Am terminat ieri dimineata The Left Hand of God de Paul Hoffman si apoi m-am apucat de continuarea ei The Last Four Things. Sper sa apara si ultima carte din serie incurand
Seria este destul de interesanta. Nu stiu tocmai unde sa o incadrez. La un nivel superficial ar putea fi incadrata la "sword and sorcery". Problema este insa ca nu exista nici un fel de magie. Ar putea sa fie "alternative history" dar nivelul tehnologic este medieval pe cand anumiti termeni sunt cat se poate de moderni. Ar putea sa fie postapocaliptic dr nu exista nici o evidenta a apocalipsei. Personal tind spre a doua dar moneda folosita international in carti este dollarul si asta ma amuza de fiecare data cand citesc
Povestea se invarte in jurul personajului Cale si al ordinului sau religios. Religia cel mai clar prezentata in carte este una care se asamana cu cea crestina. In aceasta lume inchizitia este la orideanea zilei si razboiul religios este continuu. De aici Cale, initial un acolit pregatit pentru razboi incearca sa scape.
Acum doua zile am terminat Accidentul, de Mihail Sebastian, asa ca m-am apucat de Orasul cu salcami, pentru ca erau in acelasi volum. Ce pot sa spun, m-a impresionat Mihail Sebastian, mai ales ca nu auzisem inainte de el. Are un fel surprinzator de a scrie; nu ma asteptam sa descopar autori romani care sa-mi placa, poate pentru ca mereu am fost sufocata de aceleasi carti anoste pe care le citeam pentru scoala. In Orasul cu salcami, se prezinta, din cate am inteles, maturizarea unei fete de 15 ani, Adriana, care experimenteaza iubirea si viata in moduri noi si incepe sa traiasca altfel, constientizand ca nu mai este un copil. Nu am citit prea mult din ea, dar merge repede si sper sa o termin in doua zile. Accidentul m-a impresionat mai mult, mi-a mers direct la suflet pentru ca avea la baza o chestie care pe mine ma pune mereu pe ganduri: cum se poate schimba uneori viata in urma unei intamplari care te marcheaza, in urma unui accident ce pare la inceput nesemnificativ. Vietiile monotone si cazute in rutina ale Norei si lui Paul, se schimba atunci cand ea devine victima unui accident de tramvai, iar el o conduce acasa, insa nu e ultima data cand se intalnesc. Mi-a placut sincer si o recomand oricui are timp de citit cele 250 de pagini care o compun.
M-am apucat si eu sa mai raresc colectia de Orson Scott Card necitit din biblioteca, cu egala groaza si suspiciune. Card e unul dintre acei autori care au gafat atat de grav cu mine incat mi-e oarecum lehamite sa mai citesc ceva de el, dar pe care l-am cumparat in nestire la un moment dat bazandu-ma pe calitatile primei carti Ender.
Asadar, acum mi-am extras din colectie cartea Wyrm. De la primele pagini e evidenta auto satisfactia autorului in a scrie despre personaje supradotate intelectual si fizic. Scopul e servit de mijloace ca sa zic asa, dar parca cu fiecare pagina il am pe autor peste umar hlizindu-se ca apucatu' de propria lui istetime.
Trecand peste enervarea de genul asta, cartea in sine nu-i atat de proasta pana acum. Bine, nu-i proasta deloc desi sunt ceva bucati care ma irita - printre care un intreg moment pregatit un capitol intreg care pica deosebit de anticlimatic...s-ar putea sa fi fost voita treaba, sau nu, dar toata secventa pentru mine s-a incheiat cu un FASSSSSSSSSSSS! aproape auzibil -.
Altfel, fantasy cu un twist SF si delicios de bizara pe moment. Intr-un fel imi aminteste de ciudatenia lumii Dune si asta-i un mare punct pozitiv pentru carte.
Sa vad de acum cum merge mai departe, abia am trecut prin 100 si ceva de pagini.
Adica Semnul celor patru si Un studiu in rosu
Abia am gasit cartea, dupa ce am cautat si la biblioteca si peste tot. Din fericire am reusit sa le cumpar. Oricum, tinand cont de faptul ca ador legenda lui, am citit cartea la scoala, dintr-o rasuflare. Am ramas cu trei capitole pe care am fost nevoita sa le termin acasa.
Nici nu stiu cum sa descriu munca lui Sir Arthur Conan Doyle. Uimitoare, surprinzatoare intr-adevar. As putea folosi multe adjective dar nu ar fi de ajuns. Daca iti folosesti putin imaginatia, din descrierea pe care Dr Watson o face, iti poti da seama de geniul lui, de personalitatea lui extravaganta si in general, de modul lui de a fi. Ma surprinde faptul ca in noile versiuni cum ar fi BBC Sherlock, el ca personaj e mult mai...nesuferit sa spun asa. Cu toate acestea legenda lui Sherlock Holmes ar trebui sa fie cunoscuta de toata lumea.
Nunta in cer
Mircea Eliade e un scriitor extraordinar, fara doar si poate. Modul in care scrie, toate figurile de stil pe care le foloseste si mai ales cum vad personajele lui dragostea sunt uimitoare. E usor dar in acelasi timp e foarte greu sa iti dai seama ce vrea sa spuna sau sa intelegi sentimentele ce sunt expuse. E o carte subtire, totusi, lasa o amprenta. Dupa parerea mea, nimeni nu ar mai putea descrie o poveste de dragoste asa cum o face el, de fapt, o poveste la modul general.
A trebuit sa o citim pentru scoala dar oricand o poti reciti din placere sau pur si simplu pentru unicitatea ei.
Acum citesc "Fericire periculoasa" Jo Beverley. E destul de draguta si interesanta. Mi-a recomandat-o mama cand ziceam ca ma plictisesc. Cred ca e prima sau a doua carte de Jo Beverley pe care o citesc, deci nu pot zice prea multe despre autor -deobicei nu sunt atenta la autori-.
Povestea este destul de draguta, la fel si caracterele personajelor. Oricum, este o poveste "clasica" de dragoste, pe care as recomanda-o celor care au timp si nu stiu ce sa faca cu el.
Inainte de cartea de mai sus am citit "Inainte de furtuna" de Diane Chamberlain.
Este o carte care intradevar ma impresionat. Mister\drama\actiune, a avut din toate cate putin. Nu mi-as fi imaginat ca ma poate captiva atat de mult. Deobicei prefer romanele cu "povesti" de familie -nu mai stiu cum se numesc-. Si cele de dragoste\drama imi plac, dar este mai putin suspans.
Ma rog, recomand cartea cu mare placere, si sincer as mai citi-o o data, dar nu ar fi acelasi lucru stiind cine a dat foc biserici.
Romanul recurge in mare masura la stilul jurnalistic, personajele aflandu-se in Paris, in redactia unui post de radio ce-si propune sa asalteze masele cu stiri deloc diferite de cele ale altor posturi de radio. E scris la persoana intai si doreste sa transmita cititorilor faptul ca mass-media ajunge sa ii controleze, iar ei nu mai gandesc cu propriul creier. Visniec ii numeste pe acestia oameni-mlastina, oameni care sunt vesnic imbibati cu stiri despre crime, crize economice, sociale si mondene, ajungand, astfel, sa fie comparati cu o mlastina. Si in ce consta natura unei mlasrtini? In faptul ca stagneaza. Ceea ce Visniec doreste sa obtina de la cititorii sai este o deparazitare a creierului si capacitatea de a gandi singuri.
E un roman foarte bun din punctul meu de vedere, un roman care te face sa-ti ridici anumite semne de intrebare si sa decizi sa reduci din doza de tv, stiri, mondenitati si chiar cea de internet, pentru ca pana la urma pe internet se face cel mai mare trafic de informatie.
Recomand cartea tuturor celor care tin prea mult la creierul lor ca sa il lase in voia sortii sa fie spalat de ceea ce unii numesc informatii cu privire la soarta tarii/ lumii/ oamenilor/ ratonilor/ clebritatilor/ politicienilor/ oamenilor de afaceri/ etc etc etc.
Am văzut-o pe raftul unei librării şi fără ca măcar să citesc părerile criticilor de pe ultima copertă, am cumpărat-o. Marin Preda este unul dintre scriitorii, dacă nu chiar singurul scriitor, care îmi dau o stare indescriptibilă, inefabilă, pe care mă chinui să o pun în scris. Nici măcar nu ştiu dacă pot pentru că, deşi am citit cinci dintre romanele lui,Delirul este prima despre care vorbesc în scris. N-aş putea spune de ce Marin Preda mă fascinează în felul ăsta, de ce personajele lui mi se lipesc de suflet, dar cert este că de fiecare dată când am un roman de-al lui în mână e ca şi când urmează să mi se dezvăluie răspunsuri căutate dintotdeauna.
Am fost surprinsă să descopăr că în acest roman, neterminat de altfel, sunt reluate persoanjele din Moromeţii, dar într-o perioadă istorică mai cumplită, mai dificilă - în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Delirul nu este nici un roman istoric, deşi aproape trei sferturi din conţinutul lui vorbesc despre Hitler, Stalin, Anotnescu şi război. Preda inserează în paginile lui scene din viaţa acestor trei conducători, episoade din familiile lor care pentru un moment îi umanizează şi ne face să uităm de crimele îngrozitoare pe care le-au săvârşit. Delirul nu este un roman de dragoste, deşi în paginile lui, iubirea dintre Ştefan şi Luchi te duce de la extaz la agonie, la fel ca şi pe el. Dat fiind faptul că, din nefericire, autorul nu a mai apucat să finalizeze acest roman, rămânând posterităţii un singur volum din cele două preconizate, nu putem şti ce soartă a avut această poveste de dragoste, romanul întrerupându-se într-un moment în care planează incertitudinea. O ceaţă se aşterne astfel peste destinul lui Ştefan, dar şi peste parcursul ulterior al războiului. Delirul este un roman total, la fel ca şi Cel mai iubit dintre pământeni, de la acelaşi autor.
Dupa o tentativa nereusita de a citi Rusoaica de Gib Mihaiescu, am decis sa ma apuc de Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade. Desi voiam sa citesc prima oare Domnisoara Christina, nu prea am gasit-o in librarii, asa ca m-am apucat de ceva ce aveam deja in biblioteca. Nu am citit inca suficient ca sa pot sa-mi fac o parere, dar, cum imi place Mircea Eliade din principiu, cred ca o sa ajung sa iubesc cartea asta la fel de mult ca si altele de la mai sus numitul autor. Romanu urmareste destinul a doua personaje (cred), Stefan Viziru si Sipridon Vadastra. E putin ametitoare pentru ca se trece rapid de la un episod la altul si trebui sa fi atent sa iti dai seama cand s-au petrecut lucrurile alea. Mi-a luat ceva sa-mi dau seama care era de fapt prezentul, dar asta e stilul Mircea Eliade care imi place atat de mult.
De ceva vreme m-am dedicat foarte mult povestilor scurte ale lui Isaac Asimov pe care le gasesc fascinante si pe care le ador pur si simplu. Iti ofera atat de multe perspective si intruziuni in lumea science fiction incat imi e imposibil sa nu continui sa le citesc. Si cu cat mai mult fac acest lucru parca ma detasez de lumea reala si traiesc alternativ in viitor. Ceea ce este o mare evadare pentru mine. Sunt cu atat mai socata sa observ ca ceea ce Asimov a scris, el fiind si biochimist de asemenea, s-a adeverit mai mult sau mai putin, progresul tehnologic evitand totusi partea nucleara pe care el o considera un centru de evolutie.
Cele trei cicluri de povestiri scurte se numesc: Nightfall (pe care inca nu am terminat-o), Earth is Room Enough si Nine Tomorrows.
Imi pare rau doar ca nu sunt in stare sa fac o recenzie de calitate, dar daca tot am citit 9 carti de la ultima postare am zis ca macar de acestea sa vorbesc.
Oh, Lord, it's biiiig. Really. Huge. The size of it. Martin reuseste sa ma faca, pentru a mia oara, sa imi redefinesc standardele in materie de carti/personaje/omg-stop it-my-heart-can't-take-it-anymore-i-really-want-to-hate-that-guy
Am primit cartea asta ca premiu de la olimpiada de engleza - absolut prima data cand mi-au dat si mie un premiu awesome. Mai mult decat awesome, though, pentru ca atunci vroiam sa incep sa citesc A Feast For Crows si ma intrebam de unde o sa fac rost de A Dance With Dragons. Needless to say, cand m-au lasat sa aleg ce carte vroiam sa iau ca premiu, am sarit pe asta mai repede decat as sari pe cafea dupa ce m-am trezit la ora 6.
Ce pot sa spun despre carte fara sa fiu spoilery? Ei bine, in primul rand, se pare ca George Martin a reusit sa ma faca, in final, sa imi placa de doua personaje pe care nu le-am prea putut inghiti in primele volume: Jon si Theon. Well, nu pot sa spun ca l-am detestat pe Jon, pur si simplu mi-a fost atat de indiferent, si capitolele lui au fost asa de boring pentru mine...yaaaaawn. Si apoi, bam! A Dance with Dragons happens, si Jon imi frange inima si il ador in acelasi mod in care ii ador pe toti masculii familiei Stark - baby, I love you, but you suck at politics, and you just keep making the worst decisions ever. Just, leave politics/diplomacy/positions of power to anyone else, okay?
Imi place din ce in ce mai putin de Daenerys. E trist, pentru ca ea a fost chiar unul dintre primele personaje de care m-am indragostit in A Game Of Thrones si in prima carte, a fost personajul meu preferat. Mai tarziu, a ajuns sa imi placa din ce in ce mai putin de ea, pana cand, in momentul de fata, ma rog ca Martin sa nu cumva sa o puna pe tronul din King's Landing. Am eu o teorie cum ca Daenerys o sa ajunga sa il faca pe tatal ei sa para un excentric simpatic. Dar ma rog.
Jaime is still being his awesome self, Tyrion e cam whiny, dar e snarky asa ca e all is well, Melissandre e divina si Asha Greyjoy e <33333 E absolut imposibil sa nu o adori pe Asha.
Rhaegar, Robert, Lyanna, a razboiului dus impotriva familiei Targaryen, turnirul de la Harrenhall, ei bine...those are still my favorite parts ever. Sunt inca usor suparata pe cei de la HBO ca nu mi-au dat macar un episod in flashback, pentru ca le-as fi iertat tot numai pentru o scena cu personajele alea care sunt moarte, dar atat de prezente in carti, dar nu mi-am pierdut inca speranta.
Off: Patience, my dear Ama, poate producatorii ne pregatesc o surpriza (hopefully).
On: Tocmai ce m-am apucat sa citesc Numele Trandafirului a lui Umberto Eco.
Trebuie sa recunosc ca initial ma plictisise teribil si citeam fiecare pagina cu aceeasi placere cu care m-as fi avantat intr-un viscol sau o tornada, dar, pe parcurs, lucrurile au luat o intorsatura buna si am ajuns sa citesc cu placere si chiar sa nu mai pot lasa cartea din mana. E o carte care te tine in suspans, pe de-o parte, si care te ajuta sa-ti umpli sacosa cu informatii despre anumite domenii, pe de alta parte.
De mult nu am mai citit o carte cu continut istoric care sa contina si o analiza biblica, asa ca romanul lui Umberto Eco a venit fix ca o cafea tare dupa multe nopti de insomnie. Mi-a placut mult faptul ca are anumite elemente ce duc cu gandul la un roman politist, chiar daca nu e, lucru care-l indeamna pe cititor sa-si deschida mintea si sa fie atent la detalii.
In materie de personaje m-a atras William, zis si Guglielmo, care, desi era calugar franciscan, era preocupat si de treburi ce nu tineau neaparat de biserica. Plus, era viclean (not in the evil way) si stia sa stoarca informatii de la cei pe care ii interoga. L-as putea numi turbat, imi place cuvantul turbat, turbat pentru mine e un fel de ua-ce-personaj-tare-e-aiurit-but-i-love-him-god-dammit. *insert retarded giggles here* xD
Adso, in schimb, ma scotea din sarite. E prototipul ala de personaj extraordinar de inutil care vrea totusi sa se faca remarcat, dar orice ar incerca nu-i iese. Imi aminteste de Lancel Lannister oarecum...
Per total, o carte foarte buna. Ma face sa ma gandesc ca asa ar fi aratat aventurile lui Chuck Norris la Vatican...
Azi tocmai am terminat de citit volumul 3 din Vampirii sudului si anume Clubul mortilor de Charlaine Harris. Deci la ora actuala, aceasta scriitoare este una din preferatele mele. Ocupa locul 2. Are un stil aparte, unul potrivit noua adolescentilor, iar seria e plina de multa aventura, drama, suspans, sex si toate cele. Ce ne place noua la ora actuala. Nu ma refer doar la ultima parte din propozitia anterioara, nu intelegeti gresit.
Volumul asta a fost destul de interesant, dar nu inseamna ca primele 2 au fost mai putin palpitante. Am primele 10 volume insa nu le citesc unul dupa altul.
Dupa terminarea celui de mai sus, am reinceput sa citesc Altfel de ingeri de Lili St. Crow. Daca am spus ca Harris ocupa locul 2 in lista scriitorilor mei favoriti, Crow are aurul din partea mea. Primele doua volume mi s-au parut geniale, insa sa vorbesc de primul, cu el am reinceput. Cred ca aceasta carte a fost singura, pana acum, ce m-a atras inca de la prima pagina. Daca mai sus spunea ca acea serie e plinsa de drama, suspans si etc, nici aici nu lipsesc, insa sunt redate intr-un mod excelent. Scriitoarea a pus multa actiune si creaturi in serie, deci a pus si suflet foarte mult.
Dru Anderson e doar o pustoaica ce si-a omorat tatal, insa nu stia ca e el. Defapt era un zombie si ea s-a aparat. I-a recunoscut ochii... Oricum il omoara in legitima aparare. E in cautarea celui ce i-a transformat tatal si de aici incepe adevarata aventura cu varcolaci, jumatate vampiri jumatate oameni, vampiri, djamphiri, arun catoare de foc si toate cele. O actiune nebuna.
Eu tocmai am terminat de recitit, pentru a 3-a oara, Romanul adolescentului miop - de Mircea Eliade.
Inca de mica, paream a fi fascinata de Mircea Eliade. Eram extrem de curioasa sa rasfoiesc numeroasele romane din biblioteca, scrise sub acest nume. Eram entuziasmata atunci cand sora mea imi povestea cat de cat actiunea din cartile sale, eu fiind prea mica pentru a le putea intelege. Toate astea, pana intr-o zi cand am primit o recomandare din parte profesoarei mele de romana si cand brusc mi-am adus aminte ce a insemnat pentru mine Eliade. Mircea Eliade mi-a oferit prin acest roman o perspectiva asupra felului de a gandi. M-a impresionat profund viata lui, dorinta lui de a lupta, sensibilitatea sa, cititul pana la epuizare, mansarda, framantarile lui sufletesti. Cred ca orice adolescent ar trebuii sa-si rezerve putin din timpul sau liber, pentru a citi acest roman, ca mai apoi sa descopere ca se regaseste in acesta.
Actiunea incepe cu adolescenta autorului, prezentand toate crizele si tulburarile sufletului sau pana la terminarea facultatii. Ne prezinta lupta interioara a tanarului in drum spre perfectiune, imaginea elevului caruia nu-i pasa de scoala, inchizandu-se in carti. Viata sa scolareasca: colegii, profesorii, si toate intamplarile din timpul liceului sunt descrisi intr-un jurnal care avea sa devina mai tarziu un roman.
Spoiler „Ma simteam superior tuturor colegilor mei, macar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi largi si adanci cultura [...]. Dar eram mai mult decat atat. Ma aflam in plina criza de pubertate, ma descopeream in fiecare dimineata mai urat, mai stangaci, descopeream, mai ales la intalnirile cu fete de varsta mea, cat sunt de timid si de neatragator, in comparatie cu unii din prietenii mei. Criza aceasta a mers agravandu-se pana la sfarsitul liceului. Probabil ca datorita ei n-am mai ajuns sa termin romanul. La un moment dat, am simtit ca nu mai pot scrie decat la persoana I, ca orice fel de literatura, in afara de cea direct sau indirect autobiografica, n-avea nici un sens. Asa am inceput Romanul adolescentului miop.”
(Mircea Eliade - Memorii)
Volumul doi, intitulat „Gaudeamus” este scris in timpul facultatii. Apar grupuri, prieteni si colegi noi. De asemenea, tot aici ne este infatisata si o primavara tulburatoare: „Daca priveam pomii goi, ma coplesea furia; daca intalneam o brazda, lacrimam; in fata raului, urlam; scrasneam din dinti mangaind o piatra; pamantul cu aburi calzi ma silea sa-l sarut, sa-l mestec, sa ma framant cu bulgarii lui grei pe pieptul gol, sa-mi infig umerii in brazde negre si sa privesc soarele.” Tot in aceasta perioada o cunoaste pe Nonora, cat si pe Niska, cea din urma fiind „creatia” naratorului, de care acesta se indragosteste si la care el renunta eroic: „Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.” La sfarsitul romanului, naratorul pleaca, lasand in urma mansarda plina cu amintiri:. „Sufletul meu e aspru, vast, si senin. Inapoia mea, ii banuiesc pe ceilalti. Inainte, simt fluturari de meniri.”
Odata ce am recitit acest roman, am simtit ca traiesc acele emotii, ca simt cu adevarat „adolescentul” din mine.
Inca 50 de pagini si termin O mie de cocori a lui Yasunari Kawabata, un roman scurt de 130 de pagini pe care il puteti gasi in colectia Cartea de pe noptiera a editurii Humanitas.
Personajul principal, Kikuji, este invitat la o ceremonie a ceaiului organizata de una dintre fostele amante a raposatului sau tata, loc unde avea sa-si intalneasca viitoarea sotie. Este un roman de initiere, in care personajul va trece rapid dintr-o stare in alta, evoluand ca persoana.
Carte bunicica, mie mi-a placut. Kawabata a reusit sa relateze foarte multe lucruri in foarte putine pagini, pastrand misterul pentru care a devenit celebru. Mi-a placut modul in care a evoluat Kikuji, felul in care se purta cu celelalte personaje (in special doamna Ota si fiica ei) si faptul ca am regasit cateva elemente traditionale de ceremonie a ceaiului. Cu toate astea nu i-am dat decat trei stelute pe Goodreads fiindca m-am gandit ca mi-ar fi placut mai mult daca ar fi inclus mai multe flashback-uri; in afara de amanuntul asta insignifiant, consider ca e o carte foarte buna si o recomand tuturor pasionatilor de literatura japoneza (de fapt, as putea recomanda absolut toate cartile lui Kawabata fara sa regret gestul).
Inca nu m-am hotarat daca sa citesc 1Q84 sau Salcia oarba, fata adormita ale lui Haruki Murakami dupa ce termin cu cocorii.
Mi-am luat o noua carte si am lasat tot ce citeam din mana pentru a incepe sa citesc noua carte.
Este vorba de Floare de noapte, floare de bar de Lea Jacobson. Face parte din Categoria Memorii junlae de la Humanitas.
In ea este vorba chiar de autoare, care merge in Japonia pentru a se angaja ca profesoara de engleza. Sta la o familie ce are o fetita, Ayu, de care Lea se indragosteste. Totul merge bine, sta cam un an la acea familie si este profesoara de engleza, insa o vizita la un medic este de ajuns. El ii spune ca are probleme mentale si asta pune punct. Este concediata si clar pleaca si din casa in care locuia. O perioada este mai grea.
Sa nu fac spoiler, spune in plus ca ea devine hostesa la "Palat".
Lea spune: „Noi vindem, de fapt, iluzii. Dar ceea ce deosebeste hostesa de gheisă este natura acestor iluzii. In timp ce gheisa ramane o relicva culturala, hostesa este moderna si exotica. Gheisa beneficiaza de o educatie riguroasa: muzica traditionala japoneza, dans, bune maniere. Iluzia se refera, in cazul ei, la autenticitate. Hostesa straină ofera, in schimb, iluzia evadarii din canoanele rigide ale societatii japoneze“
Because i'm a little child: Endymion Spring de Matthew Skelton.
Ce pot spune? Motivul pentru care am luat-o... mi-a placut coperta! Nu avea o descriere din care sa pricep ceva... si nici daca m-ar pune cineva nu as stii cum sa explic. In carte este prezentat trecutul (paginile au marginile gri spre negru) si prezentul (paginile sunt albe). Mi-a placut asta. Diferenta dintre trecut si prezent este de cateva secole. In trecut aparea baiatul pe nume Endyimion Spring si in viitor apare o carte sub acelasi nume.
Da, am luat o pauza de la cartile politiste. De vina a fost "Circul ororilor" de Darren Shann, pe care nu am lasat-o de loc din mana. Asa ca, incerc sa schimb genurile, sa citesc si altceva.
Sincera sa fiu, n-am crezut niciodata ca o sa fiu atat de pasionata de literatura romana. O evitam pe cat posibil, ducandu-ma la tot felul de scriitori straini, considerand ca literatura materna se bazeaza prea mult pe acea descriere plictisitoare. Toate astea pana cand, seria de la Jurnalul National mi-a oferit o cu totul alta perspectiva. In acest mod, acum ceva timp mi-a trecut prin mana o carte, cu un nume simplu, insa scrisa sub numele unui autor cunoscut si complex: Maitreyi – de Mircea Eliade.
Povestea de viata a lui Eliade, scrisa sub forma unui jurnal intim, ne destainuie trairile acestuia in timp ce se afla in frumoasa tara – India. Descoperim pe langa acel Eliade obosit si plictisit de scoala - asa cum ne era prezentat in Romanul adolescentului miop – un altul, cu mult mai misterios. Povestea ne spune in continuare despre iubire, despre cunoastere, si despre tristete in egala masura. Ne vorbeste despre sufletul pentru care acesta a luptat din iubire, pana la capat, sau cel putin pana la momentul cand s-a simtit nevoit sa renunte, trecand peste orice si oricine – o tanara pe nume Maitreyi, ce reprezenta pentru el eternul feminin. Ne vorbeste despre povestea de iubire interzisa, a celor doi tineri, care descopera cu adevarat sensul iubirii - senzuale dar si spiritual. Dragostea intre cei doi protagonisti s-a consumat intr-un mod interesant, si in ciuda greutatilor si piedicilor a reusit sa se implineasca intru totul. Este genul de carte care nu mi-as fi dorit sa se termine niciodata, mai ales intr-un mod atat de controversat. Cu toate astea, nu tanjesc dupa un final fericit, din contra, asta a facut cartea si mai interesanta, in opinia mea.
Din clipa in care am terminat de citit cartea, aceasta mi-a ramas in suflet si in minte, cu tot cu trairile personajului. Sunt sigura ca, oricine ar citii aceasta carte nu ar putea sa evite multitudinea de stari sufletesti: bucurie, tristete, teama, placere, zbucium. Nu cred ca este asa usor sa scrii despre o asemenea experienta, insa, cu toate astea Mircea Eliade a reusit sa o faca, intr-un mod deosebit care iti ofera un mod diferit de a gandii si de a vedea lucrurile, dincolo de aparente. Acestea fiind spuse, va recomand din suflet aceasta minunata carte, scrisa de un autor pe care eu il respect pe deplin: Mircea Eliade – Maitrey.
Eu suspectez ca devin misogin.
De fapt nu-s ferm convins ca ceea ce devin e "misogin" cu adevarat (iubesc femeia...mai ales pe cea care ma suporta zi de zi...*wink wink Dizzy*)...dar devin un fel de fiinta ce detesta un fel de femeie, mai ales cand aceasta se afla intr-un anume gen de carte care mie-mi place mult.
Asadar, pe langa curva din The hellbound heart, psihopata fara nici un remediu din Nunta in cer, nevrotica din Polystom, idioata din City of Bones, codependenta martira din razboiul idiotilor din Twilight si disperatele cronice din Vorbitor in numele mortilor, acum adaug la lista de "VA URASC SI SPER SA MURITI MANCATE DE SOBOLANI" si pe cam toate personajele feminine din The dragon reborn de Robert Jordan.
Am fost avertizat ca femeile lui Jordan devin aproape imposibile undeva dupa a 6-a carte. Eu sunt la a 3-a pe moment, care-mi si place destul de mult, si deja simt ca ar fi seria MULT imbunatatia, situatiile mult mai simple de ar fi omorate toate femeile. Singurele pe care inca nu le urasc sunt Min si Lanfear, si suspectez ca si ele au sa-mi taxeze grav rabdarea in carti mai departe.
Pe moment insa...cartea in mare parte imi place. Ma astept ca pe final sa accelereze spre taramuri epice precum a facut-o si a doua, asa ca-i ofer toata rabdarea mea pana acolo. Imi pare rau ca Rand a fost trecut intr-un rol atat de secundar aici iar povestea lui ne e prezentata mai mult prin viziunile altora decat direct. Ar fi fost ceva mai interesant sa citesc despre el decat despre afurisitele din Tar'Valon.
Dar asta e, om trai si om vedea cat ma mai infurii pana la final.
momentan (desi nu e chiar corect formulat, caci stau de cateva saptamani bune la aceeasi carte) citesc "Tacerea mieilor" - Thomas Harris si ma intreb ce e cu mine de n-am terminat-o în 2 zile. i mean, imi doream sa citesc cartea asta de vreo 2-3 ani, iar acum că o am, se pune praful pe ea, caci persoana mea n-are nicio tragere de inima s-o citeasca.
toate recenziile m-au facut sa cred ca este o carte geniala, insa cand am inceput s-o citesc parca mi s-a dus din avant. well, inca astept sa-mi vina cheful pt a o termina. poate, poate, voi reveni la parerea initiala.
Saptamana asta ma apucai de Romanul adolescentului miop a lui Eliade. Imi amintesc ca am vrut sa citesc romanul asta candva, prin clasa a cincea, cand am fost in vizita la rudele din Slanic Prahova si am "furat-o" de la familia care ne gazduise - de fapt am clipit de cateva ori din gene, rugandu-l pe tipul care o detinea sa mi-o dea mie, iar baiatul nici nu a mai stat pe ganduri, dar shhh! Desigur ca in clasa a cincea, cand inca ma mai jucam cu papusile si aveam prieteni imaginari, nu intelegeam eu profunzimea si tumultul unui suflet de adolescent asa cum il percep acum, la o varsta pe care se intampla sa o aiba si personajul principal la inceputul scrierii, asa ca am sfarsit prin a renunta la lecturarea romanului.
Ce pot sa spun, de Eliade am citit in iarna aceasta doar Maitreyi care m-a impresionat intr-un mod dubios de placut - si m-a determinat sa citesc si romanul replcia, Dragostea nu moare - Maitreyi Devi - dar asta nu a fost suficient sa-mi formez inca o idee concreta despre autor si operele sale. Luand in considerare si ca cele doua romane ale sale citite de mine, relativ integral, contin mai mult date autobiografice, nu pot fi cine stie ce obiectiva. In orice caz, in RAM, Eliade ofera cateva perspective asupra mentalitatii si scoate la iveala cateva din framantarile si frustrarile unui adolescent. Pentru o fata e un deliciu sa patrunda in sufletul si mintea unui baiat, iar Eliade a avut grija ca insemnarile sale sa ajunga adanc in inimile reprezentantelor sexului frumos prin insiruirea acelor stari sufletesti tipic adolescentine.
Totusi, ce mi-a placut mie cu adevarat la cartea asta a fost o alta ocazie de a citi despre un Bucuresti din vremea monarhiei si de a descoperi din nou sistemul de invatamant de pe vremea domniei Regelui Ferdinand. Ce pot sa spun, ma pasioneaza mult lucrurile de genul asta. Desigur ca framantarile sufletesti, momentele de disperare, drumul spre perfectiune, pur si simplu viata sa insiruita acolo au fost cele care m-au tinut cu adevarat cu privirea adancita in carte, dar am incercat sa iau in considerare fiecare detaliu.
E totusi ceva ce ma irita la acest roman si anume faptul ca ma regasesc mai mult decat trebuie in el. Si nu ma refer la crizele adolescentine ale personajului si lucrurile in care s-ar regasi oricine - nici eu nu pot inghiti matematica, desi sunt la real, si am inclinatii mai mult spre filologie, istorie si filosofie sau frustrarile la capitolul dragoste si alte d'astea - ci la... lucrurile mai putin normale, care-l facea pe el atat de diferit si dubios in ochii altora. Ma bucura si in acelasi timp nu ma bucura sa aflu ca nu sunt singura persoana sucita, ce aspira la lucruri mai mult sau mai putin imposibile si care se foloseste de o personalitate dualista pentru a-si indeplini visurile.
M-am apucat de Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald. De ce? Pentru ca la anul apare o nou adaptare cinematografica a cartii, cu Leonardo DiCaprio in rolul lui Gatsby si Tobey Maguire in rolul lui Nick. Deci un must see pentru mine. Pentru ca nu are decat 150 de pagini, am decis ca nu mi se intampla nimic daca o citesc, mai ales ca o si aveam deja in biblioteca. Pana acum merge bine, nu ma omoara suspansul si nici nu sunt o fana a societatii americane, dar sunt convinsa ca o sa-mi fac o parere abia la sfarsitul cartii. Pare genul de poveste care iti dezvaluie o chestie mai pe la final si aia schimba totul. Nu cred ca am personaje preferate, pentru ca nu am aflat prea multe despre Gatsby si nici nu simpatizez cu actionarul de la bursa, Nick, desi cred ca imi place Daisy, atat cat imi poate placea dupa ce a aparut in vreo doua scene.
E o lectura placuta pana acum si sper sa nu regret ca am citit-o.
Lumea Null-A de A.E. Van Vogt, o carte pe care am gasit-o la unul dintre multii anticari care-si fac veacul pe la Universitate, la un loc cu alte carti din aceasi serie, si multe alte SFuri publicate la noi undeva prin secolul trecut.
Cartea, pe moment, dupa cam 50 de pagini m-a bagat intr-o ceata absolut completa. Nu inteleg cine ce face si de ce face si cum face si unde face si pe unde se scoate. Stiu doar ca exista un nivel de logica mai presus de logica si care ghideaza sensul intregii existente pentru cei din aceasta carte.
Am sa-i dedic un pic mai mult timp si un pic mai multa atentie si revin cu impresii odata ce incep lucrurile sa se lege ca oamenii.
Dupa ce am terminat de citit Floare de noapte, floare de bar, am reinceput cu urmatorul volum din Vampirii sudului si anume volumul 4. Deja am ajuns la 4:|
Momentan sunt la pagina 102, sfarsitul capitolului 3 deci nu pot spune cine stie ce.
Iata o mic paragraf de pe spatele cartii:"Nu dai in fiecare noapte de Revelion peste un barbat alergand pe marginea drumului, pe jumatate dezbracat! Iar cand aceasta i se intampla lui Sookie Stackhouse, nu ne putem astepta decat la noi aventuri."
Asta e adevarat. Cred ca la ora actuala Sookie a devenit eroina mea preferata, sa-i spun asa. Pana acum era Dru Anderson din Strange angels, dar a trecut pe locul doi. Sa revin.
Aventura? Asa e. Autoarea isi continua cartile cu acelasi stil. Un stil pe care eu la ora actuala il ador. Pot spune ca ma face fericit. Cand citesc o carte de Charlaine Harris, momentan doar Vampirii sudului pentru ca asta am la indemana, renunt la tot.
Aventura, drama, actiune, sex... Toate se intregesc si autoarea le descrie demential. Am incercat sa citesc si o carte la persoana a 3a, insa am lasat-o balta. Persoana intai e mult mai buna si parca, pentru mine cel putin, mai usor de inteles. Iar deviez...
Am spus, am citit doar 3 capitole, insa s-a intrat din prima in actiune si imi place asta.
Voi revenii cu o parere mai complexa dupa terminarea cartii, adica inainte de a incepe scoala, cred eu si vreau asta.
Am terminat azi de citit Jane Eyre si mi-a placut atat, dar atat de mult, incat mi-a fost pur si simplu ciuda ca s-a terminat. Prietena mea cea mai buna se mira " Vai, dar priveste, are 500 si ceva de pagini! Cum ai rabdare sa citesti atat? " si, pe moment, parca si mie mi s-a parut cam mult, dar dupa ce am inceput, dupa ce persoanjul asta atat de ... complex, as putea spune mi-a devenit "prieten", foile se duceau una dupa alta, nici nu realizam cand de la 100 am trecut la 200, 300 si tot asa.
En fin, acum m-am apucat sa citesc Viata pe un peron, de Octavian Paler si pot spune ca-mi place destul de mult. Cele zece porunci pe care si le-a scris pentru el sunt pur si simplu geniale si, mie una, mi se par profunde si reale. Momentan nu sunt decat pe la pagina 60 sau 70, dar imi place, mi-a captat atentia. Nu se compara cu Jane Eyre [ le-am comparat mai toata ziua, pentru ca tot azi am terminat de citit Jane Eyre ]; in prima limbajul e specific anului 1800, pe cand in a doua limbajul e mult, mult mai actual. Pana acum, imi place, mai departe, nu stiu. Sunt sincer curioasa cum se termina. ( :
Eu am terminat cu placere zilele trecute Sint o baba comunista de Dan Lungu. Ce urmeaza e in forma de recenzie, caci vreau s-o pun si pe goodreads dupa ce o scriu, asa ca va rog sa scuzati un pic tonul impersonal (asta daca nu ma evitati ca ciuma cand ma pun sa scriu de astea hehe).
Sint o baba comunista este o carte care minte. Este dureros de sincera in mare parte, dar minte in ceea ce tine de ceea ce este cu adevarat.
Povestea sa este una incredibil de simpla: o batrana, Mica, isi aminteste despre perioada comunismului si cat de bine ii era ei atunci in comparatie cu zilele de dupa Revolutie, neintelegand de ce fiica ei plecata in Canada incearca s-o convinga sa nu voteze din nou cu comunistii la venirea alegerilor. Astfel se porneste un sir de amintiri, intr-o anumita ordine ce pare aleatorie la inceput, ce par sa evoce o perioada mult mai insorita in viata Romaniei, prin ochii personajului principal.
Si aici intervine dihotomia cartii, aici intervine marea sa minciuna. La o prima vedere este o evocare, o lauda adusa unei perioade care pe unii i-a servit bine. Dar pagina dupa pagina, independent de vointa Micai, povestea intinde un deget acuzator spre raul timpurilor comuniste, spre traiul greu, spre coruptia incredibila (n-am trait atunci...dar cu cat citesc mai mult despre perioada cu atat imi pare ca furtul de acum e minciuna fata de ce se facea atunci pe fata).
"Priviti!" ne striga cartea, "Priviti cum indestularea comunista nu inseamna altceva decat ca si cei mai mici puteau fura in nestire! Priviti cum tara putrezea pe dinauntru iar nimanui nu-i pasa atat timp cat puteai da o mita pentru o portocala! Priviti-i pe cei ce au trait bine atunci cum nu le pasa de cei ce traiau rau! Era mai bine, da?! Era mai bine? "
Intr-un fel devine trista elegia Micai pana la final, credinta ei de nestramutat ca nu era nici o vina in a fi fericita cu comunistii, ca nu trebuiau toti sa fie fericiti ca ea sa-si permita sa fie fericita.
Devina trista povestea ei iar ironia se ingroasa si se ingrosoaza, strat dupa strat, privirea personajului rascolind trecutul pentru toate momentele ei de fericire, trecand totusi peste gropile neasfaltate, peste cozile kilometrice, peste vitrinele goale, brazii vopsiti si vacile date cu lac pe copite pentru vizita Geniului Carpatilor.
Pentru mine a fost o carte pe care am cumparat-o din impuls si care am citit-o pe nerasuflate aproape, inghitind detaliile si trasand paralele pentru lucrurile pe care le cunosteam si eu din experienta. E o carte ce cred ca trebuie citita si apreciata pentru ce este, pentru minciuna ei, dar si pentru adevarurile ei. Au fost intr-adevar si romani fericiti in comunism.
Dar aveau ei dreptul de a fi fericiti?
E interesanta intrebarea si n-are un raspuns prea clar, cel putin nu doar dupa aceasta lectura.
Ca o prima intalnire cu autorul Dan Lungu, nu pot zice decat ca sunt fericit ca am ales aceasta carte si sa-l felicit pe respectivul pentru viziunea sa.
Am eu o teorie cum ca Daenerys o sa ajunga sa il faca pe tatal ei sa para un excentric simpatic. Dar ma rog.