Ce carte citesti acum?

Teh...cand tot scrii postari atat de mari, ai si tu un pic grija la exprimarea de Mojo Jojo. Just saying.

Eu mai am cam 130 de pagini din primul volum din A song of Ice and Fire de George R.R. Martin, adica din Game of Thrones. Am citit-o in etape largi avand in vedere ca povestea ia avant rapid si continua doar sa creasca in intensitate pe masura ce citesti.
E meritul deplin al autorului ca pastreaza un pas excelent pentru asa o poveste. Alterneaza actiunea cu momentele de liniste, iar intrigile politice reusesc sa fie interesante prin momentele lor de climax care adesea vin complet pe neasteptate.

Trebuie sa recunosc c-am avut niste reticiente inainte de a ma apuca de aceasta carte. In principal din pricina celor care nu reusesc sa tina pentru ei faptul ca Martin omoara personaje, lasand impresia ca acestea cad precum mustele. Ceea ce nu este absolut deloc adevarat. Pe masura ce am citit am descoperit ca fiecare personaj e vulnerabil si poate muri oricand, incheindu-se rolul sau...DAR asta nu inseamna ca vedem morti de la un capitol la altul, ci doar ca autorul exprima foarte bine fragilitatea vietii umane.

Lectura e destul de usoara, n-am nici o plangere la capitolul asta. Ca orice autor ce scrie o serie mare in prima carte nu prea a avut timp sa se lase dominat de cele mai proaste instincte. Ceea ce sper c-are sa continue si in cartile viitoare. Am lasat comanda acum cam o saptamana si pentru volumul urmator si numai bine pana ajunge am sa termin asta si probabil am sa iau o pauza sa citesc ceva mai lejer. Ma uit eu prin listele de aici si probabil aleg ceva ce pare a fi mai la moda acum.

Am terminat săptămâna trecută "Pink Floyd în roșu" (Mari Michele) dat fiind faptul că am începute vreo câteva cărți bune și-am zis c-ar fi cazul să le termin. Momentan mă aflu la "Discursul asupra metodei" al lui Descartes și la "Cronica Păsării-Arc" a lui Murakami.

"Pink Floyd în roșu" am găsit-o plăcută, date fiind informațiile legate de Pink Floyd cu o oarecare bază ancorată-n realitate (puține, totuși) și ușurică de trecut prin ea. Ca și biografie a trupei, destul de interesantă, altminteri nimic alambicat/complex.

În ce-l privește pe Descartes, m-am apucat acum câteva zile de un eseu și m-am gândit să mai trec o dată prin carte pentru câteva trimiteri (asta și faptul că aveam pur și simplu chef s-o recitesc), iar despre Murakami nu-i mare lucru de zis: mi s-a făcut poftă de ceva ușurel de lecturat dar nu neapărat lipsit de profunzimi. Cum terminasem și 1Q84 (II) săptămâna trecută, n-aveam dispoziția necesară pentru nimic care să necesite un efort intelectual, nici o reconsiderare prea serioasă asupra poziției față de mine. Simțeam nevoia de ceva simpluț și impersonal.

Nimic altceva, cred, de adăugat. "Discurs Asupra Metodei" l-am găsit interesant și mi-a plăcut și la prima lectură, și, aidoma primei lecturi, mi-a oferit teme de aprofundat/reflecție și la a doua.

Am terminat Game of Thrones si acum sunt cam pe la jumatatea cartii City of Bones de Casandra Clare, din seria Mortal Instruments (fapt din care imi pare idioata traducerea titlului seriei, avand in vedere ca "Instrumente mortale" are o cu totul alta conotatie decat "Instrumente muritoare" si ofera o cu totul alta perspectiva atunci cand pui mana pe o carte din serie...ma rog).

Cand am zis ca vreau ceva mult mai lejer dupa opera lui George R.R. Martin nici c-as fi putut nimeri mai bine. Daca asta e prima carte a autoarei...cum naiba a trecut de editori eu nu-mi dau seama. Poate sunt cu totii insetati dupa "the next big thing" de au fost in stare sa lase orice sa treaca. Zeci de repetitii absolut enervante (primele pagini m-au dus la exasperare cu al ei "the blue haired boy") si daca ar fi fost taiate toata bucatile de dialog care ziceau "I am not a child" cartea ar fi fost probabil mai scurta cu o mie de cuvinte.

Urmeaza apoi inconsistentele logice ale cartii care ma lasa masca adesea. Povestea e cica in secolul curent, cu iPod-uri si alte dracovenii...si totusi, dupa un dialog care zicea in principal "Da, informatia asta DEOSEBIT DE IMPORTANTA PENTRU VIITORUL UMANITATII trebuie sa ajunga de urgenta la urechile capeteniilor noastre"...si a doua zi trimite o scrisoare...Serios? Inteleg dorinta autoarei de a prinde acel aer old-school care l-a avut Harry Potter dar ea evident nu intelege de ce acolo o smecherie de asta a functionat. Toata seria aia era High Fantasy unde personajele paraseau lumea noastra si se afundau intr-una complet fantastica, complet noua pentru ei, cu REGULI INTERNE PROPRII. De asta acolo J.K. Rowling putea sa faca ce vrea, sa introduca si chinchile zburatoare daca ar fi dorit...era lumea ei, cu regulile ei. Pe cand Casandra Clare ramane in universul nostru cu cateva adaugiri, deci Low Fantasy, in care totusi regulile realitatii noastre se aplica. Fara o explicatie acolo de completare faza asta cu "Am trimis o scrisoare pentru informatiile asta incredibil de importante" in comparatie cu a da un telefon sau un email (ca nah, e secolul 21, century of the fruit bat and all that) pica ca o idiotenie crasa. Cum a trecut asta de un editor serios...iar nu-mi dau seama.

Si apoi vine personajul principal in sine, care ma face efectiv sa urlu. Scunda, fara sani (si FOARTE constienta de treaba asta, dupa cum tine autoarea sa mentioneze), roscata, pistruiata si impiedicata...nu-i asa ca-ti vine s-o mananci c-o lingurita? Numai bine ca e scunda, ca mai oricine din carte sa-i poata ciufuli parul iar ea sa se ratoiasca ca nu e copil.
Si ca sa fie complet tabloul asta, mai e si TIMIDA cica (dupa cum zice la inceput) dar pe parcurs sare la oricine ii intinde o mana de ajutor, se intelege cu oricine, are momente de gelozie crunte...da...e timida. Conform ghidului calatorului spatial poate, care n-a vazut in viata lui o fiinta umana.

Sunt atatea chestii care ar putea fi bune in cartea asta...si insa nu sunt fiindca autoarea nu pare sa-si fi dat interesul in altceva in afara de a-i transforma pe Jace si Simon in urmatoarele bomboane pentru audienta adolescentina care nu stie sa diferentieze o gaura neagra de o personalitate umana.
Cartea e scrisa intr-un stil absolut amator, nu are suflet pana acum, nu are absolut nici o identitate proprie (mda...vanatori dintr-o societate secreta care ucid demoni si alte fiinte fantastice...riiight) si preia elemente dintr-o mie de alte surse (nu ma intelegeti gresit, nu e NIMIC in neregula cu asta...doar ca nu face NIMIC interesant cu respectivele elemente). Sunt la jumate acum dar sincer nu vad cum s-ar putea ridica dupa asta.
Ar deveni oare Clary un personaj puternic caracterizat ulterior care sa se comporte ca o fiinta umana complexa, in locul unei adolescente lipsite de o personalitate definita? Ma indoiesc.
Ar oferi ceva mai interesant decat drame adolescentine (OH MY GOD, THAT GIRL'S LOOKING AT MY SIMON, WHOM I'VE FRIENDZONED FOR YEARS! MUST KILL!) obositoare pentru care eu n-am avut rabdare in propria mea adolescenta? Iarasi, ma indoiesc.

Nu stiu...poate in ceea ce tine de asa ceva a fost ridicata mult prea sus stacheta pentru mine odata ce am citit Neverwhere a lui Neil Gaiman. Acelasi concept al unei lumi ascunse noua si o intreaga clasa sociala ascunsa, plus o romanta simpatica acolo...dar tratate cu umor si grija incat la final a iesit ceva bun.

Robin Hood scrisa de Henry Gilbert [hmm, pe nepotul lui Scarlet il cheama Gilbert ].
Am luat aceasta carte din biblioteca scolii, fiindca Frankenstein nu puteam (facea inventarul), asa ca m-am multumit cu ea ca oricum ma atresese inca din ultimul semestru al clasei a saptea (anul trecut). Dar ma gandeam ca e de copil pentru ca era la acel... raion. Insa ma bucur ca am luat-o. Totul e bine descris, nu impopotanat, multe personaje (majoritatea le tin minte, dar la unele ma incurc), limbaj adecvat si cam tot ce ar trebui sa aiba o carte de genul sau oricare alta carte. Stim despre Robin Hood ca lua de la bogati si dadea la saraci, dar nu stim (daca nu citim cartea sau vedem filmul -nici nu stiam ca exista vreunul- sau de la cineva care a citit sau vazut sau auzit -) ca el ii invita pe bogati, le dadea un festin regesc, apoi ii trimitea pe cai inapoi dupa ce le lua dijma.
Chiar nu stiu ce sa mai zic despre aceasta carte... Inafara de faptul ca in pauza dinaintea orei de fizica, vineri, imi dadeam cu caietul in cap din cauza gandurile perverse... Robin Hood x Micul John (de doi metri) si/sau Robin Hood x Hugo Cel Negru (mdaaaaaaa~, Robin -sau Robert- fiind uke-ul ._.).
[adresarile dintre ei cateodata ma dadeau pe spate, la propiu; dragutule, iubitule, dragule... eu eram *nosebleed*]
Am si plans atunci cand fratele lui Will Arcasul isi privea fratele mai mic cum urma sa fie spanzurat... si mai plansesem tot prin paginiile alea...

Am terminat de curând Emma de Jane Austen. Nici nu mai ţin minte exact cum am ajuns să citesc acest roman. Cei drept, era printre singurele romane scrise de J. Austen pe care nu îl citisem şi având în vedere că mi-a căzut în mână am zis why not?
Acum, revenind la carte. Hm, de obicei sunt o mare admiratoare a literaturii clasice dar nu pot spune că acest roman al lui Austen mi-a satisfăcut aşteptările. Povestea este relativ interesantă. Pe scurt, Emma Woodhouse trăieşte alături de tatăl său, un bătrân capricios şi greu de mulţumit *în opinia mea*, se împrieteneşte cu Harriet, căreia începe să-i caute un soţ, care consideră Emma că ar fi potrivit pentru ea.
Anumite personaje şi aici mă refer în special la Emma mi s-au părut oarecum superficiale. Sub masca unei politeţi şi a unor maniere aparent impecabile, mi se părea a fi cam ipocrită şi răsfăţată. Ţinând cont doar de propriile păreri şi de multe ori implicându-se prea mult în treburile celorlalţi. Nu se sfia să ‘bârfească’ anumite persoane, împreună cu prietena ei Harriet -care are un caracter prea slab şi e prea uşor influenţabilă, genul de prietenă de care se pare că Emma nu se putea despărţi- . Well, Harriet era prea naivă iar Emma credea întotdeauna că ştie ce sentimente au oamenii şi nu prea vedea adevărul care era chiar sub nasul ei.
So, Emma nu a fost una din preferatele mele, chiar dacă este eroina. Mă aşteptam ca relaţiile ei amoroase să fie ceva mai speciale dar nu a fost aşa. En fine, sfârşitul a fost cam plat... M-am bucurat pentru că Harriet a revenit la vechea ei pasiune şi totul s-a rezolvat şi pentru domnişoara Taylor * personaj care mi-a plăcut prin felul ei reţinut de-a fi şi simplitatea sa. * Cât despre Emma, well mă aşteptam să i se deschidă ochii. Nu a fost ceva ’surprinzător’ şi aici mă refer la căsătoria ei. Gata, nu mai fac spoilere.

Acum, citesc Scribul thailandez de David Young, carte găsită prin biblioteca mamei. Azi m-am apucat şi momentan am citit vreo optzeci- nouăzeci de pagini. E o carte uşoară, genul comercial dar este în regulă pentru plictiseala acută de care am suferit în ultimul timp.
Acţiunea se petrece în Bangkok, în Thailanda ( unde şi autorul trăieşte), iar personajul principal este un fel de pierde vară, Henry Russel care pentru a-şi continua existenţa scrie scrisori în engleză pentru dansatoarele de noapte din Bangkok. Acest scrib de ocazie le scrie clienţilor naivi, aşa zişii farangi -străinii-, scrisori pline de minciuni pentru a le trimite fetelor bani, banii fiind împărţiţi în mod egal.
So, sunt scene foarte funny, autorul nu are un stil extraordinar dar sunt personaje şi întâmplări care descriu într-un mod foarte realist viaţa din Oraşul Îngerilor. Nu am mari aşteptări, dar e oke. O lectură uşoară.

Xoxo, Gum.

Bine ca mai vine Cyber pe aici cu cateva titluri fantasy/SF ca altfel ma simteam in minoritate ( nu ca noi doi impreuna n-am fi, dar ca idee ).

Pe langa cartile pentru facultate care se ocupa cu economia/geopolitica/drepul/finatele internationale si alte chestii la fel de frumoase, citesc The Curious Case of the Clockwork Man, urmatoarea carte din seria Burton & Swinburne de Mark Hodder. Nu ma asteptam ca prima sa imi placa asa de mult, insa am devenit mare fana a autorului. Cartea a doua a inceput in forta, Burton este la fel de antisocial ca si in prima carte iar Swinburne compenseaza pentru asta prin personalitatea sa de copil excitat de orice chestie curioasa.

Presimt ca o sa imi placa si cartea asta la fel de mult ca prima, si presimt ca o sa am o noua serie favorita, o data ce va aparea si cartea a 3-a din ea. De asemenea, Hodder m-a facut sa imi descopar pasiunea ascunsa pentru Steampunk.

Dap, aparent nu prea vedem lume sa zica ceva de genurile respective mai des pe aici, desi s-a insinuat ca mai sunt ceva fani ascunsi.

Am terminat cu City of Bones. Neimpresionanta in mare parte, macar pe partea a doua s-a mai revendicat oarecum, desi cam tot marele twist a fost vizibil de la mii de kilometri. Nu m-a surprins, nu m-a impresionat si in mare nici nu m-a prea enervat...mi-a fost in cele din urma complet indiferenta.
Oricum infinit mai putin ofensiva decat a fost Twilight (da, gasesc usor sa trag paralele intre acestea...se simt influente). Ca si acolo insa...continuarile nu ma atrag absolut deloc.

Cat inca astept sa soseasca urmatoarele carti din seria Malazan si A song of Ice and Fire, am inceput azi inca o carte SF scrisa de un autor german, Wolfgang Hohlbein, si anume Charity - O femeie in Space Force. Am citit doar putin din ea pana acum si pe moment imi pare o lucrare SF tipica perioadei in care a fost scrisa (anii '80-'90 daca nu ma insel), cu eroi in spatiu si extraterestrii care au caracteristici de insecte care ataca umanitatea.
Deci un pic de SF un picut mai generic pentru mine, dar nici pe departe neapreciat. Din pacate oricine a facut traducerea la Cuibul de dincolo de umbra a lui Pestriniero aparent i-a dat sfaturi celei ce a tradus cartea asta caci e infecta din punctul asta de vedere. Aproape la fel de rau pe cat a fost Stapanul Inelelor la Rao.
Ma rog...se intelege iar cartea in sine e scurta. Nu cred c-are sa ma deranjeze prea mult pe parcurs.

....de când nu am mai trecut pe aici.

Despre Franţa, Emil Cioran
Am citit-o jumate pe la şcoală şi jumate acasă. Mi-a plăcut foarte mult; nu am citit nimic până acum de Emil Cioran, dar îmi doream de ceva vreme să fac acest lucru. Cartea este cuprinsă în mai multe secvenţe tip eseu, să zicem, căci ar fi cam ciudat să o numesc un eseu, pur şi simplu, o voi numit o carte compusă din fragmente de tip eseu.
Oricum ar fi, este foarte interesantă - îmi place modul în care este transpusă Franţa, cu accentul bine conturat asupra decadenţei Franţei şi toată "mărirea" ei din punctul de vedere al lui Emil Cioran - asupra anumitor aspecte nu am putut să nu fiu de acord, deşi prin alte anumite pasaje am fost uşor reticentă, căci nu împrtăşeam total aceeaşi părere cu scriitorul, chiar dacă am apreciat părerea acestuia şi pasiunea/înflăcărarea cu care a scris paginile respective.
Prefaţa, de asemenea, a fost foarte interesantă şi mă bucur că am citit-o - nu mai ţin minte autorul ce a scris prefaţa... îmi pare rău că i-am uitat numele, în orice caz, mi-a plăcut maniera în care a descris cărţulia lui Cioran şi anumite alte referinţe.
O lectură extrem de plăcută.
5/5


Am terminat, în final, după nu știu câtă vreme, The portrait of a lady de Henry James. Chiar dacă am stat atât de multă vreme să o lecturez - bine, în paralel am mai terminat și alte cărți în această vreme, bineînțeles, pot admite faptul că mi-a plăcut nu mult, ci foarte mult. În principal, mi-a plăcut stilul - mi se pare o carte foarte bine scrisă, impecabil scrisă cu niște personaje interesant structurate și chiar complex redate, aș zice eu și cu o acțiune la fel de interesantă și, într-un anumit punct, enigmatică precum și personajele ce o înfăptuiesc. Sfârșitul cărții, trebuie să admit, m-a aruncat în ceață - unde? nu știu deloc exact. ”Just you wait, Goodwood!, îi spune Henrietta Stackpole domnului Caspar Goodwood în ultimele rânduri ale cărții. Ei bine, just you wait what? presupun că este interpretabil și prin acesta se înțelege un final deschis în care și prin care cititorul își poate imagina orice dorește acesta -a cum nu am citit un comentariu asupra cărții ca să pot comenta mai mult decât propria mea viziune asupra sfârșitului și cărții în general.... în orice caz, consider opera destul de enigmatică și totodată tipică - doi termeni contradictorii, dacă-mi este permis. Henry Jamers are un stil aparte și mi-a plăcut foarte mult modul în care a expus, în care a descris și cum a decurs, practic, firul nbarativ - cred că orice se poate spune despre această carte, numai că nu ar fi bine scrisă. Pur și simplu îți dai seama încă din primele rânduri cât de bine este scrisă și te atrage tocmai prin descrieri, prin personaje, prin structură, adică prin stilul autorului care merge chiar mai departe decât propria operă. Cred că în principal acest lucru mi-a plăcut la Portretul unei doamne, stilul - chiar mai mult decât acțiunea în sine și poate, într-un anumit punct, chiar mai mult decât personajele sale - și acum mai am viziuni cu Ralph Touchet with his hands in his pockets-descriere absolut epică și mirifică și funny prin repetitivitatea sa - am adorat-o, se subânțelege. I-am dat 4/5 pe goodreads. Nu aș putea da un motiv pentru care nu i-am dat 5/5 ci 4/5, mai mult decât acela că așa am simțit că este corect față de mine și de carte. Mi-a plăcut foarte, foarte, foarte mult, dar nu într-atât încât să îi dau 5/5 - ceea ce nu scade deloc cartea în ochii mei.

Copilăria de J. M. Coetzee - este o cărticică despre... copilărie. De fapt, am înțeles că este o trilogie: Boyhood, Youth și... încă ceva, pentru că de fapt nu știu titlul și eu oricum am citit-o doar pe prima și tradusă în limba română. Chiar și așa, mi-a plăcut traducerea și cărticica a fost cât se poate de simpatică. Aș zice, de fapt, că este o cărticică tipică despre copilărie care a reușit să îmi pătrundă, în anumită măsură, în suflet - asta pentru că m-a făcut să îmi amintesc anumite detalii ale propriei mele copilării, să zicem și în plus este foarte simpatic scrisă și relatată - mi-a plăcut mult, deși nu am citit-o în original și se spune că prin traducere se pierd multe, chiar și așa, chiar am apreciat-o și m-a destins cum nu se poate mai mult, mai ales că o parte am și lecturat-o pe la școală, cu nervii roși de unele și altele circumstanțe, a reușit să îmi redea, sau chiar să îmi ofere, o bucățică de armonie de care aveam nevoie. Foarte plăcută cărticica. 4/5 pe goodreads.

Eneida de Vergilius, cu traducerea lui Eugen Lovinescu.
O să sune cât se poate de rău, dar nu am citi Iliada lui Homer, nici Divina comedie a lui Dante - și totuși, am citit Eneida lui Vergilius și mi-a plăcut nespus - bine, nespus este un termen vag și prea infinit pentru a putea fi atribuit în totalitate. Și totuși, mi-au plăcut pasajele, notele de subsol și chiar și traducerea - nu am citit-o în versuri, ci povestirea și probabil că ar trebui să o citesc și în versuri într-un moment sau altul al vieții mele, dar momentan sunt mulțumită cu ipostaza povestirii, destul de frumos redată după părerea mea. Probabil că nu are rost să comentez unele-și-altele despre carte în sine, dat fiind că este cunoscută, dacă nu citită și subiectul este doar preluat și redat într-o manieră mai subiectivă de către Vergilius. Ce mi-a plăcut? greu de spus - pentru că am simțit un fel de încântare febrilă cititnd-o, și totodată e greu să o consideri o capodoperă, de fapt e greu să o consideri orice.... e pur și simplu Eneida și mi se pare că este singura etichetă pe care am putea să i-o dăm: Eneida lui Vergilius. Și prin asta afirm, desigur, că mi-a plăcut tare mult. Una din ipostazele mele favorite a fost aceea când Mercur se coboară la Eneas pentru a-i aminti de soarta ce i-a fost hărăzită, capitolul înclinat Didonei, descrierea Camilei, coborârea în Infern și ”participarea” zeilor la ”marea luptă”. Mi-a plăcut foarte mult. 4/5 pe goodreads - nu am dat 5/5 pentru că e totuși povestirea și nu originalul și mi s-ar părea c-ar duce spre blasfemie.

Cine suntem de Dan Puric am terminat-o astăzi la școală, deși o începusem de ieri, nu am reușit să o termin din cauza oboselii și am mai rămas cu vreo 20 de pagini pe care le-am rupt - adică, le-am citit - la o anumită oră. În orice caz, mi-a plăcut și m-am decis să citesc toate cele trei cărți ale lui Puric, mai am ”Despre omul frumos” pe care deja am împrumutat-o de la doamna profesoară de latină. În orice caz, mi-e greu să îmi dau cu părerea asupra cărții pentru că pe de o parte, mi-a plăcut foarte mult, pe de altă parte, i-am dat 4/5 pe goodreads, în timp ce cărții ”Fii demn!” i-am dat 5/5. Există anumite particularități în această carte ce sunt ori prea personajele/subiective ori prea ortodexe/și deci, mă depășesc. Am iubit maniera înc are Puric a descris ceea ce simte el față de poporul român cu toate referirile pe care le-a făcut, chiar și cele - sau poate în special acelea - ce au avut legătură cu religia, cu creștin-ortodoxismul. Totuși, a existat un anumit ton ce deși nu încerca neapărat să se impună, tindea să ”corupă”, un ton atât de subiectiv încât nu doar că generaliza, ci atrăgea printr-un fel de impuls ce dădea la o parte ”bunul simț literar”, obiectivitatea spre propriul său subiectivism. De fapt, doar acum îmi dau seama ce m-a deranjat la cartea lui Puric, deși cel puțin teoretic am fost de acord cu tot ceea ce am găsit în carte, m-a deranjat faptul că nu a arătat altă soluție, că nu admite altă părere, că deși este subiectiv, s-a închis în propria lui opinie. Dar eu fac parte dintr-această nouă generație, deprimantă și deprimată, călcată-n picioare până la refuz de propria persoană și societate, de idealuri, de gânduri, de cele care tot există în societatea noastră și în ființa noastră de astăzi - da, eu, ca individ, vreau variante, vreau libertatea de a gândi, vreau să greșesc în cadrul propriului meu popor și poate că nu pot să pricep neapărat și practic ideile lui Puric... mi-e greu să le cred, mi-e greu - ca individ - să mă încred în optimismul și ușurința prin care Puric descrie toate acele lucruri în cartea lui - poate din această pricină sunt ușorreticentă cu privire la această carte. Am avut senzația, după ce am citit, că e prea ușor, prea frumos să fie adevărat, prea mult optimism - și totuși, cred și îl iubesc pe Dumnezeu, și asta mi-a și plăcut și-mi place la Puric, pe lângă ideile lui absolut geniale.



_
Momentan citesc Viața ca o pradă de Marin Preda

Eu momentan citesc "Iubim" de Octav Dessila. Am primit-o de Crăciun (da, ruşine mie că nu am terminat să o citesc până acum) de la persoana care se ocupă de educarea mea pe latura de literatură. Oricum, a spus că este o carte despre iubire, văzută pe atunci din punctul de vedere a unei tinere şi că este destul de potrivită pentru vârsta mea.
Cartea este o triologie. Până acum am citit două volume. Pot să spun că această carte are de toate, dar absolut de toate! Are şi puţină comedie, deşi mai puţină. Totuşi, are unele părţi mai nasoale şi pe care le-am înţeles destul de greu. A fost o carte foarte interesantă, deoarece au fost prezentate toate transformările unei persoane de-a lungul vieţii şi depinzând de stările emoţionale. De-asemenea, se arată şi ce poate face anturajul dintr-un om. Este o carte din care ai destul de învăţat.
Totuşi, are şi nişte părţi îngrozitoare. La sfârşitul celui de-al doilea volum este o scenă chiar foarte urâtă şi tristă, la care aproape am plâns. O să mă apuc cât de curând şi de cel de-al treilea volum. Sunt foarte curioasă să văd ce o să se întâmple în continuare...

Placut era in liceu sa citesc si eu in pauze. Muzica in casti, cartea in brate, totul era excelent si parca aveam randamanet mai bun. La fel si-n facultate...chiar imi lipseste genul asta de citit de 10-15 minute.
Macar inca am cele 20-30 de pagini inainte de culcare ca obicei bun.

Eu-s cam gata cu o treime din The great hunt, a doua carte din seria The wheel of time, de Robert Jordan. Am o sumbra presimtire ca unele dintre elementele cartii asteia au sa devina omniprezente in restul seriei (avand in vedere cat s-a lungit autorul de la cele 7 cate erau initial planificate, pana la 14, ultima urmand sa fie lansata de Brandon Sanderson). Astfel nu pot sa zic ca intr-o serie atat de mare ma entuziasmeaza ideea de a avea personaje care au sa se planga constant de propriul lor in propriul destin, sa nu mai zic de razboiul infernal dintre sexe (chestie cu care n-am rabdare in cele mai bune cazuri, iar aici e de-a dreptul dus la extrem).
Robert Jordan a fost un prozator excelent. Lucrarea lui e bogata in detaliu vivid despre lumea sa, in detaliu despre organizarea acestei lumi (glosarul de la final ajuta mult, avand in vedere ca prima carte am citit-o anul trecut pe vremea asta) iar personajele sale au deja ceva adancime care-mi face placere s-o explorez. Din pacate deja se vede, destul de devreme in serie, ca multe lucruri se vor misca destul de greu in poveste deoarece el petrece foarte mult timp detaliindu-si lumea, si astfel se simte ca bate un pic pasul pe loc.

CyBeR a scris (04.02.2012 19:51) ↗:

Placut era in liceu sa citesc si eu in pauze. Muzica in casti, cartea in brate, totul era excelent si parca aveam randamanet mai bun. La fel si-n facultate...chiar imi lipseste genul asta de citit de 10-15 minute.
Macar inca am cele 20-30 de pagini inainte de culcare ca obicei bun.

Cred că asta am ajuns să apreciez cel mai tare la școală - mai ales când se întâmplă să nu fac vreo oră și stau să citesc în bancă; e foarte plăcut - și e plăcut și când scoți cartea pe sub bancă și mai furi câteva pagini la vreo oră care nu te interesează și profesorul, nefiind de acord, dar nevrând nici să îți descurajeze cititul, o lasă mai moale cu observațiile... -probabil că o să-mi fie dor de liceu din punctul ăsta de vedere; dar am fost un pic off topic.

Revenind!
....m-am apucat ieri de citit Viața ca o pradă de Marin Preda și astăzi am terminat-o. Mi-a plăcut foarte mult. Simțeam încă de pe când am citit Cel mai iubit dintre pământeni și Moromeții (în special primul volum) că există o conexiune între mine și acest scriitor- normal, o legătură pur platoică la nivelul imaginației mele prea întinse și distorsionate totodată. Chiar și așa, această idee mi-a fost pe deplin satisfăcută și confirmată, tot la nivelul propriului meu creier, prin această lectură. Putem, sau pot considera cartea o notă autobiografică, în fond... asta și este!

Mi-a plăcut modul simplist în care a fost scrisă, pentru că tocmai acest stil îi conferă... autenticitate. M-am simțit foarte aproape de autor în timp ce am lecturat cartea și de abia mă puteam opri la câteva rânduri - nu pentru că ar fi genul de lectură plină de suspans care te face să te întrebi la fiecare pas ”și-apoi...ce?” ci mai degrabă din pricina unui sentiment pur subiectiv.... m-am regăsit în unele ipostaze/a se citi gânduri și sentimente de-ale lui Marin Preda și m-am simțit pe rând mică și gigantică... apoi iar mică. E impropriu spus ”m-a marcat cartea și ceea ce am găsit în ea”, aș zice mai degrabă că ”m-a atins scriitorul”, oricât de ciudat și neverosimil ar suna acest lucru - așa simt. Cărții i-am dat 4/5 pe goodreads și mi-a plăcut enorm fiecare detaliu găsit acolo; totodată, m-a făcut să înțeleg mai bine Moromeții, să îl înțeleg mai bine pe Ilie Moromete, dar mai cu seamă pe Niculae Moromete din cel de-al doilea volum și tot - absolut tot ceea ce am găsit între paginile acestei cărți, mi-a plăcut foarte mult.

Endgame, Samuel Beckett- este piesa de teatru pe care tocmai am terminat-o de lecturat. Am citit-o în engleză, online și este tema pe care oam pentru ora de literatură universală de marți - de fapt, nu am mai citit o piesă de teatru de ceva vreme și chiar îmi era dor, deși aș fi optat -dacă ar fi fost o alegere de moment - pentru niște teatru din literatura rusă, căci nu am mai citit de la Cehov încoace nimic din literatura rusă și mi s-a făcut foarte dor, parcă au trecut secole de când am lecturat așa ceva. În orice caz, revenind la această piesă de teatru... sunt destul de reținută în ceea ce o privește. I-am dat 3/5 pe goodreads, fără a avea un motiv anume pentru aceasta. Pur și simplu mi-a plăcut, pe o parte, iar pe de altă parte... greu de explicat. Pur și simplu nu îmi dau seama dacă menține și are, în esență, un ton serios sau pur și simplu este o glumă... un endgame ce ar trebui să mă amuze prin ironia și prin tragismul său. De fapt, terminând de citit acest... Endgame, am avut un sentiment tare apăsător în sufletul meu. M-a deprimat piesa aceasta în aceeași vreme în care m-a și amuzat. Mi se pare de-un amuzament negru -și poate că e doar o părere eronată, și oricum personală. Mi-ar fi plăcut să văd piesa jucată - cred că ar fi fost foarte interesantă.

Am terminat astăzi Omul este un mare fazan pe lume, de Herta Müller, carte pe care am citit-o doar din pura curiozitate de a încerca să descifrez de ce i s-a acordat premiul Nobel. În orice caz, nu pot să afirm că m-a impresionat lectura, și nici că ar putea să reprezinte o carte de referință pentru liberatură. Fraze/propoziții scurte, metafore plastice și imagini suprarealiste -> tot timpul am avut impresia că ceva esențial lipsește, că, de fapt, deși imaginea șocantă pe care cartea se vrea a o întruchipa rămâne un adevăr care nu poate avea niciun efect asupra mea.
Desigur, ideea cărții, auto-exilarea și degradarea perpetuă, emigrarea, înstrăinarea este una nu doar interesantă, ci și o temă recurentă, astfel încât nu pot să pun la îndoială tema, ci metoda de execuție/conținutul.

Ar fi alte câteva lucruri de spus/dezbătut, însă cum nu îmi place să scriu recenzii despre cărți, prefer acestor recenzii discuții (cine dorește să dezbată cartea e invitatul meu).

Există o idee interesantă și care mi-a plăcut în romanul doamnei, și anume "un nou început ridicat pe o „împărtăşanie” fără „spovedanie”. Asta este o temă de aprofundat.

Acum că am terminat Omul este un mare fazan pe lume, voi începe Marele Gatsby, de Francis Scott Fitzgerald, sau Bătrânul și marea (Ernest Hemingway).

Momentan citesc "Legendele si miturile Greciei antice"; inca n-am terminat-o, sunt pe la jumatate, dar m-a fascinat total. Mi se pare foarte interesant totul, pentru ca lecturareaa acestei carti te transpune intr-o lume foarte veche si iti dezvolta foarte mult imaginatia. Are mai multe parti: incepe cu zeii, apoi eroii si mai pe urma continua cu scrierile unor filozofi greci. Deocamdata sunt la eroi. Foarte interesant este si faptul ca de la denumirea multor zeitati sau personaje mitologice provin unele denumiri de obiecte sau fenomene naturale. De exemplu: de la muritoarea Arahne, care s-a luat la intrecere cu zeita Atena la tesut si a fost invinsa si blestemata de aceasta provine denumirea arahnidelor (paianjenii), sau de la nimfa Echo, care era blestemata de Hera sa nu poata vorbi cu propriile cuvinte, ci doar sa imita ultimele cuvinte ale altor persoane provine ecoul, sau denumirea de "eolian" vine de la zeul vantului, Eol, si multe altele.
O recomand tuturor pentru ca, pe langa faptul ca este o carte clasica si arhicunoscuta, aflii multe lucruri pe care poate nu le stiai si iti capteaza atentia intr-un mod placut.

Momentan citesc, and I kid you not, Vampire Academy, primul volum. Ca un sumar ar reactiilor mele din primele 30 de pagini: "da am inteles ca e super hot, putem sa trecem mai departe?", "da am inteles ca ati fugit, putem sa trecem mai departe?", "evident ca era printesa si ultima din neamul ei", "evident ca era frumoasa ca soarele rasare si ca era si timida si calma si de toate", si lista poate continua.

Rose este o incompetenta si jumatate, iar daca nu compenseaza pentru prostiile care le face probabil o sa ajunga unul din personajele cele mai displacute de mine ( no one tops Bella though ), iar Lissa este o fata fara personalitate, nu prea zice nimic, o urmareste pe Rose peste tot, like a lost puppy, si pare sa nu poata gandi pentru ea. Dimitri, pe partea cealalta, este baiatul care trebuie sa il ai in genul asta de opera, numai ca sa fie si cineva sexy pe acolo si sa ii dea un prilej autoarei sa foloseasca acel cuvant de minim 10 ori in cateva paragrafe...ok hai pe pagina, sa nu exagerez. Singurul personaj care imi place din cartea asta pana acum este directoarea pentru ca este singura care da dovada ca are materie cenusie in cap si actioneaza ca atare. The rest have a bad case of utter stupid.

De când am trecut ultima dată pe aici am mai citit așa:

Waiting for Godot - de Samuel Becket, tot o piesă de teatru care mi-a plăcut ceva mai mult decât Endgame, deși ambele sunt foarte drăguțe.
Despre Omul Frumos - Dan Puric, ce mi-a plăcut mult, cu excepția notei exagerate de subiectivism.
Jurnalul secret al Laurei Palmer -Jennifer Lynch, cea mai ”bolnavă” carte pe care am citit-o până la momentul actual; am mai citit eu cărți în genul acesta, dar asta le-a întrecut prin toate cu... imaginația prea bogată; cartea în sine, dă idei. Dar mi-a plăcut.
În curte la Dionis - Mircea Eliade; de fapt, un volum de nuvele, printre care și ”În curte la Dionis”, cel mai mult mi-a plăcut asta, plus ”Tinerețe fără de tinerețe” și ”Uniforme de general”, deși toate cele 7 nuvele, căci atâtea cuprinde volumul, au fost foarte frumoase.
Numele trandafirului - Umberto Eco, o carte ...inteligentă, să zicem, foarte interesantă și care pur și simplu cred că este un ”must read”, ca să zic așa. Nu am avut destule steluțe pe goodreads ca să o notez, mi-a plăcut enorm.

Și-aseară am citit o cărțulie pe net numită ”Christiane” de un anume Georges Andre Quiniou, am citit-o pentru că aveam chef de o lectură în franceză și nu a fost cine știe ce, deși povestea în sine avea potențial, lectura nu a fost challenging în niciun sens, deși pot zice că a fost okay din simplul fapt că am citit-o în franceză și a cam început să îmi placă această limbă, mai ales de când am început să am un oarecare vocabular anemic și să nu trebuiască să consult dicționarul la fiecare două cuvinte. I-am dat 2 stele pe goodreads mai mult pentru faptul că a fost citită în franceză, să fiu sinceră și pentru anumite replici și o anumită replică în special unde zicea ceva de genul că femeile-s femei, și bărbații bărbați, în contextul înșelatului. A fost... okay, at some point, doar o lectură ușoară cu care să îți pierzi timpul, poate relaxantă, într-un anumit punct, depinde de gusturi.


Momentan... uhm... nu citesc nimic - dar situația se schimbă de mâine când o să împrumut The curious case of Benjamin Button.

Uhm... M-am apucat ieri de Persuasiune de Jane Austen şi am terminat-o azi, pe seară. Pot spune că mi-a plăcut, mai ales că e de dragoste şi e scrisă de una dintre scriitorii mei preferaţi. Ideea în sine a fost foarte drăguţă şi la unele fragmente aproape îmi smulgeam părul din cap şi strigam cât mă ţineau plămânii: "Spune-i! Spune-i!" A fost o carte relaxantă, pe gustul meu, având în vedere şi timpul scurt în care am citit-o. Mi-ar fi plăcut mai multe momente de suspans şi de confesiuni. Dar mi-a plăcut la nebunie, până la urmă de-asta şi sunt o romantică, ca să citesc cărţi de dragoste. A fost modalitatea ideală să-mi petrec duminica.
Şi de mâine cred că mă apuc de Emma, tot de Jane Austen.

Ce bine ma simt acu c-am terminat cu Despre omul frumos a lui Dan Puric. Dau un copy paste direct la opinia mea postata mai devreme pe Goodreads.

Intr-un fel ma simt aproape prost sa dau acestei carti doar o stea cand undeva in sinea mea consider c-ar merita doua. Dar pentru cele cateva capitole scurte care nu m-au infuriat nu consider ca trebuie sa fac o asa concesie.
Aici am avut o carte care a pornit cu o premiza ce mie mi-a placut enorm: un autor ce arata ca-i totusi bine sa fii roman, un autor ce nu ne mai da de pamant ci se uita si la partea placuta a tarisoarei noastre dragi.
O laie!
Cand Dan Puric nu era prea ocupat sa-si faca reclama siesi si altor carti ale sale, sau cand nu era prea ocupat sa-si denigreze opozantii, ne serveste o lunga prelegere despre valorile crestine, ajungand nu doar sa lege valorile multor alti artisti de credinta ortodoxa (ceea ce eu gasesc ca fiind dezgustator cand lucrari despre OM si valorile UMANE sunt rastalmacite ca fiind despre Dumnezeu din nou, negandu-i omului simplu orice valoare doar fiindca preasfantul e mai presus).
Un alt intelept ce neaga valorile altora si le impune pe ale sale (orice ar zice editorul la final, o asa atitudine nu este una de PROPUNERE ci de IMPUNERE).

Am crezut ca intreaga carte va fi in vena primului capitol, o imagine pictata frumos asupra acestei tari, o imagine a lucrurilor care trebuie sa le sarbatorim. Sunt de acord, sincer sunt, sa apreciem martirii, sa apreciem valorile nemuritoare si sa pastram spiritul national viu. Dar nu sunt de acord ca aceste lucruri sa mi se zica ca sunt necesare printr-o prisma obsesiv crestina, fara directie sau voce proprie in cea mai mare parte (cartea are atat de multe citate si atat de multe interpretari ciudate a unor opere diverse incat pe drum nici n-am reusit sa-mi fac o imagine asupra a cine se vrea a fi Dan Puric in aceasta carte...in afara de zelot).

Una dintre cele mai crunte dezamagiri literare ale mele si e regretabil. Inteleg atractia pentru unii cititori, simpatizez chiar...dar pe mine cartea a reusit doar sa ma infurie. Nu apreciez narcisismul si cu atat mai mult pe cei ce indraznesc sa ne spuna cum sa gandim sub masca denuntarii celor ce fac asta deja.

O risipa de bani.

Una dintre rarele dati cand m-a infuriat o lectura. Presupun ca asta poate fi in avantajul cartii, sa reuseasca sa extraga din cititor orice fel de reactie. M-am mai enervat asa doar la Bantuitii lui Chuck Palahniuk si cred ca la Twilight a lui Stephenie Meyer. Nu compar cartile, puneti furcile jos, zic doar de reactii.

Acum mi-am extras din biblioteca The strange affair of Spring-Heeled Jack a lui Mark Hodder (ca tot ii facea DiZ reclama pe aici pe undeva) si am zis sa ma relaxez cu un pic de steam-punk.
Desi se vede ca e o lucrare debutanta, dupa primele 100 si ceva de pagini nu pot zice ca sunt multe chestii care ma supara citind. Bineinteles nu-mi prea place faptul ca autorul pica in capcana multor altora care scriu SF (si subgenurile sale): incearca sa-si prezinte lumea prea mult. Nu mi-a placut asta in Ringworld a lui Larry Niven, nu-mi place nici aici - mai ales ca autorul tine sa prezinte fiecare mecanism mai interesant al sau, ca si cum ar zice "Priviti! Priviti ce am conceput!" - . Mi-e doar un pic peste mana, nu as clasa asta ca o bila neagra pentru carte.

E interesant totusi ca-i a doua carte in care intalnesc ca personaj principal pe exploratorul Sir Francis Burton, prima fiind To you scattered bodies go de Philip José Farmer. E o personalitate interesanta asa ca-mi place sa dau din nou de el. O sa fie interesant pe parcurs sa vad cum au interpretat acesti autori acest personaj si unde/cum se aseama/deosebesc.

Well, in urma cu ceva timp, sau "de curand" m-am apucat de Suflete Damnate de catre Yrsa Sigurdardottir (dragute numele astea islandeze). Zic "de curand" fiindca nu citesc prea repede (mereu ma distrag alte chestii si ma enerveaza acest fapt). Pana acum mi se pare in regula, desi sunt genul ce iubeste detectivii batrani, ursuzi, cu umor sec, inteligenti si de genul masculin. Totusi, aceasta Thora, care e avocat, banuiesc ca e o persoana capabila de un caz cu niste "fantome". Imi imaginez deja finalul, ca in multe filme cand apare ceva, genul o fantoma in departare, sau isi pune o intrebare la final, careia nu ii gaseste raspuns. M-a atras ceea ce scria mai jos pe coperta; "Un roman bantuit de fantome". Si titlul pare abstract, deasemena. Inceputul, cu o fetita ce a fost ingropata in pamant... sau nu stiu cum sa ma exprim. Momentan, cu exceptia unei autopsii nu s-au intamplat prea multe. Dar, abia astept sa continui cartea, pentru a afla finalul. Banuiesc ca nu te va lasa in ceata, desi nu stiu de ce. Sau poate finalul va fi abstract?

Psycho XD

Momentan citesc "13 la cina", de Agatha Christie. Nu am mai citit de mult si imi doream o lectura usoara, fara descrieri ample, complicate, ceva care sa ma tina in suspans si sa ma faca sa doresc sa citesc cat mai mult. Imi lipsea asta. Nu am apucat sa citesc prea mult din ea, dar, din moment ce trebuie sa stau acasa pe perioada nederminata (pe motiv de rubeola) ma gandesc ca o sa am timp suficient sa o termin. Pana acum e destul de captivanta, Poirot trebuie sa o ajute pe actrita Jane Wilkinson sa divorteze, dar descopera niste chestii ciudate pe acolo si stiu ca sotul lui Jane o sa moara (din titlul original al cartii). Abia astept sa vad cum o sa se intample si pun pariu ca nu Jane e criminala. Ar fi prea simplu.

Am inceput să citesc trilogia ''Cercul Secret'' de L.J. Smith, mai exact de vineri 2, martie. Întâmplarea face ca să o văd la coleg'mea şi cum sunt mai curioasă am răsfoit puţin şi mi-a plăcut foarte mult. Numai din primul volum m-a atras ''Ritualul''. Acum trebuie să îmi cumpăr şi celelalte 2 volume.
În principal este vorba de o fată, Cassie, care se mută in New Salem cu mama ei şi acolo este atrasă de un grup de tineri care fac legea în acea zonă şi se descoperă ca ei nu sunt tocmai simpli adolescenţi, mai exact sunt vrăjitoare. Este iniţiată în sabatul vrăjitoarelor.
Se îndrăgosteşte de un tip, Adam, care este şi el în acel grup, dar surprinzător şi iubitul celei mai bune prietene a lui Cassie [Diana, conducătoarea sabatului]. Cassie renunţă la băiat de dragul Dianei şi îşi face un jurământ: Diana, Adam şi oricine altcineva nu vor afla niciodată. Însă nu e tocmai aşa. Adam află într-o seară, o săruta şi cică o iubeşte şi pe Diana, dar şi pe Cassie o.o, dar de dragul lui Diana amândoi renunţă şi fac un jurământ. Dacă nu îl respectă, cele patru elemente [apa, focul, pământul, aerul] se vor întoarce împotriva lor.
Faye, personajul negativ, află de acel incident şi o şantajează pe Cassie. Faye vrea puterea şi să conducă ea sabatul vrăjitoarelor, iar Cassie i se supune, pentru ca Diana să nu afle.

Eu aici m-am oprit, pentru că până aici a ajuns primul volum. Dar mor de curiozitate să văd ce se mai întâmplă. Sigur, mi-l cumpăr mâine sau dacă nu săptămâna asta :]].
E o carte foarte interesantă şi este a doua care îmi place aşa de mult.

Damn, de cand nu am mai dat pe aici, imi era chiar dor. Dar avand in vedere ca lately am citit numai chestii required for school, filosofie dintr-un mediu plin de paradoxuri care mi-ai facut creierul varza; mostly din cauza contradictiilor.
Anyway, acusica ma relaxez cu chick lit-uri, bineinteles, pentru ca mi-am pierdut abilitatea de a face sarcasmul sa sune cat de cat amuzant, si ce alt mod mai bun de a o recupera decat citind chick lit. Kiddin. Anyway momentan sunt foarte prinsa de "Dadacul", de Holly Peterson, care ma amuza la culme. Okay, nu e demolator de catchy, nici macar nu pot spune ca are elemente originale, insa modul autoarei de a etala problema e absolut fantastic. Romanul, e ca un sumar al elitei financiare a New York-ului, autoarea desi pretty cruel in descriere, are un stil aparte, care face all this cruelty sa para soft and funny.
Dialogul e putin lipsit de esenta, dar presupun ca tocmai asta era si ideea din moment ce, minunatele persoaneje sunt modelate conform realitatii- meaning that they lack any drop of essence. Of course, ca orice cititoare de sex feminin am ajuns sa il indragesc pe Peter- dadacul, pentru personalitatea lui. Autoarea chiar s-a jucat frumos cu el, avand in vedere seriozitatea care il invaluie, ascunsa dupa some sort of zid format din simtul umorului si cel practic-ceea ce il face, dupa American movies, a "real" person. [if you know what I mean]...
Anyway cam atat despre "Dadacul", trecem la urmatoarea...

Luand in considerare minunata mea pasiune pentru antologii, am pus mana pe a pretty interesting one, si anume "Zombies vs. Unicorns", scrisa by...all these modern authors cum ar fi Holly Black , Justine Larbalestier, Alaya Dawn Johnson, Maureen Johnson, Carrie Ryan, Scott Westerfeld, Meg Cabot, Garth Nix , Kathleen Duey, Margo Lanagan, Naomi Novik, Diana Peterfreund, Libba Bray , Cassandra Clare. [Okay le-am dat copy-paste, pentru ca parca, nu voiam sa ratez nici unul din cei care au contribuit la chestia asta.] Ci siguranta multi par cunoscuti avand in vedere their own individual works...si nu o sa ma apuc sa enumar pentru ca nu vreau sa am un comment godzillic again.
Okay, despre lucrare in sine. Nu am apucat sa citesc pana acum decat 2 dintre povestiri: “The Highest Justice” de Garth Nix si “Love Will Tear Us Apart” de Alaya Dawn Johnson. Okay, prima dintre ele, is some sort of old times, high treason...justice-making-unicorn shit. I enjoyed it so-so. Nu stiu de ce nu m-a prins deloc. Poate din cauza ca mi s-a parut putin ca undeveloped...scurta si lipsita de anumite detalii care sa ii dea gustul acela de good story. In ceea ce o priveste pe a doua, it was kinda enjoyable. I mean, pana la povestea respectiva nu am mai citit nimic de autoare and I liked it. Her style flows so easily. Thx God, nu a fost the typically teenage romance crap, a fost kinda creepy la inceput, pana m-am obisnuit cu ideea, dar mi-a placut cum a jonglat putin cu ideea de a schimba the drive of hunger cu dorinta , impreuna cu un strop din complexul lui Oedip.
Cam la asta se rezuma deocamdata what I'm currently reading. Cel mai probabil o sa mai trec pe aici, curand ^^

[/align]

Marele lant al fiintei. Istoria ideii de plenitudine de la Platon la Schelling de Arthur LOVEJOY.
Cartea nu face altceva decat sa continue si sa intareasca ideile pe care si le-a expus cu alte ocazii, mai cu seama "principiului plenitudinii" (adica acela ca tot ce e inzestrat cu autentica potentialitate capata la un moment dat existenta).

"Principiul plenitudinii Universului este strans legat cu principiul continuitatii regnurilor si speciilor si cu principiul ratiunii suficiente, conform caruia trebuie sa existe o ratiune pentru ca un lucru posibil sa capete existenta".

Cartea poate fi citita si ca un pachet de note conceptuale despre dumnezeu din perspectiva diferitelor epoci - fiind vorba despre treptele perfectiunii, de la fiinta cea mai simpla pană la Fiinta Suprema.
E interesant ca in lucrare sunt expresii ca "mai perfect", "cel mai perfect" (ma bucur ca traducatoarea le-a pastrat, in ciuda formei lor corecte). De asemenea, autorul a inventat/compus cuvinte, printr-o licenta inica "trans-mundanitate" (otherworldliness) si mundanitate (this-worldliness), in capitolul al 2, sau "uniformitarism" (uniformitarianisni) si diversitarism (diversitarianism).

Dintr-o dorinta avida de a-mi omor cativa neuroni m-am apucat de o alta serie de carti romance/fantasy numita Immortals after dark de Kresley Cole.
Autoarea scrie decent dar nu se deosebeste prin nimic de vesnicele romane de consum din genul romance. Sunt niste carti cu care sa iti mai treaca plictiseala deoarece sunt foarte usor de digerat si nu ai nevoie de foarte mult timp sa le rasfoiesti, desi ideile de baza ale fiecarei povesti sunt foarte interesante si fascinante. In 12 carti creaza o lume fantastica mult diferita de ceea ce am citit pana acum cu vampiri, varcolaci si alte asemenea creaturi ale noptii. Ofera niste noi viziuni asupra acestor creaturi.

Am terminat The Curious Case of the Clockwork man, o carte extraordinar de buna, urmatoarea din seria Burton & Swinburne de Mark Hodder, si inca ma chinui cu Academia vampirilor. Simt ca ma ia o durere de cap instanta cand ma pun sa citesc cartea aia, si nu pentru ca ar fi extraordinar de prost scrisa, nu, este doar prost scrisa, dar pentru ca nu mai suport sa citesc cum Rose il considera pe Dimitri sau care i-o mai fi numele, asa de "hot". Deja am citit asta si am inteles ca i s-au aprins calcaiele dupa baietas, nu trebuie sa imi bage pe gat chestia asta la fiecare pagina. De asemenea, m-am saturat sa citesc cat de neindreptatita se crede ea, care a facut asa decizii bune pana acum, demne de un lider de natiune care isi vrea tara in paragina. Offfff, si sunt de abia in primele 50 de pagini...o sa fie o lectura lunga si un rant si mai lung cand termin.