AnimeZupCăutare

Cand viata se complica

Bun. Iata-ma aici :P
Mai inati sa-ti raspund la intreabare. Imi pare rau pentru Eric deoarece el o iubeste mult pe Lizzie si are impresia ca si ea simte la fel cu toate ca nu este asa. Deci practic mi se pare ca dragostea ia alui nu e impartasita si de ea, asa ca am impresia ca la un moment dat va sfarsi cu inima franta.
Dar sa revenim la poveste. Nu s-au intamplat prea multe, dar e bine ca nu grabesti lucrurile. Ma bucur ca toti s-au impacat. Cat despre eroina noastra, hmm, puterile ei imi plac tot mai mult. Ar trebui totusi sa invete sa se controleze inainte ca cineva sa fie grav ranit.:)) Saracul baiat nu ca nu ar fi meritat-o.
Te descurci din ce in ce mai bine, asta e sigur. Sunt curioasa cand o sa inceapa intreaga actiune pnetru ca eu banuiesc ca ceva se va intampla daca tot i-a strans pe toti acolo si ai spus ca ii va pregati pentru un eventual razboi. Nu cred ca sunt acolo doar pentru antrenament. Presupun ca va veni ziua in care isi vor pune acele talente ale lor la treaba. Sau cel puti asa vad eu lucrurile.
Greseli de tastare nu am vazut nici macar una, felicitari. La descriere stai bine, desi parca ar mai fi mers la discutia aia dintre ea si Alex. Parca.
Pai cam atat. Astept continuarea :P
Buna, mesi ca m-ai anuntat.Pai capitolul asta a fost mult mai happy decat celalalt si imi place faptul ca Alex s-a imprietenit cu Joana si in cazul lu Lizzy chiar o inteleg stiu cum e si plus ea il are pe Eric bine poate ca nu e Alex daar ar putea sa incerce sa il cunoasca mai bine la urma urmei sunt gemeni nu? Pai oricum ma bucur ca in final toti sunt fericiti momentat a da si saracul Willie chiar trebuia sa il arunce pana in perete waw Lizzy e mult mai puternica decat credea. Pai cam atat si ma bucur ca iti folosesc criticile mele si mie in general imi place sa-i incurajez pe ceilalti. Ok pai astept next-ul bye bye
Am revenit cu next-ul, multumesc mult de comentarii, sper sa va placa!:*


Capitolul XXII

Astazi urmeaza sa am primul antrenament. Dupa ce toti au plecat in plimbare, i-am luat laptop-ul lui Eric si am intrat pe pagina personala de Facebook. Un gand ghidus mi-a strabatut mintea si am scris pe perete:
“Sunt foarte bine. Va pup pe toti! : * ”
Am inchis imediat calculatorul, gandindu-ma la reactia tuturor celor care vor citi. Ieri, inainte sa merg la micul dejun, am vazut ca mai multe site-uri legate de regiunea unde locuiesc - pardon, locuiam - au postat stiri legate de mine. Eram prezentata ca o “schizofrenica agresiva”. Semnalmentele mele au fost date publicitatii, impreuna cu poza de la banchetul din clasa a VIII-a. Unde, bineinteles, aratam ca un copil normal.
Toata situatia ma amuza teribil. Toata America e incinsa, cautandu-ma. Unele site-uri zvonesc chiar ca as fi autoarea unor crime a caror faptas inca nu a fost gasit. Oamenii astia! Daca ar sti ca eu sunt peste Atlantic, incercand sa ma impac cu ideea ca sunt o ciudatenie a naturii! Ce-ar mai scrie atunci?
Legat de vestile de ieri, nu ma mai impresioneaza. M-am obisnuit pur si simplu, fara alte intrebari. Trecutul tocmai s-a incheiat, am inceput o noua viata undeva departe, unde nimeni nu ma cunoaste. Si asta ma face sa fiu fericita, mai cu seama ca nu am un trecut stralucit. Mobilul meu vibreaza pe perna, enervandu-ma teribil. Deschid mesajul de la Eric.
“ Incepe antrenamentul.”
A, da, antrenamentul! Imi aranjez putin parul, apoi parasesc apartamentul, indreptandu-ma spre sala unde au loc aceste “pregatiri”. Pentru ce, Dumnezeu stie. Intru. Presupun ca gura mea e cascata si ochii iesiti din orbite, dar nu-mi pasa. Locul asta e imens! Arata ca o sala de sport normala, exceptand dimensiunile. Ar incapea un bloc aici! Camera e mult mai bine luminata decat holul. Oftez un “Wow!”, apoi ii caut pe baieti.
- Deci, cu care din gemeni te-ai distrat aseara?
Tonul ironic ma face sa ma cutremur. Nu o suport pe tipa asta, Chloe. De cand am venit, se tot ia de mine, ca de cine stie ce. Nu ca ar fi vreo Miss, dar presupun ca ea e domnisoara populara si ca se simte amenintata. Ranjesc superior, privindu-i parul lung si negru, ochii maronii si corpul slab, invelit in ceva ce se vrea a fi o rochie.
- Cu amandoi. Am… jucat Monopoly.
Ce? Noi chiar am jucat Monopoly aseara. Privirea ei plina de ura ma face sa inot intr-un rau de fericire, stiind cat de tare o enervez. Pornesc zambitoare mai departe, ignorand-o. Ea si prietenele ei ar face bine sa nu-mi stea in cale, sau vom avea mari probleme. Imi clatesc ochii cu dotarile salii, in timp ce ma indrept spre Jo. Ii fac cu mana, iar ea vine spre mine. Cand suntem la cativa metri una de alta, intorc capul, vazandu-l pe William. Ouch! Deci chiar a durut. Are o vanataie cat toate zilele pe obrazul stang. Nu imi pot abtine zambetul, dar rosesc imediat, intorcandu-mi fata de la el. Imi e rusine ca l-am lovit atat de tare, dar sunt mandra de taria de caracter personala.
Dupa cateva minute, in camera intra Andrew. Ne cerceteaza tuturor fetele cu un aer superior. Isi vede plodul ranit si merge cat se poate de aprig spre el. Cu totii facem un cerc in jurul lor, eu avand un loc privilegiat, gratie nazbatiei facute. Ei, daca sunt rea, am privilegii. Astea sunt regulile societatii contemporane.
- Ce ai patit, ma?
Cata duritate are in glas omul asta! Nu cred ca le are cu sentimentele si compasiunea, oricum. Cred ca inima lui e doar o mica bucata de gheata, care bate doar de frica sa nu se ia la cearta cu posesorul. A sosit momentul adevarului. Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile inimii. Nu prea reusesc, stiind urmarea.
- Am cazut si m-am lovit, asta e tot.
Casc ochii. Ma priveste cu un zambet intelegator. Will tocmai mi-a luat apararea in fata tatalui sau, desi avea toate motivele sa ma parasca. Narile mi se dilata nervos si incep sa rad. Nu am de gand sa accept protectie din partea lui. Nu am nevoie de ea. Merg langa antrenor. Ii privesc baiatul, care imi arunca o uitatura gen: “ Taci din gura.”, apoi incep, calma dar hotarata:
- A cazut pe naiba. Adica, ma rog, dupa impactul cu zidul, care imi inchipui ca a opus rezistenta, cred si eu ca a cazut. I-am tras una. Mare chestie. Adica, stii, nu e ca si cum i-as fi bagat cutitu’ in cap.
Andrew ma privea cu ceva care se poate numi, cu indulgenta, satisfactie. Pentru prima data in viata vad un zambet pe chipul omului aluia, zambet de care sunt cat se poate de mandra. Imi face semn sa plec, pastrandu-si expresia vesela a fetei. Trecand pe langa Will, ii arunc un “Multumesc!” in soapta, apoi ii dau un pupic pe obrazul vatamat. Tipul roseste, spre amuzamentul meu. Imi coninui drumul dar, pe la jumatatea salii, sunt oprita de un “ Lizzie…” incurcat.
- Nu am unde sa plec, nu-i asa?
Incep sa rad de isprava pe care era sa o fac, acompaniata de ceilalti. Antrenorul ne trimite la vestiare, sa ne schimbam. Pe drum, Jo imi explica faptul ca trebuie sa purtam un fel de armuri, ca sa nu ne lovim. Exact ce-mi lipsea! Armura imi trebuie mie la ora asta. Accept fara tragere de inima si o urmez. Ajunsa acolo, imi arata dulapul personal. Imbrac neatenta ceea ce gasesc acolo, apoi ma deplasez la oglinda. Ma privesc cateva secunde bune, apoi scot o injuratura de familie si toti vecinii si merg nervoasa in sala, unde toti baietii erau adunati. Ignor fluieraturile de fundal si aproape ma napustesc asupra lui Andrew.
- Ce vrea sa fie asta? Armura?! Pe bune? Eu n-am de gand sa port chestia asta!
- O porti deja.
Nu parea sa-l deranjeze izbucnirea mea, continuand sa citeasca atent o carte despre nu-stiu-ce. Acum, sa va explic de ce eram asa scandalizata. “Armura” era alcatuita dintr-un maiou cu epoleti dintr-un plastic foarte rezistent, ca tot costumul, de altfel. In partea de jos aveam o fustita mini din placi alcatuite din acelasi material, sub care purtan un fel de colanti aproape transparenti, cu genunchiere si cizme pana sub genunchi. Era de-a dreptul oribila si, pot adauga, deocheata. Am ghicit ca acel “plastic” era un fel de aliaj foarte rezistent, dar nu-mi pasa.
Plec plina de nervi de langa antrenor, mergand tinta la gemeni, care radeau de mama focului. Singura diferenta intre ce purtam eu si ce purtau ei e faptul ca, in loc de fusta si colanti, au un fel de pantaloni din acel material, care, din fericire pentru vederea mea, nu e transparent. I-am avertizat ca daca mai aud un singur chicot, s-a zis cu ei, apoi am intrat in vestiar.
Imi pun la loc hainele cu care venisem, spre uimirea fetelor, care ma intreaba ce-i cu mine. Le explic ca nu voi accepta o astfel de umilire, chiar de-ar fi sa-mi rup si scarita in timpul antrenamentului. Le astept sa se aranjeze, apoi reintram in sala. Cand ma vede, Andrew face o fata exasperata, privind cerul si intreband ceva gen: “ De ce eu?”, dar ii spun ca n-are rost sa protesteze. El nu ma asculta, nici eu nu il ascult. Isi da ochii peste cap. Ca si cum e singurul nervos in acest moment. Ma trimite in vestiarul baietilor(?), ca sa iau o uniforma de-a lor. Recunosc ca imi surade ideea, asa ca plec intr-acolo fara a da celorlalti prilej de comentarii, care nu ar intarzia sa apara.
O fata mica, singura, in vestiarul baietilor care, desi gol, imi da o senzatie ciudata. Ma uit in jur. Iau prima haina care-mi sare in ochi si o imbrac repede, aruncandu-mi treningul intr-un dulap oarecare, apoi imi aranjez coada si ma privesc in oglinda.
- Mult mai bine.
Il vad pe Alex in spatele meu, lipit de un perete(traducere: tragand cu ochiul), cu un zambet tampit pe fata. In spatele lui apare Joanna care, dupa ce afiseaza acelasi zambet, ii pune mana la ochi prietenului ei. Ce e?
- Lizzie…
Tipul e prea incurcat ca sa-si duca ideea pana la capat. Il vad rosind pe sub palma Joannei. Oare ce au astia doi? Ma cam deranjeaza sa nu inteleg care e problema, dar se rezolva si asta.
- Liz, ai fermoarul descheiat la spate. De altfel, toate curelusele sunt prinse prost.
Nu se poate asa ceva. Stiu ca acest costum mi-e mare, asa ca probabil fermoarul alunecase intre timp. Asta inseamna ca baiatul imi vazuse sutienul pe care, slava Domnului, il purtam. Rosesc fals, de el nu-mi mai e rusine de cand m-a vazut atunci, dupa dus. Si acum sunt tot cu spatele, mult mai decenta, asa ca nu vad problema. Fara alte adaugari, Jo vine langa mine si incepe sa ma aranjeze cum se cade, cu Alex in spatele ei. Incearca sa ajusteze armura, mult prea mare pentru mine. Amandoi inoada, trag, leaga si fixeaza tot ce apuca, exact ca domnisoarele de onoare inaintea nuntii. Ii las sa ma finiseze, vizibil amuzata de concentrarea lor.
- Tot te imbraci ca un baiat, fa-o cum trebuie.
Afirmatia lui Alex imi da o idee. Sunt cat se poate de nebuna, stiu sigur. Dar nu am sa dau inapoi. Intreb de existenta vreunei foarfeci, pe care o primesc fara alte intrebari. Cu mana stanga imi apuc parul, in timp ce cu mana dreapta execut o miscare rapida, de finete. Privirile lor socate ma fac sa rad zgomotos. Bietii de ei! Imi privesc mana stanga, cu coada in ea si chicotesc vesela. Acum parul meu mare si blond a devenit micut pana la umeri. Sunt surprinsa ca, dintr-o taietura, a iesit destul de uniform. Ajustez cateva suvite si, intr-un minut, sunt gata. Desi mai scurte, buclele aurii imi incadreaza fata la fel ca inainte, evidentiindu-mi ochii albastrii. Curajul asta imi gadila orgoliul, de ce sa nu recunosc?
- Ei, gata cu fetele socate, trebuie sa incepem antrenamentul azi.
Ii zoresc spre iesire, privindu-ma pentru ultima data in oglinda.
Buna >:d<
Deci, capitoul asta mi s-a parut foarte reusit.
Descrierea a fost buna, dialogul la fel, iar actiunea nu mi s-a parut grabitad deloc.
As fi preferat totusi sa nu fi pus acel emoticon acolo. Nu arata bine.
O chestie care nu mi-a placut:
au postat stiri legate despre mine.
Ar fi sunat mai bine daca spuneai: "stiri legate de mine" sau "stiri despre mine". In afara de asta nu am vayut greseli de tastare/gramaticale.
Imi place tot mai mult de Lizzie. :x Desi parca taiatul parului a fost ceva cam mult, dar nu ma bag. Imi place mult curajul ei si faptul ca nu se teme sa-si asume responsabilitatea pentru faptele ei. Plus ca acest capitol m-a amuzat teribil :))
Cam atat, astept continuarea :P
Buna, pai sincer nici eu nu m-as fii imbracat in acea uniforma dar nici nu as fi iesit imbracata asa din vestiare. Ce mi-a placut mie mult de tot a fost faza din vestiarul baietilor cu Alex si Jo a fost tare reactia ei de ai pune mainile la ochi dar si el nesimtitul nu avea unde altundeva sa se uite. Si iar mi-a placut ca si-a taiat parul fata asta sigur are ceva lipsuri de rotite adica nici eu nu sunt normala dar nu am ajuns la stadiul de a-mi taia parul inca. Pai sincer mi-a placut capitolul asta a si era sa uit mi-a placut si faza cu antrenorul si cu Will si nu cred ca el ii lua apararea lui Lizzy cred ca incerca sa scape ded o posibila facere de ras in fata tatalui sau. Pai cam atat astept next bye bye >:D<
Multumesc tuturor pentru comentarii, ma bucur ca vi s-a parut amuzant, compensez cu tristete in asta >:).


Capitolul XXIII

- N-am vazut om mai nebun ca tine de cand ma stiu.
Joanna m-a tinut tot intr-o mustrare tot drumul spre sala. Cand am intrat, toate privirile s-au atintit spre mine. Fete socate, la fel ca mai devreme. “ Ignora-i.” mi-am spus si am mers la antrenor, care parea surprins de brusca mea schimbare. Daca l-am surprins pe Andrew, pot surprinde intreg pamantul fara probleme.
- Deci, ce avem de facut?
Dupa ce bolboroseste ceva in barba, imi spune ca ar vrea sa vada ce capacitati am. O cheama langa mine pe Chloe si imi spune ca trebuie sa incerc sa o daram. Cat de greu poate fi? Mai ales ca trebuie sa o bat pe ea.
Ne departam una de alta, incordate. O privesc o clipa in ochi, apoi, dintr-un salt, sunt in aer. Vad cum si ea sare si, in curand, ne incaieram deasupra solului. Realizez ca probabil ca va castiga, din moment ce e mult mai bine antrenata decat mine, iar eu sunt prea uimita de ceea reusesc sa fac. Scrasnesc din dinti, primind o lovitura in stomac. Incerc sa-mi mentin echilibrul si reusesc sa-i pun piedica, dar se sprijina in maini si ramane dreapta. Dupa inca un salt in aer, ma simt epuizata. O lovitura de picior ma impinge spre pamant. Inchid ochii, asteptand impactul.
M-a prins. Fara sa se miste. Atunci… cum de a cazut asa usor mai devreme? Il privesc in ochii ciocolatii, ridicandu-ma usor ametita, pastrand contactul vizual. As fi vrut sa ma uit in alta parte, dar ochii lui nu ma lasau sa-i indepartez pe ai mei.
- Merci, Willie.
A trebuit sa ii multumesc de doua ori intr-o zi, nou record. Ar trebui sa fie mandru. Inima imi bate nebuneste din cauza efortului. Rasuflu greu, aplecandu-ma incet pentru a ramane in picioare. Daca nu ma prindea, as fi fost una cu pamantul acum. Daca, daca, daca. M-a prins si gata. Nu conteaza ce se intampla daca nu ma prindea, pentru ca nu mai e cazul. Chloe vine langa mine cu un zambet triumfator pe fata, intrebandu-ma indiferenta daca sunt bine. Ma prefac ametita si imi intinde o mana ca sa ma sprijine, asa, de ochii lumii. Perfect! Ii arunc o privire demonica si o trantesc la pamant, punandu-mi un picior peste ea.
- Sunt foarte bine. Am daramat-o, domn’ profesor. Altceva?
Zambesc, distrata de siretenia personala. In mod normal nu as fi facut asa ceva, dar cum in ultima vreme nimic nu mai e normal in jurul meu, ma adaptez cum pot. Fata lui Andrew tradeaza o oarecare fericire. Probabil ca in razboaie se si triseaza, nu-i asa? Imi iau piciorul de pe victima, in timp ce antrenorul anunta pe toata lumea ca, gratie mie, antrenamentul se anuleaza. Initial nu inteleg dar, privind in jur si vazand craterul imens din mijlocul salii, totul capata sens. Am facut eu groapa aia? Minunat! Dar sunt putin dezamagita de fragilitatea incaperii, asa ca imi exprim nemultumirea:
- Da’ faceti si voi locu’ asta mai rezistent, ca daca mai vin de doua ori aici se darama tot muntele.
Pornesc spre vestiarul baietilor. Toata lumea e fericita ca a scapat de antrenament. Sunt o eroina, deh! Am reusit sa o si bat pe miss popularitate, inca un punct pentru mine. Realizez ca sunt inconjurata de baieti, asa ca ma uit derutata in jur. Caut dulapul unde mi-am lasat hainele, ghidandu-ma dupa un chicot slab. Il vad pe Will uitandu-se incurcat la tricoul meu, ca la cine stie ce chestie nemaivazuta. Grozav! Tocmai dulapul lui il nimerisem?
- Astea sunt ale mele.
O spusesem fara sa ma uit la el, de teama ca iarasi va trebui sa il privesc ca mai devreme. Grabesc pasul, mergand spre partea opusa a salii, la vestiarul fetelor. Imi las armura intr-un loc la intamplare, stiind ca nu o pot confunda cu celelalte. Cand mi-o dau jos, simt o durere acuta de spate, datorata probabil luptei. Oricum, am reusit sa o caftesc pe tipa aia, ca atare durerea merita. Sunt putin ravasita de aceasta zi, dar imi spun ca totul se datoreaza oboselii si ca nu e cazul sa ma ingrijorez. Mai multe fete imi multumesc pentru pauza pe care le-am oferit-o fara intentie. Probabil ca antrenorul ii omoara pe bietii oameni. Vai, ce creatura! Ma gandesc la realizarea mea, la faptul ca i-am trezit un zambet, amortit, slab, dar totusi un zambet.
Dupa ce ma schimb imi aranjez noua coafura, trecandu-mi degetele prin suvitele blonde, ravasite. Imi impreunez mainile deasupra capului, intinzandu-ma, ca sa imi relaxez muschii. Ma frec somnoroasa la ochi, pornind pe holul intunecat, spre camera. O mana puternica, pusa pe umarul meu, ma opreste. Ma intorc, privindu-l pe Will in semintuneric. Ma intreaba daca am putin timp si dau din cap afirmativ.
Trebuie sa il ascult, m-a ajutat destul azi. Imi spune ca, fiind fata, stiu mai bine decat el tot ceea ce are de gand sa afle. Oare ce ii trece prin minte?
- Ar fi fata asta pe care o plac mult si careia nu stiu cum sa-i zic…
- Fa-o, pur si simplu.
William tocmai ma consulta in probleme de dragoste, nestiind ca eu sunt mai confuza decat el in plan sentimental. Hotarasc totusi sa-i accept propunerea de a “exersa” cu mine, anuntandu-l ca, in functie de cum se descurca, am sa-i dau un raspuns cat mai placut. Trebuie sa fiu si draguta din cand in cand, nu-i asa?
- Te iubesc…
E cam balbait, probabil el chiar isi imagineaza ca eu sunt tipa respectiva. Ma amuza teribil situatia, eu nu prea il suport si el imi cere asa ceva… Decid totusi sa-l incurajez.
- Si eu te iubesc, acum fugi si spune-i.
- Tocmai am facut-o.
Inghet efectiv, inghitind in sec. Palmele imi transpira, tremurand. Simt cum rasuflarea mi se taie, din cauza batailor accelerate ale inimii. Incerc sa-mi pastrez calmul, oftand din cinci in cinci secunde, pentru a regla cantitatea de aer ce-mi paraseste plamanii. Simt cum totul se invarte cu mine, cum un val de caldura imi cuprinde corpul si ma inmoaie. In momente ca astea sunt complet vulnerabila. Stiu bine ca acest baiat nu mi-a facut cu adevarat nimic rau, m-am prins ca a aterizat intentionat in perete, ca sa ma faca sa ma simt puternica, dar totusi… Recunostinta si iubirea nu se pot compara. Niciodata.
Merg leganat, punand cu greu un picior in fata celuilalt, ca si cum as fi baut cateva pahare bune de Jack. Il ignor pe Will, care mentine o distanta de cativa metri intre noi. Ajunsa la apartament, bat fara chef in usa pana mi se deschide. Nu ascult toate intrebarile gemenilor, trantindu-ma pe pat. Imi trag perna peste cap si incep sa plang incet, rememorand ceea ce tocmai s-a intamplat.
De cine imi place cu adevarat? Nu de Will, in orice caz, dar trebuie sa ii multumesc ca a reusit sa ma bage in ceata mai rau decat eram deja. Teoretic sunt moarta dupa Eric, doar formam un cuplu. Recunosc, imi e simpatic, dar nu il iubesc. E o diferenta. Ken este inamicul numarul unu, pe care il urasc din toata fiinta mea. Iar Alex… Alex e complicat. Prea complicat.
In concluzie, nu-mi place nimeni. Dar toata situatia devine prea complexa pentru mine. As vrea sa uit de toti, odata pentru totdeauna, sa nu mai existe baieti pe lumea asta. Sa nu existe iubire. Sentimentul asta, iubirea, e foarte simplu. Doar ca oamenii il extind, ii dau noi conotatii, il acopera cu simtiri fara legatura. Dragostea sincera e una, cea amestecata cu recunostinta, simpatie sau orice altceva… Aia nu e dragoste. E un amalgam de sentimente ce da iluzia unuia singur. Nu reprezinta nimic pur.
Si, la drept vorbind, nu am nevoie de dragostea nimanui. Pentru ca inseamna suferinta, in cele din urma. Ma ridic incet, incercand sa alung toate aceste ganduri. Merg la baie, unde ma stropesc cu apa rece, linistindu-ma. Gemenii ma privesc din prag, complet dezorientati. Fetele lor imi trezesc un zambet. Ii imbratisez pe amandoi, recunoscatoare ca am parte de asemenea prieteni. Doar prieteni.
Buna, waw complicata situatia lui Lizzy dar sunt sigura ca o sa iasa ea cumva din chestia asta si cine stie poate pana la urma Will va fii minunata ei dragoste dar poate se schimba situatia si apare un alt tip de care ea se indragosteste sau cel putin ceva de genul dau si eu cu parerea oricum mi-a placut la nebunie de faza in care Will ii cere ajutorul si dupa ii marturiseste dragostea lui iar ea saraca devine asa de comfuza. Of doamne dragostea pare asa de complicata. Mi-a placut cpitolul asta a fost amuzant si putin trist pentru Lizzy si vream sa iti atrag atentia ca in sfarsit ajm gasit niste greseli de tastare dar nu strau sa le caut (urasc sa fac asta) Pai cam atat astept nextul bye bye >:D<
Yes, sunt prima, pe naiba!
Deci, un val de sentimente a fost in capitolul asta...
Si inca unu isi spune ce sentimentele lui Lizzie. Sa mor eu, fata asta e magnet pentru baieti!:))
Am fost curioasa atunci cand l-a vazut pe Will in hol. Da am putut jura ca va spune ceva de genu, dupa intrebarea aia...
Deci, am murit de ras. Ma intreb ce vor zice gemenii, sau mai bine zis ce vor face, cand vor auzi ca Will o iubeste pe Lizzie. Asta ar fi o incaiarare buna de vizionat. Tot ce mi-ar lipsi ar fi o punga cu popcorn si un pahar de suc.=))
Super, fain. Te descurci de minune, in a pune in evidenta sentimentele ei. In concluzie, o iubesc pe fata asta! Si sa sti ca nu-s setata invers, daca intrebi. Imi place felul in care acctioneza si gandeste.
Pai, cam atat am de zis. Spor la scris si anunta-ma cand pui continuarea...

Ja ne :-h
Buna >:d< Scuze pentru intarziere, dar aveam ceva de terminat. Dar acum sunt aici.
Capitolul nu mi s-a parut chiar trsit poate doar la sfarsit. Oricum nu ma asteptam ca Will sa o placa. La faza aia am rams ceva gen O_O.
M- distrat faza cu antrenamentul, modul in care a batut-o pe fata aia si chestia cu craterul. Devine din ce in ce mai interesant.
Pe de alta parte, saraca Lizzie. Nici ea nu mai stie ce simte. Desi eu tot cred ca-l place pe Alex, macar asa putin.
Ai avut cateva greseli, dar nimic grav. Cu actiunea, descrierea an so on te descurci deci nu mai inasist. La acest capitol cred ca totul e ok.
Pai, cam atat. Astept continuarea :x
Buna, multumesc pentru comentarii, am revenit cu next-ul. :* Sper sa va placa. Desi capitolul nu e finisat, e foarte important, asta se va vedea mai tarziu.


Capitolul XXIV

- Mamica! Nici nu zici ca locuieste o fata aici.
Jo e complet scandalizata de dezordinea din camera. Isi pune mainile in sold si, dupa ce contempleaza putin peisajul, incepe operatiunea de curatare. Pernele zboara, cearsafurile plutesc, in timp ce corpul zvelt al Joannei apare in fiecare portiune a dormitorului, cu o viteza uimitoare. Ma trimite sa aranjez hainele din dressing. Ma supun fara comentarii, desi stiu ca acel loc e un dezastru. Incep prin a-mi aranja bluzele si rochiile, incercand sa-mi abat gandul de la Will, care ma bantuie de cateva ore bune. Dupa ce mi se pare ca garderoba mea arata cat de cat prezentabil, aranjez pe umerase hainele gemenilor, fara un anumit criteriu de ordonare. Atentia imi e atrasa de niste colturi albe, ceva asemanator unor coli. Intind mana si apuc pe bajbaite respectivele hartii. Sunt liste. Liste pline cu zeci si zeci de nume, xeroxate din cate vad.
Privirea imi e atrasa de o nota din coltul primei pagini.
“ Gemeni:
Eric & Alexander Swan
Eliza & Michael Black”

Inteleg ce e cu hartiile si le las sa pluteasca spre podea, cazand in genunchi langa ele. Aceste insiruiri… Sunt copiii inclusi in acest test. Doar nume, simple, care ascund sentimentele si oamenii din spatele lor. Pufnesc zgomotos, apoi incep sa studiez mai atent fisele. Singura Elizabeth care apare are numele de familie Rose. Deci asa se numeste tatal meu adevarat: Rose.
Ma intreb ce fac baietii cu aceste documente. Poate ii ajuta in gasirea noilor recruti, cine stie? Oricum, se pare ca undeva, in indepartata America, mai exista o pereche de gemeni speciali, la fel ca ei.
Incep sa rearanjez hainele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Jo nu stie probabil despre aceste acte si nu as vrea sa afle. Termin repede de impachetat camasile si strecor paginile in lacasul de unde le scosesem, sperand ca nu vor sari in ochi. Ma intorc in camera si raman socata. Fata asta e o regina a curateniei, zau! Totul arata ca proaspat despachetat, totul e aranjat perfect. Privirea imi coboara pe pianul alb, exact ca pe marile scene de muzica clasica. Probabil ca vulpita(asa m-am obisnuit sa ii spun) a vazut cat sunt de atenta, pentru ca s-a furisat din camera, intorcandu-se imbracata cu fracul unuia dintre gemeni. Si cat m-am chinuit sa realizez cum se impatureste! Se apropie de scaun, isi da “coada” costumului in spate intr-un mod care ma face sa rad si se asaza gratios. Isi intinde palmele, trosnindu-si degetele intre ele si ia o partitura la intamplare.
Canta de-a dreptul minunat, iar melodia mi-e cunoscuta. Incep sa fredonez, incurajata de degetele ei lungi, care mangaie bland claviatura. In scurt timp cantam amandoua, cuprinse de farmecul versurilor si de vibratia armonioasa a pianului. Dupa incheierea cantecului, realizam ca baietii stau in prag, sorbindu-ne parca din priviri.
- Voi doua trebuie neaparat sa faceti un duet.
Stiam putina teorie legata de cantatul la pian, dar nimic concludent. Pe de alta parte, Joanna era excelenta, atat instrumental, cat si vocal. Ideea lui Alex m-a facut sa rosesc, gandindu-ma ca nu am mai cantat din placere de ani buni. Eric mi-a zis ceva legat de uniforma scolara, apoi a impins-o incet pe Jo si s-a asezat langa ea in fata pianului.
Privesc incremenita intregul spectacol. Cei doi canta dumnezeieste impreuna. Atat de concentrati, cu inimile unite pe portativul melodiei. Mainile li se misca abil, facand notele sa iasa cu repeziciune si tact. Ascultand atenta, realizez ca Eric mi-a zis ceva de o uniforma.
- Stai, mergem la liceu?!
I-am intrerupt in mijlocul cantecului, dar au inceput sa rada, clar amuzati de socul meu.
- Da, trebuie sa mergem la liceu. Dar asta maine.
Normal, astazi e duminica. Si eu care ma bucuram ca am scapat de scoala! Oricum, puteam lipsi cat vreau, stiind pe de rost materia clasei. Unul din avantajele singuratatii si tristetii este ca gasesti invatatul ca pe o metoda de a lasa timpul sa treaca mai repede. Am privit pierduta manualele si bucata ravasita de material de pe pat. Probabil nu am observat cand le-au adus. Dupa cateva momente de liniste, o intreb pe Jo daca ma poate invata si pe mine sa cant. Mi se pare o idee buna, avand in vedere existenta pianului aici.
- Pai… trebuie sa inveti ca toata lumea, de la maestru.
- Eric, ma inveti si pe mine?
Am spus-o pe un ton inocent, de copil cuminte. Toti ma privesc o clipa, contrariati, apoi Eric si Jo devin brusc tristi. Il vad pe Alex iesind cu pasi apasati, ca si cum i-ar fi cazut o piatra in cap.
- Ai gresit persoana. E vina mea, nu trebuia sa amintesc de asta.
Tonul vulpitei ma face curioasa, asa ca intreb care e problema. Iubitul meu – ce ciudat suna asta – imi explica:
- Vezi tu, noi am fost abandonati de mici, dar apoi adoptati. Pana la 7 ani am stat cu parintii cei noi, iar mama l-a invatat pe Alex sa cante la pian. Ii placea sa-i zica “maestrul meu mic”. Apoi…
- Daca nu vrei sa spui, nu spune.
Vocea lui e tremurata, e clar ca nu ii place sa-si aduca aminte detalii. Totusi, continua incet:
- Tata a murit intr-un accident oribil, iar mama, asa distrusa cum era, a cazut in plasa alcoolului si a renuntat la munca. Am pierdut casa si tot ceea ce se gasea in ea. Am ajuns pe strazi, asa ca ne-a lasat de unde ne luase, la orfelinat. Stiu ca daca nu o facea ar fi fost mai rau, dar Alex a fost distrus. Se atasase foarte mult de ea si a fost dezamagit. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, in cateva luni am aflat ca se sinucisese.
Se opreste, intorcand capul. Ma apropii incet de el, imbratisandu-l, si astept sa se linisteasca. In cateva minute isi revine, afisand un zambet micut. Il sarut scurt, apoi ies din camera, incepand sa fug disperata pe holuri. Incerc sa-mi abtin lacrimile, care nu m-ar ajuta cu nimic acum. Ceea ce am auzit m-a socat, m-a lasat fara cuvinte, incapabila sa ma mai gandesc la altceva. Bietii baieti, au suferit dublu fata de cat te-ai fi asteptat. Singurul lucru pe care il pot face e sa alerg, sa-l caut. Si daca il gasesc? Ce am sa-i zic daca il gasesc? Nu stiu, nu-mi pasa, am sa inventez ceva pe moment.
Il vad, mergand fara niciun rost, fara directie. Ii sar in spate, dar reuseste sa-si mentina echilibrul. Imbratisarile “violente” sunt metoda mea de a le zice oamenilor sa se inveseleasca. Ma priveste, asteptand o explicatie. Ochii injectati ma fixeaza ca de obicei, analizandu-mi trasaturile fetei. A plans. Privesc intr-o parte, cautandu-mi cuvintele. Asa-mi trebuie, daca nu gandesc inainte sa actionez.
- Nu mai fii suparat.
Serios? Asta e tot ce pot spune? Ma uimesc singura, din ce in ce mai mult. Zici ca sunt batuta-n cap.
- De ce sa nu mai fiu suparat?
- Pentru ca asa spun eu.
Tonul copilaros si motivatia il fac sa zambeasca, ciufulindu-mi parul cu mana. Fac o fata bosumflata, jucandu-mi rolul pana la capat. E mai inalt ca mine si, stand unul langa altul, chiar par un copil. Ma cuprinde cu bratele, lipindu-ma de el. Nu ma impotrivesc, imbratisandu-l la randul meu. Ramanem asa cateva minute, timp in care banuiesc ca incearca sa se linisteasca, apoi ne intoarcem in camera ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Restul zilei Eric a planuit un duet, ceea ce m-a amuzat teribil. Era asa inflacarat, ca si cum ideea era realista. Nu l-am vazut pe Will toata ziua, ceea ce mi-a prins bine, ajutandu-ma sa uit toata scena de dupa antrenament. Tarziu, dupa cina, l-am zarit intrand intr-o camera care am ghicit ca ii apartinea.
L-am suparat teribil. Dar eu? Eu nu sunt suparata? M-am saturat ca toti sa fie fericiti si numai eu sa nu-mi gasesc locul. Am decis sa spun: ” Stop!” pentru totdeauna.
Dar oare va functiona?
Am ajuns. Multumesc de anunt :* Sunt cam adormita acum, deci sa vad ce reusesc sa comentez.
Capitolul a fost interesant, nu prea inteleg ce e cu acea foaie si de ce se afla acolo. Sper sa aflam pe parcurs. Se vede ca nu e finisat, parca alte capitole au fost mai bune, si ca descrire si tot, dar te revansezi tu cumva :P
Alex m-a surpirns in acest capitol. Si eu care il credeam cu inima de piatra. Saracul :( Vrea sa para dur probabil, dar nu este chiar asa.
Altceva... pai nu stiu. Ca si descriere a sentimentelor ar fi mers mai mult. In mod deosebit la partea cu povestea gemenilor. Ai spus ca nu e finisat deci cred ca stii si singura unde anume ar mai fi mers.
Cam atat, astept capitolul urmator si sa aflu de ce acest capitol este atat de important.
Multumesc pentru comenariu, Leontina! :* Vei vedea imediat care e legatura cu foile alea.

Capitolul XXV

- Sus, somnorici! Azi avem scoala!
Entuziasmul Joannei ma uimeste. Nu as fi atat de fericita sa merg la liceu nici intr-o mie de ani. Pe langa asta, sunt tipa noua, deci ma gandesc cat de ridicol va fi sa trebuiasca sa ma prezint in fata oamenilor pe care ii stiu deja. Imi adancesc capul in perna, dar cheful de somn imi piere atunci cand vulpita ma arunca din pat. Ii privesc uniforma impecabila si bentita neagra din par, ca un taciune in mijlocul vapaiei.
Merg la baie, unde fac un dus lung, incercand sa aman plecarea. Ma imbrac fara chef cu fusta scurta in carouri verzi si cu camasa alba, aranjandu-mi plictisita nodul de la cravata. Sacoul mi-l prind in jurul taliei, dand tinutei un aer mai nonconformist. Imi ciufulesc putin buclele aurii, prea scurte ca sa fie prinse in coada si pornim spre sala de mese. Ajunse acolo, ne sarutam pe obraji gemenii personali si incepem sa vorbim despre diverse, muscand fara chef din sandwichuri. Ii chestionez despre profesori, ore, teme si nu-mi place deloc ceea ce aflu. Imi termin micul dejun tacuta, incercand sa nu ma gandesc la prima mea zi.
Impreuna cu ceilalti ma deplasez spre hangarul unde am fost intampinata cand am sosit aici. Toata lumea intra in masini sau se urca pe motociclete, eu alegand a doua varianta si sfatuind-o pe Jo sa faca la fel. Ii potrivesc casca si o ajut sa urce in spatele lui Eric, care, dupa cum si-a dat si singura seama, e mai precaut in trafic.
Din multe puncte de vedere Eric poate fi considerat perfect. Frumos, atletic, destept, galant… Dar ce ii lipseste? Cred ca intrebarea e alta: ce imi lipseste mie? De ce nu pot pur si simplu sa-l iubesc? Sunt sigura ca as putea, dar problema e ca nu prea vreau. Nu vreau sa ma adancesc in aceasta minciuna, prefer sa ma rezum la a-l face pe el vesel, cu pretul fericirii mele.
Dupa ce parasim muntele-gazda, pot revedea padurile tinere de conifere ce imprejmuiesc zona. Drumul nu e prea lung, si, in aproximativ un sfert de ora, ajungem in fata unei cladiri stil conac, impunatoare si veche. Imi aranjez fusta si pornesc in labirintul de holuri, spre secretariat. Gemenii mi-au spus ca Miriam a aranjat totul, astfel ca voi participa la cursuri cu numele meu adevarat, fara sa mai fie nevoie de cine stie ce identitate secreta. Imi primesc orarul, insotit de un “Bafta!” fara viata, la fel ca intreaga zona. Caut clasa cu numarul 112 si intru incet.
Sala de curs este mica, alba, cu banci de doua locuri si o tabla magnetica mare. Pe jos este pus parchet, ceva uimitor pentru arhitectura si stilul liceului. Ma uit in jur si realizez ca singurul loc liber este in prima banca, chiar in fata catedrei. Il analizez pe baiatul care sta deja acolo, privind plictisit inainte, cu gandul pe alte meleaguri. Este blond, palid, cu ochii albastrii si pare trecut prin salile de fitness. Ma asez, punandu-mi sacoul pe spatarul scaunului. Imi intorc privirea spre colegul meu.
- Buna, eu sunt Elizabeth, dar imi poti spune si Ella.
Mama, ce introducere mi-am facut! Se intoarce spre mine, lasandu-ma blocata. Ochii aceia… e ca si cum m-as privi in oglinda. Nici el nu e mai putin surprins, dar ascunde mai bine asta. Stam asa cateva secunde, analizandu-ne unul pe altul.
- Michael, incantat.
Dam mana, apoi ma anunta ca prima ora avem matematica. Era ora mea preferata inainte de toate schimbarile, asa ca nu voi avea probleme. Dupa sunetul clopotelului in sala apare o femeie tanara, bruneta, cu ochii de un verde spalacit. E imbracata cu o rochie lunga si neagra, de parca ar purta doliu. Ma ignora total intreaga ora, ceea ce mie imi convine. Rezolv repede exercitiile de geometrie primite si ii ofer caietul, analizandu-i trasaturile fetei. Pare slabita, ca si cum nu ar fi dormit de ceva timp. Imi spune ca totul este corect, intrebandu-ma cum ma cheama. Ii raspund scurt si o vad trecandu-mi un zece in catalog. Ziua a inceput bine, din cate vad eu.
- Acum avem educatia civica, imi spune Michael privind pe fereastra, incruntat.
Minunat! Imi scot cartea, cautand lectia de azi. Este ceva despre familie, deci presupun ca nimeni nu poate fi incantat. Cel putin cei pe care ii stiu eu. Noi, sobolaneii de laborator, aveam liceul sub stapanire, fiind majoritari. Citesc plictisita ce scrie acolo, cu gandul in alta parte. De fapt, trag cu coada ochiului la colegul meu, care isi sprijinise capul in maini, contempland cerul acoperit de nori cenusii.
In clasa intra o profesoara inalta, carunta, cu ochelari grosi si riduri pe masura. Sub brat are un diplomat negru, asortat cu costumul de un gri deschis. Realizez usor amuzata ca se potriveste cu stilul prafuit al liceului si al intregului oras, posomorat si vechi. Ne ridicam in picioare, salutand politicosi. Ma analizeaza cu ochelarii pe nas, apoi ma roaga sa ma prezint. Exact ce asteptam!
- Buna. Numele meu este Elizabeth Williams, am saispre…
Ma opresc pentru o clipa, afisand un zambet idiot. Michael observa si ridica tonul, din banca:
- Ai saptesprezece ani…
A pus accentul pe cuvantul “saptesprezece”, trezindu-ma la realitate.
- Da… Si vin din America.
Merg in banca, inca nevenindu-mi sa cred ceea ce tocmai se intamplase. Parea o simpla balbaiala care se poate pune pe seama emotiilor, dar nu e, cu siguranta. Ii multumesc colegului meu, intrebandu-ma cum de a stiu ce sa spuna, apoi tintesc cu privirea un punct oarecare de pe tabla. Inima imi bate tare, in fond tocmai facusem o constatare de zile mari! Imi pun cartea in fata, citind ceva la intamplare, in timp ce profesoara ne spune ca astazi vom avea un invitat special, o persoana cunoscuta care ne va vorbi despre importanta familiei. Visez la vreun actor celebru, poate Rupert Grint, cine stie? In orice caz, va fi interesant sa auzim experienta de familie a unei persoane publice.
- Fara alte introduceri, domnul Mark Williams.
- Ce?
Am tresarit la auzul numelui lui, ridicandu-ma in picioare, infigandu-mi mainile in lemnul bancii si indoindu-l, gata sa fac o criza. Privirea profesoarei tradeaza sperietura cauzata de tipatul meu. Imi reiau repede locul, ignorand privirile tuturor. Il vad intrand, aranjat si imbracat la patru ace, ca intotdeauna, moment in care folosesc din nou cartea ca scut, foindu-ma in banca. Incepe sa vorbeasca sobru despre cat de importanta este familia pentru el si despre cat a suferit afland vestea ca fiica lui cea mult iubita are grave probleme mintale. Marturiseste ca a vizitat-o inainte de evadare si ca s-a simtit oribil vazand-o in acea stare. Imi vine sa vars, sunt atat de scarbita ca poate folosi drama mea ca metoda de a parea un simplu om indurerat. Simt privirile gemenior asupra mea. Ma ridic brusc, rupand cartea in bucati mici.
- Nu ti-ar fi rusine, om batran, sa minti in halul asta? Esti de-a dreptul oribil, nici n-am cum sa exprim in cuvinte! Suferi, nu-i asa? La greu, sunt sigura. Ai facut si vizite, nu-i asa? In somn poate, altfel nu vad cum ai fi putut. Mascarici dezgustator, o spui de parca ti-ar fi pasat macar o singura clipa! Una!
Izbucnirea asta spontana ma face sa-l privesc in ochi, gafaind din cauza efortului de a urla intregul discurs. Isi ia privirea de pe fata mea, incercand sa treaca peste soc dar, vazandu-l pe colegul meu, incremeneste din nou.
- Hai salut. Nu ne-am vazut de mult.
Replica lui Michael ma face sa il privesc, sa ii vad zambetul sadic si sa inteleg. Apoi, in timpul momentului in care toti incearca sa-si revina, amintindu-mi de documentele gasite ieri, ii soptesc:
- La multi ani, domnule Black
- Mersi la fel, domnisoara.
Zambetul lui e fermecator, e zambetul meu. Ah, modestia asta… Imi trec mana prin parul des, scuturandu-l, apoi ies din banca, mergand la Eric, in ciuda tuturor tipetelor profesoarei, crizata de-a dreptul de iesirea mea. Imi strecor mana in buzunarul sacoului sau, scotand cheile de la motocicleta, apoi il iau de mana pe colegul meu de banca si parasesc clasa, nu inainte de a i-o tranti omului pe care pana acum cateva zile il credeam tata:
- Eliza, Elizabeth. E cam evident, stii? Si, daca tot ai venit, imi puteai aduce si un cadou aniversar, sau ai uitat ca acum noua ani? Imi pare sincer bine ca te-am facut sa suferi atat, dar am facut-o din dragostea pe care n-am primit-o niciodata de la tine, desi nu sunt nebuna, cum afirma toata America si cum trebuie sa se creada, gratie a doi zanatici… extraordinari. Stii ceva, poate ai dreptate. Poate chiar sunt nebuna. Dar asta nu e un motiv sa-ti faci publicitate pe seama mea.
Buna >:d< Am ajuns si eu in sfarsit.
Deci, mi s-a parut mie ciudat ca a citit de pe foaie doar acele nume in particular. Acum am inteles de ce. Interesant, daca am inteles corect are un frate geaman. La partea cu varsta puteai sa spui ca era ziua ei, nu se intelesese foarte bine. Plus ai fi putut sa descrii sentimentele ei cand a realizat ca era ziua ei de care, evident, uitase. De aici s-a dedus si faptul ca baiatul stia ca ii e frate :-?
Nu ma asteptam ca tatal ei sa fie prezent acolo. De asemenea se pare ca nu a recunoscut-o pe fata noastra. Daca stau sa ma gandesc la faptul ca nu a mai vazut-o de noua ani pare logic.
Referitor la marea ei descoperire ca baiatul e fratele ei, ai fi putut sa faci lucrurile mai clare. Am citit de cateva ori partea aceea pana sa ma prind. De asemenea ce a simtit cand a realizat ca si-a gasit fratele? Aici ai fi putut sa descrii destul. M-as fi asteptat la o scena mai, nu stiu, mai induiosatoare, emotionala, poate si putin trista. Mi s-a parut ca ai trecut cam repede peste toata chestia. Ai cam grabit actiunea in acest capitol, la sfarsit ma refer mai mult.
Parca ai avut capitole mai bune.
Cam atat, astept continuarea, mult succes :x
Multumesc de comentariu, Leontina! :* Am revenit cu noul capitol ca, daca incepe scoala, nu am sa mai pot posta asa des. :|


Capitolul XXVI

Tata ne urmeaza in fuga pe holuri. Urc scari dupa scari, incercand sa-l determin sa renunte. Michael alearga cot la cot cu mine. Acum toate acele dati cand cineva suna la mama si ea ma privea ingrozita, totul capata sens. Ajunsi langa o trapa, o tragem cu putere, pomenindu-ne pe acoperis, cu domnul eu-sufar-enorm dupa noi. Ma apropii de marginea cladirii, privind o clipa in jos. Perfect! Ii zambesc tatalui meu, un zambet acru, care are unicul scop de a opri lacrimile sa-si inceapa drumul.
- Ce cauti aici? O tara intreaga e pusa pe jar din cauza ta si tu…
- Brusc ai aflat si tu ca am scapat de la psihiatrie? Probabil ai auzit asta atunci cand ai auzit si ca ajunsesem acolo, atunci cand mama ti-a spus socata in telefon despre o anumita vizita nocturna… Acum poti aparea la TV ca un erou, linistind America cu privire la mine. Esti un mincinos si un hot! Dar asta se termina aici, acum. Pentru ca nu ti-am fost, nu iti sunt si n-am sa-ti fiu niciodata fiica!
Ma rastisem la el, lasand sa-mi curga prin vorbe toata ura din suflet. Ma urc pe atic, tragandu-l si pe colegul meu langa mine. Ii soptesc, cu ochii la tatal meu:
- Tu doar sa taci. A, si incearca sa nu te faci una cu pamantul, daca tot veni vorba.
Situatia asta imi aminteste de cea de acum cateva zile, de la spitalul de nebuni. Ii fac cu mana omului care ne privea cu ochii mari si gura cascata, apoi sar cu un tipat strident. Timpul pare ca incetineste si, trecand pe langa fereastra clasei, apuc sa vad fetele socate ale tuturor. Imi lipesc fusta de corp cu mainile, inchizand ochii. Aterizez in picioare, la fel ca Michael. Eram sigura. Urc pe motocicleta, trimitandu-le o bezea colegilor adunati la geam, zambind la oftatul de usurare al Joannei, apoi demarez in viteza, ca sa nu-i dau ocazia tatei sa ma vada.
In timp ce trec pe cateva stradute laturalnice, ca sa-mi pierd urma, ii arunc baiatului din spatele meu mobilul, rugandu-l sa sune la urgente si sa anunte ceva legat de liceu. Stiu bine ca domnul Williams isi va lua talpasita cat mai repede, ca sa nu aiba necauri cu presa, care e pe urmele lui zi si noapte. Dar pentru orice eventualitate…
Incerc sa-mi opresc inima din goana-i nebuneasca. Dar cine ar fi calm in situatia mea? Imi revazusem parintele care mintea fara rusine despre mine, si acum mergeam pe aceeasi motocicleta cu fratele meu geaman, despre existenta caruia n-am stiut nimic. El cu siguranta a incercat sa ma gaseasca, el a stiut totul, de-aia l-a amenintat atatia ani pe tata. El a vrut sa imi cunosc familia, m-a iubit desi eram la mii de kilometri distanta. Si iata cum ne intalnim, undeva departe, printr-o pura coincidenta. Fericirea de a fi deslusit macar partial misterul ma face sa-mi uit toata dezamagirea. Suntem amandoi tacuti, eu concentrandu-ma la drum ca sa uit, el concentrandu-se la mine.
Ajungem in fata muntelui, intrand in viteza. Ma amuza cum s-a prins de talia mea, speriat de apropierea cu masa de piatra. Imi dau jos casca, fluturandu-mi suvitele blonde, apoi cobor de pe motocicleta. Ne privim o clipa in ochi. Mi-l amintesc perfect, desi ultima data l-am vazut cand aveam un an. Ii sar in brate, iar el ma ridica, ne prindem mainile, invartindu-ne si cazand, razand ca doi copii. Ma strange la piept, vorbind atat de repede ca de-abia intelegeam ce zice. Ii simt bataile inimii, la fel de emotionata ca a mea. Il sarut pe ambii obraji, aproape plangand de fericire. Fratele meu! Simt ca il iubesc, desi de-abia l-am intalnit. Toata explozia de bucurie e stinsa de aparitia zecilor de masini in intregul hangar.
Vad toti oamenii atat de cunoscuti iesind din masini, dar nu ma ridic, preferand sa raman prinsa in imbratisarea fratelui meu. E infricosatoare toata desfasurarea de forte ce are ca unic scop constatarea ca sunt teafara. Ma amuza teribil faptul ca pe motocicleta lui Alex sunt trei persoane, inghesuite ca vai de ele. Ii privesc pe gemeni si pe Jo venind spre mine cu mainile incrucisate si cu priviri aprige, exact ca in filmele politiste. Zambesc, prinzandu-l de mana pe Michael.
Vulpita ma someaza sa ma ridic, pretextand ca avem multe de vorbit. Sunt perfect de acord. Il ridic si pe fratele meu, apoi pornim spre camera noastra. Ii arunc cheile de la motocicleta lui Eric, apoi ma trantesc pe pat cu un zambet fericit pe fata. Imi acopar ochii cu mainile si aproape incep sa rad de intreaga situatie in care ma aflu.
- Mai intai te rastesti la un om de stat, apoi incepi sa vorbesti diverse cu colegul de banca, de parca nu s-ar intampla nimic, pentru ca imediat dupa sa iei cheile motocicletei si sa sari de pe acoperisul unei cladiri sub privirile tuturor. Ca sa nu mai vorbim ca ai cautat in documentele ascunse. Ce e cu tine, Lizzie?
Alex gesticuleaza exasperat, cand spre mine, cand spre fratele meu, cand spre Eric. Saracutul!
- In primul rand “omul de stat” este tatal meu cel mincinos, care nu e tatal meu, dar asta nu conteaza acum. Cum vroiai sa indur toate aberatiile pe care le spunea? In al doilea rand asta nu e colegul de banca, e fratele meu geaman si am tot dreptul sa-i urez la multi ani, cand vreau. In al treilea rand, stii bine ca sunt in stare sa sar asa, eram in stare de asta si fara sa stiu de puterile mele. Si acele documente le-am gasit din greseala, nici nu stiam ca eu sunt acea Eliza, credeam ca eu sunt Elizabeth Rose. Oricum nu cred ca Arnolds stie ca le aveti. In ultimul rand, am invatat sa merg pe motocicleta, ceea ce e tare.
Ultima propozitie nu are nicio legatura cu restul, dar mi se pare grozav ca am invatat in sfarsit sa manuiesc motorul. Tonul meu calm le mareste enervarea baietilor, care imi arunca priviri care mai de care mai expresive.
- Oricum, ideea cu ambulanta a fost geniala, Liz.
Macar Joanna vede partea buna a lucrurilor. Eram gata sa ii fac cunostinta cu Michael, dar ei se cunosc de mai mult timp. Ascult predici timp de aproape jumatate de ora, cand discursul baietilor este intrerupt de Andrew, care apare ca un vartej in incapere.
- Elizabeth, e adevarat tot ce am auzit ca ai facut azi la liceu?
- Da, si sincer imi pare rau. Imi pare rau ca nu am jduecat corect pentru ca, daca judecam corect, domnul Mark Williams era in ambulanta aia acum.
Am spus-o cu un nod in gat, stiind ca nu am facut nimic rau cu adevarat. Antrenorul ma apuca de mana si incepe sa mearga spre usa, tarandu-ma dupa el. Brusc, cealalta mana imi este prinsa si il vad pe Michael mergand alaturi de mine.
- Si tu ce crezi ca faci?
- Unde merge sora mea, merg si eu.
Cuvintele astea, atat de simple in esenta, au pentru mine o insemnatate aparte pentru ca ma fac sa realizez ca fratele meu chiar tine la mine si nu vrea sa patesc nimic. Antrenorul imi da drumul la mana, lasand un semn urat pe incheietura.
- Si eu care credeam ca in familia asta Will e nenorocitul.
Am primit cu demnitate palma peste obraz, abtinandu-mi lacrimile, inchizand ochii si injurandu-l printre dinti, cu zambetul pe buze. Cum isi permite? A lovit o fata, o fiinta mult mai firava decat el, fara sa se uite macar.

***
Oare visez? Nu, e cu siguranta adevarat. Eu chiar am vazut ceea ce am vazut, chiar s-a intamplat. Ma sprijin de perete cu privirea pierduta, cu ochii inlacrimati. Imi amintesc cuvintele lui Alex:
- Sa nu indraznesti sa te mai atingi de Lizzie.
Ii intorsese palma lui Andrew fara sa se gandeasca, tragandu-ma in spatele lui, la adapost. In ochi i se citea aceeasi tristete ca si mie, combinata cu o licarire de furie. Avea curajul sa-mi ia apararea in felul asta. Ca intotdeauna… Luase o pozitie defensiva, analizandu-l pe antrenor, gandind ce va face.
Din fericire situatia nu a degenerat, proful carandu-se in secunda doi, spre linistea mea. Acum stau nemiscata, cu lacrimile gata sa izbucneasca, gandindu-ma cat de nemernic poate fi un om. Ma lipesc de peretele rece, incercand sa ma calmez. Nu prea reusesc. In interiorul meu se da o lupta. O parte ar vrea sa mearga dupa omul ala de nimic si sa-i spuna cateva, alta parte doreste sa ramana pe loc, iar ce-a de-a treia i-ar sari in brate lui Alex, care ma priveste ingrijorat.
Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile inimii. Imi tarasc picioarele pana la baie, unde ma privesc in oglinda. Parul ravasit, ochii injectati si o urma imensa de palma pe obrazul drept. Imi trec degetele peste lovitura, fiecare apasare facandu-ma sa tremur. Tip nervoasa, satula de prostia umana, izbind cu pumnul oglinda, care se sparge zgomotos.
Ce a urmat?
Intuneric.
Buna, mersi de anunt ^^
Am citit putin din capitol, voi lasa si comentariul, nu stiu daca azi ca deja e tarziu si sunt cam obosita, sa vad daca reusesc sa citesc tot, dar maine sigur il voi lasa. Voi da edit.

Edit: Asa, am terminat de citit si trebuie sa recunosc ca am ramas socata, ceva gen O_O". Lizzie ori e nebuna ori e pre afectata de tot ceea ce i se intampla pentru a se mai gandi la consecinte. Sper din tot sufletul ca a doua varianta e corecta.
Trecand peste. Capitolulu mi s-a parut foarte tare, dar cum perfectiunea nu exista am si ceva de criticat. Cand a spus Lizzie ca fratele ei il ameninta pe tasu'; nu imi amintesc sa mai fi mentionat ceva legat de amenintari. Daca ma insel si cumva nu-mi mai aminyesc eu te-as ruga sa-mi zici si mie in care capitol ai zis. E posibil sa fi uitat eu, se mai intampla. Iar in cazul in care asta e prima oara cand ai mentionat acest mic detaliu ar fi trebuit sa dai mai multe detalii des[re acele amenintari.
Greseli de tastare, am vazut vreo doua-trei, dar nimic grav, deci nu le enumar.
La capitolul descrierea sentimentelor e bine, nici eu nu sunt experta in a observa aceste lucruri, dar ai zis ca vor urma si astfel de chestii mai mult, tu stii. Oricum presupun ca Lizzie e destul de socata de tot ceea ce s-a intamplat.
Si cum nu ma pot abtine voi da quote la partea care mi s-a parut cea mai tare din acets capitol si la care mai aveam un pic si ma bufnea rasul:
- In primul rand “omul de stat” este tatal meu cel mincinos, care nu e tatal meu, dar asta nu congteaza acum. Cum vroiai sa indur toate aberatiile pe care le spunea? In al doilea rand asta nu e colegul de banca, e fratele meu geaman si am tot dreptul sa-i urez la multi ani, cand vreau. In al treilea rand, stii bine ca sunt in stare sa sar asa, eram in stare de asta si fara sa stiu de puterile mele. Si acele documente le-am gasit din greseala, nici nu stiam ca eu sunt acea Eliza, credeam ca eu sunt Elizabeth Rose. Oricum nu cred ca Arnolds stie ca le aveti. In ultimul rand, am invatat sa merg pe motocicleta, ceea ce e tare.

Pai, cam atat. La ce intorsatura au inceput sa ia lucrurile la tine si la ce mi-ai spus pe profil, cred ca mai avem vreo 3 capitole de soc pana sa se mai linisteasca lucrurile. Iar la cum au fost pana acum... sper doar sa nu ne dai vreun infarct, ceva...:)) Glumesc.
Astept cu nerabdare continuarea >:d<
Am revenit cu continuarea, sper sa va placa :*.


Capitolul XXVII

Clipesc de cateva ori, dezorientata. Imi simt obrajii calzi si capul greu, in timp ce mana dreapta ma doare teribil. Incerc sa ma ridic, dand patura la o parte, dar sunt oprita de doua brate calde.
- Mai bine ai ramane intinsa.
Miriam? Ii privesc trasaturile fine si tenul imaculat. Ce face Miriam aici? Sau, mai bine zis, unde sunt? Imaginea pianului ma face sa realizez ca ma aflu in camera, intinsa pe patul lui Eric. Unde or fi gemenii? Jo ma analizeaza din prag. Profa ii face semn sa intre. Ridic mana dreapta, bandajata pana la cot. Ce-am mai facut? Oh, da, am spart oglinda. Imi amintesc de Andrew, maraind nervoasa.
- Usurel, Liz. Data viitoare cand te decizi sa cazi asa, alege si tu un loc mai putin periculos sau, mai bine, anunta-l si pe Alex. El se pricepe la a te prinde.
Rasul ei cald ma linisteste. O intreb unde au disparut brusc toti baietii, in special frate-miu. Sta o clipa pe ganduri, apoi imi spune indiferenta ca au iesit ca intre tipi ca sa-i spuna povestea lui Michael. Consider ca e ceva logic, desi tonul ei tradeaza ceva anume. Cine stie e locatie au ales ei pentru iesirea “intre tipi”? Nici nu vreau sa ma gandesc.
Discutia ne e intrerupta de Will, care da buzna, gata sa se impiedice si sa cada lat. Toate trei il privim curioase. Se apropie de mine, privindu-ma o clipa. Inconstient, imi trec degetele peste obrazul ranit, tresarind incet.
- Asta nu ramane asa!
Iese in fuga, lasandu-ne intr-o ceata totala. Eu ma dezmeticesc prima si, intelegandu-i vorbele, ma ridic brusc, pregatita sa pornesc dupa el. O durere acuta imi cuprinde intregul corp si ma trantesc pe perna, acoperindu-mi capul cu patura si oftand sacadat. O sa faca o mare, mare prostie, iar eu stau pur si simplu aici. Poate ca o particica din mine vrea sa vada cum se va termina totul. Nu! Nu am de gand sa permit asa ceva, nu trebuie sa se intample in felul asta.
Sar, ignorand durerea. O iau la fuga in picioarele goale, cu camasa de noapte pe mine. Probabil Jo sau Miriam mi-au pus-o. Nu puteau alege ceva mai decent? Adica, pe bune, e dintr-o matase alba atat de subtire si vaporoasa… Manecile pana la coate imi flutura in timp ce ocolesc de mai multe ori, cautand camera lui Andrew. Opresc un baiat micut, roscat, cu ochii gri-albastrui.
- Jake, unde naiba sta antrenorul?
- La dreapta, doua usi mai incolo.
Ma priveste buimac, atitudine lesne de inteles avand in vedere cum arat. Imi amintesc de prima zi aici. Aratam aproape la fel. Zambesc, dand buzna pe usa, la fix cat sa-l vad pe Will zburand prin fata mea. Incerc sa ignor amalgamul de sentimente starnit de aceasta imagine si sar in fata lui Andrew, care mergea incet spre fiul sau.
- Destul! Terminati odata.
Ma asez in fata lui Will cu mainile intinse, ca scut. Bandajul mainii drepte are pete rosiatice, pe care le observ in treacat. Antrenorul inainteaza la fel de incet, privindu-ma cu raceala. Imi este frica de omul asta, dar nu voi lasa sa fie ranit un nevinovat pentru mine. Imi indrept degetul aratator spre usa si ma uit la el cu subinteles, incercand sa-i transmit ca daca nu face ce ii arat, se termina urat. Se intoarce pe calcaie si paraseste camera, spre linistea mea. Oftez usurata, apoi ma aplec langa Will, ajutandu-l sa se ridice.
- Esti bine?
- D…da, cred ca da.
- Idiotule.
Ii trec mana stanga peste umerii mei, punandu-mi mana dreapta dupa talia lui, tragandu-l dupa mine spre iesire. Se luase la bataie cu tatal lui desi era evident ca nu are nicio sansa. Pentru mine. Brusc, incep sa realizez cati baieti se pun in situatii periculoase doar ca sa ma apere, desi intotdeauna m-am considerat o fata puternica, ce isi poate purta de grija si singura. Evident, m-am inselat. Ca intotdeauna.
Eric aterizeaza in fata noastra, ocupand tot cadrul usii. Imi ridic capul si ii privesc figura grava. Si el si-a facut griji, nu-i asa? Ca toata lumea. Sunt o adevarata pacoste. Ma ajuta sa il car pe Will pana la camera noastra, ca sa ii oferim asistenta medicala. Nu m-ar mira sa aiba vreun os rupt, dupa izbitura aia.
- Miriam, crezi ca te descurci cu el?
- Sigur. Acum ar trebui sa te intinzi, ai facut prea mult efort.
Nu ii ascult sfatul, ajutandu-l pe brunet sa se aseze cat mai confortabil pe unul dintre paturi, dupa care intru in sufragerie, unde imi vad gasca. Alex ma priveste cu o fata care se vrea a fi serioasa, dar sfarseste prin a zambi. Imi dau seama cum arat, asa ca ma intorc in dormitor, de unde iau niste bandaje. Imi desfac pansamentul de la mana, vazand zecile de taieturi cauzate de cioburi. Le curat cu spirt, injurand la fiecare usturime simtita, apoi le acopar cu tifon curat si revin in sufragerie.
- Jo, serios acum, chiar nu puteai gasi altceva cu care sa ma imbraci? am spus privindu-mi camasa atat de delicata, care ma facea sa seman cu o fantoma. Dupa fata vulpitei am inteles ca nu ea alesese. Atunci cine…? Bine, care a fost nesimtitul?
Ma si inchipuiam in stare de inconstienta, cu un baiat alegandu-mi hainele. Gandul ma face sa ma cutremur, inrosindu-ma. Michael ridica mana cu o fata de condamnat la moarte.
- In apararea mea aratai extraordinar alergand asa pe aici. Si eu doar i-am aruncat camasa tipei din camera, ca hainele celelalte erau rosii si pline de cioburi. Atat.
In acel moment nu mi-a mai pasat ca imi e singura ruda de sange cunoscuta sau ca tocmai aflase despre puterile sale si despre toata faza cu experimentul. I-am dat o stanga pe care o va tine minte toata viata. Ceilalti au zambit, asteptandu-se la aceasta reactie. Ma asez pe unul din bratele fotoliului unde sta fratele meu si ii arunc o privire dispretuitoare.
- Lizzie, era sa uit. Asta e pentru tine, de la noi. La multi ani.
Imi arunca o cutiuta mica, argintie. O deschid curioasa, gasind in interior o cheie cu un breloc ce reprezinta o portiune dintr-o inima. Ghicesc de la ce pot fi cheile si fac o fata ce tradeaza fericirea.
- Multumesc mult. Unde sunt celelalte parti? am intrebat aratand spre breloc.
Alex, Eric si Michael isi ridica cheile, iar Joanna imi arata pandantivul de la gat. Mi se pare neobisnuit sa vad o inima rupta in cinci, de obicei existau doar doua bucati. Oricum, se pare ca nu sunt singura care a primit cadou aniversar.
Imi amintesc ca Jo mi-a zis intr-o zi despre Arnolds ca ne iubea ca pe copiii lui, mai cu seama ca singura lui fiica murise cu sapte ani in urma. Ca sa-si arate afectiunea, dadea tuturor ceea ce cereau, deci pot presupune ca are partea lui de “vina” in achizitionarea cadourilor noastre. Privesc o clipa cheia, apoi zbor in dressing, unde ma schimb repede cu o pereche de blugi, un tricou roz si o jacheta. Ies pe usa fara sa imi anunt plecarea. Urmatoarea oprire: hangarul.
Doua motociclete rosii imi sar in ochi. Nu le-am mai vazut, deci sunt ale noastre. Bag cheia in contact si, vazand ca se potriveste, pornesc motorul, urcandu-ma pe saua din piele neagra. Imi pun casca si parasesc muntele, avantandu-ma in necunoscuta noapte britanica.
Dar, ca de obicei, totul se termina prost.
Asa, sunt aici. Vai, da'stiu ca postezi repede. Spre fericirea mea, ca tot ma plictiseam.:))
Revenind la poveste. Nu mai Lizzie a noastra ar fi instare de asmenea lucruri. Sincer, nici nu stiu de ce mai raman totusi uimita.
Capitolul mi-a placut, sincer :x Lizzie asta e un devarat magnet de baieti, dar eu tot cred ca il Place pe Alex.
Nici nu stiu ce s zic, asta in parte pentru ca mi-e somn. Cred ca e ok, in mare. Ai descris destul de bine ceea ce simtea ea, dialogul a fost bun. i mancat o singura litera undeva, cam atat am observat.
Acum astept sa vad la ce te-ai referit cu ultim propozitie si poate niste scene dragute frate-sora. Ca nu cred ca vei trece pur si simplu peste faptul ca de-abia si-a gasit fratele geaman. Trebuie sa discute si ei putin, totusi...
Pai, cam atat astept nextul.:P
Buna, imi pare rau ca nu am mai postat dar cum ai mai zis si tu incepe scoala si am tot mai putin timp liber. Am de mentionat 2 lucruri care m-au lasat masca unu atunci cand Alex a aparat-o de antrenor si doi atunci cand a sarit de pe bloc.Capitolele astea au fost geniale si ma bucur la Lizzy si-a gasit fratele si ca sunt impreuna pentru mult timp deacum inainte. Nu ma asteptam dela Will sa se duca sa se ieie la bataie cu propriul lui tata si ptr Lizzy fata care l-a facut de ras si de care a ajuns sa se indragosteasca. Sunt foarte curioasa ce mai pateste si de aceasta data Lizzy si cine o mai salveaza desii am o vaga banuiala ca va fii ALex ca de obicei. Pai cam ata am mentionat cam tot cu o mica exceptie am uitat sa iti spun ca te-ai imbunatatit foarte mult fata de primul capitol :D ok pai cam ata bye bye (astept next-ul si nu uita sa ma anunti si daca nu las com la un capitol nu inseamna ca nu il citesc ci ca nu am timp dar voi lasa promit :* )
Multumesc de comentarii :*. Maine luati-va pastila de inima, daca aveti nevoie de asa ceva (Doamne fereste! :-s). Enjoy! >:D<


Capitolul XXVIII

Vocea tatalui meu imi zgaraie creierul, in timp ce caut disperata o cale de a iesi de aici. Intrebarea e urmatoarea: cum am ajuns in locul asta?
Sa spunem doar ca nu a fost o decizie prea inspirata sa conduc cu un brat ranit, motiv pentru care am facut un accident de circulatie in genul celui suferit de Ken, doar ca aici nu era vorba despre o inscenare. Am fost data la stiri si domnul Williams, la curent cu noutatile, m-a revendicat de la spital, anuntand totodata ca “schizofrenica” a fost gasita si ca toata lumea poate dormi linistita noaptea. Ce erou, domnule, ce om!
De doua zile mimez faptul ca sunt adormita, doar ca sa nu aud tot ce are de spus. Bratul drept, rupt acum, ma doare teribil, la fel si glezna luxata. Dar ceea ce ma doare cel mai mult este orgoliul. Am fost salvata de omul pe care il detest si acum sunt blocata in casa lui. Il pot auzi cum vorbeste la telefon cu mama, cum ii spune ca voi fi pedepsita drastic si ca se va ocupa personal de gasirea unei clinici de psihiatrie cu paza speciala. Ca atare si prin urmare, spitalul de nebuni scrie pe mine! Nu ma pot imagina din nou in acel loc, alaturi de oameni a caror unic scop in viata este sa supravietuiasca pana a doua zi, in acea inchisoare a durerii, fizice si psihice de-o potriva.
Am fost deposedata de telefonul mobil si de orice alt obiect personal. Toata lumea de la baza incearca sa ma scape cum poate, dar casa e inconjurata de bodyguarzi, care sunt si la usa, in numar de patru. Ma gasesc la etajul doi, geamul are gratii si e pazit cu camere de supraveghere si alarme. Ce sa-i faci, doar sunt o “schizofrenica agresiva”!
Stau intinsa in pat, stergandu-mi stangace lacrimile, incercand sa gasesc o cale de a scapa din camera asta mare si roz. Perfuzia din mana stanga ma jeneaza la fiecare miscare, iar pijamaua asta e prea larga pentru mine. Ma gandesc la triumful tatalui meu, la victoria lui nesperata in fata mea, si imi vine sa urlu si sa distrug intreaga casa(palat, mai bine zis). Dar nu pot. Trebuie sa evadez in liniste, fara sa fiu observata. Alarma de la geam si membrele ranite sunt singurele mele probleme. Probleme mari, prea mari pentru starea mea. Nu am dormit de cand sunt aici. Nici n-am tinut sirul zilelor, pierduta printre amintiri care mai de care mai urate.
Inchid ochii, auzindu-l pe doctor intrand, insotit de domnul Williams.
- Astazi trebuie sa se trezeasca. Zgaraieturile de la mana dreapta incep sa se vindece. Din cate mi-am dat seama, au fost cauzate probabil in timpul caderii de care mi-ati spus.
- Si despre care nu trebuie sa se afle nimic. Din pacate, un delicvent e inca liber. Cat despre iubita mea fiica, sper doar sa se trezeasca mai repede, ca sa o pot privi in ochi si sa-i spun cat o iubesc.
Omul asta merita un Nobel pentru minciuna. Ma iubeste la fel cum il iubesc si eu, sunt sigura. Astept sa iasa, abtinandu-mi cu greu o exclamatie deloc bucuratoare la adresa asa- zisului meu parinte. Mi-a facut fratele, scumpul meu fratior delicvent. E singura mea ruda adevarata, pe care o iubesc. Si cand te gandesti ca as putea sa nu-l mai vad niciodata… Nu! N-am sa las asta sa se intample. Avem atatea de discutat, atatea detalii de descoperit impreuna.
Ma ridic in picioare, incercand sa trec peste durerea pe care o simt la glezna. Merg la geam, analizand sansele de a scapa. In fata este un parc imens, unde ma pot ascunde lejer si, dupa cate am vazut, locul asta se afla la vreo treizeci de minute de liceu. Unde mai pui pauzele cauzate de luxatie… Ah, ma voi descurca eu cumva.
Deschid repede fereastra, strivind alarma inainte sa apuce sa sune. Rup grilajul si fac cu mana camerei de supraveghere, sarind. Isi vor da seama de absenta mea in cateva minute, asa ca nu am timp de pierdut. Ma ascund dupa o arcada, pentru a nu fi vazuta de gardieni apoi, intr-un moment de neatentie din partea lor, ma furisez dupa unul din copacii parcului.
Piciorul ma doare ingrozitor, la fel si mana. Saritura m-a solicitat enorm, dar trebuie sa mai rezist putin. Ma misc incet, incercand sa nu atrag atentia nimanui. Dupa o ora de mers prin ploaie, vad cladirea liceului, sobra si intunecata. Trec cu usurinta de gardian si merg in bine cunoscuta clasa, unde dau buzna fara a ma anunta, gata sa alunec datorita baltii de apa pe care o las in urma mea.
- Sal’tare, amici.
Fetele uimite ale tuturor imi dau un sentiment de mandrie. Zambetele care apar imediat ma fac sa zambesc la randul meu. Merg la Eric, luand cheia de la motocicleta apoi, dupa o clipa de gandire, il trag de mana afara din clasa, sub privirile socate ale profesoarei, care nu stie cum sa reactioneze.
- Bravo, ma. Noi planuim cum sa te scoatem de acolo si acum iesi singura.
Ma imbratiseaza protector, sarutandu-mi parul ud, inconjurandu-ma cu bratele sale reci, care acum imi par atat de calde…
- Am nevoie sa ma duci acasa. Nu prea pot conduce, adaug, aratandu-i mana si picorul in ghips.
Este ciudat cum am ajuns sa numesc baza de antrenament casa. Dar nu imi pare rau, pentru ca acasa sunt prietenii mei, care mi-au devenit familie. Dupa calculele mele intreaga zona va fi plina de politisti in cateva minute, acesta fiind singurul loc din oras unde pot merge. Ma urc in spatele prietenului meu – din nou, suna foarte ciudat – si raman tacuta intregul drum. Ajunsi in siguranta in fata muntelui, ma gandesc cat de abil a scapat Eric de toate patrulele de politie, ocolind cum a stiut mai bine. Intram, parcand motocicleta langa o alta, albastra.
- Asta e noua ta motocicleta pe care nu ai voie sa o conduci pana nu-ti revii complet, ma informeaza.
Pornesc pe holurile intunecate spre biroul domnului Arnolds, care ma priveste uimit, lasandu-si ochelarii sa cada pe nasul carn.
- Dragute pijamale.
Mda, omul asta vede doar hainele. Ii explic ca toata suflarea Angliei ma va vrea curand si ca trebuie sa raman ascunsa cat mai bine, pana cand se vor lasa pagubasi. Imi expune punctul sau de vedere, apoi ma intreaba ce s-a intamplat intre mine si antrenor.
- Stiti ca am evadat de la ora acum cateva zile din cauza minunatului meu tata. Ei bine, cred ca a vrut sa-i dau socoteala, asa ca m-a tras nu tocmai usor dupa el, lasandu-mi niste urme de toata frumusetea. A fost atat de nepoliticos incat i-am spus cateva, dupa care m-am pomenit cu o palma de toata frumusetea, continui, aratand spre obrazul inca vanat. Iar Alex, ca un gentleman ce este, i-a intors mangaierea domnului in cauza. Cam asta e tot.
- Aha…
Se gandeste intens la ceva, asa ca decid sa-l parasesc, indreptandu-ma spre camera mea. Tremur tot drumul, apa uscandu-se pe mine si oferindu-mi fiori reci. Il gasesc pe Michael intins pe jos, inconjurat de zeci de schite ale casei domnului Williams, incercand sa caute unghiul mort al unei camere de supraveghere. Ma aplec incet in spatele lui si scot un “Bau!” strident si copilaros. Se intoarce si, fara alte cuvinte, ma imbratiseaza. Cam puternic, pentru ca ma face sa scot un tipat slab, datorat bratului, apoi sa inchid ochii, lasandu-ma in bratele lui, care imi striga speriat numele de cateva ori. Nu reactionez, dar cand aud un “Lizzie!” spart, indrug in barba:
- Sunt aici, nu mai racniti.
Am auzit un oftat urmat de alte trei si am ghicit ca din nou imi pusesem prietenii pe jar. Am intredeschis ochii destul cat sa-l vad pe Alex ridicandu-ma grijuliu si ducandu-ma pe canapeaua transformata brusc in pat dublu. Si vai, ce moale e! Ma acopar cu patura si adorm, fericita ca am scapat din casa groazei.
Buna :* Multumesc de anunt.
Interesant capitol, dar parca nu m-a socat la fel de mult precum celelalte. Bine, sunt si cam adormita, data fiind ora la care comentez, deci s-ar putea sa fie si asta.
Actiunea mi s-a parut putin cam grabita si parca nici la capitolul descriere nu ai fost chiar atat de buna ca in alte capitole. Adica, mi se pare ca nu prea i-ai descris sentimentele :| Ar fi putut intra foarte multe aici. De la tatal ei care se considera mare erou pentru ca o gasise in mod accidental si pana la intoarcerea ei acasa. Parca ai fi putut mai mult. Daca nu altceva ai fi putut insista mai mult pe starea ei de enervare, avand in vedere tot ce i s-a intamplat.
Cu dialogul stai bine, se vede ca l-ai folosit doar cand ai avut nevoie de el.
Greseli parca nu am vazut, dar nici nu am fost foarte atenta. Oricum cred ca nu sunt.
A, da, sa nu uit. Atunci cand tatal ei a spus ca o iubeste. Eu tind sa cred ca mintea, dar daca a vorbit serios atunci lucrurile vor deveni si mai interesante. Cred.
Pai, cam atat. Astept nextul sa vad la ce te-ai referit cu acea pastila de inima :-?
Doamne Iarta-ma, pe unde naiba am mai umblat si eu...
VAi de capul meu... cat de mult am intaziat...
Si atat de multe lucruri interesante s-au intamplat...
Sper sa ma ierti ca n-am comentat, oricum lucrurile au devenit foarte faine.
Ma bucur pentru Lizzie ca si-a gasit fratele geaman, dar imi pare rau pentru ea ca s-a ales cu picioarul in ghips si cu mana lovita destul de rau... deci cu alte cuvinte a fost un accident, nu?
Oricum, pacat de motocicleta, chiar imi place culoarea rosia la ea...
Pai, lucrurile merg din ce in ce mai bine, asta-i sigur!
Si sper sa ma ierti ca am aparut si eu asa de tarziu...
Cand pui next-ul sa ma anunti! Si iti promit ca iti voi lasa un comentariu...

Ja ne :-h
Buna, din nou iti multumesc ca m-ai anuntat. Of doamne nu am avut dreptate Lizzy s-a salvat singura de data asta waw a avansat in grade de la victima la eroina si iar la victima e destul de ciudat sa te gandesti ca toti se chinuiau sa o salveze iar ea apare din senin in clasa de liceu teafara si cu cateva rani majore. Sincer la cum e Lizzy e foarte posibil sa mai intre in vreo incurcatura si pe deasupra cred ca se va alege ai cu o raceala frumoasa ca doara era uda learca ce naiba. Capitolul a fost amuzant (ptr mine cel putin) si sper ca si celalalt sa fie la fel deci astept next-ul si sa ma anunti bye bye.
Multumesc mult pentru comentarii! :*Am revenit cu un capitol din perspectiva lui Alex, Doamne-ajuta acum :)).
P.S.: Am folosit intentionat mai mult dialog.


Capitolul XXIX
(Alex)

A dat buzna in timpul orei de matematica, aproape sarind in mijlocul clasei. Fata asta! Eram cat pe-aci sa fac infarct, vazand-o cum arata. Prafuita, bandajata, obosita si plouata, plansa ca vai de ea. Un sentiment de mila mi-a incoltit in suflet. As fi vrut sa merg la ea, sa o imbratisez si sa o tin langa mine, sa o incalzesc si sa-i ofer siguranta. Pentru ca, vedeti voi, ea are un talent foarte special: intra mereu in bucluc. Trecand peste, ma bucuram enorm ca a reusit sa scape, incercarile noastre de a o salva nefiind atat de reusite. Ma simteam vinovat partial pentru tot ceea ce patise, doar eu sugerasem ideea de motocicleta pe post de cadou. Dar nu-mi inchipuiam ca va incerca sa o conduca avand mana ranita in halul ala.
E imprevizibila. Niciodata nu stii ce va face, cand va face si cum o va face. Eu, de exemplu, nu-mi puteam inchipui ca-l va face pe antrenor nenorocit. Bineinteles ca tipul, iute la nervi, a incercat sa o puna la respect. Dar nu in modul in care trebuia. N-am putut permite sa o vad asa. I-am tras una lui Andrew, si cred ca eram in stare sa-l iau la bataie de-a binelea. Dar m-am abtinut, pentru ea si numai pentru ea.
- Sal’tare, amici.
Era incurabila. Ma bufnea rasul, dar nu vroiam sa atrag atentia. Fratele ei nu mai poate veni dupa tot scandalul de acum cateva zile. M-a mirat enorm sa realizez ca Michael e geamanul ei, desi semanau perfect. E ciudat cum pot observa unele detalii marunte, iar chestiile evidente imi scapa. A mers la Eric si l-a tras afara, fara sa se sinchiseasca de profesoara care aproape se urcase pe catedra. Dupa, ora a decurs normal, toti incercand sa ignore evenimentul. Ca nu ne-a iesit, asta e alta poveste.
Cum a sunat clopotelul, eu si Joanna ne-am tras unul pe altul pana la motocicleta mea, pornind spre baza. In fata liceului erau atatia politisti, care mai de care mai curiosi. De-abia am scapat de ei. Ma gandeam… o admir pe Jo pentru ca, desi banuieste ca nu simt nimic pentru ea, nu se crizeaza ca alte fete, desi are momentele ei de gelozie. E ca o buna prietena pentru mine, dar doar atat, desi in varianta oficiala suntem impreuna. N-am avut timp sa filozofez prea mult pe tema asta, pentru ca am ajuns. Aproape ne-am luat la intrecere catre camera, dorind sa o vedem mai repede si sa ne asiguram ca n-am avut vreo halucinatie ciudata.
Cand am intrat imaginea nu a fost tocmai placuta. Era inconstienta in bratele lui Michael, care gesticula disperat. M-am speriat de moarte, crezand ca i s-a intamplat ceva si, inconstient, am inceput si eu sa o strig, respirand sacadat. Parca mi-a venit inima la loc atunci cand a zis, cu jumatate de gura:
- Sunt aici, nu mai racniti.
Am luat-o din bratele fratelui sau, prea in ceata ca sa o poata ridica, si am dus-o pe canapea. Mare noroc ca se poate extinde! A tras patura peste ea si a adormit sub privirile noastre, asa sifonata cum era. Saraca mea Lizzie! Cine stie cum a reusit sa scape, ce i-or fi facut in casa aia? In sfarsit am sa pot dormi bine, fara grija ei. Dar mai sunt multe ore pana diseara.

***
Mda, m-am inselat complet cu somnul. Prea multe ganduri imi invadeaza capul, nu ma pot odihni. Ce simt eu pentru Lizzie, de fapt? Prietenie? Putin spus. Iubire? Prea mult. Si totusi… De fiecare data cand da de belea ii iau apararea in mod inconstient, fara sa ma gandesc inainte. Simt ca trebuie sa o protejez, sa o feresc de necazurile pe care le atrage ca un magnet. Dar tind sa cred, vreau din toata inima sa cred ca pentru mine nu e mai mult decat o amica, o fata micuta care are nevoie de noi ca sa-i aparam mereu spatele.
Pe Michael l-am trimis sa doarma la Jo, camera asta a devenit prea aglomerata. Privesc absent lumina data de veioza(suntem intr-un munte, prea mult intuneric), gandindu-ma la cum s-a purtat Andrew in ultimele zile. Nu mi-a aruncat nicio privire, nu s-a implicat deloc in crearea planurilor de salvare, nimic. Pe de alta parte, William a fost implicat trup si suflet, facand schema casei, cautand punctele slabe, analizand situatia in toate felurile posibile.
Gandurile imi sunt intrerupte de un strigat speriat.
- Alex!
Are cosmaruri de patru ore. Ma mir cum de Eric nu s-a trezit inca. De fapt, la cat e de obosit, il inteleg. Nici el n-a dormit mai mult ca mine, framantandu-se non-stop. Imi iau perna, miscandu-ma lenes pana in sufragerie. E ghemuita intr-un colt al patului, cu privirea pierduta, cu lacrimi mari udandu-i obrajii rozalii. Nu suport sa o vad asa. Lizzie trebuie sa fie vesela, nu sa planga pentru orice amarat de cosmar. Buclele aurii ii acopera ochii aceia albastrii, atat de frumosi. Daca ar fi sa vezi numai atat de la ea, te-ai indragosti inainte sa o cunosti. Atat de limpezi, mari si copilarosi, ca intreaga ei fiinta. Dar ce fac? Stau si ma holbez. Arunc perna langa ea, spunand pe un ton ce se vrea a fi obosit:
- Da-te mai incolo.
Ma priveste nedumerita, asa ca decid sa o lamuresc:
- Poate daca sta cineva cu tine nu mai ai cosmaruri la miezul noptii.
- Adica ce? Ma crezi asa fricoasa? Pleaca de-aici.
Tonul asta artagos ma exaspereaza. Ma trantesc alaturi de ea, acoperindu-mi ochii cu mainile si ii spun, indiferent:
- Plec daca-mi promiti ca nu mai tipi toata noaptea. Promiti?
Stiam ca e prea obosita ca sa stea treaza pana la rasarit, asa ca nu avea cum sa-mi promita nimic. S-a miscat putin, fixandu-ma cu o privire ucigatoare. Aproape ma bufneste rasul sa o vad asa, dar incerc sa ma abtin, inchizand ochii si prefacandu-ma adormit. De parca as putea sa dorm. Inca o noapte alba. Cum as putea sa ma odihnesc stiind-o asa mica si firava langa mine, ca o papusa de portelan? Ma las purtat de ganduri, fara sa realizez ca m-a cuprins cu bratele ei mici si fine, in somn. E asa draguta, asa delicata. Ii misc zulufii aurii, descoperindu-i fata linistita. Genele lungi, nasucul mic, buzele rosii, toate trasaturile ei sunt asa rafinate… E ca un tablou pictat de cel mai talentat desenator, iar eu… eu sunt un orb pe langa perfectiunea sa.
Nu inteleg cum pot rezista. Ii simt rasuflarea dulce, inima ce bate linistita, caldura trupului… Simt cum ma pierd pe sine, dar trebuie sa ma abtin. Fiecare bataie a inimii mele imi sopteste sa o sarut, sa o trezesc si sa-i spun ca o iubesc, ca sunt nebun dupa ea. Ma multumesc strangand-o la piept, cuprinzand-o cu bratele si sarutandu-i fruntea adormita.

***
Ea e scutita de liceu dupa incidentul ala, dar eu, Eric si Jo nu. Fratele meu trebuie sa se trezeasca in curand, si ce-o sa ma mai ia la intrebari… Nu imi pasa de el cat de vulpita, cu care am mai incurcat-o odata, tot datorita ingerasului blond de langa mine. Ma mir ca nu i-au crescut doua aripi mari, albe si pufoase. Nu am inchis un ochi toata noaptea, multumit ca macar ea doarme linistita. Am devenit imun la oboseala, cel putin asa cred. Ma ridic incet din pat, incercand sa nu o deranjez. Imi simt mana prinsa de o alta, micuta si alba.
- Mai stai…
Te pomenesti ca nu mai poate sa doarma fara mine! Ii explic ca nu pot, ca trebuie sa merg la liceu, dar nu ma asculta, asa ca imi reiau locul. Si cu, si fara cinci minute, ce se poate intampla? Ma cuprinde din nou cu bratele, ghemuindu-se ca o pisica langa mine. Din pacate, ea e pisica fratelui meu, iar eu am o vulpita.
Nu sunt asa de prost incat sa nu ma prind ca Lizzie nu simte nimic pentru Eric dar stiu ca, la fel ca mine, ea sta cu el in incercarea de a-l face fericit. Pacat ca nu e o actrita foarte buna. Dar fratele meu e asa indragostit ca nu observa, nu banuieste nimic. Poate ca e mai bine asa. Poate ca asa trebuie sa fie. Si, daca asa a fost scris, de ce sa intervenim noi? Ah, dar nu e deloc cinstit!
- Ce faci aici?
Exact ce imi lipsea mie acum. Una bucata geaman nedumerit cu banuieli stranii, la pachet. Cum sa-i explic ca iubirea vietii lui avea cosmaruri cu mine?
- Eu o pazesc pe asta mica, a tipat toata noaptea.
- Serios?
Deci tipul chiar nu auzise nimic. Tipic lui. Imi spune ca trebuie sa ne pregatim de plecare, dar ii explic starea mea de paralizie. Cedez in final, ridicandu-ma, dar sunt din nou oprit.
- Haide, Lizzie, trebuie sa plec.
Nu-mi da drumul. Ma uit exasperat la fratele meu, rugandu-l din priviri sa faca ceva. In camera intra Jo care ne priveste, doi bieti baieti contra unei fete pe jumatate adormite. E o lupta inegala. Zambeste o clipa apoi, dupa ce ne cere explicatii peste explicatii, se asaza langa frumoasa adormita.
- Da-i drumul, Liz.
- Nu.
Ma omoara fata asta. Problema e ca ma si strange a naibii de tare, ca altfel poate n-ar fi asa greu. Dupa alte stradanii esuate decid ca voi pleca, cu ea cu tot. Ma ridic, tragand-o dupa mine. Imi da drumul, facandu-ma sa rasuflu usurat, dar cand o privesc, linistea imi dispare. Incearca sa-si abtina lacrimile, dar nu reuseste, privindu-ma printre bobitele sarate de apa, ca un copil care nu a primit jucaria mult-dorita. Incerc sa ma apropii de ea, dar intra in sufragerie, ascunzandu-se dupa canapea. Ah, e prea de tot!
- Eric, Jo, plecati. Cred ca am sa chiulesc azi.
Arat cu capul spre locul unde sta Lizzie, facandu-i sa inteleaga ca nu o pot lasa asa. Ma asculta si parasesc apartamentul, lasandu-ne singuri. Ma urc pe canapea, uitandu-ma de sus la ea. E ghemuita cu mainile impreunate pe genunchi, cu capul sprijinit pe ele, plangand infundat. Ma asez langa ea, sperand ca ma va putea privi, ca sa stiu ce e de facut.
Ochii ei albastrii ma fixeaza, mari si tristi, impovarati de lacrimi. Nu o inteleg, dar trebuie, stiu ca trebuie sa o inveselesc, sa n-o mai vad trista. Imi aduc aminte ca acum cateva zile mi-a sarit in spate si mi-a zis sa nu mai fiu suparat, pentru ca asa are ea chef. M-a facut sa zambesc inconstient, la fel cum fac de fiecare data cand o vad. In situatia asta nu stiu cum sa reactionez, ce sa-i fac sa nu mai planga asa. Pentru ca simt ca mi se rupe inima vazand-o, si stiu ca e numai vina mea, ceea ce nu-mi ajuta constiinta.
- Gata, gata, iarta-ma, imi pare rau, gata…
Orice as incerca sa spun, tot un “gata” si un “imi pare rau” ar iesi. Ma priveste cu aceeasi fata trista, asa ca imi caut niste cuvinte mai potrivite. Imi amintesc ce obisnuia Eric sa-mi spuna cand intram in bucluc, adica in fiecare zi: “ Vorbeste din inima, frate. Zi tot.”.
- Loveste-ma, bate-ma, impusca-ma, injura-ma, fa tot ceea ce crezi de cuviinta, dar te rog, te implor nu mai plange, Lizzie. Te rog. Daca nu te opresti ma tare tem ca ma vei face si pe mine sa plang, ceea ce ar fi prea straniu…
Ce am putut sa spun?! Fata asta e mai puternica decat noi toti la un loc, mai cu seama ca de doi ani nimeni n-a mai gaurit in halul ala peretii locului astuia. Dar ma refer mai degraba la puterea ei interioara, curajul ei, demnitatea… Si sa o vad plangand, sa simt cum calitatile ei se retrag lasand loc unor lacrimi, asta ma depaseste. Ochii ei mariti de uimire asteapta parca o explicatie pentru ce am zis. Explicatie pe care nu o am. Am vorbit din inima si atat. Un zambet micut ii apare pe fata. Isi sterge cu grija obrajii rosii.
- Sunt o proasta. Si stii ce e mai rau? Ce ma distruge mai tare? Nenorocitul ala de vis m-a indus intr-o eroare totala.
Acum se jigneste singura. Sunt curios ce e mai rau de atat, asa ca o las sa continue:
- Nu pot sa-i iubesc, Alex. Nici pe Eric, nici pe Will. Desi amandoi merita asta. Dar nu pot, pur si simplu nu pot. Si stii de ce?
William? Ce vrea sa zica? Oh, sa nu-mi spui ca si el i-a zis ca o iubeste. Toti au curajul asta acum, nu-i asa? Toti mai putin unul. Vocea ei tremurata ascunde o lupta interioara, un zbucium nestiut decat de ea. Las curiozitatea sa ma manevreze, incurajand-o sa continue.
- De ce?
Sunt prea curios ca sa ma pot abtine. Vreau sa deslusesc acest mister, sa inteleg in sfarsit cine i-a pus stapanire pe inima, ce fel de sentimente ascunde. Tace o clipa, apoi isi muta privirea si murmura stins:
- Nu conteaza…
- Ba da.
- Ba nu.
- Ei haide, m-ai facut curios si acum ma lasi in aer?
- Vrei sa stii? Tu chiar vrei sa stii? Pentru ca eu nu cred ca vrei sa stii.
Repeta faptul ca n-as vrea sa stiu de parca ar fi vreun mare secret. Si poate chiar era, pentru ea. Am rostit un “Da!” hotarat, dorind sa vad ce a facut-o sa ezite atat pe ea, care e mereu asa indrazneata. Poate nu vrea sa-mi spuna pentru ca stie ca ma va rani sau poate crede ca nu as putea intelege. Doua lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji. Urasc sa o vad asa. Daca as sti din cauza cui plange, l-as omori pe nemernic. A oftat prelung, soptind:
- Esti cel mai ciudat, neatent, insensibil si total idiot baiat pe care il stiu. Si atunci… de ce m-am indragostit de tine?
A inchis ochii si a continuat sa planga, intorcandu-se cu spatele la mine. Sunt blocat. Lizzie chiar a spus asta? Nu stiu ce ma uimeste mai tare: ca a zis asa ceva sau ca sunt in culmea fericirii pentru ca am auzit-o. Deci eu sunt nemernicul ala. As imbratisa-o acum, i-as spune ca si eu simt exact la fel, dar nu merge asa. Daca nu ar fi cu fratele meu geaman si eu nu as fi cu prietena ei cea mai buna, poate ar exista o sansa, una mica. Ratiunea imi zice ca ceea ce urmeaza sa fac e gresit, dar inima imi tipa ca e bine, ca trebuie sa o fac. Inchid ochii, asteptand calmul pe care stiu prea bine ca nu-l pot recapata.
- Cand trebuie sa-i spui unei persoane ce o iubesti?
- Inainte sa ii spuna altcineva.
- Eu sunt un intarziat. Te iubesc.
Scurt si la obiect, cum trebuia sa fie din prima zi, de prima data cand am vazut-o si cand am simtit ca nu mai pot sta departe de ea, fara sa-i aud vocea, fara sa-i vad ochii. Ar fi trebuit sa i-o spun atunci. Si poate lucrurile ar fi decurs altfel. Am incercat, m-am gandit chiar si in vis cum sa-i destainui micul meu mare secret. Dar apoi, dupa ce Eric mi-a zis ce simte pentru ea, am stiut ca timpul trecuse si ca era mult prea tarziu. Am incercat sa ma resemnez, sa trec peste pur si simplu. N-am reusit. Si, vazand-o in acea zi cum plange de nervi, de ciuda, de tristete si de toate celelalte, nu m-am putut abtine, dandu-i un sarut. Aveam sa-l pastrez doar pentru mine, ascuns, ca un cadou nepretuit. Pentru ca asa era ea, toata fiinta ei. Un cadou divin, pe care probabil nu-l merit.
O cuprind cu bratele, lasandu-ma vrajit de parfumul ei, de parul moale si de pielea alba si fina. Ii aud bataile inimii, dese si regulate, ii simt fiecare tresarire cauzata de un suspin, ii vad tremurul usor al corpului; stiu ca o iubesc. Si ca as face orice pentru ea, pentru aceasta fetita care, desi pare vulnerabila si speriata, ascunde in interior o luptatoare, o persoana care nu se lasa calcata in picioare de destin.
Persoana care mi-a luat inima si a incuiat-o undeva, unde sa fie in siguranta, unde sa fie doar a ei. Persoana care ma face sa ma simt oribil, pentru ca ea e asa perfecta iar eu… eu sunt doar eu. Persoana al carei ras imi da curaj, ma face sa ma simt viu. Lizzie a mea.
Am ajuns, gata sa comentez tot ce imi iese in cale :))
Capitol din perspectiva lui Alex :> Bun asa. Asta a fost primul meu gand. Acum sa-ti spun ce am gandit dupa ce am terminat de citit capitolul: No way!!! What the...?! :-O
Mda, hai sa trecem la subiect ca altfel nu stiu unde o sa ajung :-"
Deci, asta a fost cel mai bun si mai perfect capitol al tau yet! Vorbesc cat se poate de serios. Sa nu te mai aud ca te plangi vreodata ca nu te pricepi la un anumit lucru ca ma supar.
Deci:
- actiunea nu a fost grabita, ci a fost exact asa cum trebuie sa fie
- descrierea, foarte buna, m-ai uimit. Nu cred ca am ce sa-ti reprosez la acest capitol
- dialog, nu mi s-a parut mult, iar avand in vedere cata descriere a existat pot spune ca e suficient. Si apoi, nu a fost nici sec sau mai stiu eu cum.
- greseli, nu am vazut nici macar una, cat de mica
Acum ca am scapat de chestia asta pot sa incep sa aberez aiurea pe aici :))
Am inteles de ce ai spus de pastila de inima la capitolul precedent. Capitolul asta a fost de-a dreptul soc! Nu mi-as fi putut inchipui asa ceva.
Pe de alta parte, am avut dreptate cand ziceam ca Alex o place pe Lizzy \:D/ Yessss!!! \:D/
A fost cred si cel mai lung capitol al tau de pana acum. Iar la sfarsit eram ceva de genul: O_O deja s-a terminat? Nu mi-a venit sa cred. La cat de tupeist e baiatul asta nu a avut curaj sa...
Deci, ca sa nu incep sa zic aiureli, ma opresc aici. Felicitari pentru acest capitol absolut minunat si sublim si cum mai vrei tu, dar sa nu ti se urce la cap ca dupaia te lasi pe o ureche :))
Buna, e dragut ca ai pus un capitol din perspectiva lui Alex asa vad si eu cum o considera el chiar daca stiu ca o iubeste. Intr-un fel e dragut gestul lui Lizzy de a se ascunde ca un copil dupa canapea dar totusi e prea cpilaresc.Ce stiu eu e ca atunci cand iubesti mai multe persoane sfarsesti prin a le pierde pe amandoua dar de multe ori chiar si atunci cand iubesti doar o persoana risti sa o pierzi eu una stiu ce inseamna deci eu ii doresc lui Lizzy sa se grabeasca si sa aiba grija ce face sa in dragoste razboiul e permis dar urmarile le tragi dupa si tare ma tem ca la Lizzy va iesii urat. Pai cred ca te-am cam bagat in ceata dar sper ca ai inteles totusi. si partea importanta e ca mi-a placut si ca astept next. Bye bye si spor la scris.