06-11-2010, 05:06 PM
Capitolul 4
Simt cum ma adancesc din ce in ce mai tare. Tremur din toate partile, apa e atat de rece. Oricat m-as zbate e in zadar. Simt cum apa imi invadeaza trupul, aerul imi e pe terminate. Nu ma astept sa vina vreun print sa ma salveze sau ca cineva sa se ingrijoreze pentru mine. Ma las purata, simt cum inima mai are putin si se opreste. Oare asta va fi sfarsitul meu? Nici nu ma astept la unul mai tragic. Ma imaginez intr-un sicriu inconjurata de flori si o multime de lacrimi, chiar daca unele sunt de bucurie. Am asteptat atata timp sa vina aceasta clipa. Sa dispar si sa nu mai stie nimeni de mine. Sa ma uite ca si cum nu as fi existat niciodata. Macar de as muri cu sufletul impacat. Sa stiu ca am avut un rost in viata si un motiv pentru care exist. Sa stiu ce inaseamna iubirea si sa stiu ce inseamna o prietenie adevarata. Sa faci orice pentru persoana iubita, sa-ti dai chiar si viata. Dar daca aceste lucruri ar fi in zadar? Daca ti-ai da viata fara macar sa stii daca ti-a fost impartasita dragostea pe care tu ai dat-o? Oare cineva m-a iubit vreodata? Oare cineva ar fi in stare sa-si dea viata pentru mine si sa nu regrete asta? Se pare ca nu am fost asa de norocoasa ca altii. Acei ce au simtit ce e iubirea mor cu sufletul impacat. Macar ei stiu ca le-a fost impartasita dragostea, fata de altii, asa ca mine care nu au stiut ce inseamna acest sentiment. Oricati bani vei avea, nu poti cumpara fericirea. Cel care isi sacrifica fericirea pentru altul nu va regreta. Sa vezi pe chipul persoanei iubite un zambet este cel mai de pret lucru. Sa simti dragostea in aer, lucru de care eu nu am putut sa ma bucur. Am asteptat sa cunosc persoana potrivita, care sa ma opreasca din acel drum fara sens care nu ma ducea nicaieri. Dar se pare ca asteptarile mele au luat sfarsit, nimeni nu m-a vrut alaturi de el. Pentru toti eram o ciudata, nimic mai mult. Acea ciudata care se incuia in camera si plangea si nimeni nu avea vreodata sa-i stearga lacrimile si sa o faca sa zambeasca. Sa-ti traiesti viata inseamna sa stii lucrurile pozitive si lucrurile negative. Doar ca la mine a fost alfel. Eu am aflat doar ce inseamna lucrurile negative. De cele pozitive nu am avut parte niciodata. Nimeni nu a rascolit in inima mea ca sa descopereasca acel coltisor ascuns incuiat cu o cheita care aproape rugineste. Nimeni nu a avut curajul asta, sa simta si el ce simt eu. Nimeni nu ar fi rezistat la o asemene suferinta, dar eu am facut-o indiferent cat de greu mi-a fost. Am luptat dar in zadar. Nimeni nu m-a facut sa zambesc, sa simt placerea de a zambi. Am fost mereu o carte fara foi sau o carte cu foi goale. Cheia fericirii mele era sa citesti acele pagini goale. Acum nu mai are niciun sens. Mai am un pas pana la moarte, nu mai pot regreta nimic.
Inca putin, astept ca timpul sa se scurga mai repede. Astept acea coasa sa ma sfasie. Privesc in ceata, cu greu pot sa-mi dezlipesc genele si daca le-as dezlipi, tot acel nimic l-as vedea. Acel nimic pe care l-am trait toata viata. Inca odata, si apoi gata. Pleoapele mele se dezlipesc incet. Vreau sa mai vad odata, inca odata si spoi pot sa mor. Insa ceva imi impiedica privirea. Este...Un baiat?! Este deasupra mea, ma priveste. Parul saten aproape ca ma atinge, iar ochii lui caprui nu incetau sa ma privesca. Ce este? Un inger sau un demon? Am murit deja? Insa nu la asta imi sta capul acum. Ce cauta aici? Am innebunit? Intind mana, vreau sa-l ating, sa vad daca e real. Da, e real. N-am innebunit. Un fior imi trece pe sira spinarii. Intr-un fel imi este frica. Nu are cum sa fie vreun salvamar, are un chip prea angelic. Dar totusi fata lui palida si destul de alba imi da de banuit. Se indeparteaza putin de mine, intinde mana asupra inimii mele. Rosteste ceva, nu inteleg ce spune. Din mana ii iese o flacara rosie, nu, chiar am innebunit. Inchid ochii asteptandu-mi sfarsitul. Simt o energie care imi da navala in corp. Nu mai pot rezista. Mai am putin, putin si-mi iau adio de la viata. Nu stiu ce s-a intamplat cu acel baiat, dar stiu ca nu mai este deasupra mea. Acea energie inca imi da navala in corp. Putin, inca putin. Si...gata. Nu-mi mai simt trupul, pot simti asta. Simt cum sufletul meu este departe de trup. S-a terminat? Totul s-a sfarsit? Asta inseamna cu adevarat moartea? A fost asa de simplu. Trebuia sa fac asta acum mult timp. Ochii mei sunt inca inchisi. Vreau sa ma las purtata de val, sa simt cum scap de toate grijile care imi navaleau mintea. Acum am scapat de ele. Am scapat de tot ce se putea numi viata. E chiar placut. E o senzatie diferita, nemaintalnita pana acum. E ceva special.
Scuze de greseli...nu e corectat>.< Aaa da...Si stiu ca este scurt dar am vrut sa va tin in suspans >:) De la capitolul 5, fic-ul i-a o mica intorsatura . Sper sa va placa!
Simt cum ma adancesc din ce in ce mai tare. Tremur din toate partile, apa e atat de rece. Oricat m-as zbate e in zadar. Simt cum apa imi invadeaza trupul, aerul imi e pe terminate. Nu ma astept sa vina vreun print sa ma salveze sau ca cineva sa se ingrijoreze pentru mine. Ma las purata, simt cum inima mai are putin si se opreste. Oare asta va fi sfarsitul meu? Nici nu ma astept la unul mai tragic. Ma imaginez intr-un sicriu inconjurata de flori si o multime de lacrimi, chiar daca unele sunt de bucurie. Am asteptat atata timp sa vina aceasta clipa. Sa dispar si sa nu mai stie nimeni de mine. Sa ma uite ca si cum nu as fi existat niciodata. Macar de as muri cu sufletul impacat. Sa stiu ca am avut un rost in viata si un motiv pentru care exist. Sa stiu ce inaseamna iubirea si sa stiu ce inseamna o prietenie adevarata. Sa faci orice pentru persoana iubita, sa-ti dai chiar si viata. Dar daca aceste lucruri ar fi in zadar? Daca ti-ai da viata fara macar sa stii daca ti-a fost impartasita dragostea pe care tu ai dat-o? Oare cineva m-a iubit vreodata? Oare cineva ar fi in stare sa-si dea viata pentru mine si sa nu regrete asta? Se pare ca nu am fost asa de norocoasa ca altii. Acei ce au simtit ce e iubirea mor cu sufletul impacat. Macar ei stiu ca le-a fost impartasita dragostea, fata de altii, asa ca mine care nu au stiut ce inseamna acest sentiment. Oricati bani vei avea, nu poti cumpara fericirea. Cel care isi sacrifica fericirea pentru altul nu va regreta. Sa vezi pe chipul persoanei iubite un zambet este cel mai de pret lucru. Sa simti dragostea in aer, lucru de care eu nu am putut sa ma bucur. Am asteptat sa cunosc persoana potrivita, care sa ma opreasca din acel drum fara sens care nu ma ducea nicaieri. Dar se pare ca asteptarile mele au luat sfarsit, nimeni nu m-a vrut alaturi de el. Pentru toti eram o ciudata, nimic mai mult. Acea ciudata care se incuia in camera si plangea si nimeni nu avea vreodata sa-i stearga lacrimile si sa o faca sa zambeasca. Sa-ti traiesti viata inseamna sa stii lucrurile pozitive si lucrurile negative. Doar ca la mine a fost alfel. Eu am aflat doar ce inseamna lucrurile negative. De cele pozitive nu am avut parte niciodata. Nimeni nu a rascolit in inima mea ca sa descopereasca acel coltisor ascuns incuiat cu o cheita care aproape rugineste. Nimeni nu a avut curajul asta, sa simta si el ce simt eu. Nimeni nu ar fi rezistat la o asemene suferinta, dar eu am facut-o indiferent cat de greu mi-a fost. Am luptat dar in zadar. Nimeni nu m-a facut sa zambesc, sa simt placerea de a zambi. Am fost mereu o carte fara foi sau o carte cu foi goale. Cheia fericirii mele era sa citesti acele pagini goale. Acum nu mai are niciun sens. Mai am un pas pana la moarte, nu mai pot regreta nimic.
Inca putin, astept ca timpul sa se scurga mai repede. Astept acea coasa sa ma sfasie. Privesc in ceata, cu greu pot sa-mi dezlipesc genele si daca le-as dezlipi, tot acel nimic l-as vedea. Acel nimic pe care l-am trait toata viata. Inca odata, si apoi gata. Pleoapele mele se dezlipesc incet. Vreau sa mai vad odata, inca odata si spoi pot sa mor. Insa ceva imi impiedica privirea. Este...Un baiat?! Este deasupra mea, ma priveste. Parul saten aproape ca ma atinge, iar ochii lui caprui nu incetau sa ma privesca. Ce este? Un inger sau un demon? Am murit deja? Insa nu la asta imi sta capul acum. Ce cauta aici? Am innebunit? Intind mana, vreau sa-l ating, sa vad daca e real. Da, e real. N-am innebunit. Un fior imi trece pe sira spinarii. Intr-un fel imi este frica. Nu are cum sa fie vreun salvamar, are un chip prea angelic. Dar totusi fata lui palida si destul de alba imi da de banuit. Se indeparteaza putin de mine, intinde mana asupra inimii mele. Rosteste ceva, nu inteleg ce spune. Din mana ii iese o flacara rosie, nu, chiar am innebunit. Inchid ochii asteptandu-mi sfarsitul. Simt o energie care imi da navala in corp. Nu mai pot rezista. Mai am putin, putin si-mi iau adio de la viata. Nu stiu ce s-a intamplat cu acel baiat, dar stiu ca nu mai este deasupra mea. Acea energie inca imi da navala in corp. Putin, inca putin. Si...gata. Nu-mi mai simt trupul, pot simti asta. Simt cum sufletul meu este departe de trup. S-a terminat? Totul s-a sfarsit? Asta inseamna cu adevarat moartea? A fost asa de simplu. Trebuia sa fac asta acum mult timp. Ochii mei sunt inca inchisi. Vreau sa ma las purtata de val, sa simt cum scap de toate grijile care imi navaleau mintea. Acum am scapat de ele. Am scapat de tot ce se putea numi viata. E chiar placut. E o senzatie diferita, nemaintalnita pana acum. E ceva special.
Scuze de greseli...nu e corectat>.< Aaa da...Si stiu ca este scurt dar am vrut sa va tin in suspans >:) De la capitolul 5, fic-ul i-a o mica intorsatura . Sper sa va placa!
![[Imagine: Hm757.png]](http://i.imgur.com/Hm757.png)