Speranta moare ultima

[MooN.]

Noul capitol, a sosit. Asa deci aici, Sakura a crescut. Nu am mai scris ce s-a intamplat in anii trecuti. Imi cer scuze pentru eventualele greseli.
Lectura placuta!

Capitolul 2
-Un cer fără stele şi o carte de o mie de ani-

Negru. Acestă non-culoare acoperă cerul. Stele nu mai sunt, iar luna parcă a dispărut. Fulgerele lovesc pământul mai tare ca niciodată, tunetele ţipă în aşa fel încât să îţi facă pielea de găină, să te înspăimânte. Timp de o secundă, o lumină crapă cerul după care se stinge la fel de repede cum a apărut. Lacrimi reci curg fără să se oprească. Cerul plânge. Este furtună. Regatul este cuprins de spaimă, spaimă pe care oricine ar aveo când este foarte posibil ca o lumină a cerului să te lovească. Să te lase fară suflare, iar apoi să dispară. Să te lase nenorocit pe viaţă, în chinuri amare. Cu gândul că ai vazut pentru ultima data un apus de soare, sau că ai auzit pentru ultima dată cântul păsărilor. Natura se răzbună. Dar mai devreme sau mai târziu sufletul tot ne va părăsi. Lăsându-ne între patru bucăţi de lemn la cine ştie ce adâncime sub pământ. Şi îţi pui întrebarea, de ce murim. Este atât de simplu să întrebăm şi să aşteptăm răspunsul să vină. Orice are un început şi un sfârşit. Dar mai are rost să muncim o viaţă întreagă, să ne câştigăm traiul, iar apoi să ne stingem?
Este totuşi vară şi plouă. Dar de ce plâng norii, iar lacrimile lor sunt reci? Atât de multe întrebări fără răspuns. Şi pe atâtea răspunsuri care nu se leagă. Toată noapte, norii s-au răzbunat. Dimineaţa găsindu-se doi morţi. Cât de crudă este natura, chiar şi cu oamenii nevinovaţi. Dintre aceştia doi, unul fiind un copil. O viaţă mult prea scurtă. Ar mai fi avut atât de multe de învăţat, dar acum totul s-a sfârşit. Trupul neînsufleţit a fost înmormântat. Încă un suflet de copil care a părăsit această lume. Se spune că pe vremuri, când trăiau dacii, femeile plângeau la naşterea unui copil deoarece s-a născut într-o lume rea şi se bucurau la moartea acestuia deoarece a părăsit acest Pământ astfel ducându-se într-un loc mai bun. Un cer fără stele.
Sakura s-a maturizat foarte mult şi a devenit o adevărată prinţesă. În prezent are doar paisprezece ani, dar este mai mult ca pregătită. Pregatită? Dar pregătită ce înseamnă? Este întreatât, pentru a putea călca cu adevărat in lumea prinţeselor? O lume cu atât de multe griji, să atârne pe spatele unui copil? Este drept aşa ceva? Este drept să o facem să renunţe, când noi am avut parte de această perioadă trecătoare a vieţii numită copilărie? Multe persoane îşi închipuie că o lume a prinţeselor este ca un basm. Când defapt crudul adevăr este că trebuie să pună pe primul loc regatul, abia dupa aceea pe ele însăşi. Nu îşi poat alege jumătatea, aceasta îi este promisă la naştere. Deşi au tot ce şi-ar putea dori le lipseşte libertatea. Totul este hotărât imediat ce prinţesa a ajuns pe Pământ. Ei bine, asta este realitatea pe care oice prinţesă trebuie să o înfrunte fie că îi place fie că nu. Cărţi vechi de zeci de ani. Poate chiar sute. Asta ascunde biblioteca palatului regal. Fiecare carte având câte un secret ascuns printre sutele de pagini. O umbră se plimbă pe aceste coridoare vechi şi prăfuite. Un deget alb atinge uşor cotorul fiecărei cărţi. Praful este simţit în aer. Se opreşte brusc în faţa unei cărţi ce pare că nu a mai fost deschisă de mii de ani. Este o carte mare cu o copertă maro. Cotorul său este rupt pe jumătate. Paginile sunt fragile si de o culoare gălbuie. Semne uitate de timp. Da, chiar este o carte foarte veche. O ia din raft şi se îndreaptă spre ieşire. Şuviţele rozalii îi mângâie pielea albă precum spuma laptelui. Sunetul paşilor ei se aude în toată încăperea. Tocurile pantofilor izbindu-se brutal de podea. Rochia de un verde pal îi acoperă picioarele. Pantofii albi nu sunt puşi la vedere. Părul îi ajunge până la talie, este lăsat liber.
Păşeşte cu graţie pe holurile castelului în timp ce privirea îi este aţintită pe prima pagină a misterioasei cărţi. Din când în când pe lângă cuvinte care nu au sens, se află hieroglife vechi de când lumea şi pământul. Sute de cuvinte doar pe o singură pagină. Proverbe vechi sau întrebări la care încă nu există răspuns. Prea concentrată nu îşi dă seama că vine cineva din sens opus şi se ciocnesc, fata căzând pe jos, iar cartea fiind aruncată într-un colţ.
- Îmi pare foarte rău, vă rog să mă scuzaţi. Vă promit că nu se v-a mai întâmpla. Primele cuvinte rostite de rozalie către misterioasa persoană.
- Nu, vă rog Alteţă pe mine să mă scuzaţi, am fost neatentă. Ah, este doar vina mea. Noua slujitoare ia vina asupra ei. Deşi este vina amândurora.
- Nu îţi face griji, a fost doar un simplu accident. În plus nu trebuie să iei vina asupra ta, dacă aş fi fost atentă pe unde merg nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Iar un zâmbet îi apare pe faţa rozaliei.
Slujitoarea dă din cap în semn afirmativ, face o plecăciune după care dispare din raza vizuală a fetei. Se uită împrejur după carte. O ia din colţ, dar nu realizează că o pagină s-a desprins astfel rămânând în urma. Greşală fatală, ar putea fi cea mai importantă pagină din toată cartea, iar acum este lăsată în urmă. Rămâne în acelaşi colţ unde a fost aruncată, iar fata se îndepărtează din ce în ce mai mult până când a dispărut de tot.