc inca o privire cercetatoare imprejur, apoi imi acopar ochii cu dosul palmelor, incercand sa ma deconectez. Un moment in care am cedat m-a costat o informatie cruciala. Cine ar fi fost in stare sa prinda un glont in zbor si sa treaca neobservat? Din cate stiu eu, nimeni. Dar totusi, ceva s-a intamplat. O clipa…
- Alex, deschide pumnul.
Ma intorc spre el, cercetandu-i fata blocata. Isi revine imediat, mimand un “Ce?” incurcat. Buna incercare. Dar nu destul de buna.
- Deschide-l. Acum.
Ochii dati peste cap imi confirma ipoteza. Imi prinde mana intr-a lui, lasand bucata contorsionata de metal sa cada in causul palmei mele. Privesc restul lucios pret de cateva secunde, nestiind cum ar trebui sa reactionez.
- Cum? e tot ce pot spune, evitandu-i privirea satenului. Ii strang mana cu a mea, deschizandu-i palma si cercetand semnul lasat de obiectul prins. Nici macar nu s-a ars, in ciuda caldurii metalului. Asa ceva nu e posibil.
Intr-adevar, singura problema care se poate pune acum este cum a facut asta. E imposibil chiar si pentru mine sa opresc un glont si sa ma intorc la locul meu intr-un interval de timp atat de scurt.
- Nu stiu ce am facut. Am actionat din reflex.
- Trebuie sa fii tare mandru de reflexele tale, i-o intorc aruncandu-i totodata si o privire asasina. Esti mai rapid decat mine! izbucnesc imediat.
Oare chiar nu-i pasa cum a reusit asa ceva? Dupa patru ani de antrenament sunt invinsa in cateva secunde. Si tocmai de Alex… Ceva nu e in regula aici. Si trebuie sa aflu imediat ce.
Nici nu stiu ce ma deranjeaza mai tare: faptul ca m-am purtat ca un copil speriat sau faptul ca tocmai am descoperit ce puteri de nimic am in comparatie cu satenul. Probabil ca ambele lucruri sunt deranjate, dar cel mai rau dintre toate e faptul ca nu stiu cum de reactia lui Alex a fost posibila. Un amalgam de sentimente si ganduri contradictorii ma acapareaza, fara a-mi lasa sansa de a separa ceea ce e important de amanuntele care pot astepta. Si asta ma scoate din minti.

***
Sunt momente in viata in care nu mai inteleg nimic. Si, de fiecare data cand asta se intampla, cea mai buna solutie este un dus fierbinte care sa ma faca sa uit de tot.
Picaturile de apa imi mangaie corpul, facandu-ma sa uit de tot ceea ce s-a intamplat azi. Nu am gasit inca explicatia pentru viteza lui Alex, dar nici nu o mai caut. Sunt prea obosita ca sa ma gandesc si la asta. Iar faptul ca Miriam, Andrew si Matthew nu vor nici in ruptul capului sa-si spuna parerea in legatura cu incidentul nu ma ajuta. Cei trei crai de la rasarit ascund cu siguranta ceva de mine, de noi toti. Dar nu pot ceda inainte sa aflu acel ceva. De fiecare data cand cred ca totul este clar trebuie sa se intample ceva care sa dea peste cap tot ce credeam. Si, pe langa aceasta intorsatura de situatie, trebuie sa gasesc un mod de a le spune celorlalti despre Melanie. Problemele se aduna, cersind o rezolvare cat mai rapida, iar eu nu stiu cum as putea proceda pentru a rezolva totul intr-un mod cat mai eficient.
Incetisor, durerea placuta provocata de apa fierbinte este inlocuita de o senzatie neplacuta. E… rece! Bajbai repede dupa halat, stergandu-mi ochii inchisi cu maneca. De ce e apa asta atat de rece? Scot capul pe usa cabinei, analizandu-l pe Alex care se spala pe fata fara nicio treaba cu ceilalti utilizatori ai baii. Ma rog, eu sunt singura utilizatoare, dar asta nu inseamna ca are dreptul sa ma lase sa fac baie in sloiuri de gheata!
- Alo… Inchide aia, sunt aici, ii ordon nervoasa.
Am fost intrerupta din ritualul meu preferat si ma deranjeaza asta.
- Nu.
Omul asta e incapatanarea in persoana. Probabil ca nu are rost sa insist, asa ca am sa fac altceva. Un zambet malefic imi lumineaza fata in timp ce inchid usa, luand dusul in mana si asigurandu-ma ca apa este inghetata. Indrept jetul spre zona de deasupra cabinei, lansand o ploaie de toata frumusetea asupra intregii bai.
- Ce naiba faci?
Mda… Cabina asta este clar prea mica pentru amandoi, si totusi… Iata-ne. Probabil ar fi trebuit sa ma gandesc ca asta era primul loc in care ar fi intrat pentru a se feri de stropii inghetati de apa inainte sa imi pun planul in aplicare. Eh, prea putin timp sa ma gandesc si la asta...
Intr-un moment de neatentie sunt stropita din cap pana-n picioare. Unde e chestia aia? Fir-ar. Mi-a luat dusul din mana! Viteza asta… E nedrept! Tocmai a descoperit de ce e in stare si deja isi foloseste puterile pentru a rade de mine. Incerc sa ma feresc de apa care devine din ce in ce mai calda, dar halatul de trei ori mai greu decat ar fi trebuit ma impiedica sa ma misc destul de repede. Curand sunt lipita de perete, fara a ma putea misca.
Ii prind mana lui Alex, indreptand apa spre podea, apoi ii zambesc intr-un mod angelic, apropiindu-mi fata de a lui. Satenul raspunde imediat initiativei mele si imi cuprinde talia cu o mana, privindu-ma o clipa in ochi. Imi unesc buzele cu ale sale pentru o secunda, simtind cum temperatura din cabina creste considerabil. In mintea mea toate imaginile devin neclare, pe masura ce aerul imi devine insuficient. Cand sarutul devine mai intens plamanii imi cer mai mult oxigen, dorindu-si parca sa ma opresc cat mai pot.
Imi ridic incet mana de-a lungul spatelui lui Alex, oprindu-ma in parul sau. Il aplec brusc peste umar, rotind cealalta mana pentru a-i trimite jetul de apa fix in fata. Acesta icneste uimit, incercand sa se elibereze din stransoarea care e destul de puternica incat sa-l pastreze imobilizat. Imi dau seama ca probabil nu poate sa respire, dar ideea aceasta dispare in momentul in care ii simt buzele pe gatul meu. Isteata miscare.
- Ce-i cu tot zgomotul asta? Ce naiba se intampla ai…?
Ma intorc spre Eric, care ne priveste buimac. De atata soc scap dusul din mana, permitandu-i lui Alex sa se elibereze din stransoare si sa ridice capul spre fratele sau. Chiar atata zgomot am facut?
- S… Scuze! balbaie geamanul doi incurcat, trantind apoi usa si parasind baia incercand sa nu alunece pe gresia uda.
Il privesc un timp pe satenul care continua sa gafaie, incercand sa-si recapete aerul pierdut, apoi incepem amandoi sa radem amintindu-ne fata lui Eric. Ma strecor pe langa Alex ajungand in camera din cateva sarituri. Nu vreau sa continuam bataia cu apa, desi devenise destul de amuzanta.
In dormitor sunt intampinata de clasicul comitet format din Carol, Jo, Michael si Eric. Toti ma privesc incurcati, ultimul rosind atunci cand imi indrept atentia asupra sa.
Pic, pic, pic… Apa continua sa picure udand parchetul.
- Mi-ai distrus halatul! ii strig geamanului unu, cautand o camasa de noapte si cateva prosoape.
- Mi-ai udat pijamalele! mi-o intoarce acesta pe un ton agasat.
Gasesc ceea ce cautam si ma intorc in camera, bucurandu-ma de senzatia de usurare provocata de camasa. E mult mai usoara decat halatul ala imbibat cu apa. Aceleasi priviri ma intampina, doar ca de data asta le simt ca pe niste sageti ce incearca sa patrunda adanc in mintea mea. Nici nu vreau sa ma gandesc ce le trece prin cap oamenilor astora acum. Curand atentia imi este distrasa de Alex, care apare in prag cu o mutra de catelus plouat. La aceasta imagine contribuie si suvitele ude lipite de fata, care ii dau un aer de om parasit in mijlocul drumului in timpul unei ploi torentiale. Satenul ma priveste infumurat, facandu-ma sa chicotesc.
Ii fac semn sa se apropie, luand un prosop de pe pat si aruncandu-i-l in cap. Satenul raspunde initiativei mele trantindu-se pe podea, in timp ce mainile mele se plimba energice prin parul sau, incercand sa-l usuce. Timp de cateva minute nimeni nu mai spune nimic, toti privindu-ne intr-un fel ciudat. Fiecare se uita la fiecare, cercetandu-l, iscondindu-l, asteptand o reactie catusi de mica. In clipa in care acele priviri devin prea stresante pufnesc usor enervanta, apoi imi indrept atentia catre geamanul doi.
- Scuza-ma daca vei ramane cu sechele, ii soptesc printre dinti lui Eric, tragand cam tare de o suvita din parul fratelui sau, care se intoarce spre mine cu o fata posomorata.
Zambesc, prinzandu-i fata intre palme lui Alex si sarutandu-l scurt, apoi continui sa-i usuc parul. Baiatul asta este o enigma din ce in ce mai mare pentru mine. Ma intreb daca voi reusi vreodata sa stiu totul despre el. Probabil ca nu. Intotdeauna va fi inaintea mea cu un pas, ascunzand un nou secret.
Dar nu ma deranjeaza asta.
Viata fara surprize nu ar fi interesanta.
Ma bucur ca macar una din noi e pe cai mari cu scrisul, ca eu una nu am mai scris de muuult timp :))
Ok, deci, in primul rand capitolul asta nu mi s-a parut absolut deloc grabit si nici greseli nu am vazut, sau sunt eu prea obosita acum ca sa le mai vad.
Partea mea favorita, inainte de alte comentarii: Alex si Lizzie(sper ca nu am gresit numele, ca este foarte posibil la cum sunt in ultimul timp :))) in baie batandu-se cu apa. Geniala faza!!! Ai niste idei tare traznite uneori, iar pe Alex incep sa-l palc din ce in ce mai mult.
Asa, puteri noi!! Bun bun bun! La asta nu ma asteptam, mai ales ca nu el e personajul principal al acestei povesti, dar chestia asta din punctul meu de vedere cred ca poate duce la multe chestii, deci astept o clarificare din partea ta legat de subiectul asta cat mai curand posibil.
Asa, ce as avea de comentat: parca totul se misca muuult prea incet de la un timp incoace. Nu stiu, dar parca actiunea tinde sa stagneze, chiar daca se intampla niste chestii pe ici pe colo. Plus ca mi-am amintit ceva legat de cineva care a incercat la un moment dat sa o impuste pe Lizzie in timpul unui antrenament si din cate imi amintesc tot nu s-a aflat cine anume e. Iar avand in vedere ca urmeaza o mare batalie(stiu ca tre sa fie una) parca totul e prea calm in jur. (asta poti sa o ignori, ca e povestea ta si probabil ai tu un plan in legatura cu ce urmeaza sa se intample, dar eu nu m-am putut abtine:)))
Asa, legat de nume, ai putea sa pui mai des numele personajelor in loc de "blondin" sau "satenul" si cum mai scrii tu. Parca e mai usor de urmarit la cine te referi atunci cand folosesti nume prorpiu-zise. Sunt de acord ca daca se repeta prea des devine putin enervant, dar la tine chiar nu e cazul, poti sa spui numele putin de tot mai des.
Cam atata as avea eu de zis, cred ca si asa m-am intins cam mult. Mult succes in continuare cu scrisul!!
(PS: cand mai intri pe mess da-mi si mie un buzz, ceva, ca vreau sa-ti spun ceva si nu pot sa o fac aici:P)
Ultimul capitol mi-a placut mai mult decat cele de pana acum. Nu pot sa formulez un comentariu coerent in privinta descrierii si chestiilor de genul asta, asa ca voi trece direct la motivul pentru care meriti un biscuitel: scena din baie a fost geniala. Bine, poate nu e acel tip de scena care contribuie foarte mult la plot(Gaseste-mi o traducere pentru cuvantul asta si primesti si al doilea biscuit.), dar era exact momentul de relaxare de care aveam nevoie dupa tot stresul emanat de Lizzie.
Apropo, nu esti obligata sa faci chestia asta, dar in locul tau mi-as folosi cinci minute inainte sa postez apasand asa, de vreo doua-trei ori, pe Space inaintea fiecarui paragraf. Stiu ca tu ai folosit Tab cand ai scris, dar cum nu functioneaza pe site, textul e destul de greu de urmarit.
In final, primesti al treilea biscuit, ca sa ai energie pentru un capitol nou!
@ Leontina, ma bucur ca ti-a placut bataia cu apa, nu stiu ce mi-a venit sa scriu partea aia. :D Incepand cu acest capitol, timp de vreo 10 capitole actiunea nu va mai decurge deloc incet, te asigur. Cat despre nume, incerc sa creez un balans intre el si denumirile de genul "blondin, antrenor, saten" ca sa nu devina sacaitoare. Am sa incerc totusi sa folosesc mai des numele.
@ Googga, merci de biscuiti :)) Traiasca Tantita. Plot = fir narativ, am mai spus asta. Ma bucur ca si tie ti-a placut scena aia, in ciuda asteptarilor despre ea. Incerc in acest capitol experimentul cu space.
Enjoy!

Capitolul XX

In ultimele doua saptamani nu s-a mai intamplat nimic notabil. Antrenamentele au continuat, ideile mele diversificandu-se odata ce toata lumea a dat semne de talent. Si, de fiecare data cand ceva a mers prost, m-am retras cu incredere in imbratisarea lui Alex, care a fost mai grijuliu ca niciodata. De fiecare data cand nu am fost in apele mele, un sarut din partea lui a rezolvat totul. Ca sa nu mai vorbim de momentele de intimitate de care am avut parte atunci cand Eric dormea in camera lui Carol.
Intreaga relatie ar putea parea mult prea grabita, dar, avand doar trei luni la dispozitie, fiecare zi conteaza. As vrea sa descopar cat mai multe lucruri despre saten, sa ma apropii cat mai mult de el in acest timp. Nu vreau sa mai pierd nimic din cauza unui termen stupid.

O iau la fuga pe holuri, incercand sa nimeresc infirmeria. Inima imi bate cu putere, impiedicand orice incercare a creierului de a intelege cu adevarat informatia primita. Picioarele imi ating podeaua din zbor, fiecare salt trezindu-ma din reverie pentru o clipa al carei ecou slabeste in timp, pierzandu-se in marea de ganduri care se impotmolesc, asteptand sa fie aduse in discutie. Ma ghidez dupa tipetele agasate care se aud la rastimpuri, ajungand intr-un final in fata unei usi duble de metal. Ma opresc buimacita, ascultand semnele agonizante ale dezastrului care tocmai s-a intamplat. Cu fiecare respiratie intretaiata ma pregatesc pentru ceea ce urmeaza sa vad, dorindu-mi ca totul sa fie un vis din care sa-mi revin in clipa in care voi pasi inauntru. Doar vise, caci noul val de tipete si suspine venite de dincolo de zid ma conving de realitatea dramaticului incident care a avut loc.
Imping usa cu putere, dand nastere unui scartait ascutit care ma face sa ma cutremur. Ceea ce vad in incapere ma lasa cu gura cascata. Mai mult de douazeci de paturi se intind de o parte si de alta a camerei, tot felul de aparate strajuind fiecare pat. Aparatura de aici este mai performanta decat cea din multe spitale in care am fost. Ma intreb cum de nu am vazut locul asta mai devreme, dar renunt la idee pentru a ma concentra pe raniti.
Ce s-a intamplat?
Pierdeam vremea cu o parte din mutanti, asteptandu-i pe ceilalti sa se intoarca de la cursuri. Cativa insistasera sa mearga la facultate macar de doua ori pe saptamana, pentru a nu ramane in urma cu lectiile. Nu intelegeam dorinta aceasta apriga de a invata, mai ales ca realizam pericolul la care se expun parasind baza. Dar nu au vrut sa ma asculte. Intr-un fel, ii intelegeam. Linia dintre viata si moarte se subtiase considerabil si, desi trebuia sa avem grija sa nu trecem dincolo dintr-un accident stupid, trebuia sa ne preocupam si de viitor. Viitor ce depindea de facultate, de gasirea unei slujbe, de intemeierea unei familii... Lucruri normale care mie imi par atat de indepartate si imposibile.
Williams a avut grija sa imi trimita o amenintare destul de clara, datorata faptului ca m-am aliat cu “dusmanii”. Cum a facut asta? Simplu. Mi-a impuscat vreo zece oameni in timp ce mergeau la cursuri. Probabil a realizat cat rau imi face ranindu-i pe ei, scotandu-i din joc macar temporar. In opinia lui, toti vor fi morti in o saptamana. La fel si toti acei presedinti si regi care vor face greseala de a veni la congresul care, de altfel, a fost amanat de prea multe ori. Mintea acelui om este prea incurcata pentru a ma obosi sa o inteleg. Dar nu ma asteptam sa faca asa ceva, nu acum. Incidentul ar fi putut avea consecinte grave pentru el. Nu imi pot explica de ce si-ar risca intregul plan doar ca sa-mi raneasca niste oameni. Dar va trebui sa imi dau seama, si asta repede.
Ma indrept spre primul pat, de unde o satena micuta ma priveste cu ochi mari si speriati. Oftez vazandu-i piciorul insangerat, bandajat intr-un mod delasator. A fost nimerita fix deasupra genunchiului. Mi se pare interesant ca nu se vaita deloc, indurand acea durere cu o putere neobisnuita unei fete. Stiu prea bine cum e sa fii impuscat. Durerea aceea care parca te arde, glontul fierbinte muscandu-ti din carne… Nu e deloc placut. Inghit in sec indepartand bandajul si constatand ca glontul nu a fost inca indepartat.
- Cum de s-a intamplat asa ceva? o intreb pe fata care ma priveste cu raceala, de parca ar da vina pe mine pentru ceea ce a patit. Sparg gatul unei fiole de anestezic, golindu-i continutul intr-o seringa. Injectez serul direct in coapsa, dorind sa-i grabesc efectul.
- Mergeam de la un curs la altul, cand s-au auzit cateva impuscaturi. In urmatoarea clipa eram pe jos, cu o durere insuportabila la picior. Apoi a aparut Carol, care ne-a ajutat sa mergem pana la masina. Nu i-am vazut prea bine pe cei care au tras, erau…
- Imbracati in negru, cu ochelari negri si se aflau in spatele unor copaci sau pe vreun acoperis, o completez, realizand dupa fata ei ca am ghicit. Williams procedeaza mereu la fel, constat fara pic de uimire, luand o penseta din cutia de ustensile medicale. Te-as sfatui sa nu te uiti.
Introduc cu grija varful pensetei in rana din picior, tragand repde glontul afara si oprind sangerarea cu un nou bandaj. Tipetele nu ma mai impresioneaza deloc, desi stiu ca sunt sincere. Durerea aceea e teribila. Deschid repede dulapul cu medicamente, bajbanind dupa niste fiole de ser cu care as putea incropi un calmant. Reusesc sa gasesc ceea ce cautam si injectez serul sperand ca durerea va trece cat mai repede.
Din fericire, in cazul ei nu a fost atins niciun vas de sange important. Isi va reveni destul de repede. Iau grabita un halat din cuier, aruncand in buzunarele lui toate bandajele, seringile si fiolele pe care le gasesc. Nu avem timp de pierdut. Ii arunc o privire rapida lui Miriam, care incearca sa treaca pe la toti ranitii intr-un timp cat mai scurt. Un zambet mic ne lumineaza fetele amandurora, in timp ce ne indreptam spre un nou pacient. Incercam sa ne incurajam, sperand ca nu exista nicio rana prea grava. Un spital e ultimul loc in care vreau sa ajungem acum. Probabil ca oamenii lui Williams ne-ar manca de vii acolo.
Il privesc timp de cateva clipe pe brunetul al carui brat este acoperit de firicele de sange. Se pare ca tinta tragatorilor nu a fost una anume. Unicul lor scop a fost sa raneasca, nu conteaza ce sau cum. Procedez la fel ca in cazul satenei, indepartand repede glontul si oprind sangerarea cu un garou. Miriam poate face restul oricum. Ma gandesc care ar fi sansele de recuperare in cazul in care cuiva i-a fost afectat vreun vas de sange, sau, mai rau, un nerv. Nici nu vreau sa imi imaginez ca asa ceva s-ar putea intampla.
Singurul lucru care ma consoleaza acum este ritmul rapid de vindecare a celor de aici. In cazul unor asemenea rani, timpul in care vor trece nu poate depasi doua saptamani. Si poate ca saptamana viitoare, la marea lupta, vor fi capabili sa se miste destul de bine incat sa dea o mana de ajutor.
O saptamana... Timpul a zburat mult prea repede, ziua cea mare fiind acum la o apropiere apasatoare pentru noi toti. Nu pot sa cred ce urmeaza sa se intample, ce haos se va dezlantui in sapte zile. Sper doar sa fim pregatiti destul pentru a face fata presiunii.
- Cred ca ar trebui sa mergi in sala de sedinte, ma anunta Miriam in timp ce sparge gatul unei fiole de somnifer.
Nu o mai intreb de ce, ghicind imediat motivul. Cum indrazneste sa mai vina aici? Omul ala va fi mort in cateva minute! Dupa tot ceea ce a facut, sa se arate aici e ca si cum m-ar implora sa-i pun capat acelei vieti obscure si nefolositoare. Si nu ma deranjeaza deloc ideea de a-l ajuta sa scape de suferinta aceasta interminabila pe care o reprezinta - sau o va reprezenta - fiecare zi a vietii sale. Pornesc hotarata spre locul indicat de Miriam, izbind cu putere usa de perete. Odata reperata, tinta devine singurul lucru pe care il pot vedea. Imi simt narile frematand de furie si indignare, dar continui sa ma apropii de el fara sfiala. Toata lumea a luat un loc, asteptand inceperea spectacolului.
- Am dat de belea? ma intreaba Allan uitandu-se la mine cu o expresie speriata care imi provoaca repulsie. Fata aceea care incearca sa tradeze inocenta pe care stiu atat de bine ca n-o are, calmul acela teribil pe care il pastreaza in ciuda a ceea ce tocmai s-a intamplat, totul ma deranjeaza in momentul asta.
- Tu ce crezi? ii raspund ironica in timp ce-mi scot pistolul de la curea, indreptandu-l spre el. Blondinul face un semn evaziv din maini la vederea armei, incercand sa se indeparteze de mine. Realizezi ca puteau muri? il intreb desi stiu deja raspunsul. Probabil ca nici nu-i pasa.
- Dar n-au murit. Ce-ti spune asta? mi-o intoarce imediat acesta, inspirand adanc cand lipesc teava pistolului de pieptul sau.
Il privesc cateva clipe neintelegand prea bine ce vrea sa spuna. In definitiv ar trebui sa multumeasca tuturor sfintilor ca prietenii mei sunt inca vii. Viata lor il tine pe el aici. Dar modul in care mi-a spus-o ma pune pe ganduri. Oamenii lui Allan sunt elite a caror pregatire o intrece cu mult pe a celorlalte trupe ale lumii. Desi suna putin exagerat, este adevarul.
- Asta ne spune ca nu oamenii lui au fost de vina. Williams a avut grija sa le faca felul tuturor fara sa-i spuna idiotului, imi explica Melanie luandu-mi pistolul din mana. E descarcat, constata putin suparata, aruncandu-i o privire ucigasa blondinului care chicoteste amuzat, eliberat de grija faptului ca ar putea fi impuscat.
Caut cateva cartuse, realizand ca sunt imbracata cu un halat plin de sange. Mi-l dau repede jos, indreptandu-ma spre un scaun pe care iau loc imediat. O voi lasa balta cu pedepsitul preaiubitului meu prieten... macar pe moment. Trebuie sa gandesc la rece. De ce nu i-ar fi spus Mark planul lui Allan? Sa fi descoperit ca e de partea mea?
Imposibil.
Si totusi, omul asta incepe sa se comporte suspicios din mai multe puncte de vedere. Mai intai faptul ca si-a imprastiat oamenii prin toata tara in ciuda faptului ca asta nu ar ajuta la nimic, apoi neobisnuita liniste manifestata de firma lui in ultimele saptamani... E ca si cum ar incerca sa nu iasa deloc in evidenta, desi cu cat ar deveni mai cunoscut, cu atat ar atrage increderea oamenilor. Incredere cruciala in cazul unei revolte impotriva unor asa-zisi dusmani de moarte ai poporului.
Incep deasemenea sa cred ca Williams incearca sa se detaseze de cei doi stalpi ai familiei Carter, desi ei sunt unicul lui sprijin. Toti ceilalti l-au tradat intr-un mod necunoscut mie... dar l-au tradat. In acest caz lipsa asta de incredere nu are niciun rost. Nu e ca si cum, daca cineva ar aparea la televizor spunand ca o persoana in care populatia are incredere vrea sa domine planeta, acel cineva ar fi crezut. Si atunci...
- Bingo! ma trezesc deodata din visare, ridicandu-mi capul spre cel care sta in fata mea. Ai de gand sa ne spui astazi adevaratul plan al lui Williams? il intreb apasat, sesizand zambetul care i se formeaza pe fata.
Stiam eu.
Stiam ca omul acela a folosit un truc ieftin pentru a ne da o impresie falsa, pentru a-si lua timpul necesar realizarii adevaratului sau plan, oricare ar fi acela. Dar acum s-a terminat si cu secretele de genul asta. Vom afla in sfarsit ce urmareste acel psihopat si vom reusi sa-l oprim.
Sper.
- Credeam ca nu mai intrebi. Vezi tu, draga mea, el nu vrea sa cucereasca lumea. Daca te gandesti, e logic. Un asemenea plan e prea exagerat pana si pentru un om ca Mark. El vrea doar sa va omoare pe voi.


* Nu merge nici cu space. Guga, tre sa te descurci asa.
Dragut capitol. In mod ciudat, a fost mai usor de citit, poate pentru ca stiu ca ai incercat sa faci ceva in privinta alineatelor sau poate pur si simplu pentru ca l-am citit pe un ecran ceva mai putin lat (Netbookul meu are o forma ciudatica, ca toate netbookurile). In fine, o sa incerc sa repet experienta. Acum, revenind la capitol, a fost ceva care m-a izbit direct in orgoliul meu de tipa de clasa a VIII-a emancipata.
Miss M a scris (29.06.2012 18:35) ↗:
Mi se pare interesant ca nu se vaita deloc, indurand acea durere cu o putere neobisnuita unei fete. Stiu prea bine cum e sa fii impuscat. Durerea aceea care parca te arde, glontul fierbinte muscandu-ti din carne… Nu e deloc placut.
In primul rand, o sa banuiesc ca intre "bine" si "e" era un "cum", pe care browser-ul meu idiot il cenzureaza. Altceva nici nu prea poate fi, asa ca ma intorc la ce m-a deranjat. Lizzie e si ea o tipa independenta. Nu e chiar de varsta mea (si a ta), dar presupun ca o inteleg destul de bine in privinta asta. Prima fraza pe care am citat-o pare mai degraba iesita din capul/gura unui misogin decat dintr-a unei femei ca Lizzie. Ce face si mai nepotrivita chestia asta e ca in continuare, e descrisa doar durerea provocata de un glont. Ok, doare, mi-as fi dat si eu seama, dar as fi vrut sa aflu cam cum a reactionat extern Lizzie cand a trecut prin chestia asta. De ce? In primul rand, pentru ca se presupune ca vad prin ochii ei ce se intampla si ma astept ca atunci cand spune "Stiu prea bine cum e sa fii impuscat.", sa nu-si aminteasca numai durerea, ci si circumstantele si reactia pe care avut-o. In al doilea rand, sensul acelui comentariu despre "puterea neobisnuita" a fetei ranite depinde de asta. Daca pana si Lizzie s-a vaitat cand a fost impuscata, sa zicem, prima data, respectiva remarca devine intr-un fel admirativa. Daca ea a reusit sa taca malc, ne intoarcem la misoginismul nepotrivit despre care am zis deja. Probabil ca tu ai stiut exact ce ai vrut sa spui prin asta, dar ai uitat ca noi nu stim. Cand scriam, mi se intampla asta cam o data la doua pagini si trebuia sa dau tone de explicatii fiecarui cititor in parte (Noroc ca erau putini!), asa ca nu prea am dreptul sa ma iau de tine in privinta asta. Vreau totusi macar niste lamuriri scurte.
Restul capitolului a fost interesant si presimt ca vor urma intamplari si mai interesante. O singura problemuta mai am: m-ai pus pe ghimpi cand ai inceput cu toata chestia cu planul adevarat, doar ca sa-mi spui ceva evident: Cucerirea lumii e o idee care abia daca mai prezinta interes in povestile cu extraterestrii/super-eroi, deci un cliseu nedemn de tine ca autor si de Williams ca personaj negativ. Cred ca as putea sa mai spun cate ceva pe tema asta, dar am chef de scris.
Astept continuarea, succes la scris, distractie placuta la Praga, sa stai cat mai putin la vama, etc!
Apropo, stii cumva cum dezactivez cenzura la Opera?
Heeey ^^
Ai tu un talent al tau de a pune partea cea mai interesanta a unui capitol fix la final, bag de seama. Acum, eu nu mai stiu exact cand s-a spus despre planul lui Williams de a cuceri lumea, dar ma bucur pentru intorsatura de situatie. Adica, na, asta cu cucerirea lumii nu prea mai tine, prea des intalnita.
Sincer, in afara de acea parte a capitolului, adica finalul lui, nimic interesant nu s-a intamplat. Ok, da, au fost impuscati si asa mai departe, dar atata timp cat nimeni nu a fost ranit grav pe mine nu ma impresioneaza.
Dar presupun ca acum lucrurile o sa inceapa sa o ia din loc, si sper ca ne vei spune si noua in curand ceva, orice, legat de noile puteri ale lui Alex, ma roade curiozitatea.
Cam atat, am văzut o singura litera mancata pe undeva, in rest e ok. O singura intrebare: cine e Mark? Nu sunt sigura daca ai mai spus asta inainte, ca nu imi mai amintesc prea bine actiunea. Daca da, atunci lumineaza-ma si pe mine, te rog, iar daca nu astept viitoare lamuriri in poveste.
Atat am avut de zis momentan. Astept urmatorul capitol.
@ Kimokatoka, te-am lamurit eu in legatura cu propozitia aia. De cenzura n-am habar, dai un search si afla singurica.
@ Leontina, Mark = Williams, la fel cum Carter = Randall ( asta incepand cu acest capitol ) Cat despre puterile lui Alex, ma decid eu cumva cand sa zic de ele, momentan nici nu mai stiu prea bine care e toata povestea lor.
Spor la citit! Mentionez ca in capitolul asta e muuult dialog si cam putina descriere, dar altfel nu merge timp de mai multe capitole ce vor urma.

Capitolul XXI

Reflectez cateva clipe la spusele lui Allan, apoi sar de pe scaun si incep sa ma plimb in lungul camerei abtinandu-mi o reactie exagerata prin care sa-mi manifest bucuria.
- Asta e minunat! concluzionez trosnindu-mi degetele cu incantare.
Desi ideea ca un ciudat care are puterea de partea lui vrea sa ne omoare nu pare prea minunata, trebuie sa recunosc ca este cu mult mai fericita decat cea anterioara. Ma simt putin cam prost pentru faptul ca nu mi-am dat seama mai devreme de greutatea realizarii primului plan, dar am sa trec repede peste asta. Ma consoleaza faptul ca il vad pe Williams in stare sa abata mii de trupe asupra noastra doar pentru o ambitie prosteasca.
- Ce? intreb curioasa, remarcand mai multe perechi de ochi care ma privesc socate. Ar trebui sa organizam o petrecere, zau asa!
- Ce a zis el nu pare a fi de bine, ma informeaza Joanna privindu-ma neincrezatoare, batand nelinistita cu degetele in masa.
- De fapt, draga mea, incep eu pe un ton usor ironic ce i se adreseaza lui Allan si expresiilor sale, este un lucru excelent. Imagineaza-ti primul caz, in care noi aparem drept “cei ce vor sa omoare toti oamenii importanti ai lumii”. Cam toate trupele Marii Britanii ar fi in fata muntelui, gata de batalie. Dar, avand in vedere faptul ca doar noi suntem tinta, avantajele sunt evidente. Williams nu poate face “galagie”, pentru ca ar atrage atentia presei. Asta inseamna ca nu poate avea prea multi soldati, deoarece lupta nu poate fi mare. De asemenea, timpul se prelungeste substantial. Avem inca trei, poate chiar patru saptamani la dispozitie sa cream o strategie. Numarul de oameni cu care va trebui sa ne rafuim va fi de cel putin o mie de ori mai mic, inchei incantata de idee.
- Am avea o mica mare problema aici, ma avertizeaza Melanie apropiindu-se de mine.
- Sunt doua, o contrazic imediat zambind. Prima e faptul ca o batalie clasica - ceea ce asteptam noi - nu ar fi deloc avantajoasa pentru el. Deci va gasi cu siguranta un fel miselesc de a ne veni de hac.
- Iar a doua, ca sa completam, este motivatia lui. De ce ar vrea sa va omoare, in definitiv? Nu i-ati facut nimic. E un mister care trebuie spulberat rapid. Nu ne permitem si alte dezavantaje in fata lui, constata ingandurata micuta.
Oare ce l-ar determina pe omul ala sa aiba o dorinta atat de aprinsa de a scapa de noi? Nu ma pot gandi la nimic grav in adevaratul sens al cuvantului. Pot spune ca nu ma suporta pe mine, ceea ce este perfect normal, dar nu vad care este problema lui cu ceilalti. Aflarea motivului pentru care este asa de inflacarat va conduce la o intelegere mult mai profunda a situatiei si ne va ajuta sa adaptam strategia pregatita.
Acum ca am aflat intreaga tarasenie, realizez ca toata increderea lui Williams in Allan este pierduta. Realizez ca el stia ca am sa-i aflu planul, asa ca a decis sa-mi faca o surpriza neplacuta inainte. L-am subestimat pe omul asta si acum regret. Nu am acoperit destul de bine toate datile in care blondinul a trecut pe aici, toate datile in care a lipsit de la datorie. Asta ne va costa pe toti. Am pierdut accesul la creierul celui mai mare dusman, deoarece aliatii nostri i-au pierdut increderea.
- Poate ca Mark nu mai are incredere in mine, dar are cu siguranta incredere in tata. Si ceva-mi spune ca pana si el a devenit unul dintre dusmani, recunoaste Allan incurcat, citindu-mi parca gandurile.
Domnul Carter va fi inamicul nostru. Asta suna atat de... ireal. Omul acela care s-a comportat mereu atat de frumos, cel care le-a oferit caldura unui parinte celor doi frati... Oftez, plina de repulsie la adresa intregii situatii. Desi pare cliseic, o familie va fi sfaramata din cauza dorintei patetice a unui nebun ce vrea sa distruga niste oameni care nu i-au facut nimic.
Sau poate i-au facut.
Ma indrept tinta spre cei trei crai de la rasarit. Simt ca stiu ceva ce noi nu stim, iar banuielile imi sunt confirmate de ingrijorarea evidenta ce a pus stapanire pe ei. Miriam se joaca cu degetele, lovindu-le ritmat de masa, Arnolds isi sterge ochelarii de cinci minute, iar Andrew si-a lasat capul in palme. Adevarul este ca nu inteleg ce se intampla cu el. Are acel gen de agitatie pasiva care nu exprima atat ingrijorare, cat tristete. Ceva imi spune ca intreaga situatie are pentru el o insemnatate mai mare decat pentru noi toti.
- Esti bine? il intreb punandu-i mana pe umar. Acesta isi ridica ochii si ma priveste lung inainte de a spune un “Nu.” hotarat. De ce? continui incercand sa-mi stapanesc curiozitatea din ton. Nu trebuie sa-ti faci griji pentru raniti, nu e nimic grav. O sa le treaca in mai putin de o saptamana, avand in vedere ritmul de vindecare pe care il au ranile la ei. Iar in legatura cu planul lui Williams, vom trece usor peste asta, ii spun cu un zambet linistitor.
- Nu e vorba nici despre raniti, nici despre plan. Ma deranjeaza doar faptul ca Randall Carter are de gand sa se amestece in toata treaba asta din motivele lui stupide.
Motive stupide? Ei, acum e clar ca Andrew stie mult mai mult decat lase sa se arate. Si, desi ma enerveaza faptul ca de-abia acum s-a gandit sa vorbeasca, e totusi bine ca vom afla motivatia unuia dintre inamici. Poate ca astfel il vom convinge pe tatal lui Allan sa treaca de partea noastra. Sau poate ca nu. Merita sa incercam.
Domnul Carter a fost intotdeauna un om calm si foarte prevazator, gata sa raspunda la orice intrebare si sa dea un sfat oricui are nevoie. In ciuda tuturor acestor lucruri, Randall are intotdeauna o licarire trista in ochi, ceva care lasa mult de gandit celor care ajung sa il cunoasca ceva mai bine. Nu am inteles niciodata ce ar putea sa-l supere. In fond, are tot ce si-ar putea dori un om: niste copii extraordinari care tin la el si il respecta, un lant cunoscut de farmacii, o influenta asupra unor oameni importanti de stat si o fire de invidiat.
- Despre ce este vorba? intreb fara a incerca sa-mi ascund curiozitatea, realizand ca nu m-ar ajuta la nimic sa ma mai stapanesc in aceasta clipa.
- Va trebui sa faceti niste legaturi, imi raspunde barbatul sprijinindu-si obrazul in palma. Pentru inceput, are cineva idee de la ce provine numele lantului de farmacii A.C.? Allan?
Blondinul isi trece mana prin par, pus in incurcatura. Isi lasa greutatea de pe un picior pe celalalt, apoi incepe sa-si agite degetele mainilor, pentru ca in final sa scoata un oftat de om invins.
- Nu m-am gandit niciodata la asta, recunoaste acesta ridicand din umeri.
Fata lui Andrew se crispeaza pentru o clipa, relaxandu-se apoi intr-un zambet aproape inobservabil.
- Melanie? intreaba acesta intorcandu-si capul spre micuta care ii intoarce zambetul, raspunzandu-i imediat.
- Agatha Carter.
Ma uit cand la unul, cand la celalalt, nemaipricepand nimic. Sunt aproape sigura ca Melanie stie mai multe decat toti cei de aici, dar nu vad legatura cu acest nume. Realizez ca femeia respectiva are o importanta destul de mare din moment ce domnul Carter a decis sa-si numeasca afacerea dupa ea, dar nu-mi explic ce a insemnat aceasta pentru el.
Privirea imi este atrasa de Will, care pare a fi intr-o dilema uriasa, uitandu-se cat se poate de ciudat la Andrew si clipind des.
- Agatha Carter ca... mama? sopteste baiatul confuz, cu privirea goala atintita undeva pe perete.
Ei, asta-i! Mama lui Will? Ce legatura ar putea avea ea cu toata povestea asta? In loc sa devina mai clara, intreaga poveste se incurca din ce in ce mai mult. Dupa nume pot spune ca aceasta Agatha are o legatura de sange cu domnul Carter. Totodata, fiind mama lui Will, este clar ca a fost casatorita cu Andrew... sau ceva asemanator. Aceste fapte, impreuna cu ideea ca persoana in cauza este moarta, conduc imediat la presupunerea ca un detaliu legat de decesul femeii i-a invrajbit pe Andrew si pe Randall.
- Carter crede ca tu esti de vina pentru moartea ei! izbucnesc deodata, iesind din norul de confuzie in care ma afundasem. Privirea antrenorului imi confirma banuiala, tristetea ascunsa in ochii lui devenind mai pronuntata ca oricand. Dupa cateva secunde de liniste apasatoare, un suspin abia conturat imi atrage din nou atentia spre barbatul a carui frunte e lipita de masa, lovind-o usurel.
- Agatha era sora lui. Cand s-a intamplat ce s-a intamplat, Randall a fost ferm convins ca era numai si numai vina mea si a promis ca o sa-mi faca felul. N-avea de unde sa stie ce s-a intamplat cu adevarat si am preferat sa nu-i spun. Cred ca acum s-a dat de partea lui Williams doar pentru a se razbuna pentru intamplarea aceea nefericita.
Intamplare nefericita, sora, razbunare, promisiuni in necunostinta de cauza... Va trebui sa fac o intreaga schema pentru a pricepe macar un lucru din tot ce a spus omul asta. Am inteles ca mama lui Will era sora lui Carter si ca a murit. Fratele ei a fost distrus si l-a blamat pe Andrew pentru toata intamplarea, nestiind ce se intamplase cu adevarat. Acum intrebarea care se pune este: cum a murit de fapt Agatha?
Dar, mai intai...
- De ce vrea Williams sa ne omoare?
Nu mi-am mai putut stapani furia adunata impotriva asa-zisului meu tata. Din vina lui se intampla toate astea, el este cheia labirintului in care ne-am ratacit fara vreo cale de a scapa. Si ce e mai rau... Nici nu stim ce il motiveaza in toata treaba, ce problema are cu noi si daca o putem rezolva altfel decat prin a ne omori unii pe altii. Din cauza lui ne afundam in aceasta situatie din ce in ce mai mult, rascolim lucruri uitate si dureroase care ar fi trebuit lasate de mult in urma, stricam familii si ne riscam vietile.
- Intreaba-l pe el. Sau asteapta pana maine si-ti spun chiar eu, imi raspunde Andrew ridicandu-se cu greutate si pornind spre iesire. Ii pot simti incordarea de la distanta, frica aceea inexplicabila de a destainui in sfarsit ceea ce se intampla. De a destainui intregul adevar.
- Ai de gand sa-i lasi sa afle? sare imediat Miriam, ridicandu-se de pe scaun cu zgomot. Andrew se opreste si o priveste pret de cateva clipe, clipe care trec cu greutatea tuturor faptelor lasate in urma, fapte pe care prezentul doreste sa le invie. Fapte care ar putea schimba totul.
Deci presupunerea mea e adevarata. Cei trei stiu exact motivele lui Williams. Poate ca stiau ca se va ajunge la asta de la bun inceput. Si totusi au ramas impasibili la incercarile noastre de a patrunde in mintea inamicului, multumindu-se sa priveasca asemenea unor nestiutori. Asta este atat de imatur, chiar si pentru ei! In fata unui asemenea pericol, sa pastrezi un secret de felul asta e ca si cum ti-ai semna condamnarea la o moarte lenta si dureroasa.
- Oricum vor afla mai devreme sau mai tarziu. Cred ca e timpul ca secretele sa inceteze. Si, aflandu-ne in acest moment de sinceritate totala, Elizabeth, ai ceva sa ne spui? Vorbesti tu, vorbesc si eu.
Andrew o priveste pe Melanie, apoi pe Alex, sfarsind prin a da aprobator din cap. Ii imit gestul si imi inghit nodul format in gat. Nu am stiut niciodata cum ar trebui sa procedez cu secretul asta, dar ar trebui sa profit de sansa. Privirile pline de subinteles care se atintesc asupra mea imi intaresc hotararea, dar nu destul incat sa ma gandesc ce ar trebui sa spun acum.
- Allan, ai fi atat de dragut incat sa pleci, te rog? N-o sa-ti pice bine sa fii aici, ii comunic privindu-l in ochi pentru a-l convinge. Sau, daca te crezi in stare, ajuta-ma.
Nu-mi mai pun problema ca nu a inteles la ce ma refer. E evident de la kilometri departare. Blondul isi trece mana prin par, ramanand pe loc pentru cateva secunde. Ma intreb ce va alege sa faca. Nu ar fi prea placut pentru el sa aleaga a doua varianta, dar in cazul in care o va alege pe prima situatia mea va deveni si mai complicata. Il cred in stare sa ma lase singura in buclucul asta, dar sper din tot sufletul sa nu o faca.
- Pas, alege acesta ridicandu-si mainile intr-un gest de renuntare, apoi se indreapta spre iesire. In momentul in care ajunge in dreptul lui Alex ii pune o mana pe umar si, zambind, ii spune destul de tare incat intreaga sala sa auda: Bafta, taticule.
Satenul se incordeaza brusc, neputand sa raspunda. Ce… Cum? Ce-a fost asta? A zis-o asa, pur si simplu, fara nicio clipa de ezitare! Ma trantesc naucita pe cel mai apropiat scaun, auzind cum usa se inchide in urma lui Allan, facandu-ma sa tresar mecanic. Deschid gura intr-o incercare disperata de a spune ceva cat mai coerent, dar sfarsesc prin a-mi inghiti inceputul de propozitie pe care ma pregateam sa-l rostesc. Nu pot sa cred cat de repede a spus-o, fara sa-si aleaga cuvintele in vreun fel sau altul. Era ca si cum astepta acea clipa, de parca totul urma sa vina de la sine. Si, desi expresia folosita e destul de subtila, sunt sigura ca toata lumea a inteles. Remarc perechile de ochi care se indreapta asupra mea, sagetandu-ma.
Si acum… ce? Ce mai pot zice?
In mod inconstient mana mea strange lemnul scaunului, rupand o bucata sanatoasa. Imi vine sa o arunc pur si simplu in Andrew, care nu face decat sa zambeasca in felul sau clasic, dorind parca sa spuna ca am facut alegerea corecta. Of, am sa-l omor in bataie pe omul asta cat mai curand posibil! O sa vada el sinceritate totala si alegeri corecte... Din belsug! Maxilarul mi se incordeaza cu putere, dorind parca sa muste ceva pentru a se calma. Intr-adevar, daca blondinul nu ar fi plecat, probabil ca l-as fi sfasiat datorita metodelor sale neortodoxe de a ajuta.
- Hai sa facem o plimbare, sugereaza Alex incetisor, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma dupa el in afara haosului creat in sala.
Nu ma opun, prea nervoasa ca sa mai pot reactiona altfel decat ridicandu-ma si urmandu-l.


Ok, capitolul a fost destul de interesant. Am mai aflat niste chestii si trebuie sa recunosc ca am eu o idee vaga legat de motivul pentru care Williams vrea sa-i rada de pe fata pamantului.
Asa, iti spun acum, ca dupaia ma iau cu altele si uit: cuvantul "patetic" din romana nu are acelasi snet cu "pathetic" din engleza. In limba romana cuvantul asta are un sens pozitiv. Acolo mai bine mergea "jalnic" sau orice cuvant cu inteles asemanator. Asta ar fi cam singura greseala care mi-a sarit in ochi.
M-a amuzat foarte tare momentul de la finalul capitolului cand Allan i-a spus lui Alex "bafta taticule". Mi s-a parut absolut genial momentul, chiar daca nu prea imi e mie clar de ce era atat de important ca toti sa afle a cui copil e de fapt Melanie. Dar cred ca exista un motiv, deci o lasam asa.
Sincer, eu inca astept marea batalie dintre ei si fortele lui Williams si tot sper ca va fi ceva epic. Dar ajungi tu si acolo, deci voi incerca sa fiu rabdatoare.
Cam atat de la mine momentan, spor la scris in continuare!
Poate sunt eu mai batuta in cap, dar nu pricep ceva: care e treaba cu Melanie? "Bafta, taticule."? Sa vedem... cred ca asta era o exclamatie, dar nu conteaza. Intr-un secol in care toata lumea se reproduce cu toata lumea, nu prea vad de ce ar face Lizzie atata caz din chestia asta. Sper ca tu stii ceva ce noi nu stim, care sa dea sens interesului profund al lui Lizzie de a ascunde "originile intunecate" ale piticaniei.
In fine, restul capitolului a fost destul de interesant si ma bucur ca, cel putin dupa spusele tale, nu dai in X-men cu Andrew si Williams.
Astept next-ul! Pupici, chestii, stii tu...
@ Leontina, am sa ajung la partea cu batalia ceva mai incolo, mai sunt destule lucruri care trebuie sa se intample pana atunci.
@ Kimokatoka, ti-am explicat eu tot ce trebuie explicat si tin sa precizez ca nu m-am uitat niciodata la X-men :))
Capitolul asta e scris mai la repezeala si habar n-am avut cum sa descriu situatia, asa ca am improvizat cum m-am priceput. Enjoy!

EDIT 14.09: M-am razgandit in privinta acestui capitol si l-am schimbat complet.

Capitolul XXII

Plimbarea lui Alex s-a rezumat pana la camera in care ne-am incuiat pentru a evita orice intalnire nedorita. Ma simteam usurata la gandul ca acum nu trebuia sa-mi mai cantaresc cuvintele de frica unei scapari neasteptate care mi-ar fi putut face probleme. Socul initial imi trecuse dupa cateva minute in care m-am uitat pe pereti, incercand sa-mi golesc capul de orice gand nelinistitor. Satenul parea sa-si fi revenit imediat, privindu-ma totusi cu precautie si lasandu-mi sansa de a porni un dialog. Ceea ce am si facut, incepand sa vorbesc pe un subiect oarecare, contempland modul in care Alex incerca sa-mi tina isonul pentru a-mi ridica moralul. Discutia a alunecat incet in obscuritate, fiind inlocuita de o activitate ceva mai... placuta.

Deschid ochii cu o dorinta arzatoare de a nimici soarele ce patrunde nestingherit prin ferestre, incetosandu-mi vederea ingreunata de somn. As vrea sa mai dorm cateva zile pentru a-mi reveni din apatia care m-a cuprins, dar ceva imi spune ca deja am intarziat la intalnirea cu marele secret al afacerii care imi ocupa tot timpul de cateva luni incoace. Imi intorc privirea catre Alex, care ma priveste zambitor in timp ce se joaca cu suvite din parul meu, rotindu-le in jurul degetelor pentru a le lasa apoi sa revina la starea initiala, realizand cerculete diforme.
- Esti adorabila cand dormi.
Zambesc, departandu-ma incetisor din imbratisarea lui si simuland o fata imbufnata.
- Si cand sunt treaza nu? intreb pe un ton de copil suparat, intorcandu-ma cu spatele la baiatul care izbucneste in ras, trecandu-si bratele in jurul taliei mele si lasandu-si capul pe umarul meu.
- Ba da, doar ca atunci esti ceva mai... galagioasa.
Il sarut scurt, inchizand mai apoi ochii si rememorand ceea ce s-a intamplat ieri, ce am aflat si ce urmeaza sa mai aflu. Nerabdarea ma cuprinde incetul cu incetul, pe masura ce supozitiile legate de motivele lui Williams se aliniaza la start, asteptand sa fie confirmate sau, dupa caz, infirmate.
- Hai sa punem ceva pe noi si sa aflam odata ce are Andrew de spus, sugereaza intr-un tarziu Alex, privindu-ma cu o urma de ingrijorare. Se pare ca momentele mele de gandire devin infricosatoare cu adevarat.
Intind mainile in afara paturii, bajbaind dupa hainele pe care sunt sigura ca le-am aruncat in apropiere. In zece minute sunt pregatita pentru aceasta zi, care se anunta a fi chiar mai interesanta decat cea de ieri. Avand in vedere intorsatura de situatie care a avut loc aseara, ma simt pregatita sa dau ochii cu toata lumea. Il prind pe Alex de mana si pornesc spre sala de mese, nemaiavand rabdare sa aflu marele secret care il inversuneaza pe Williams impotriva noastra.
Imping usa fara pic de ezitare, infruntand cu o indiferenta neobisnuita privirile care incearca parca sa ma intimideze. Cu totii par suparati, intrigati sau, mai corect, dezamagiti. Am vaga impresie ca le-am tradat sacra traditie ce spune clar ca intre noi nu trebuie sa existe secrete. Nu e ca si cum n-as mai fi facut asta si inainte, dar se pare ca toate lucrurile ce-mi complica viata nu se accepta drept clauze ameliorante. Ii strang mai tare mana lui Alex si inspir adanc.
- Aveti fix o ora sa renuntati la mutrele alea si sa va reveniti. Pana la urma n-aveti motive sa va simtiti tradati sau ceva de genul asta, constat usor nesigura pe cuvintele mele, indreptandu-ma apoi spre masa celor trei crai.
Andrew este in continuare acaparat de tristetea aceea ciudata. E ca si cum amintirea Agathei incepe sa-l bantuie intr-un mod necunoscut mie, sau poate alte regrete legate de trecut incep sa-si faca simtita prezenta din cauza presiunii ce ii apasa pe umeri. Pe de o parte imi este mila de el, de starea in care se afla, dar pe de alta parte simt nevoia de a-l condamna pentru ca nu a vorbit mai devreme, scutindu-ne de cateva saptamani in care am fi putut actiona mai inteligent decat am facut-o.
- Suntem aici, acum. Putem afla in sfarsit toata povestea?
- Ce-ar fi sa o asteptam pe draga voastra fetita? Doar nu a spart usa de la arhiva degeaba azi noapte, imi raspunde brunetul morocanos, neridicandu-si capul de pe masa. Mancarea ii este neatinsa, tinuta obisnuita si miscarile smucite, agitate. Totul in atitudinea lui tradeaza neliniste. Emana acest sentiment prin fiecare cuvant, prin fiecare miscare, in ciuda faptului ca se straduieste sa para calm. E doar calmul dinaintea furtunii.
Deodata, fara niciun semn prevestitor, Andrew izbucneste in ras privind spre usa. Ma intorc, reusind sa o vad pe Melanie acoperita cu un strat fin de praf, cu parul incalcit si cu hainele sifonate, indreptandu-se spre noi cu o fata posomorata.
- Te distrezi? il intreaba aceasta pe brunetul care isi sprijina capul intr-o palma continuand sa o priveasca cu un zambet ghidus pe buze.
- De minune, raspunde acesta devenind deodata serios si indreptandu-se de spate. Ai citit?
- Da. Toata povestea e mult mai intortocheata decat m-as fi asteptat, marturiseste micuta intinzandu-i un dosar barbatului care rasfoieste documentul timp de cateva clipe, cautand concentrat ceva anume.
- Eric, vino aici, striga deodata Andrew.
Ce legatura are Eric cu toata afacerea asta? Il privesc nedumerita pe brunetul care priveste lung pagina din dosar. Dupa cateva clipe de tacere, acesta ofteaza si ne face semn sa luam loc. Incordarea lui creste odata cu curiozitatea noastra, in timp ce scoate din folie o fila tocita care parea a fi fost mototolita bine acum ceva timp.
- Cititi aici.
Deschid foaia primita, aruncandu-le o privire gemenilor care stau de o parte si de alta a mea. Este o copie a unui certificat de adoptie. Certificatul de adoptie al lui Eric! Privesc pret de cateva clipe toate datele, intrebandu-ma care este problema cu ele.
- Ca sa intelegeti, ar trebui sa va uitati direct aici, ne sugereaza Andrew aratand catre niste randuri aflate in partea de mijloc a documentului.
Descifrez ceva legat de parintii biologici.
Rasuflarea mi se taie, in timp ce mainile imi raman inclestate pe foaie.
Nu se poate.
- Mark Williams? Lily Williams? incerc sa silabisesc, incapabila sa inteleg intreaga situatie. Dar cum se poate asa ceva? ma intreb ceva mai tare, incercand sa-mi amintesc orice detaliu legat de eventualii copii ai lui Williams. Nu am aflat nimic despre ceva de genul asta niciodata.
Ii privesc pe rand pe gemenii care continua sa fixeze numele de pe foaie, avand intiparita pe fata o expresie de confuzie amestecata cu dispret. Apoi arunc o privire scurta celorlalti din sala, realizand ca si ei au auzit numele.
Trecand peste socul momentului, ar trebui sa ma adun si sa ma gandesc la intreaga situatie. Deci Alex si Eric sunt baietii lui Williams. Si atata timp cat i-a abandonat pot presupune ca nu si i-a dorit prea tare, dar asta nu e un motiv suficient pentru a dori sa scape de toti cei de aici. Ceva nu se leaga.
- Ai de gand s-o bagi pe Lily in asta? il intreaba Melanie pe Andrew dintr-o data, ridicandu-si ochii spre el cu un aer sfidator. Acesta o priveste cateva clipe, apoi se asaza si isi lasa capul in palme oftand.
- Nu. Baieti, legat de presupusul abandon, lucrurile nu stau chiar asa cum va inchipuiti voi. Mama voastra nu a avut niciun amestec in asta si…
Deodata brunetul loveste cu pumnul in masa, moment in care Miriam ii trage o palma zdravana peste fata., incercand sa-l trezeasca din furia care l-a cuprins in mod neasteptat.
- Ajunge! Cat despre tine, continua privindu-mi ingerasul, lasa-l in pace. Chiar nu e cazul sa se spuna mai mult de atat.
Nu mai pricep absolut nimic. Incerc sa-mi adun gandurile, punand cap la cap noile informatii. Cei doi au fost abandonati, dar mama lor nu are nicio legatura cu intreaga afacere. Asta nu poate insemna decat ca baietii au fost dati spre adoptie fara stirea ei. Ce l-ar fi putut face pe Williams sa-i paraseasca fara acordul lui Lily?
- Omul ala e speriat de existenta noastra! realizez brusc batand din palme si sarind de pe scaun.
E singura explicatie. Mark a fost atat de speriat de intregul experiment incat s-a temut pana si de proprii copii. Iar pe parcursul anilor frica s-a dezvoltat intr-atat incat a ajuns sa ii creada pe toti cei de aici un pericol...
- O mie de puncte, raspunde soptit Arnolds. Sunt primele cuvinte ale lui pe ziua asta, asa ca astept si altele. El nu a fost de la inceput de acord cu ideea asta. Atunci cand Agatha s-a injectat cu un nou tip de ser, a suferit o serie de mutatii ingrozitoare si nu s-a mai putut controla. A trebuit sa o inchidem ca sa o tinem sub control si, dupa cateva zile, a murit. Mark a fost atat de ingrozit incat a mai ramas timp de sase luni doar pentru ca Lily nu dorea sa plece. Dar tot timpul a considerat experimentul asta o amenintare.
- Si mama e ca noi? am intrebat ametita de valul de noutati, realizand ca posibilitatea ca satena sa fie o mutanta este destul de mare.
- Da, aproba scurt Arnolds, trosnindu-si degetele. Mark si Randall Carter au fost singurii care nu au vrut sa primeasca injectia. Erau complet impotriva ideii. Nu cred ca Randall este speriat, totusi. Pentru el, toti cei de aici sunt inofensivi. Dar stie ca, daca i-ar rani, asta l-ar afecta pe Andrew, continua spovedania batranul, reusind sa ma socheze din ce in ce mai mult.
Intreaga poveste e mult mai complicata decat pare.
- Hai sa lasam lucrurile asa... macar pe moment, bine? sopteste ezitand Alex, ridicandu-si ochii din afurisitul ala de act care a reusit sa schimbe totul. Sunt de acord cu el. Am avut parte de prea multe noutati pentru o dimineata.