AnimeZupCăutare

Cand viata se complica

@ Leontina, ea chiar lesinase de la stres, problema e ca desteptii aia doi au dus-o in ploaie unde a facut rost de o raceala, ca sa spunem asa. Si nu era ingrijorata pentru Alex deoarece ii era prea rau sa mai gandeasca :)). Cat despre timpul vorbirii, ea povesteste in momentul actual ceva intamplat in trecut, deci spune si impresiile din prezent legate de acele evenimente. Oricum, cand o sa ajung la partea in care e in spitalul(curand >:)) de nebuni, vorbirea va ramane numai la prezent.

Capitolul XII

Salonul in care ma aflam era alb. Singura culoare pe care o puteam distinge in acel moment. Asistenta mi-a verificat perfuzia. I-am vazut pe gemeni atipiti intr-un colt, ca niste copii. Cat naiba dormisem? Am incercat sa ma ridic, dar camera se invartea cu mine. Doamna cea draguta de la spital m-a oprit. Mi-a zis sa ma culc la loc si a iesit. Eram confuza. Nici nu observasem masca ce-mi acoperea nasul si gura. Oxigen… De ce imi trebuia oxigen?
- A plecat.
Cine era? Unul din baieti! Deci nu dormeau… Tipii astia!
Eram vie si ei la fel. Si, culmea, aratau normal. Doar cearcanele intunecate de sub ochi le dadeau un aer prafuit. Oboseala isi spusese cuvantul. Ei… nu puteau dormi din cauza mea. Le era frica sa nu patesc ceva. Iar eu eram prea ametita ca sa ii fac sa se simta mai bine.
- Lizzie, e totul ok? Vrei ceva?
- Nu, nimic. Sunt bine. Doar putin obosita, atata tot.
- Putin? Un zambet i-a luminat chipul. Dormi de doua zile intregi!
- Ceee?
Am tresarit. Intrasem in vreo coma sau ce? Mama a deschis usa incet. Deci eu chiar statusem ceva timp acolo.
- Slava Domnului, te-ai trezit!
Imi era mila de ea. Biata mea mama, naiva si speriata. Cine stie cate griji isi facuse? Parea obosita si slabita, mai rau ca mine. Mi-a spus ca am carenta de calciu, bla bla. Nu aveam dispozitia necesara sa o ascult.
- Dar Ken si ai lui?
Intrebarea iesise fara sa fie gandita. Ca multe altele in ultimul timp.
- Ne-ai auzit prin somn cumva? mi-a raspuns mama tot cu o intrebare. Au avut un accident de circulatie. Unul urat, pot spune.
Am zambit sadic. Ah, ce bine ma simteam! Hate you forever, Ken! Ala numai accident nu fusese. Nu imi explicam cum, dar nu-mi pasa. Stiam sigur ca tipul nu se va mai lua de noi prea curand. Iar ma durea capul. Prea multe ganduri frumoase, poate? Mama m-a intrebat daca pot merge. De ce sa nu incerc? M-am ridicat incet in picioare. Dupa ce am vazut ca pot sta fara sprijin, am incercat sa merg. Dupa ce a urmat, mi-am dat seama ca nu puteam. Noroc cu Alex, care m-a prins in ultimul moment. Am tras o sperietura zdravana.
- Sa nu te mai ridici!
Era serios. Iar. Saracutul, i-am facut numai probleme. In ultima vreme devenise mai putin rautacios si asta ma facea sa ma simt bine in preajma lui. M-a asezat pe pat, apoi a condus-o pe mama afara. Aveam nevoie de odihna ca de aer.
- Nu vii?
Cred ca i se adresa lui Eric. Acesta l-a refuzat. Prea complicat sa ma gandesc si la asta. Aaah, trebuie sa dorm!

***
Credeam ca alunecasem in lumea viselor. Si Eric la fel, din moment ce si-a permis marturisirea aia socanta. Mi-a luat mana intr-a lui si a sarutat-o. Am realizat ca sunt cat se poate de treaza, dar nu vroiam sa afle. Simteam ca planuieste ceva langa mine, care eram total vulnerabila atunci. Fizic si psihic. Buzele lui reci atingandu-mi degetele m-au facut sa tresar. Miscarea fusese imperceptibila, cel putin asa speram. Eram putin speriata de acest gest din partea lui, nestiind ce prevestea.
- Daca ai fi constienta, n-as indrazni sa-ti zic asta nici intr-o mie de ani. Nu ca ai mai trai atat.
Ce vroia sa zica? Parca el ar fi putut sa mai traiasca atata timp. Oricum, trebuia sa astept, sa vad ce face.
- Te iubesc, Elizabeth.
Doamne! Panica, groaza, frica, neincredere, soc! Cred ca inima mea o luase razna. Si, fir-ar sa fie, aparatele astea se prinsesera si piuiau innebunite. M-a prins. Sau eu pe el. Nu stiam sigur cum era. Am deschis ochii. N-avea rost sa ma mai ascund si oricum n-as fi rezistat. Eram atat de speriata de ceea ce a zis incat as fi vrut sa ma ghemuiesc intr-un colt si sa cantaresc lucrurile. Nu aveam incredere in ei, cel putin nu atat de multa.
- O, nu! spuse scurt si distant. Apoi, dupa cateva clipe de gandire: Insanatosire grabnica. O sa ne lipsesti.
Alta. Ia stai! Asta inseamna ca pleaca amandoi? A luat decizia pe loc, fara sa se gandeasca la diverse, cum ar fi, de exemplu, sufletul meu, sentimentele mele…Nu, nu, nu! Nu puteam permite asa ceva. Cand sa se ridice, i-am strans mana. M-a privit cu ochii aia calzi, prea calzi. Contrastau cu ochii fratelui lui. Alex… L-am privit incruntata,neintelegand motivul plecarii, apoi i-am trantit-o.
- Si pe mine cui ma lasati, desteptilor?
Replica asta il lasase masca. Marise ochii si ma privea nedumerit. N-aveam sa ma las asa usor, nu-s proasta. Eram stresata de gandul plecarii lor, atat de aproape acum. Si asta imi inrautatea starea. Nu aveau de ce sa plece, nu aveau cum sa plece.
- Fara voi… am sa devin o ratata. A, si imi voi lua o bataie buna. Nu prea curand, dar o sa o iau.
Nu vroiam sa recunosc, dar depindeam de ei. Eram o fata. Slaba, inocenta. Si, acum, mai mult ca oricand, aveam nevoie de prieteni. Si ei se pregateau sa plece.
- Deci, fratioare, ti-ai facut mof…?
Alex a tacut imediat ce l-am fixat cu privirea. Geamanul 1 era aici, tot tacamul era complet. Asta era momentul meu. A inteles rapid tot ceea ce se intamplase si, dupa o clipa de gandire, tot ce a putut spune a fost:
- Mai bine plecam.
Si el? Ce aveau astia doi? Iarasi nu se gandea nimeni la mine. Pur si simplu s-au indreptat spre usa, care s-a trantit brusc. Au inghetat. Nah, o facui si p’asta. Inchisesem usa de la patru metri distanta. Ha! Lizzie 1, Gemenii 0!
- Nimeni nu pleaca nicaieri. Priceput?
- Lizzie…
- Stati jos sau nimeni nu mai iese viu de aici!
Sunase ingrozitor, cred si eu. Eram o vrajitoare in toata splendoarea. Dar nu puteam sa tac si sa inghit. Nu acum. Era momentul ca vocea mea sa fie auzita, si daca ei erau victimele, asta e viata. M-au ascultat si au luat loc. Aleluia!
L-am intrebat pe Eric ce e cu acea declaratie si mi-a zis ca n-are habar despre ce vorbesc. Rece si calculat ca intotdeauna. Nu ma luau in serios. Eram intinsa si inconjurata de tuburi. Cu o miscare rapida a mainii am scos perfuzia. Adrenalina imi inundase corpul. Ah, cat o iubeam! M-am dus la ei. Aveau privirile pierdute, ca si cum tocmai ridicasem patul si il tineam intr-un deget. Starea mea de spirit era cum nu se poate mai proasta.
- Zi azi.
- Bine. Ce am zis era adevarat si punct.
Wow, zau ca nu m-as fi prins. Deci Eric chiar ma placea.
- Si de ce sa plecati?
Nu imi pasa mie asa tare, dar hai, sa fac un pic de conversatie. Pe naiba! Imi pasa chiar foarte mult. Si eram de-a dreptul ingrozita de ceea ce se putea intampla.
- Pentru ca am fost ridicol. Ideea era ca tu sa nu afli.
Ghici? Aflasem. Teapa. Si nu-mi pasa de declaratia aia. Puteam sa o uit si gata.
- Si cu Alex ce e? El de ce sa plece?
Gura spurcata ce sunt. Ma dadui de gol in fata lor. Si asta intr-un mare fel. Nici nu stiu de ce am spus asta.
- Da, normal. Il vrei al tau. Esti moarta dupa el si nu suporti ideea ca te va parasi!
Imi aruncase acele cuvinte cu invidie. Si cu ura. O ura inghetata, fara motiv. Am inceput sa plang.
Iata-ma din nou aici :P
Pentru inceput iti multumesc pentru explicatie. Cat despre chestia cu spitalul de nebuni chiar nu pot sa-mi inchipui in momentul de fata cum va ajunge acolo, ceea ce dupa mine e un lucru bun. Mentine suspans. Sincer cand m citit chestia asta la inceput am crezut ca acel lucru se petrece la sfarsitul povestii. Intr-un fel ma bucur ca nu-i asa :D
Revenind la poveste, ai cateva greseli de tastare. Le-as enumera, dar ma cam doare capul si nu le mai gasesc acum. O sa levezi singura daca recitesti capitolul. Nu au fost multe ceea ce e bine.
La capitolul descrierea sentimentelor ar mai fi mers adaugat pe ici pe colo. La partea cand Eric i-a marturisit ce simte si la ce in care i-au spus ca pleaca.
NU stiu cat de necesara era chestia cu masca de oxigen, dar trecem peste. Oricum banuiesc c fata se simtea destul de rau de dormise atata, dar lasa ca-i face bine. Si mai re si probleme cu calciul. Hmm, asta nu e bine. Tu stii cum vor decurge lucrurile de acum in colo deci eu o sa astept sa aflu.
Pai, nu stiu ce as mai putea sa zic. Imi cer scuze daca comentariul meu nu e din cele mai bune, dar asa cum am spus am o durere de cap.

Astept continuarea, deci spor la scris :x
Multumesc pentru comentariu, e foarte bun. ;)

Capitolul XIII

- Elizabeth, esti bine?
Am deschis ochii. Simteam ca obrajii imi erau umezi.
- Ai inceput sa plangi in somn.
Ce naiba spunea? Visasem, careva sa zica. Dar Eric era langa pat, tinandu-ma de mana. Poate visasem viitorul, cine stie. Si-asa m-am cam sucit zilele astea. Cam? Eram nebuna de legat!
- Te rog, nu-mi spune ca aveai de gand sa-mi marturisesti iubirea ta.
- Ce face ma? Era total si complet pe dinafara. Am oftat usurata.
Pfiuuu! Ce paranoica devenisem. A fost doar un nenorocit de vis. Dar parea prea real. Inca simteam frica. Trebuia sa ma linistesc. Am inspirat adanc si am analizat situatia. Plansesem in somn, bifat. Fantezii bolnave in vis, bifat. Imi era teama ca realitatea sa nu reflecte visul, sau invers.
Sirul gandurilor mi-a fost intrerupt de Alex, care a intrat in camera. Bine. Aveam de discutat. I-am rugat sa se aseze langa mine, fara alte introduceri. M-au ascultat.
- Ok, baieti, uitati cum sta treaba. Am avut cel mai straniu vis posibil. Si voi erati eroii principali. M-a infricosat atat de tare incat am sa va pun sa promiteti… Ba nu, sa jurati ceva. Totul clar?
Mi-au facut un semn ca da. Privirile lor erau neincrezatoare, vocea mea slabise. Simteam ca pot incepe sa plang din nou in orice clipa, asa ca mi-am adunat curajul.
- Va rog sa-mi jurati ca niciodata, din niciun motiv si sub nicio forma n-o sa ma parasiti.
- Ce???
- Jurati-mi!
Ultimul cuvant a fost oprit de picaturile sarate ce imi lunecau pe fata. Erau lacrimi sincere, din inima. Aveam o stare atat de proasta incat nu m-ar fi mirat sa clachez, sa o dau incolo de treaba si sa trec in lumea celor drepti.
- Eu… Ma inecam in hohote de plans. Eu am nevoie de voi.
Gata. O spusesem si pe asta. Acum probabil ca paream o nebuna cu acte in regula. Dar nu-mi pasa. Cat timp ei erau acolo, totul era bine. Eram atat de atasata de gemenii aia, de parca ii stiam dintotdeauna.
Spre uimirea mea, mi-au jurat fara alte comentarii. Cu mana dreapta ridicata, blanzi si linistitori, cu un zambet pe fata. Poate minteau. Nu conta. O facusera ca sa ma simt bine. Pe moment eram in siguranta.

***
Eram treaza, dar ii ascultam tacuta. Nu puteam adormi, desi m-ar fi ajutat enorm. In schimb imi jucam rolul foarte bine.
- Ne-a pus sa juram, Eric!
- Si noi care era sa plecam si s-o lasam balta. Vai, ce decizie era sa luam!
Deci… nu. Nu se poate! Nenorocitul ala de vis fusese real? Mamaaa! Ce si-ar mai lua-o, daca m-as putea misca. Au asteptat sa adorm si s-au prefacut nevinovati. Au profitat de problemele mele cu nervii ca sa-mi faca una ca asta. Eu chiar il auzisem pe Eric spunandu-mi ca ma iubeste. Si trantisem o usa cu puterea mintii! Tareee. Aoleu, la ce-mi statea mie gandul in momentele alea? Probabil curentul era de vina, oricum.(ca ferestrele erau inchise, asta e alta poveste...)
Problema mea principala nu era dragostea geamanului 2, ci faptul ca mi-a spus acele vorbe oribile. Ma lovise fix unde durea mai tare, in inima. Am si eu mandria mea! Si daca pleca, ce? Sa plece, sa-l ia si pe Alex, si tot restul pamantului dupa el. Dar nu inainte sa le spun ce aveam pe suflet. Am inceput sa rad necontrolat de ideea mea, totodata facandu-mi o intrare de zile mari.
- Poate viseaza.
Nu stiu care spusese asta si nu ma sacaia gandul de a afla.
- Da, ma. Visez la fel cum am visat si mai devreme. Nu sunt proasta, baieti.
Ba eram proasta. Una mare de tot. Am deschis un ochi si am scos limba. Ce imatura! Erau blocati. Ma amuza ca ajunsesera asa din vina mea. Ce puteau sa spuna?
- Prea imi paruse real. Si sa nu va treaca prin gand sa va carati fundurile mincinoase de aici pana nu ma luminati si pe mine. Dupa, faceti bors.
Inca nu vorbeau. Simteam ca ceva nu e in regula. Au soptit ceva intre ei. Am dedus doar un: “E timpul.” si un “ Fir-ar, chiar trebuie?”. Nu intelegeam sensul acelor cuvinte, dar pareau ca se contrazic. Ceea ce a urmat e cea mai urata amintire a vietii mele, ceva de neiertat. Perfuzia era inca pe jos. Nici nu o vazusem. Nu-mi pasa ca bratul imi era plin de sange. Brusc, Eric i-a tras un pumn fratelui sau. Fara alte introduceri, fara motiv(oare?). Am tipat scurt. De ce facuse asta?
- Scuze pentru tot ce urmeaza, Lizzie. Dar iti promit ca nu va dura mult. Apropo, ouch!
Asistenta a intrat in graba. Dupa, totul a devenit o trista istorioara.
Sa nu crezi pe nimeni.
Niciodata.
Buna, am ajuns, again.
Nu imi e prea clar daca toata chestia din capitolul 12 a fost doar un vis sau nu. La inceput am crezut ca e vis, dar la sfarsint cand ai zis de perfuzie nu am mai crezut celasi lucru. Lumineaza-ma, te rog.
Asa, apoi, sa vedem, tu faci o anumita chesti care mie nu imi place: Mamaaa!. Nu mai face asta. Cred ca ti-am mai spus, semnul exclamarii mi se pare mai mult decat suficient. Greselil de tastare nu ai sau cel putin eu n-am vazut.
Observ ca tu tinzi sa folosesti mai mult dialogul decat descrierea. Nu am nimic cu dialogul, sa nu ma intelegi gresit. Cel putin in ultimile capitole mi s-a parut destul de bun. Ai inceput sa-l folosesti numai cand e nevoie de el si nu mi se pare sec. Dar, intotdeauna exista un dar, ar mai trebui sa adaugi descriere. Mai ales cea a sentimentelor. Stiu ca te cam bat la cap cu asta, dar ce sa-i faci? Nu ma pot abtine :P Revenind, mergea mai multa. De exemplu: cand Eric i-a dat acel pumn lu Alex la sfarsit ea ce a simtit? Ai zis ca a tipat de unde se pot deduce destul de multe, dar nu ar fi stricat sa descrii acel sentiment ceva mai amanuntit. Poate si gandurile ce i-au trecut prin cap in acel moment. Nu stiu, orice. Poti sa scrii tot ce-ti trece prin cap in acel moment, tot ceea ce crezi ca ai simti tu intr-un asemenea moment.
Finalul, ultimile fraze mi-au placut. Creeaza mister ceea ce dupa mine e un lucru bun. Cititorul trebuie sa vrea sa citeasca urmatorul capitol.

Cam atat, spor la scris :x
Capitolul XIV

Speram sa fie un cosmar, dar era cat se poate de real. Ma acuzasera ca, intr-o criza, il lovisem pe Alex si rupsesem perfuzia. O criza? Cum au putut? Mama imi cunostea problemele cu nervii, totul i se parea plauzibil. Au urmat doctori, analize. Eram atat de socata incat ignoram total ceea ce se petrecea in jurul meu, ceea ce li s-a parut bizar medicilor. Au analizat simptomele si au ajuns la o concluzie. Verdictul a fost clar: schizofrenie. Dupa, a fost prea tarziu ca sa mai spun ceva. Oricum, nu-mi mai pasa. Si eu, fraiera de mine, ii crezusem prietenii mei. Falsuri, monstrii! Pentru o nenorocita de marturisire capatasem statutul de nebuna. Urmatoarea oprire, clinica de psihiatrie.
Si iata cum am ajuns aici. M-am obisnuit cu ideea. Toti ma credeau o deliranta agresiva. Ma adusesera legata. Aici, in camera asta, izolata de lumea exterioara, urma sa-mi petrec viata. Pentru cateva zile fericite, urma sa petrec aici alte mii de zile triste si negre.
Am varsat rauri de lacrimi pentru asa zisii mei prieteni. Ii credeam un sprijin, nu imi puteam imagina ca ma vor trada in asa hal. Dar viata e surprinzatoare. Isi mai cerusera si scuze, dobitocii. Si ce vroiau sa zica prin: “Nu o sa dureze mult?”. Nimic, evident. Era doar ceva care sa ma tina ocupata pana sa vina infirmiera aceea.
Asistenta crede ca dorm. Pe naiba! Ma gandeam la ultimele zile. De o saptamana zac aici, uitata de lume. Plang incet, sa nu ma auda proasta aia. Nu mai vreau somnifere, luale-ar sa le ia. Hotii marsavi la care tineam ma lasasera aici fara nicio mustrare de constiinta. Apoi au plecat, Dumnezeu stie unde. Yes! A iesit asistenta. Am scapat de ea. As sparge ceva ca sa imi vars nervii, dar nu m-ar ajuta la nimic. Am ramas eu cu singuratatea mea. Si cu tristetea. Acea tristete pe care gemenii mi-au infipt-o in inima ca pe o sageata, sageata lansata cu un arc al minciunii si tradarii.
Ma ridic din pat si privesc pe geam. Noaptea acoperea pamantul cu pelerina-i captusita cu stele. Luna isi arata fata indurerata oamenilor. Si pe ea o tradasera cei mai buni prieteni? Varfurile copacilor strajuiau zona. Liniste. Imi cobor privirea. Ce obosita sunt! Am halucinatii, zau. Ma frec la ochi. Tot acolo e. Rade ca prostul.
Ma mai uit odata printre gratiile ferestrei. Dobitocul naibii care e! Cum sa cobor? Ca daca as putea, praful s-ar alege de ei. Si-asa nu e real, nu stiu de ce ma agit atat. Uite-l si pe al doilea. Circ fara bani, nu jucarie.
Clipesc. Cand deschid ochii, il vad de cealalta parte a sticlei. Daca as mai casca putin ochii, ar iesi din orbite. Ma sprijin de pat. Iluziile astea sunt din ce in ce mai reale. M-as culca, dar ma priveste insistent. Intr-o clipa e in camera cu mine. Imi duc mana la cap si il privesc neincrezatoare.
- Daca tipi, o incurcam amandoi. Asa ca taci si ai incredere in mine.
Usor de zis dupa ce m-ai trimis la spitalul de nebuni. Cum sa mai am incredere? Tradatorule! Izbucnesc in plans si ii sar in brate. E cald, ca intotdeauna.
- Idiotule! Esti un mare idiot!
- Buna si tie, Lizzie.
Ma cuprinde cu bratele. Ii strang tricoul hohotind. Isi pune capul peste al meu, asteptand sa ma calmez. Undeva, in interiorul meu, simteam ca n-au sa ma lase aici. Dar mi se parea imposibil sa scap dintr-un asemenea loc. Uite ca se poate. Si totusi… Eram la etajul 2! Cum urcase, el stie. S-a intors cu spatele si m-a luat in carca. Doar nu vroia sa sara?! E clar, avea mai multi pitici la creier decat mine.
- Nu uita sa-ti tii gura.
Din nou, e usor de zis. Nu sunt cascadoare. N-am timp nici sa protestez. Sare. Gata! Finish, stop, the end of the road. Am murit. Stai o clipa… sunt inca vie! Ce constatare geniala. Ei bine, chiar este pentru mine. Si el e viu. Asta nu ma mira. Urcase, trebuia sa si coboare. Ei, ce usor fusese. Inima imi bate nebuneste. Ma uit in jurul meu, atenta. Daca ne-ar vedea cineva, cine stie ce am putea pati! Il vad pe frate-su, alt imbecil. Imi vine sa-i trag un sut, sa viziteze martienii. Din vina lui fusesem lasata balta aici. Bine macar ca nu se apropie. Cred ca nu m-as putea abtine. Deja clocotesc si e destul pentru o singura jumatate de ora. Am atatia nervi incat nu protestez cand Alex ma conduce la o masina neagra cu geamuri fumurii si tot tacamul. Avem parte de escorta, sau ce?
Cand a deschis portiera din spate si m-a impins inauntru, am vazut chipul soferului. Be relax, it’s just a dream. Real n-avea cum sa fie. Prea multe elemente SF: sarituri de la 5-6 m, ruperea unor gratii de fier ca si cum ar fi sticksuri, masina cu geamuri fumurii si, in premiera, profesorul de matematica. Ce naiba cauta si asta aici? Ziua de ieri? Sunt prea buimacita ca sa leg detaliile intre ele.
- Bine, acum pot sa tip?
- N-ai de ce.
- O , ba da. Sau nu? Hai sa-l intrebam pe domn’ profesor. M-ati lasat la cucuiata si acum ma rapiti. Dar primesc o explicatie cumva? Nu.
- Eric s-a simtit prost si au facut o tampenie de moment.
- Nu va bagati, domn’ profesor! Au si ei gura, una mare pot adauga.
Alex isi cerut scuze. Se vedea ca e sincer, realizezi asta chiar daca nu-l cunosti. Isi ceruse scuze si inainte de toata tarasenia din spital si acum inteleg ca totul era planuit anterior. Ochii lui verzi ma fixeaza intrebatori si ii spun ca ii accept scuzele. Eric balabie ceva, dar nu-mi pasa. Nu inteleg multe lucruri, evenimentele mi-au luat-o inainte. Ma simt bine stiind ca ei planuisera sa ma ia de unde ma lasasera. Doresc sa incep un interogatoriu, dar ajungem in fata casei. Casa mea. Ce facem aici?
- Mergi sa-ti iei lucrurile.
Mda, la asta nu ma asteptam. Sunt intr-o camasa alba, larga, cu o branula in mana stanga si desculta. Am cearcanele cat fata. Veneam de la psihiatrie, ce mai? Nici n-am batut la usa. Intru pe geam, ca sa par dusa pana la capat. Am auzit niste rasete. Ma doare-n cot de ce cred ei.
Mama e in sufragerie. Probabil o culcase pe Katie. E trista. Hm, oare de ce? Sa fie oare sentimentul de vinovatie cand iti trimiti copilul intr-un loc plin de oameni periculosi, crezand ca e nebun, desi undeva, in inima, stii ca e perfect normal?
- Buna, mami! Urc sa-mi iau niste lucruri.
Urc inainte sa o las sa-si revina. Nu am timp de asta acum. Imi pun lucrurile intr-o valiza neagra cu dungi gri, preferata mea. Cobor in fuga, tarandu-mi bagajul pe scarile largi.
- Ce faci aici, draga mea?
Se balbaie. E foarte speriata, se vede dupa ochii mariti. Tremura toata. Are mana pe telefon, bajbaind numarul de urgenta. Crede ca o sa o omor, sau ce?
- Sunt perfect sanatoasa si o sa plec. Nu intreba unde ca nici eu nu stiu. A, si poti uita de urgente, n-are rost sa ii suni.
Ma intorc la masina, fericita ca o vazusem pe mama. Urmatoarea destinatie? La naiba-n praznic. Geamanul 1 sta cu mine in spate. Simt ca mi se inchid ochii. Pun capul pe umarul lui si adorm in timp ce ma cuprinde cu bratele. Protector, cald si linistit.
De acum totul va fi bine. Mereu.
Sau nu?
Noroc ca trec des pe la sectiunea de proza, pentru ca cineva a uitat sa ma anunte :-W
Dar revenind, cred ca asta e cel mai bun capitol de pana acum. Ai transmis foarte bine ceea ce simtea ea legat de faptul ca fusese abandonata de cei doi acolo si pentru faptul ca ii inscenasera totul. De ce o facusera, sper sa aflu ca devine deja prea interesant totul. Cel mai uimita cred ca am ramas cand ai spus de profesorul de matemtica. Ce legatur o avea el cu toate astea? A da, si tot mai trebuie sa explici ce sunt cei doi de fapt, pentru ca eu am in continuare banuiala ca sunt vampiri, desi in anumite situatii nu am mai fost sigura. Oricum sper sa fie o explicatie buna pentru toate astea.
Dar cred ca te-am laudat cam mult, asa ca acum o sa trec la greseli.:)) Sa nu ti se urce la cap. Ai vreo doua de tastare, dar nimic grav.
O chestie pe care am observat-o: La naiba-n praznic. Cred ca expresia corecta era alta, dar poate special ai pus-o asa, sa nu se sperie lumea :)) Puteai sa pui expresia originala daca puneai si un avertisment inainte de capitol, dar nu e cel mai important lucru deci trecem peste.
Cifrele scrie-le cu litere ca e mai frumos asa si cred ca e si mai corect de altfel. Vad ca insisti sa pui mai multe litere cand e vorba de o mirare, deci nu te mai bat la cap cu asta.

In concluzie a fost un capitol destul de bun si cred ca vei ajunge curand in miezul povestii, ca sa zic asa. Cam atat am avut de spus, mult succes in continuare. Iar data viitoare nu uiat sa ma anunti si pe mine...
Multumesc pentru comentariu!:* Repica am pus-o intentionat asa si vreau sa mentionez ca nu sunt vampiri. S-ar fi abtinut ei la o fata ca Lizzie? :> Oricum, capitolul acesta e putin nefinisat, nu am apucat sa-l aranjez prea bine. Enjoy! >:D<

Capitolul XV

Cand m-am trezit? Habar n-am. Ma uit pe geam( De cand devenise rotund?). Realizez ca suntem intr-un avion. Avion? Cum am ajuns aici? Alex inca doarme, la fel si…moment in care imi inghit nervii… Eric. Doar profu’ e treaz. Acum pot obtine cateva raspunsuri. Raspunsuri vitale pentru mine.
- Era mai usor sa te luam de la spital decat de acasa. De-asta au facut tot circul cu lovitura.
Scurt si sec. Il analizez pe nenea Andrew din cap pana-n picioare. Cred ca tipul omoara salile de fitness. Ochii lui, mici si caprui, sunt in contrast cu obrajii proeminenti. Parul lung si negru e prins intr-o coada. Are o figura grava, ca la armata. Tricoul ii scoate in evidenta musculatura.
- Si unde naiba vreti sa ma duceti?
- Undeva.
Misterios. Deci nu m-au salvat ca le era dor de mine. Nu! Trebuiau sa ma duca “undeva”. Incerc sa imi abat gandul de la detalii, ca sa nu ma sperii de posibila continuare a acestei calatorii. Hotarasc sa o sun pe Lilith, uitasem de ea in ultimul timp si regretam. Imi era prietena de la gradinita si era singura cu care ma intelegeam la scoala.
- Neata, somnoroaso.
- Somnoroasa? E 5 dimineata!
Ups, am uitat de fusul orar. Vina mea.
- Tu ai voie sa suni de la…
-…spitalul de nebuni? Nu. Am evadat.
Spusesem asta atat de calm, ca si cum fusese ceva firesc. Am chicotit. Doar eu stiu ca e perfect normal sa scapi dintr-un loc unde n-ai ce cauta? Deci toata scoala era informata de expeditia mea. Probabil ca Lilith era socata. Nu ma intereseaza, o sunasem cu un scop si aveam de gand sa imi pun planul in aplicare.
- Complicata treaba. Oricum, nu cred ca esti nebuna.
- Serios? Nici eu. Auzi, cu sobolanul de Kenny ce s-a mai intamplat?
- Dupa accidentul ala grav e inca imobilizat. Se zice ca s-a lovit destul de urat.
- Ala n-a fost un accident.
Inchid imediat, ca sa las acea urma misterioasa. Deci nenorocitul era inca in spital. Zambesc diabolic. In momentele alea, chiar aratam ca o evadata dintr-un lagar de exterminare. Ceea ce si eram, la drept vorbind. O saptamana poate schimba un om. Iar eu sunt exemplul in carne si oase.
- Aterizam in Anglia in 30 de minute.
Vocea stewardesei imi rupsese sirul gandurilor. Aterizam in Anglia? Aici lucreaza tata. O fi avand vreo legatura cu toata povestea asta? Trebuie sa sintetizez ceea ce am trait pana acum, poate deslusesc misterul.
Au aparut gemenii si am simtit ca ii stiu de-o viata. Sunt foarte puternici si ageri. Unul mi-a zis ca ma place si au avut grija sa uit. Nu le-a mers si, ca sa nu-i pot opri cand incercau sa plece, au avut grija sa se creada ca n-am toti boii acasa. Desi probabil nu vroiau cu adevarat sa se creada ca sunt nebuna. Pentru ca, la o saptamana distanta, sa apara noaptea la un geam aflat la etajul 2 si sa ma ia cu ei si cu proful de mate(ciudat om) in Anglia! A, si mai era si usa aia trantita, probabil de la vant. Prea complicate saptamanile astea. Acum speram doar sa merg intr-un loc comod si sa dorm bine. Dar cu siguranta nu o sa am timp de dormit.
As putea presupune ca tata vrea sa ma vada si ca a planuit “rapirea”. Desi putea veni el la mine. Varianta asta se clatina. Dar care mai exista? Niciuna, cred.
Ajungem pe aeroport. Andrew ii trezeste pe gemeni, mie mi-e prea lene. Ador pacatul asta. Desi, recunosc, imi surade ideea de a le arunca apa rece in cap. Oare vom lua taxiul? Masina neagra ramasese in America. Baietii iau bagajele in timp ce eu pierd vremea nepasandu-mi ca toti oamenii ma privesc speriati. Sa-mi inchipui: parul ciufulit, fata palida, cearcanele, camasa aia larga, branula si pantofii inexistenti. Eram bine!
- Cred ca arat ca o nebuna.
Constat asta pe un ton fals, trist. Sunt curioasa daca ma va lua peste picior, ca de obicei.
- Da, arati.
Exact cum ma asteptam de la el.
- Doar pana te privesc in ochi. Cand ii vad, albastrii si limpezi, ca cerul intr-o zi senina si… minunata, se vede ca esti perfect normala.
Raspunsul lui Alex imi atinge inima, ma face sa rosesc, in timp ce-l privesc adanc cu ochii pe care ii place atat de mult. Oare ce e sentimental asta? L-as putea privi asa o vesnicie. As vrea sa-l iau in brate, dar ma opreste nemernica aia de branula. Sa o smulg! Gata, e mult mai bine. Acum chiar aratam ca o bolnava mintal. Asta e pentru toti dusmanii mei, sa moara de oftica! Pacat ca nu ma vede niciunul, dar…
Inaintam spre o masina rosie. Simt asfaltul rece sub talpi, senzatie care ma infioara. Cat despre masina… Si asta are geamurile fumurii. Pai ori o facem cum trebuie, ori n-o mai facem deloc! La volanul asteia cine o fi? Stai sa ghicesc: profa de engleza. Aveam o vaga presimtire legata de ea, inca de cand vazusem BMV-ul. Intram in vehicul. Bai nene, chiar era profa de engleza! Nu cred asa ceva. Casc gura cat sa pot inghiti o casa si ma holbez nu tocmai politicos. Reusesc sa imi adun puterile, indrugand in barba:
- Ce se petrece aici?
- Intra in masina si dupa discutam.
- Nu ma misc d’aci pana nu imi spuneti ce-i cu profesorii si ce cautam in Anglia!
De data asta am vorbit tare, ca sa se vada cat sunt de hotarata. Ce urmeaza, profesoara de geografie? Sau proful de sport? De ce san u aducem toata scoala aici?!
- Lizzie, ai incredere.
Puteam sa mai am incredere in tine, Alex? Puteam sa mai am incredere in cineva, dupa ce mi-ati facut? Sunt inconjurata de tradatori. Da-o incolo de incredere! Mi-e frica pentru viata mea, desi stiu ca daca vreti sa ma omorati, o puteati face si in America. Dar sentimentul de neincredere nu dispare. Daca o sa ma lasati uitata undeva, intr-o padure?
Am urcat in masina, tematoare. Gandeam cateva detalii. Probabil acum vom merge intr-un loc nebanuit, vreo agentie secreta, ceva. Deja nu ma mai impresioneaza nimic. Cel putin asa cred. Sunt prea curioasa ca sa ma mai sperii acum.
Si totusi…
Mersi de anunt :* Sunt aici gata sa comentez.
Cred ca te-am laudat cam mult data trecuta, ca acest capitol nu a fost la fel de bun. Dar nimeni nu e perfect, deci se mai fac si greseli. Tuturor ni se mai intampla.
Incep cu ceea ce m-a deranjat cel mai mult:
E: Neata, somnoroaso.
L: Somnoroasa? E 5 dimineata!
Ups, am uitat de fusul orar. Vina mea.
L: Tu ai voie sa suni de la…
E:…spitalul de nebuni? Nu. Am evadat.
Sa nu mai faci asta. Astfel de lucruri se fac in piesele de teatru nu in proza. Tu ar fi trebuit sa pui semnele de dialog, asa cum ai facut si pana acum. Si apropo de dialog au fost anumite chestii, ca aceasta discutie, spre exemplu, care ar fi putut fi inlocuite cu naratiune. Parca ar fi fost mai bine asa. Nu mi s-a parut sufiecient de importanta discutia deci se putea trece mai repede peste ea.
Descrierea a fost buna, iar actiunea s-a desfasurat bine, nici repede, nici incet.
Ai cateva greseli de tastare, dar nimic dramatic.
In rest mi s-a parut destul de interesant. Acum chiar ca m-ai fcut curioasa. Iar daca tatl ei chiar are legatura cu tot ce se petrece, as cam avea eu o idee despre ce este vorba. Dar voi afla in curand banuiesc.

Cam atat, astept continuarea si sper ca nu te-a deranjat ceva din comentariul meu.
@ Leontina, nu m-a deranjat nimic, criticile sunt mereu bine-venite. >:D<


Capitolul XVI

- Eu nu mai pot sa tac.
Replica in sine ii denunta continutul. Stau pe bancheta din spate, holbandu-ma pe geam. Imi vine sa-l lovesc pe Eric, care zambeste vag amuzant de ceea ce tocmai am spus. Desi nu las sa se vada asta, ultima saptamana si-a pus amprenta pe mine. Simt nevoia unei companii, a unui om care sa nu ma lase singura. Nu as mai suporta sa raman izolata nici macar o clipa.
- Are tata vreo legatura cu asta?
Stupida intrebare. L-am auzit pe Andrew injurand printre dinti. Care e problema lui? Apoi realizez ca cei doi baieti nu imi vorbisera despre familia lor niciodata. Poate era un subiect tabu. Si eu il abordez. Poate se intamplase ceva cu ai lor, ceva rau.
- Nu, n-are nicio legatura.
Alex a zis cuvintele astea tremurat. Ce prostie facusem? In tonul sau se citea tristetea. Pai, acum ca am infipt cutitul in rana, trebuie sa-l scot pe partea cealalta. Indiferent cat de tare doare.
Nu! Eu nu sunt asa. Dar curiozitatea se zbate, vrea sa se aline. Ma las peste geamanul cu ochii calzi. Asa, curiozitatea va fi inlocuita de suparare. Este rece, exact cum ma asteptam. Ma priveste nedumerit. Fata aceea face milioane! Ii arunc o uitatura scurta, apoi inchid ochii. Bratul imi pulseaza dureros. Ma uit spre semnul lasat de branula. Imi amintesc iar de locul ala groaznic. Imi sterg piaturile de sange cu maneca “rochiei”.
Imi ridic ambele maini si le cercetez pe rand. Incheieturile sunt vinete. Ma legasera. Nu imi puteam imagina cat de turbat sa fie un om ca sa fie nevoie sa-l lege. Le spusesem asistentelor ca sunt cat se poate de normala, dar atunci cand izbucneam brusc in plans credibilitatea mi se spulbera. Nu ca ar sti ele prin cate trecusem eu si cum ajunsesem acolo, dar in zilele noastre toate cartile se judeca dupa coperta.
Sunt prea concentrata pe acele amintiri. Nu il vad pe Eric cand imi ia mainile si mi le lipeste de fata lui. Vrea sa mi le sarute, dar il opresc.
- Ultima data cand ai facut asta mi-ai schimbat viata.
Zambeste trist. Intoarce capul, dar e prea tarziu. Zarisem lacrima aceea hoinara, ce isi incepuse coborarea. Mi-e mila de el. E framantat de ceea ce facuse. Imi pun palmele pe obrajii lui si il intorc hotarata. Ii sterg picatura de apa sarata ce ii umezise chipul. Ma priveste cu ochi mari si rugatori. Isi pune mainile peste ale mele si apasa. Sunt calda si asta il calmeaza. Ii zambesc bland. Continua sa ma priveasca. Acelasi verde intens si tulburator, cu reflexii calde. Parca asteapta ceva de la mine.
- Te iert.
Fata i se lumineaza deodata. Se simtea mai bine. Sunt un inger, ce sa-mi faci? Am spus din inima acele cuvinte. Il vad pe Andrew zambind. La asta nu se asteptau. Aratam fioroasa, nu ma mira ca parerea pe care le-o lasasem nu era cea mai buna. Ma apropii incet de Eric. Fetele noastre aproape ca se ating. Il sarut pe ambii obraji. Ma trage langa el. Inchide ochii si ma imbratiseaza. E fericit. Priveste cerul cu un zambet multumit pe fata.
- Dar eu?
Ma bufneste rasul. “ Si bestia prinse a vorbi.”. Alex ma priveste cu fata clasica de catelus plouat. Vreau sa fiu rea. Ma intorc spre el si ii cuprind fata cu mainile. Ma uit adanc in ochii lui, de care nu ma mai temeam. Verdele inghetat ma fixeaza, curios. Ma apropii usor. Il sarut pe obrazul stang, apoi il privesc din nou in ochi. Il sarut si pe obrazul drept. Imi duc mana pe spatele lui, aducandu-l mai aproape. Constiinta mea urla un “Nu!” hotarat, dar nu o ascult. Ii presez buzele cu ale mele. Doar cateva secunde. Apasat si dulce, ca sa ma tina minte.
- Asta pentru ca sunt, si citez, “moarta dupa tine”.
Asta a fost pentru Eric, pe care tocmai l-am citat. Stiu ca mi-a aruncat acele vorbe dure la nervi, dar nu imi pasa, desi acum probabil ca regreta. Ma jignise astfel exact cand eram mai vulnerabila, pe patul de spital, slabita si neajutorata. Pentru asta n-aveam sa-l iert asa usor.
Alex inca ma priveste incremenit. Baiatul asta! Isi zdrobeste buzele intre ele, gandindu-se probabil daca tot ceea ce s-a intamplat a fost sau nu real.
- Orice, doar nu uita sa respiri.
Zambesc, amuzata de fata lui. Face o figura intrebatoare, apoi zambeste strengareste.
- Orice?
- Da.
Se intinde brusc spre mine. Forta cu care vine ma determina sa ma dau mai in spate, izbindu-ma de fratele sau. Nu apuc sa reactionez, ne sarutam deja. Adica ne atingeam buzele, nu se putea numi sarut. Ii placea gestul. Si eu fusesem proasta, acum platesc.
Profesoara de engleza incepe sa rada. El era rosu tot. Inspira pe gura, expirand zgomotos. Zgomotos a fost si cand l-am pocnit. Eric ma fixeaza. Privirea lui e plina de subinteles. Presimt ca m-am asezat bine intre ei, evitand astfel un conflict. Inchid ochii si ma las purtata in tara viselor.

***
Simteam o vaga senzatie de frig, care imi strabatea corpul si ma facea sa tremur. Acum mi-e cald. Deschid ochii. Gemenii ma imbratisasera. Vorbesc in soapta, ca sa nu ma deranjeze. Cum pot fi asa draguti uneori? Si alteori, niste monstrii fara pereche… In mod normal mi-as fi exprimat dorinta de a avea putin spatiu, dar nu acum. Imi e bine asa, intre ei. Cat mai aveam de mers? Dupa temperatura, imi dau seama ca urcam. Ma ridic si privesc pe geam.
Munti ascutiti si inalti, acoperiti de paduri tinere de conifere. Peste tot. Drumul e ingust, necirculat. Curand intram intr-o dumbrava. Terenul e accidentat si, cu fiecare groapa depasita, saltam o data cu masina. In fata e o stanca mare, de un gri palid. Acceleram. O sa o izbim in plin, ce naiba! Incep sa tip. Baietii imi pun mana la gura.
Profesoara are o licarire de nebunie in ochi. O sa ne faca una cu pamantul. Calca acceleratia pana in podea, zambind sadic. Ii placea faptul ca o sa ne omoare? Strang ochii, scrasnind din dinti. Aud niste rasete timide. Au prostul obicei sa rada in momente de incordare maxima.
- Gata, Lizzie. Poti sa-i deschizi.
Nici acum nu murisem? Atunci nu mai mor deloc.
Buna :*
Hmm, un capitol destul de scurt. Nu prea s-au intmplat multe. Ma asteptam ca daca tot a pus acea intrebare ar fi putut sa primeasca si explicatia. Adica, na... Cat mai ai de gand sa ne tii in suspand? :((
Asa, greseli de tastare ai cateva, fii mai atenta data viitoare.
Nu prea am ce sa zic. Pana la urma cred ca ai fi putut sa faci capitolul un pic mai lung si sa explici ce se tot petrece. Bine, am ramas un pic dezamagita ca tatl ei nu e implicat. Mi-ai distrun intreaga teorie :))
Ce as avea sa-ti reprosez, desi sunt putin subiectiva aici, ai putea sa faci si tu propozitiile alea putin mai lungi. Parca era mai bine la inceput cand le faceai asa(sau imi amintesc eu gresit?).

Cam atat deocamdata, astept nextul :P
Buna, imi pare nespus de rau ca nu am mai putut comenta dar sa stii ca ti-am urmarit fic-ul capitol cu capitol si ma pasioneaza din ce in ce mai tare. Pai ti-as lasa un comentariu in care sa adaug toate capitolele dsar eu nu fqac asa decat atunci cand vreau sa mentionez greseli si sincer nu am vazut asa ca ma voi asa doar pe ultimele doua. In primul rand eu nu as fi mers cu ei nici macar nu as fi plecat din spital sincer nu as mai fii avut incredere in ei si totusi a mers acum chiar ca mor de curiozitate mai ales ca a mai aparut si profa de engleza si ca venii vorba mama da ce ghicitoare buna e Lizzy. Pai eu chiar sper ca nu te-ai suparat pe mine din cauza ca nu am mai comentat dar am avut ceva probleme cu calculatorul si a cam durat ceva timp pana am rezolvat-o promit ca de acum inainte sa comentez la fiecare capitol nou. Iti multumesc ca m-ai mai anuntat si sper sa ma anunti in continuare daca vrei, eu te pup si iti urez spor la scris bye bye.
Multumesc mult pentru comentarii :*. LoLix, stai linistita, n-am motive sa ma supar, nu ti-oi da in cap doar pentru ca ai avut probleme cu pc-ul, sunt patita :)).


Capitolul XVII

E o caverna de dimensiuni medii, bine iluminata. In fata exista un tunel sapat direct in piatra. Se pare ca vom trece prin el. Drumul nu dureaza mult si, curand, ne pomenim in ceva ce pare a fi un hangar urias. Miriam(asa o cheama pe profa de engleza) opreste masina. I-as spune cateva, dar sunt absorbita de dimensiunile incaperii in care ne aflam.
Coboram. Podeaua era rece si aerul umed. In jurul nostru se aduna mai multi oameni de o varsta apropiata mie. Dupa comportamentul prietenos al gemenilor, imi dau seama ca ii cunosc pe acei adolescenti. Ii saluta si vorbesc insufletiti. Ma facusem mica intre “escortele” mele. Inca port camasa aceea lunga si larga. Ma enerveaza privirile insistente. Ma simt intimidata, ma simt prost. Sunt ca atractia principala de la un circ, pe care toti o privesc curiosi. Si nu sunt tocmai o atractie frumoasa, in starea mea.
- Deci ea e?
- Asa se pare.
- Nu glumeau cu spitalul de nebuni.
- Saraca fata, lasati-o in pace! Voi sunteti nebunii aici.
Ultima voce era a unei fete. Vine in fata. O privesc atent. Este putin mai inalta decat mine, cu parul vopsit in rosu si cu ochii negri. Poarta un tricou roz si o pereche de jeansi albastri. Are un zambet dulce pe fata, iar cand privirea ei o intalneste pe a mea realiez ca tocmai am facut rost de o prietena. Mi-a luat apararea inainte sa ma vada, ceea ce pentru mine valoreaza enorm.
- Buna Alex, Eric. Ne intrebam daca mai ajungeti secolul asta.
Baietii isi dau ochii peste cap si zambesc prietenosi. Jo le pune mana pe umeri, uitandu-se cand la unul, cand la altul, asteptand un raspuns.
- Buna, Joanna. Din pacate nu s-au inventat vehicule care sa mearga cu viteza pe care am vrea-o noi.
Alex ii raspunsese detasat. Se cunosteau bine, deci. Fata ii impinge usor in lateral, trecand printre ei cu o miscare gratioasa. Vine langa mine si ma imbratiseaza incet, zambind sincer. Gestul asta tradeaza prietenia pe care nu am de gand sa o refuz.
- Tu trebuie sa fii Elizabeth.
- D..da, eu sunt. Incantata.
I-am intins mana. Mi-a luat-o intr-a ei si a privit-o atent. Cred ca o intereseaza intepaturile de la branule. Ii priveste pe gemeni. Expresia fetei ei… E ingrijorata de ceva anume. Raman uimita cand Eric ii spune ca nu ma droghez. Despre mine vorbea? Nici nu stiu cum arata drogurile. Adica… I-am vazut pe unii colegi in spatele scolii, dar nu am fost niciodata tentata sa incerc. Desi asta m-ar fi ajutat in unele perioade, era un viciu de evitat.
- Viata in clinica de psihiatrie e grea. Asa, acum ca am vazut toata gasca, imi spune si mie cineva ce caut aici?
Prind curaj. Sunt nerabdatoare sa aflu ce-i cu mine. Si n-am sa las pe nimeni sa-mi stea in cale.
- Vei afla imediat, domnisoara Williams.
Domnul care a spus asta e inalt, bine facut, cu parul carunt si cu ochelarii lasati neglijent pe nas. Presupun ca el e boss pe aici, din moment ce umbla cu Miriam si Andrew. Se apropie de mine. Mi se pune un nod in gat. Ceva la omul asta ma nelinisteste. Este impunator, dar in acelasi timp dezagreabil.
- Draguta costumatie. Mda, ce sa zic. Altceva nu vedea? Eu sunt profesorul Matthew Arnolds.
Alt profesor? Moarte lui. In fine, de-abia astept sa aflu toata povestea, asa ca nu am sa comentez. Macar pe moment. Prea multi profesori, prea multe complicatii. Sa vedem ce spune batranul.
- Jo, condu-o pe musafira noastra in camera voastra.
Stai, urmeaza sa locuiesc cu Joanna? M-am obisnuit cu gemenii. Acum, cu toate aceste noutati, ma simt nesigura. As prefera sa ma familiarizez treptat, nu sa ma aleg cu o colega de camera si cu priviri curioase in spatele carora se ascund presupuneri socante. Nu in prima zi. Poate pot profita putin de statutul de “oaspete”.
- Nu pot sta cu ei?
Toate soaptele inceteaza. Oripilare totala. Toti se uita chioras la mine. Fetele, ca la o nebuna, iar baietii… Nu conteaza. Chiar asa o mare idiotenie am spus? Domnul Arnolds ma priveste grav. Doar Eric si Alex sunt amuzati de situatie. Nu mi se pare ceva atat de anormal. Mie, dar lor…? Creierul imi atrage atentia ca am facut ceva gresit. Dar inima imi urla sa continui, indiferent cat va dura.
- Nu mai au locuri in camera.
Sec om. Si seaca e si scuza aceea de-a dreptul patetica. Stiu ca ceea ce urmeaza sa fac va soca audienta(nu ca n-ar fi deja socata). Poate e mai bine asa. Sunt nervoasa si vreau sa le arat ca-mi pot purta singura de grija. Pe langa asta, nu e ca si cum as vrea sa stau cu ei din anumite motive…
- Ei, si? Dorm cu unul dintre ei. In pat, am adaugat special ca sa las o anumita impresie. Va fi amuzant sa o spulber ulterior. Macar asa voi avea ceva de facut pe aici. Imi pun mainile in solduri, in timp ce bat cu piciorul drept in podea. Stiu ca arat ca o tacanita de prima mana. Adica, am ajuns la o clinica de psihiatrie. Ii arunc o privire lui Eric, conturandu-mi sentimentele cu ajutorul ei. Ce pot sa patesc?
- Domnisoara, nu cred ca e potrivit pentru o fata sa…
- Lasa-ma cu domnisoara. L-am tutuit. Ha! Am stat si mai si, nu-mi pasa daca e potrivit sau nu. Gata cu politetea, omul si-o cere cu insistenta. Nu sunt doar o “domnisoara”. Pe langa asta, tipii astia n-ar lovi nici o musca, continui, fluturandu-mi mana spre ei.
Aici intervine Alex cu replica de duh. Va interveni, nu-i asa? Si daca nu? Atunci, ei bine atunci voi arata ridicol. Si asta in prima mea ora aici.
- Mai bine o ascultati, sa nu va captusiti cu o “mortala”.
- Ma uimeste uneori…totul la tine. Si nu in sensul bun.
Incepem sa vorbim, adica sa ne certam, uitand total de public. Tipic noua. Presupun ca batranelul acela zbarcit ne va intrerupe din clipa in clipa. Ii tip ceva nu tocmai frumos geamanului 1, in timp ce el da exasperat din maini.
- Alexander, tot nu consider a fi ceva normal…
Ceva in tonul mosului ma enerveaza teribil. El ma enerveaza teribil. Alex se intoarce spre el, apoi spre mine, cercetandu-ma din cap pana in picioare, in timp ce batranul pocneste nelinistit din degete. Vai, cat de enervant! Presimt continuarea.
- Hop!
S-a auzit o exclamare din partea salii. Ma prinsese la fix, ca de obicei. Nu ma lasa sa ma ridic, asa ca il iau de gat. Il privesc rugatoare in ochi, sperand ca va spune ceva. E de partea mea, stiu sigur.
- Lizzie sta cu noi si punct. Daca e, dorm eu pe canapea.
Cata vehementa! Iese cu pasi apasati si ma duce pe brate, departe de multimea curioasa. Are curajul sa-l infrunte pe babac pentru mine. Si Eric la fel, sunt convinsa. Dar el e omu’ din umbra. Sunt fericita. Tocmai am castigat prima lupta aici. Urmeaza multe altele. Ma las condusa spre noul meu adapost, in timp ce ma gandesc la cat de dragut a fost Alex acum cateva momente. Am ajuns.
E un fel de apartament, dar fara bucatarie. Din usa treci intr-un hol micut, care are o usa pe partea stanga. Baia, presupun. Dupa hol urmeaza un altul, cele doua formand un T. In partea dreapta e camera lor. Doua paturi aproape lipite, un birou alipit unui dulap, doua noptiere pe care se afla cate un notebook negru si…oh! Un pian! Camera e vopsita intr-un crem deschis, iar podeaua e acoperita cu parchet inchis la culoare. In al doilea hol, intre camera baietilor si sufrageria micuta, e dressingul. Sufrageria e putin mai mare decat dormitorul, vopsita la fel ca acesta. Mobilierul consta intr-o sofa de piele cafenie cu doua fotolii, o masuta de sticla si o biblioteca in care se aflau trei randuri de carti si un televizor plat.
Imi las valiza intr-un colt si ma trantesc pe unul dintre paturi, adormind imediat.
Buna, mersi ca m-ai anuntat. Sincer e de admirat curajul lui Lizzy adica altcineva (eu) ar fi facut exact ce i se spune mai ales ca e intr-un loc strain. Am uitat data trecuta sa mentionez ca are un curaj de nedescris eu credeam ca o a lesine sau o sa faca cu inima cand profa de istorie baga viteza spre acea stanca si totusi m-am inselat. O cred pe Lizzy sa adoarma imediat dar totusi putea si ea sa se schimbe ca sincer s-ar putea sa aiba un soc major cand se va trezii in acea camasa si mai ales daca e intuneric in camera dar tinanad cont ca sunt si gemenii acolo banuiesc ca e exclusa situatia asta dar pot si eu sa ma gandesc la orice corect? Si ai zis ca nu imi iei gatul ca am avut probleme ce stiu eu orice e posibil adica nu vreau sa zic de tine zic in general oricum multumesc ca m-ai anuntat si sa stii ca eu vreau sa pui next-ul maine ca vreau sa vad cum se acomodeaza Lizz in noul ei mediu de viata si mai sunt si curioasa care e legatura dintre ea si gemeni asta nu am inteles inca dar o sa alfu deci spor la scris si nu uita sa ma anunti bye bye >:D<
Mersi de anunt >:d<
Ti-as fi lasat comm aseara, dar se facuse cam tarziu si mi se inchideau ochii. Dar cum sunt aici gata sa comentez.
Imi place curajul lui Lizzie si tupeul de asemenea. Parca mi-ar fi placut daca si-ar fi schimbat hainele acelea de spital cu aleceva inainte de a ajunge acolo. Eu una as fi vrut sa arat cat de ct prezentabil, mai ales daca eram dusa intr-un loc necunoscut. Dar astea sunt deciziile tale, tu stii mai bine.
Ce as avea de criticat. Pai, parca nu i-ai descris sentimentele prea bine in numite momente. Ar fi mers mai mult, cred. Adica, totusi se afla intr-un loc strain, nu stia ce se intampla si nu primea nicio explicatie. Eu as fi fost cel putin confuza, daca nu si speriata, desi Lizzie nu poare genul care sa se speria prea usor, totusi...
Eu parca as mai fi redus putin din dialog, nu mult, doar vreo 2-3 liniute de dialog.
Actiunea mi s-a parut purin grabita mai spre sfarsit, dar in rest a fost ok.
Pai, cam atat deocamdata. Astept nextul si spor la scris :P
Buna, multumesc mult pentru comentarii!>:D<
@ LoLix, m-ai facut sa rad. Mi-a placut la nebunie ce ai zis legat de infarct. Era profa de engleza, dar nu conteaza, din moment ce nu e profesoara cu adevarat :)).
@ Akane, niciodata nu e prea tarziu, stai linistita. ;)
@ Leontina, Lizzie e o fire lenesa, foarte lenesa. Pe langa asta, indurase destul pentru o zi. Eu una nu m-as fi schimbat de fata cu gemenii intr-o masina care mergea cu viteza a 5-a :D. Si stii bine ca sunt un dezastru la capitolul sentimente, ce sa-mi faci?
Multumesc mult ca imi cititi ficul si sper sa nu va dezamagesc. :*

Capitolul XVIII

- Trezirea, somnorici!
- Neata, Jo.
Ii retinusem numele fetei pentru ca parea singura care nu ma crede nebuna.
- Inca mai porti camasa aia? Tz, tz, tz! Nu ma mira impresia pe care ai lasat-o.
Deci lasasem o impresie. Sau mai multe. Arunc uniforma tipica locului de unde am venit la cosul de gunoi. As fi rupt-o in bucatele, dar atunci chiar as fi intrat la banuieli in legatura cu sanatatea mea mintala. Fac un dus rapid, ca sa-mi destind corpul. Picaturile de apa ma lovesc incet, gadilandu-ma. Imi iau o bluza alba, decoltata si o pereche de pantaloni de trening negri, pe care ii asortez cu niste adidasi. Joanna imi spune ca dupa micul dejun avem o adunare. In sfarsit voi afla ce-i cu tot balamucul asta. Recunosc, mor de curiozitate. Dar pana atunci, am de infruntat prima mea masa aici. Nu ma deranjeaza ideea de a manca, sa nu existe neintelegeri. Doar ca privirile de ieri mi-au ramas intiparite pe retina si nu ma lasa sa le uit. Daca nu ar fi fost gemenii si fata asta atat de draguta, probabil ca acum as sta ghemuita sub patura, fiindu-mi frica si de propria umbra. Dar ei sunt aici si asta imi da curaj.
- Si… cum ai dormit azi-noapte?
Numai la dormit nu se gandeste ea acum. Ii povestesc despre noptile cu gemenii ca sa o linistesc, apoi pornim spre cantina. Holul e lung si slab luminat. E putin frig, poate datorita faptului ca stam la cativa metri buni in interiorul unui munte. Ma ciocnesc cu un pusti de vreo 17 ani, care ma ia in brate. Par negru, ochi caprui, statura impunatoare. Imi aminteste de cineva. Nu realizez ca tipul ma trage spre el. Doar nu are de gand sa…
- Au! Care-i problema ta?
Problema mea? Nu, n-am nicio problema. Sau am? Ia sa se gandeasca si creierasul ala al tau, care ar fi problema cand te izbesti de un baiat necunoscut si el sare sa te sarute? Ah, ce bine ma simt. I-am tras o palma cat toate zilele, apoi am trecut mai departe. Doar pentru ca impart camera cu doi baieti, nu inseamna ca sunt o usuratica. Nu ma uit in spate, trebuie sa-l ignor total. In fond, nu merita atentia mea si pe a niciunei fete, sunt sigura. Jo ma priveste ciudat. Ii observ maioul gri cu o funda mare pe breteaua stanga, colantii negri si balerinii luciosi, lasand-o sa-si gaseasca vorbele. Dupa cateva balbaieli fara sens resuseste sa indruge:
- Tu realizezi pe cine ai pocnit? Ala era baiatul antrenorului!
- A lui Andrew?
Ii spusesem pe nume din obisnuinta. Antrenor pentru ce? Si cum fusese lasat tipul sa aiba copii? Nu apuc sa aflu raspunsul la toate intrebarile mele. Ajungem in sala de mese. Toate privirile se indreapta spre mine. Nicio presiune! Ii vad pe gemeni, care imi pastrasera un loc. Merg spre ei, ignorand privirile insistente ale baietilor, care viseaza probabil la noaptea trecuta. Vai, si ce uitaturi urate primesc de la fete! Invidia e de vina? Probabil. Nu stiu de ce, dar cred ca Alex si Eric sunt destul de ravniti pe aici.
- ‘Neata, baieti. A fost o noapte geniala!
O spusesem special ca sa ii las pe ceilalti sa-si faureasca fanteziile cu incredere. Le-am facut cu ochiul gemenilor, ca sa nu ma dea de gol.
- ‘Neata, Lizzie. Wow, arati…uman. Mult mai bine decat ieri, oricum. Si da, a fost genial. Ai dormit toata noaptea, ar fi continuat probabil. Dar nu a facut-o, special ca sa nu ma supere.
- Alex, n-o sa crezi ce a facut fata asta!
Jo e foarte entuziasmata. N-apuca sa ii impartaseasca fapta mea eroica. Tipul in cauza intra si toti se ridica in picioare. Toti, mai putin eu, bineinteles. Am atatia nervi pe omul ala… Mai si vine incoace. El crede ca ma poate saruta doar dupa “impresia” lasata ieri? Iau o furculita de pe masa, spre amuzamentul tuturor. Cred ca expresia fetei mele este crunta, iar corpul, incordat ca pentru o lupta.
- Hei, scumpa!
Da’ isi permite cam multe soarecele asta! Indoi tacamul. Stai! Am indoit un obiect din metal! Cat de tare e asta? Am timp sa ma gandesc mai tarziu.
- Scumpa e ma-ta.
Murmur general. Nimeni n-are curajul sa-l infrunte pe idiotul asta? Asa deci. Si-a gasit nasul. Adica nasa. Alex ma intreaba daca asa, din intamplare, i-am dat o palma lui William. Mda, dragut nume. Ii raspund afirmativ, cu un zambet siret.
Gata si murmurul. Fete socate peste tot. Ma ridic si merg la Willie. Il privesc in ochi rugatoare, apoi ii aranjez gulerul camasii, in timp ce i-o trantesc pe un ton dulce:
- Eu nu sunt, nu am fost si nu voi fi scumpa nimanui de aici. Mai ales a ta, fraiere.
1-0 pentru mine. De fapt, 2-0. Ma simt mult mai bine. Imi reiau locul, apoi decid sa ma impun complet in fata tuturor. Cu o replica. Doar una. Daca tot am lasat o impresie urata, macar sa creez un intreg scut in jurul meu. Si nervii pe care ii am oe acest pusti ma vor ajuta in acest moment.
- Voi stati in picioare pentru clovnul asta sau mutra lui v-a amintit de rugaciune?
Ce a urmat… S-au asezat toti in acelasi timp, rosind. Incep sa manance fara comentarii. Willie e stupefiat. 3-0. In ritmul asta il termin pana la pranz. Toata umilirea publica mi-a facut foame, asa ca infulec sandwichurile din farfurie fara sa privesc in jur. Le termin repede si ma ridic, pornind spre usa. Gemenii ma urmeaza tacuti, la fel si Jo. De fapt, toata lumea vine dupa mine. Cotesc de cateva ori si intru intr-o incapere imensa. Exact ca in filmele cu agenti secreti. Imi dau seama ca ajunsesem aici fara sa vreau si ca eram in fruntea grupului.
La o masa mare, de forma circulara, stau Andrew, Miriam si mosul. Langa mine apare domnul Eu Imi Permit Orice. Deci el era primul de obicei. De obicei. Vrea sa inainteze. Si sa i-o ia inainte unei fete? Ma asez in fata lui, apoi ma rasucesc pe calcaie, avand grija sa-l biciuiesc cu parul.
- Doamnele primele.
Am spus-o cu o oarecare ingamfare, nu ca ar merita altceva. Pe langa asta, eu sunt obiectul de studiu, momentan. Am prioritate.
- Vezi tu vreuna?
3-1. Deci asa, papusel? Bine, am sa te fac de ras in fata tatalui tau. O palma pentru tine, cu dedicatie. Am avut grija sa-mi las amprenta pe obrazul sau, dar nu a ripostat.
- Acum nu mai vad niciuna. Mars la locul tau.
Cuvintele mi-au iesit printre dinti, fara sa vreau. Sunt surprinsa ca ma asculta si se intoarce langa ceilalti. Inaintez hotarata. Imi dreg glasul, apoi, tunand nervoasa, intreb ce se petrece aici.
Ecoul incaperii e impresionant. Mos Matthew vine in fata. Ma cerceteaa din cap pana-n picioare, fara pic de jena. Ma las pe un picior si imi pun mainile in sold, pozand. Tot vrea sa ma vada, atunci sa ma vada in toata splendoarea. Aud cateva rasete inabusite si zambesc vesela. M-as putea obisnui cu locul asta. Si ceva imi spune ca asta va trebui sa fac.
- Alexander, esti sigur? Apropo, Elizabeth, arati mai bine decat ieri.
Imi dau ochii peste cap, nervoasa. Bine macar ca nu incepe sa flirteze cu mine. Babaciunea!
- Nu eram, dar dupa micul dejun m-am convins.
Hello, sunt si eu pe aici! Te-ai convins ca ce? Aoleu, ma omoara suspansul. Rupsesem si eu o furculita si acum…
- Cred ca deja o stiti pe Elizabeth, aici de fata.
Nu, le eram total necunoscuta, mai ales dupa tot ce facusem. Din ce era era omul asta? Sangele imi inunda obrajii. Ma intorc spre grup. Alex si Eric vin langa mine. Ce-as vrea sa aflu mai repede totul!
- Intoarce-te spre Arnolds, mi-a soptit geamanul 1.
Era semn de nepolitete sa stai cu spatele la mosi aroganti? De cand? Am un sentiment ciudat. Ma uit la fata batranului, dar simt ca trebuie sa o iau la fuga. Mai e putin, putin… Ma aplec brusc, din instinct. O vad pe Joanna aterizand langa nenea Matt. Dorise sa sara pe mine?
- Perfect.
Eric era in extaz. Ranjea, complet satisfacut de reactia mea. Mare chestie, ma ferisem ca sa nu mi-o iau. Inima incepe sa bata tot mai tare, de parca ar vrea sa iasa din piept. Inghit in sec si inchid ochii. Imi amintesc usa trantita la spital, saritura, furculita… Si acum asta. Cred ca incep sa ma prind ce se intampla. Ce-as vrea sa spun cateva lucruri! In primul rand, cat sunt de nervoasa. In al doilea rand, ce caut aici? In al treilea rand, cine sunt de fapt toti oamenii din locul asta? Puteam continua lista ceva timp. Inspir adanc si incerc sa ma calmez.
Simt cum cineva ma imbratiseaza pe la spate. In starea mea de incordare, mi-e mila de persoana respectiva. Il apuc de brate si il arunc. Na! Dar ups, uit ca trebuie sa-i si dau drumul. Cadem amandoi. Naiba sa te ia, Alex! Suntem atat de apropiati ca ii pot simti respiratia pe fata. Ne uitam unul la altul concentrati. Imi da un pupic pe varful nasului, scurt si brusc.
Toata lumea rade. Deci asa? Normal, nu ei stau sub el si tocmai au fost pupati. Ma uit sarcastica la zambetul lui. Bucura-te cat il mai ai. Ridic picioarele si il imping, apoi ma asez peste el. Din nou ne privim in ochi. Ii prind incheieturile cu mainile in timp ce imi apropii fata de a lui incet, incet… Ii dau un pupic scurt pe gura, apoi sar in picioare, cu fata la public, fluturandu-mi parul, ca sa-l aranjez.
- Si asa se face, concluzioneaza Miriam, venind langa mine. Incepem sa radem amandoua. Doar noi stim toata faza de ieri, din masina. Si Andrew o stie, dar el e prea sec pentru a avea darul de a sti sa rada. Alex e inca naucit. Se ridica si merge langa fratele lui, leganandu-se. Oare pentru ca sunt “mai grea decat par”? Ii zambesc triumfatoare.
- L-a sarutat?
- Da fata, am vazut si eu.
Soaptele astea dau ocolul salii. Cred ca am facut niste domnisoare invidioase. Ma simt puternica. L-am putut arunca. Asa, ca la judo, doar ca nu luasem lectii. A fost o reactie spontana. De care, trebuie sa recunosc, sunt mandra. Instinctele mele se imbunatatesc vazand cu ochii. Si acum, partea mai dificila.
Urma sa aflu adevarul.
Si ceva imi spunea ca n-o sa-mi placa ce voi auzi.
Doar ce ti-am lasat commla celalalt capitol, iar tu dej pui unul nou. :)) Nu ma asteptam.
De ce toate reactiile lui Lizzie si faza cu usa de la spital ma duc cu gandul la vrajitoare? Sau ma insel asa cum am facut cu gemenii? :))
In fine, sper totusi ca in capitolul urmator vei pune si tu asa zisa explicatie cu care ne tii de vreo cinco capitole incoace, ca zau ca m-m plictisit de asteptat. Adica, e bine sa mentii interesul, dar in curand lumea s-ar putea plictisi.
Am vazut doua greseli de tastare, nimic grav, deci nu le enumar. Le vezi tu singura daca recitesti cu atentie capitolul.
Ce pot sa zic, Lizzie ma socheaza din ce in ce mai mult. Dar la faza cu "stii pe cine ai pocnit?" parca ar fi fost mai bine daca dadeai niste detalii despre acel baiat. Nu mi-e clr de ce toti il respecta atat de mult. Bun, e baiatul unuia care am impresia ca e persoana importanta, dar atat? Se putea mai mult.
In rest cred ca e ok. Cu descrierea ai tu ce ai, zici ca nu esti buna, dar in capitolul cu spitalul de nebuni cand au venit cei doi dupa ea, ai descris foarte bine tot ceea ce simtea ea. Deci cred ca poti. Asa cum a zis cineva: "Nu exista nu pot, exista nu vreau." :)) Uitat-te la acel capitol, poate iti vei da seama cum ai procedat.
Cam atat, asta e al doilea comment la tine pe ziua de azi.
Astept nextul si acea explicatie. Again, sper ca nu te-a deranjat ceva din comentariul meu.
Mult succes >:d<
Buna, multumesc ca m-ai anuntat si imi pare rau ca am confundat-o pe profa dar oricum ai prins ideea si ma bucur ca te-a amuzat (imi face placere sa stiu ca ii fac pe ceilalti fericiti). Deci se pare ca micuta noastra Lizzy are niste puteri ciudate dar a fost foarte draguta faza cu Alex chiar ca i-a lasat pe toti cu gura cascata, adica si eu am ramas tablou bine nu ca nu m-as fii asteptat la ceva de genul de la Lizzy. Pai vreau sa mentionez ca ii dau drptate lui Leontina ar fi trebuit sa mentionezi mai multe detalii despre acel baiat inafara ca e fiul lui Andrew si ca are parul negru si ochii caprui pentru ca ai zis ca toti ii aratau respect trebuia sa mentionezi si de ce sau ceva de genul asta dar e bine si asa oricum eu vreau sa vad ce e cu toti si ce cauta ea acolo sa asta nu mai pricep si mai sunt si puterile lui Lizzy care cica acuma se dezvolta. Pai se pare ca va trebui sa mai astept putin dar nu ma deranjeaza pentru ca merita ok pai spor la scris si nu uita sa ma anunti bye bye >:D< >:D<
Am revenit, detalii despre Will vor mai aparea in capitolele urmatoare. In acest capitol intelegem si noi ce se vor a fi protagonistii :)).


Capitolul XIX

- Ce-ai zis?
Eram de-a dreptul socata. Asa ceva se poate doar in filme. Si nici acolo prea des. Nu pot sa respir, simt ca ma sufoc. Imi gasesc cu greu cuvintele.
- Ca un fel de super eroi sau ce?
- Se poate spune si asa.
Tipii astia sunt nebuni. Trebuie sa fie nebuni, nu concep alta varianta. Ori ei, ori eu.
Ce am patit? Buna intrebare.
Mister Arnolds mi-a explicat ca, in perioada in care ma nascusem eu, armata americana traia o perioada infloritoare pentru tehnologie. Dar, cum dusmanii erau peste tot, super-armele nu erau de ajuns. S.U.A. avea nevoie de super-oameni. Trancaneala fara noima.
Ce au facut pentru asta? Ceva inuman. Au inlocuit vaccinul ala care se face la vreo 6 luni cu nu stiu ce ser ciudat ca sa vada ce se intampla. Problema e ca aveau resurse limitate(din ce punct de vedere?), deci numai cativa copii nevinovati, in afara de cobaii lor(printre care si Miriam si Andrew, din ce deduc eu) au primit injectia. Acestia erau raspanditi pe toata suprafata Americii si nimeni nu stia de acest experiment. Ideea e ca au facut-o fara sa stie posibilele reactii ale corpului uman, mai ales ca erau copii. Nu stiau daca acei micuti vor supravietui, sau daca vor ramane cu vreo malformatie. Nu le-a pasat.
Bun, pana aici totul era cat se poate de SF. Acum, dupa vreo 15 ani, au gasit documentele prafuite prin arhiva si, inainte sa le arunce, au bagat un ochi in ele. Cei care au descoperit secretul asta groaznic au decis sa ii gaseasca pe pamantenii astia inzestrati. Doi ani au facut testul, apoi l-au abandonat si brusc, pe loc si dintr-o data, acum revin la el. Deloc infricosator! Mai ales ca nu stiau sigur daca au existat supravietuitori. Mare le-a fost bucuria sa afle ca sobolanii lor de laborator traiesc si sunt bine mersi, nestiind ca au fost transformati genetic atunci cand erau doar niste bebelusi.
Am spus-o cu raceala cu care mi-au fost relatate. Mi se parea cam tras de coada scenariul. Ca sa incerc sa ma lamuresc, incep sa pun intrebari. Nu credeam nimic, dar imi placea sa fac conversatie.
- Sa inteleg ca voi banuiati ca sunt una de-a voastra si de-aia i-ati trimis pe gemeni? Si pe profesori, care, din cate am ghicit, nu sunt profesori… Intelegeti ce vreau sa spun.
Parea plauzibil.
- Nu.
Si iata cum nu mai pricep nimic. Atunci ce cautau ei la mine acasa?
- Alex si Eric au avut un presentiment legat de acea zona. Mai aveam de gasit cativa oameni, asa ca am hotarat sa verificam aceasta pista. I-am trimis pe gemeni doar pentru ca ei isi dadeau mai bine seama unde se desfasura actiunea din “presimtirea” lor.
- Si credeam ca ne-am inselat pana ai izbit usa.
Presentiment? Mi se intamplase si mie, cand am ghicit cine era la volanul masinii rosii. Presupunand ca totul e real, trebuie sa salvam lumea, nu-i asa? Acum intrebarea e alta: de cine trebuie sa o salvam? Si cum poate fi povestea adevarata?
Ma plimb nervoasa in jurul mesei. Lucrurile au mers prea departe, intr-un timp prea scurt. Imi vine sa tip, dar nu m-ar ajuta cu nimic. Bine, m-ar ajuta sa ma descarc, dar apoi nu m-as putea abtine sa nu distrug intregul loc. Alex imi tot spune ca daca nu vreau sa ma implic, el ma sustine. Ca nu vrea sa patesc ceva pentru ca am aflat. Ma simt ca un copil caruia trebuie sa i se explice ce e bine si ce nu. Si ma mintea, ma minteam singura daca eu chiar credeam ca imi pot continua viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pentru ca aflasem un secret de stat si asta nu se trece cu vederea asa usor.
Dar daca totul e real, ce fel de parinti ar accepta sa-si lase copiii in voia unor psihopati carora le pasa doar de ei? Brusc, mintea imi este invadata de un gand straniu. Imi amintesc discutia din masina, apoi lipsa de “resurse”. Fac o grimasa ciudata, moment in care toti ma privesc ingrijorati. Apoi, dupa ce cantaresc situatia, inchid ochii si zambesc linistita. Clipesc, fixandu-l pe domnul Arnolds. Privirea mea e ucigatoare, sunt sigura. Inspir si deschid incet gura.
- Sunt adoptata, nu-i asa?
Glasul meu e linistit. Sunt mai sigura ca oricand de corectitudinea judecatii mele. Privirile plecate ale celorlalti imi confirma spusele. Dar inca nu mi s-a raspuns. Inca mai e speranta. Da! Speram sa fi zis o prostie si sa mi se rada in fata. Asa ar fi mai usor. Eu… chiar sper din toata inima sa gresesc. Dar imi dau seama ca niciun om intreg la minte nu si-ar lasa copilul sa fie injectat cu ceva care il poate omori.
- Da.
Cuvantul acesta imi spulbera orice speranta. Sunt dezamagita. Pornesc spre usa, sperand sa nu fiu oprita. Sa nu vada nimeni…
William ma apuca de brat si ma intoarce spre el. Normal! El avea un tata despre care stia ca e al lui. Nu putea intelege prin ce trec toti ceilalti. Mi-am tras mana dintr-a lui si l-am privit. In acea privire erau amestecate dezamagirea, tristetea, nedreptatea si ura. Am iesit in fuga, lasand lacrimile sa zaboveasca in aer, in urma mea, ca un avertisment pentru cine vrea sa ma urmeze. Vroiam sa plec undeva departe, undeva unde sa nu ma stie nimeni. Aici toate cartile s-au dat pe fata.
Totul a iesit la iveala.
In sfarsit aflam si noi ce se intampla. Putin inspirat dupa Captain America din cate vad. Dar nu conteaza, adica nu prea mai exista nimic sut la suta original, sper totusi sa devina mai original de aici in colo. Asa cum a fost si pana acum.
Acum urmatoarea curizitate: si ce se presupunea ca ar trebui ei sa faca? Ca presupun ca nu s-au chinuit sa-i adune pe toti doar pentru a le da acea veste. A, si sper ca vom afla mai multe detalii cum ar fi ce se intamplase cu adevaratii lor parinti. As fi curioasa :D
Actiunea pot spune ca a decurs bine, descrierea e ok(vezi ca poti? :P) desi parca ar mai fi mers putin, iar greseli de tastare nu am vazut.
Ce as mai avea de zis, am vreut sa spun si la capitolul trecut, dar am uitat, ar mai trebui sa zici si tu cine vorbeste ca uneori e greu sa-ti dau seama. Nu cand discuta doua persoane, dar cand sunt mai multe ar trebui. Pentru ca daca participa majoritatea la discutie e greu sa-ti dai seama singur cine vorbeste.
Cam atat as avea de spus. Astept continuarea >:d<
Buna, deci am aflat ce e cu Lizzy, Eric, Alex si toti ceilalti copii de acolo (asta da SF) si nu ma mira deloc ca Lizzy nu credea nimic si ca sa nu uit sa mentionex e o tipa care se tine tare de inima, adica sa afle ca e adoptata si asta sesizand singura sincer eu nu as trece asa usor peste. E de admirat are un curaj adevarat. Pai cam atat ca altceva nu mai am ce comenta si astept next-ul si nu uita sa ma anunti (daca vrei :d) bye bye >:D<
Pai, lucrurile devin din ce in ce mai stranii, asta-i sigur.
Leontina are putina dreptate. Partea asta e putin asemanatoare cu Captain America, am zis putin.
Un lucru ii sigur, Lizzie, atrage atentia multor baieti. Ceea ce-mi aduce aminte de Lara din povestea mea Pure Heart. Dar aia e cu totul altceva.

Totusi, imi pare rau de acei copii. Sa speram ca nici unu nu va sfarsi intr-un loc neplacut.
Pai, greseli sa fiu sincera, nu mai sunt. Ceea ce-mi pare bine.
Nu ma sa ai grija la exprimare si la scriiere. Pentru ca am vazut la unele persoane cand scriiau, ca o litera de la un cuvant, ajungea la celalat. Astfel distrugand intreaga fraza.
Si iti spun, este o senzatie neplacuta.
Sa ai grija. Pai, asta am avut de spus. Bafta in continuare si sa ma anunti cand pui continuarea.

Bye bye
Am revenit cu continuarea. Multumesc pentru comentarii! :*Legat de ce au de gand cu copiii, vor sa-i pregateasca oarecum pentru eventualitatea unui razboi, ceva :>.


Capitolul XX

Stau in camera, privind pierduta un perete. Lacrimile curg fara incetare. Uneori e mai bine asa. E mai bine sa ramai vulnerabila, sa-ti arati sentimentele, sa te descarci… Nu tin la parintii mei. Intotdeauna au fost prea reci fata de mine. Nu s-au purtat ca niste parinti adevarati, nu m-au iubit. Ma obisnuisem asa. Conmportamentul lor ma facuse sa n-am incredere in mine, sa cersesc dragoste, dar sa-mi fie frica sa ma atasez de cineva.
Apoi, mama a ramas insarcinata cu Katie. M-au evacuat din camera mea, pregatind-o pentru nou-venita. Tata a stat cu sufletul la gura cand s-a nascut. A fost alaturi de mama in primele doua luni, pana cand a trebuit sa-si reia munca. M-au ignorat complet, ca intotdeauna. Imi amintesc ca, de ziua mea, in clasa I, n-a dat nici macar un telefon. Nu i-a pasat. Din acel moment am stiut ca nu insemn nimic pentru tatal meu. Si asta m-a ranit, mi-a ranit inima. Eram doar un copil!
Fata de Katie aratau un atasament strain mie. Ea le semana, era sange din sangele lor. O iubeau. Pe mine nu. Niciodata nu ma iubisera. De fapt, probabil li se parea o prostie faptul ca ma adoptasera.
De ce plang, daca nu-mi pasa de parintii mei adoptivi? Din doua motive. Mai intai, ma gandesc la cei reali. Fusesem facuta dintr-o greseala sau circumstantele i-au obligat sa ma paraseasca? Mi se rupe inima gandindu-ma ca parintii mei adevarati nu m-au vrut, iar cei adoptivi nu m-au iubit. Trista ironie a sortii.
Al doilea motiv sunt ceilalti. Unii poate nu au avut parte de o familie adoptiva, fie ea si rece. Pentru ca, de ce sa nu recunosc? Nu mi-a lipsit nimic din punct de vedere material. Dar ei, bietii de ei, unde si-au petrecut viata? Si gemenii…oare si ei au trait intr-un orfelinat?
Inima mi-e franta pentru altii, de mine nu imi pasa. Ceilalti sunt acum mai importanti, viata a fost mai nedreapta cu ei. Si cu mine a fost, dar intr-o masura mai mica.
Alex intra incet in camera. Eu eram in picioare, gata sa izbesc peretele cu pumnul. Mi l-a prins cu mana lui si m-a intors. L-am privit o clipa in ochi, apoi i-am sarit in brate. Am cazut amandoi. Plang cu capul in maini, in timp ce ma cuprinde incet, tragandu-ma la pieptul lui.
As vrea sa tipe, sa imi dea o palma si sa imi spuna cat sunt de ridicola. Sa-mi spuna ca eu am avut o sansa pe care ceilalti n-au avut-o. Sa-mi spuna ca sunt slaba, ca-mi plang de mila si ca ii provoc dezgust. Sa ma trezeasca la realitate. Dar nu, el tace si ma tine in brate, ca si cum as trece prin cel mai trist moment al vietii si s-ar simti vinovat pentru ca e mai fericit decat mine. Incerc sa-mi opresc lacrimile. Il privesc in ochi, pierzandu-ma in universul lor de un verde crud. Se intinde incet spre mine, punandu-si mana dreapta pe talia mea, aducandu-ma mai aproape, in timp ce-mi sterge obrajii cu mana stanga. Nu ma impotrivesc.
- Cand te vad asa mica si trista, imi vine sa…
- Sa ce?
- Sa te sarut, ca sa ma conving ca nu esti un vis. Sa ma asigur ca esti aici, cu mine.
- Atunci fa-o.
Am spus-o soptit, inchizand ochii. Nu-mi vine sa cred ca am putut spune asta. Adica… ce se intampla cu mine?
O clipa ca o eternitate. Buzele noastre se ating. Imi pun mainile dupa gatul lui, tragandu-l mai aproape. Se sprijina cu mana stanga in podea, sarutandu-ma sufocant. Inima imi sare din piept, in timp ce buzele noastre se misca in armonie. Imi plimb mana prin parul lui, jucandu-ma cu suvitele castanii. Ne dezlipim incet.
Privesc spre usa, unde stau Eric si Jo. Ochii mi se maresc, in timp ce ei ne privesc cu rasuflarea taiata. Gafai incet, inghitind in sec, apoi ma scufund in imbratisarea lui Alex, care ii vede pe intrusi. Suntem amandoi imbujorati, doi hoti prinsi asupra faptului. Inima lui este la fel de agitata ca a mea, in timp ce il cuprind cu bratele si imi inchid ochii, lasandu-mi capul pe umarul sau.
- Daca stiam nu as fi venit… Eu… Scuze!
Se balbaie, nereusind sa lege doua vorbe. Era socata, ca si mine. Ii zambesc slab, dar pe fata ei se citeste tristetea. Eric, dezgustat de toata scena, iesise in fuga. Il vad pe Alex plecand capul, strangandu-ma in brate in timp ce imi mangaie absent parul. Privirea ii este pierduta intr-un punct oarecare de pe parchet. E cu spatele la Jo, care e gata sa planga in prag. Se sprijina de un perete, slabita, in timp ce o lacrima ii paraseste ochii, lovind podeaua si imprastiindu-se cu un “Pic!” slab.
Beculetele mele se aprind in sfarsit. Realizand intreaga situatie, ma ridic incet din imbratisarea lui Alex, care isi strange genunchii cu bratele.
- Eu sunt cea care trebuie sa isi ceara scuze. Este… doar o neintelegere.
Ies din camera cu lacrimi in ochi. E numai vina mea. Totul.. Alex o iubeste pe Joanna. Nu pe mine. Nu! Asta e doar o iluzie conturata fara a tine cont de realitate. Asta e adevarul pe care il aflu prea tarziu. Nu stiu incotro alerg. Ochii imi sunt impaienjeniti, privirea incetosata. Lovesc in plin o persoana. Ma dau cativa pasi inapoi, incercand sa-mi mentin echilibrul.
- Imi pare rau, rostesc cu capul in pamant, in timp ce lacrimile continua sa curga.
Mi se intinde o batista alba. Accept, stergandu-mi fata cu ea.
- Mul…
Nu sfarsesc cuvantul. Privirea lui rece ma fixeaza. Imi acopar ochii cu mainile, izbucnind in plans, suspinand trista. Umerii imi tresar violent cu fiecare hohot trecut. Ce-am facut sa merit asta? Privirea lui… l-am ranit enorm, stiu prea bine. Sunt un monstru si acum am inca un om pe constiinta. Cum de fac totul gresit? Nu e posibil sa fiu asa un dezastru.
Ma imbratiseaza. Protector, puternic.
- Gata, gata… Stiu ca e vina lui Alex, nu a ta. Gata!
Tonul lui bland ma calmeaza. Stiu ca e doar vina mea, stiu. Dar el nu stie. Din nou ajung in postura victimei. Il strang in brate, lipindu-mi capul de pieptul lui, ascultandu-i bataile inimii in timp ce ii inspir parfumul.
- Bate numai pentru tine. Te iubesc, Ella.
Of, imi vine sa-l omor! Saracul, tine la mine atat de mult! Dar eu? Eu nu tin la nimeni. Nu in sensul acela. Nu dupa ziua de azi. Am sa-i acord o sansa. O merita, dupa tot ce i-am facut. Incerc sa imi reglez respiratia, in timp ce rostesc cat mai sincer cu putinta:
- Si… si eu te iubesc.
Alex ma striga din intunericul holului. Auzind spusele mele, se opreste o clipa si ma priveste contrariat.
- Alex…
- Nu!
Imi arunca acel cuvant, pe care il simt mai greu decat toate reprosurile din lume. Mi-l imaginez ridicandu-se de pe podea, impingand-o pe Joanna si cautandu-ma, gasindu-ma in bratele fratelui sau, caruia tocmai ii marturiseam dragostea mea. Cat de crud sa fie asta? Cat sa reziste asa un om? O ia la fuga. In loc sa il opresc, ma adancesc in imbratisarea lui Eric. Macar el sa fie fericit. In tot acest amestec de durere, fericire, ura si tradare, o singura inima impacata valoreaza enorm.
Un sarut a stricat totul.
Cuvintele nu pot repara nimic.
Si totusi…
Buna, mersi ca m-ai anuntat. Pai se pare ca Lizzy e pusa intr-o situatie groaznica dar sunt sigura ca va rezolva ea cumva asta sau cine stie poate se rezolva de la sine sau poate Lizzy afla ca are o sora geamana la urma urmei a fost adoptata orice e posibil nu? Interesant capitolul asta putin cam trist dar mie mi-a placut si chiar daca nu exprimi prea bine sentimentele de data astya ai reusit sa redai tristetea pe care o simte ea sau poate doar mi sa parut mie oricum ai inceput sa te imbunatatesti mult fata de primele capitole si asta e bine. Ok pai astept next-ul si spor la scris bye bye.
Buna >:d<
Sunt de acord cu Lolix legat de sentimente si de faptul ca te descurci mult mai bine decat in primele capitole. Ai transmis foarte bine tot ce simtea ea, toata acea tristete. La un moment dat si mie imi venea sa plang. :( Deci e bine.
Asta, pot spune, e al doilea capitol foarte reusit al tau. Stii tu care e celalalt. Descrierea a fost buna, dialogul la fel, iar de data asta mi s-a parut ca nu ai mai exagerat cu el. L-ai folosit doar cand ai avut nevoie de el.
Am vazut o singura greseala, nimic grav. Parca nici nu am fost foarte atenta la ele deoarece capitolul m-a captivat pur si simplu, dar eu de obicei le observ fara sa vreau.
Imi pare rau de saraca fata, dar parca si mai mila mi-e de gemeni, in special de Eric. :(
Oricum ea e puternica deci va trece peste, cat despre ceilalti vom vedea noi cum se vor impaca cu ea de acum incolo.
A da, sa nu-mi mai spui tu mie ca nu poti descrie sentimente ca ma supar. Faptul ca ai reusit sa transmiti foarte bine sentimentele in doua capitole din poveste demonstreaza ca poti. Deci nu ai de ce sa te plangi din cauza asta.
Pai, cam atat cred. Pe data viitoare :P
Multumesc pentru comentarii! :* Imi pare rau ca eram gata sa va fac sa consumati batiste :)).
@ LoLix, multumesc pentru critici si incurajari >:D<. Stii tu ce stii :>.
@Leontina, esti mereu aici cu un comentariu de milioane, multumesc mult! Am totusi o intrebare: de ce iti pare rau de Eric? In definitiv, el e cel mai happy momentan :).
@ Akane Hime, ai niste idei foarte bune, vor aparea si parintii, dar pana atunci mai e cineva care trebuie sa apara.

Capitolul XXI

Tot restul zilei am stat inchisa in camera, plangand. Noaptea trecuta Alex nu a dormit aici. Gratie lui, n-am putut nici eu sa dorm. Cine stie unde era, ce facea… Probabil era distrus. Din cauza mea. Ii cladisem sperante, daramand o iubire adevarata, cea pentru Joanna. Si apoi, fara mila, i le-am distrus. Acum pierduse dublu din vina mea.
Credeam ca soarele nu va mai rasari. Nu il vedeam, dar stiindu-l acolo, sus, eram mai linistita. Jo nu a mai venit dupa mine. E logic, ea credea ca ii furasem prietenul. Ma imbrac comod si pornesc alaturi de Eric spre sala de mese. Radiaza de fericire, iar eu ma straduiesc sa fiu cat mai vesela. O intalnim pe Jo care, culmea, credea, la fel ca “iubitul” meu, ca Alex e vinovat. Bietul baiat, nu avea nicio vina. Dar eu devenisem victima si el criminalul. Viata nu e dreapta cu unii. Ca sa ma revansez cumva, ii conving pe cei doi sa il ierte pe Alex, atragand vina asupra mea, care eram deja iertata. Sunt de acord, gandindu-se ca nu merita sa fie atat de rai pentru un simplu sarut, care putea fi un accident. Zambesc, gandindu-ma ca macar atat am putut face pentru el si ca situatia se va rezolva.
Iata-ma in fata usii, gata sa o deschid. Cand intru, toti se ridica in picioare. Nu mai sunt o nebuna, nu-i asa? Acum merit respectul vostru. Amuzant este ca nu-mi pasa de el. Si nici de voi toti.
Inaintez hotarata spre locul meu. Ma asez, in timp ce Alex trece abatut pe langa mine. Privirea ii e pierduta, e obosit si ravasit. Bat cu pumnul in masa, varsand cana cu ceai. Atrag atentia tuturor, care probabil cred ca ma voi napusti asupra lui si ca nu va mai scapa viu. Imi vine sa zambesc la propriile ganduri, dar imi amintesc in ce situatie ne aflam si, vazandu-l cum se indeparteaza, incep:
- Cat ai de gand sa fugi asa? Cand o sa infrunti realitatea si o sa devii responsabil? Daca ramai fata in fata cu faptele nu se intampla nimic. Nu e asa mare lucru, daca stai sa analizezi. Asa ca stai.
O spusesem pe nerasuflate, inrosindu-ma. Se opreste din mers, intorcandu-se spre mine cu un zambet sters.
- Si daca plec?
Bine zis. Acum ori niciodata! Oftez, dandu-mi ochii peste cap.
- Daca pleci… ei bine… Imi caut cuvintele, dar singura varianta care imi trece prin cap le opreste pe celelalte. Daca pleci, am sa vin cu tine. Pana la capatul pamantului si inapoi, daca trebuie.
Hotararea din glasul meu nu poate fi contestata. Realizez ca totul ia o turnura dramatica, asa ca decid sa inveselesc putin atmosfera, pentru a-mi ascunde frica legata de decizia lui. Ma priveste uimit in timp ce ii spun rar si, la nevoie, cu intonatie:
- Un ursulet de plus intelept spunea odata: “If there ever comes a day when we can’t be together, keep me in your heart, I’ll stay there forever.”. Eu nu vreau sa vina ziua aceea.
Chicoteste amuzat. Zambesc linistita, realizand ca totul a devenit clar.
- Destept urs. Sa mi-l prezinti si mie.
Dupa scuzele de rigoare, fetele de catelus, o imbratisare de grup si un “ Aw!” din partea celorlalti, incepem sa glumim pe seama celor intamplate ieri, nepasandu-ne ca toata lumea ne priveste buimaca. Ce usor fusese! Daca stiam, nu m-as fi agitat atat. Jo incepe sa planuiasca o iesire, motivand ca locul asta e prea posomorat, iar Eric o sustine.
- Ce spectacol impresionant! Sa-mi dea lacrimile, zau!
Mai taci, Willie! Numai gura ta nu vreau sa o aud. Imi strici momentul de fericire cu gasca. Dupa tupeist, egocentrist si insensibil, acum devii si nesimtit. Frumos! Am ajuns sa nu-i mai suport prezenta acestui baiat, care se crede centrul pamantului.
Se apropie de noi, tragandu-si un scaun. Sa ghicesc: a vazut ca pe lume exista si prietenie sincera si vrea sa incerce. Vezi sa nu!
- Locul asta, ca toate celelalte, e ocupat.
Am rostit ultimul cuvant aproape maraind. Tonul meu taios ar trebui sa fie suficient ca sa inteleaga si sa se care. Dar nu! Baiatul se face comod, bea si niste ceai… Imi iau cana(de fapt pe a lui Eric, a mea era facuta praf) si i-o torn in pantaloni.
- Vai, mie! Dar baia e intr-acolo!
Palma s-a auzit frumos, mai ales ca salile de aici au acel ecou specific. Dar se pare ca sunt cam puternica. Tipul a oprit in primul perete, spre stupefactia mea. Ca sa nu-mi tradez uimirea, m-am intors pe calcaie si am plecat cu zambet fals pe fata.
Ajung pe hol. In sfarsit! Cum am putut arunca bietul om? Si de ce a fost atat de usor? Puterile mele iau proportii si observ ca depind si de starea mea de spirit. Pornesc spre camera, marind viteza cu fiecare metru parcurs. Odata ajunsa, descui usa si din doi pasi ajung pe pat, unde imi las fata in perna, gandindu-ma la ce e mai rau. Probabil ar trebui sa merg sa vad ce se intampla, dar as arata mai multa slabiciune decat imi permit momentan. Ii astept pe ceilalti.
In cateva minute usa se deschide si in incapere intra Joanna, Eric si Alex. Se asaza langa mine si asteapta sa ma ridic. Cu o figura posomorata ii intreb cat e de grav.
- Nu e grav dar, la cum il stiu pe William, s-ar putea sa te spuna.
Bine, daca asta e tot, atunci pot incepe sa sar in sus. Nu-mi pasa de nicio mustrare de la Arnolds, iar Andrew nu mi-ar da-o. De ce? Simplu. El si Will nu se inteleg deloc. Nu am auzit inca motivul, dar simplul fapt ma determina sa ma linistesc. Tipul e important nu datorita pozitiei tatalui sau, ci pentru ca se zice ca e ceva mai special. Cred si eu, din moment ce propriul parinte l-a lasat in mana cercetatorilor. Cine stie ce au crezut ei ca pot sa faca?
- Dar se intampla si chestii bune.
Il privesc pe Eric nedumerita, apoi inteleg. Alex si Jo sunt imbratisati si isi zambesc pierduti unul altuia. Zambesc si eu, vazandu-i atat de indragostiti. Se pare ca in toata povestea asta, eu sunt singura care nu si-a gasit iubirea. Dar timpul nu e trecut si, momentan, trebuie sa il fac fericit pe geamanul 2, care chiar merita osteneala.