Astrul Trandafirului Albastru

[BloodyInnocence]

Astept parerile voastre si sper sa va placa acest capitol.

Capitolul V
Nebunie sau Otrava?

Un intuneric abisal ma inconjurat si nu pot sa scap din acea inchisoare. Nu stiu cat timp am alergat prin acel abis dar stiu ca am impresia ca a trecut o eternitate si ca avea sa mai treaca una pana voi iesi din aceasta lume. Apoi o pereche de ochi rosii isi fac aparitia si ma trezesc ca nu mai caut o iesire ci fug pentru viata mea. Nici nu mi-am dat seama cand am iesit din acea inchisoare si am intrat intr-o padure dease in care fiecare copac, parca, isi intindea ramurile pentru a ma prinde. Desi mediul inconjurator se schimbase, ochii aceia tot ma urmareau doar ca acum aveau si un corp, pe care nu reuseam sa il disting prea bine. In incercarea mea disperata de a incerca sa scap, ma impiedic si doi colti ivori se indreapta sper pielea mea, vreau sa ii opresc dar sunt imobilizat in pozitia in care am cazut. Acesta sa imi fie sfarsitul? Din fericire dintii nu apucara sa imi atinga pielea deoarece ma trezesc ude leaorca pe canapeaua din sala de oaspeti. Ma uit uimit in jur, nerecunoscand la inceput locul in care ma aflu. Totul a fost un vis, un vis mult prea real pentru sanatatea mea mintala dar totusi doar o inchipuire a mintii mele.
Dand la o parte frica provocata de cosmar, incerc sa ma linistesc. Odata ce nu mai imi este teama pentru viata mea imi dau seama ca sunt in sala de oaspeti. Ce caut in sala de oaspeti? Incerc sa imi amintesc cum am ajuns pe canapea dar memoria nu ma ajuta deloc, se incapataneaza sa imi ofere informatiile necesare. Nu pot sa nu ma intreb ce s-a intamplat dupa ce a plecat ducesa du Solei? Nu mai stiu, totul este invaluit in ceata. Imi amintesc cum a plecat, val-vartej fara sa imi spuna daca va mai veni sau cand va veni, apoi m-am asezat pe canapea si aici totul se termina. Observ sticla goala de wisky care sta pe jos strigand disperata la mine. Sticla striga disperata? Innebunesc! Am baut? Posibil. Asta ar explica totul, pana si faptul ca sticla tipa la mine. Am baut, m-am imbatat si am adormit pe canapea dar atunci de ce nu ma doare capul? Nu conteaza. Bine ca acum stiu ca nu innebunesc sau ca m-a otravit cineva. De altfel… cine ar vrea sa ma otraveasca pe mine? Dau cu mana intr-o parte incercand astfel sa inlatur valul de ceata care imi cuprinse creierul, sunt un pic ametit si nu gandesc prea bine dar sunt sigur ca imi va trece. Deodata ma trazneste. Trebuie sa o gasesc pe scumpa mea ducesa. Are niste explicatii de dat. Nu pot, nici chiar eu, sa ignor lucrurile ciudate care se intamplau de cand si-a facut aparitia in viata mea. Poate ea imi va explica ce se intampla cu mine.
Ma ridic sa imi dezmortesc putin corpul meu amortit si intepenit, care ma doare ingrozitor din cauza ca adormisem pe acea canapea deloc confortabila. Morocanos, strig la o servitoare si ii spun sa imi pregateasca baia. O baie calda va face minuni pentru corpul meu, doar gandul la acest rasfat si simt cum fiori imi trec pe sira spinarii.
In zece minute sunt in baie, rasfatandu-mi simturile cu aromele minunate de florii ce domnea in incapere. In timp ce stau in cada imi amintesc ca aseara am auzit o voce dar nu era nimeni in camera. Am innebunit sau sunt otravit de cine? Iarasi aceasta intrebare imi chinuie mintea. Dar cine ar vrea sa ma otraveasca? Vicontele de Bradfort, este primul nume care imi vine in cap. Nu, nu poate sa fie el. Daca eu as muri atunci fica lui ar fi dezonorata si nimeni nu ar mai lua-o de sotie. Deci nu sunt otravit ca nu am de cine sa fiu. Cine sa imi doreasca intr-atat moartea incat sa recurga la asemenea masuri? Atunci innebunesc. Acest gand a trimis un fior rece pe spatele meu si ma face sa ies din cada pentru a ma duce sa ma imbrac cu ceva gros. Dintr-odata imi este foarte frig.
Cum sa fiu nebun? Nu se poate asa ceva. Acest lucru este imposibil. Nu ma m-ai gandesc la acest subiect. Este de vina bautura care ma face sa aud voci si sa vad lucruri care nu sunt reale. Nu mai beau si fata. Sunt atat de hotarit incat cand ies din dormitor, trantesc usa facand un zgomot infernal care se raspandi in castelul linistit.

-Nu stiu cum ati fost voi transformati dar pentru mine a fost un infern. Creierul meu incerca sa gaseasca o explicatie pentru ceea ce se intampla si nu gasea decat acest lucru: Esti nebun. Asa ca eu, fire incapatanata, am gasit ceva plauzibil si anume faptul ca am baut si m-am imbatat, dar stiam undeva in adancul subconstientului ca este doar o minciuna cusuta cu ata alba. Insa in acel moment acest lucru nu conta, ma agatam de realitate si de ceea ce insemna aceasta realitate cu disperare, considerand ca daca dau crezare acelor intamplari o sa innebunesc. Au fost cele mai ingrozitoare zile din viata mea si intr-un fel imi pare rau ca nu le-am trait la maxim pentru ca au fost si ultimele. Sa revin la povestirea vietii mele.

Am coborit jos si am mancat ceva la repezeala. Nu mai pot sa pierd timpul cu lucruri atat de neinteresante. Ora este doua dupa amiaza, iar eu nu mai am la dispozitie decat patru ore amarate pentru a o gasi pe ducesa du Solei. Dupa ce am mancat, ma indrept spre grajduri sa il pregatesc pe Fulger. Fulger este un cal de rasa, negru cu o stea alba in frunte si foarte naravas dar in acelasi timp extrem de rapid. Este cel mai rapid Pur Sange Englez din intreg tinutul. Nu imi i-a mult de cateva minute sa il pregatesc. In acest timp el este in extaz, loveste cu copitele zidul din spatele lui si ma tot atinge cu capul, incercand sa ma faca sa urc mai repede. In ultimul timp il neglijasem, iar acum de abia asteapta sa alerge pe campiile goale ale mosiei mele. Nu pot sa zic ca il condamn, mai repede ma invinovatesc pe mine decat pe el. Este un exemplar superb care trebuie alergat cel putin de trei ori pe zi. Spre rusinea mea eu nu l-am scos afara nici o data pe zi, iar altcineva nu putea sa il scoata deoarece nu le permitea, sunt singurul care il poate calari. Inainte sa il incalec ma gandesc unde sa ma duc. Cine o cunoaste pe ducesa du Solei? La dracu`! Cea care cunostea fiecare barfa din tot tinutul este, nimeni alta, decat vicontesa de Bradfort. Daca vroiam sa aflu ceva trebuia sa ma duc la ei, deoarece cu siguranta voi afla raspunsul la intrebarea mea. Dar cum ma pot duce la ei dupa tot ceea ce s-a intamplat? Trebuie sa aflu unde sta ingerul meu si oricum o data si o data un raspuns tot trebuie sa le dau. Sa refuz nu pot pentru ca un refuz ar fi insemnat condamnarea mea la moarte, ramanea, deci, doar sa accept. Asa ca daca accept azi sau peste trei zile, ce conteaza? Oricum nu pot sa faca casatoria asa in cateva zile, ar batea la ochi si oameni si-ar da seama ca este ceva in neregula. Cel putin trei luni va dura toata aceasta afacere, trei luni in care o sa o pot cuceri pe dulcea mea Angelique.
Il incalec pe Fulger si pornesc in galop spre castelul vicontelui de Bradfort.
Am ajuns in aproximatic o ora la intrarea castelului. Am ezitat putin, inainte sa intru pe portile uriase ale castelului. In ciuda faptului ca acestea nu se deosebeau cu nimic de ale mele, sunt intimidat de ele. O mare influenta o are puterea vicontelui. Parca acea putere este imprimata in fiecare lucru care il inconjoara, asta se intampla cu persoanele care au personalitati puternice. Lucrurile din jurul lor capata si ele un aspect intimidant. Inghit cu greu nodul ce mi s-a pus in gat si intru in curte. Servitorul care se ocupa cu intretinerea grajdurilor vine in intampinarea mea iar eu ii arunc cu indiferenta fraiele calului meu.
-Sa ai grija de el altfel o patesti! Calul acesta valoreaza mai mult decat viata ta, ii spun servitorului care incuvinteaza mut.
Inainte sa apuc sa bat, un valet imi deschide usa si ma pofteste inauntru.
-Sunteti asteptat, afirma el.
-De catre cine? Intreb eu curios. Nu mi-am anuntat venirea…
-Vicontele a anuntat posibila dumneavoastra aparitie, domnule.
Vulpe batrana! Stia din-nainte sa vina ieri ce raspuns aveam sa dau eu. Oricum nu conteaza, Elisabeth, fiind singurul copil al vicontelui, va mosteni totul iar eu fiind sotul ei toata averea avea sa imi revina mie. Este o afacere profitabila, pe mine o casatorie cu ea m-ar scoate din aceasta criza in care intrasem iar pe ei i-ar scapa de rusinea pe care aveau sa o indure daca s-ar afla ca fata lor este cu burta la gura.
Valetul ma conduce in biblioteca. Aici, i-am gasit pe toti trei. Stateau in liniste, intruchipand imaginea unei familii perfecte. Cat de inselatoare pot fi aparentele. Vicontele sta in spatele biroului scriind ceva pe o foaie goala, vicontesa croseteaza ceva ce pare a fi o bluza iar fata lor citeste o carte. Arata ca o sfanta care este persecutata. Nici nu imi pot inchipui prin ce a trecut atunci cand parinti ei au aflat ca este gravida. Este o lume cruda pentru cele care sunt in situatia ei, dar acesta este blestemul femeilor. Niciodata nu o sa poata iesi de sub tutela tatalui care intotdeauna va dori mai mult pentru el, nu pentru fericirea fetei lui. Desigur exista si exceptii dar acestea sunt atat de rare incat singurul lucru pe care il pot face este sa confirme regula. Atmosfera din jur este tensionata. Ochii lui Elisabeth sunt rosii ceea ce imi sugereaza ca tocmai a plans, mainile vicontesei tremura usor, facand-o sa nu nimereasca ochiurile iar vicontele strangea pana cu care scria atat de tare incat nu mai avea mult si o rupea. Toate aceste lucruri imi spun mie ca ei se certau inainte ca vizita mea sa devina cunoscuta. Incerc sa ignor acea atmosfera si sa le zambesc, prefacandu-ma ca nimic nu s-a intamplat, ca am venit doar sa le fac o vizita de curtoazie.
-Buna ziua, viconte! Il salut eu pe acesta, inclinandu-mi foarte putin capul in semn de respect.
Acesta se ridica de pe scaun, sta putin inainte sa imi raspunda, probabil se gandea daca meritam sau nu sa ma onoreze cu salutul sau, si spune:
-Bine ai venit, duce! Ce te aduce in umila mea casa?
Ma intreaba nelasandu-ma astfel sa le salut pe doamne. Eu il ignor, inaintand spre sotia lui si ii sarut mana, apoi ma indrept spre fica lor, care imbujorata se ridica in capul oaselor, lasand cartea pe masuta de langa fotoliu. Ochii vicontelui nu ma pierdeau din vedere nici macar o secunda. Si el si sotia lui se asteptau, poate, sa o sarut pe obraz dar eu ma rezum doar la un salut rece si un pupic ce doar ii mangaie degetele subtiri si mici ale maini ei, fine. Dupa aceste saluturi scurte ma intorc spre capul casei pentru a-I raspunde. Nu puteam sa il mai aman mult, altfel ar fi izbucnit razboiul.
-Plictiseala, domnul meu, ma aduce la dumneavoastra.
-Doar atat? Intreaba el foarte indignat.
Amenintarea din acea intrebare este atat de vizibila incat si un surd ar fi putut sa o auda. Daca ar fi putut, vicontele m-ar fi omorit cu o simpla privire. Din fericire pentru mine nu poate.
-Deasemenea, am venit sa va cer mana prea frumoasei dumneavoastre bijuterii.
Craterele dintre sprancenele lui au disparut facand loc unei expresii de bucurie sincera. Mai bine ramanea asa incruntat decat sa zambeasca. Zambetul lui este o grimasa oribila care nu face decat sa ii evidentieze si mai rau acea cicatrice pe care o avea pe obrazul drept. Banuiesc ca este o amintire dintr-un duel pentru o prea-frumoasa domnita.
Ma plictiseste enorm acest teatru de prost gust in care ma vad nevoit, mai bine spus, obligat sa joc. Niciodata nu mi-au placut piesele de teatru, cu atat mai putin cele in care eu sunt nevoit sa joc.
-Ma bucur ca ti-a venit mintea inapoi din vacanta. Deci, cand o sa se faca petrecerea de anuntare oficiala a logodnei?
M-a salvat vicontesa. Multumesc Lui Dumnezeu pentru micile favoruri.
-Pai, cel putin peste o luna de zile. Ne trebuiesc multe lucruri, aranjamente sunt necesare, rochii de probat, de comandat, mancaruri de preparat, zise ea.
-Bine, bine. Va las pe voi, doamnelor, sa va ocupati de toate aceste lucruri, doar sa tine-ti minte ca timpul ne preseaza.
-Vreau sa stiu in ce luna esti, zic eu uitandu-ma la ea.
Daca tot aveam sa ma casatoresc cu ea pentru a-I salva onoarea, macar sa i-o salvez nu sa I se vada ditamai burta in ziua nuntii.
-O luna, cel mult o luna jumate, raspunde ea.
Parca taica-su spusese ca este in trei luni… Atunci mi-am adus aminte. O mai facusem cu ea odata, cand eram beat mort. Acum o luna si ceva ma imbatasem din cauza problemelor la o petrecere la care era si ea. Ma vazut si m-a urmat in dormitorul oaspetilor unde a incercat sa ma consoleze, nestiind ce o asteapta. Nu imi amintesc daca m-am purtat frumos cu ea sau nu, dar sunt sigur ca ea nu a vrut sa se culce cu mine in acea seara. Teoretic am facut dragoste cu ea, practic am violat-o. Eh, se mai intampla si nenorociri, macar fac ceva bun in schimbul acelei greseli.
Tatal ei cand o auzi se duse langa ea si ridica mana sa o loveasca. Eu l-am prins inainte sa apuce sa o atinga. Nu pot sa il las sa o atinga. Aceasta fata nu merita batuta o secunda din viata ei. Eu sunt un nenorocit dar asta nu inseamna ca ea trebuie sa suporte pedeapsa pentru greselile mele.
-Este viitoarea mea sotie. Nimeni, si cand spun nimeni ma refer la absolut nimeni, nici macar parinti ei, nu are voie sa ridice mana la ea. Nu mai zic de a da in ea, afirm eu uitandu-ma urat la viitorul meu socru, care isi smuceste mana din stransoare.
-Foarte bine. Eu am niste treaba, asa ca ma vad nevoit sa te las singur aici cu doamnele.
Apoi se intoarce spre vicontesa si ii spune:
-Tu nu o scapa din ochi pe fica ta. Nu vreau sa o mai lasi singura cu ducele de Wellington. Ai inteles?
Daca mi-ar fi pasat mi-ar fi ranit lipsa lui de incredere in mine, dar nu imi pasa nici cat negru sub unghie.
A iesit din camera, lasandu-ma singur cu cele doua femei. Elisabeth imi face semn sa ma asez langa ea pe canapea, iar eu nu am refuzat-o. Dupa vreo zece minute de liniste totala, vicontesa a spart tacerea cu o intrebare banala. I-am multumit din nou, in gand, Lui Dumnezeu pentru micile favoruri.
-Deci, duce, ce mai faceti? Am auzit ca nu stati prea bine cu bani.
Oh! Iar aceasta intrebare? Da ce sunt eu, vagabond? Am bani destui cat pentru a trai decent, insa eu nu vreau sa traiesc decent, vreau sa particip la petreceri, in lumea mondena unde imi trebuiesc bani, foarte multi bani.
-Da, intr-adevar, dar lipsa banilor nu reprezinta o problema foarte mare. O sa trec repede peste acest impas.
-Ma bucur sa aud acest lucru. Este un mare pacat ca tatal dumneavoastra a murit, lasand o asemenea problema pe mainile tale neexperimentate. Numai tarani se ingrijoreaza din cauza lipsei banilor, zice ea cu o atitudine superioara.
Aproape ca imi venea sa o strang de gat dar din fericire m-am multumit sa ii stranf mana logodnicei mele. Nici nu cred ca a simtit. Pare a fi dusa intr-o lume a ei, imaginara. Sper ca lucrurile acolo sa fie mult mai frumoase decat sunt in realitate.
-De fapt, acum cateva zile m-a vizitat ducesa du Solei, nu stiu daca o cunoasteti, si am discutat cu ea niste afaceri, zic eu bucuros ca am gasit o modalitate de a aduce vorba despre ducesa.
-O cunosc. Este o tanara foarte incantatoare. Am vazut-o la petrecerile din ultima saptamana, nu a ratat nici una. Din pacate nu cred ca isi va gasi un sot. Zici ca face si afaceri. Nu, asa ceva nu este potrivit pentru o femeie din inalta societate. Face de ras toate doamnele prin comportamentul ei de vanzator.
Nu am m-ai zis nimic. Am inteles foarte clar ca scumpa mea Angelique nu este un subiect potrivit, ca este invidiata atat de vicontesa cat si de celelalte doamne ale marii societati. M-as fi enervat la auzirea acestor cuvinte dar imi dau seama ca nu merita. Ea la fel ca si celelalte sunt doar niste oi care urmeaza ce spune si ce face metreasa regelui, nu stiu sa gandeasca pentru ele. De fapt daca le-ai lasa singure intr-o lume fara barbati ar fi muritoare de foame. Asta ma atrage pe mine la Angelique, faptul ca este o femeie independenta care se lupta cu viata si cu piedicile puse de societate. Ma intristeaza imposibilitatea aflarii adresei unde locuia. Nu aveam sa ma dau batut, daca norocul este de partea mea, eu o pot vedea in aceasa seara. Ma uit la ceas si sar ca ars cand vad ca este cinci jumate. Imi i-au ramas bun de la cele doua femei si ies val-vartej din incapere, indreptandu-ma spre grajduri. In urma mea las doua femei uimite care nu inteleg ce s-a intamplat. Nu ma intereseaza. In cinci minute alergam calul sa ajung cat mai repede la conacul meu. De abia astept sa ajung acasa pentru a o vedea din nou. Nu cred ca as rezista o zi fara sa ma scufund in ochii aceia verzi ai ei.
Corpul meu muritor tanjeste dupa atingerea ei de zeita. Doresc sa ii mai gust o data buzele rozalii care m-au innebunit cu o seara in urma. Chiar acum, cand calaream ca un nebun, o vad in fata ochilor in rochia ei sangerie. Incep sa imi inchipui cum se dezbraca incet. Intind mana sa o ating si raman uimit cand reusesc. Nu mai este o simpla iluzie, este adevarat. Nu visez. Oare unde a disparut calul? Oare cand am ajuns acasa? Nu mai conteaza. Intind mana si o ajut sa isi desfaca corsetul, pe care il lasa sa alunece in jos. Acesta a cazut tragand dupa el si materialele grele din care este facuta crinolina. Ramase intr-o camasa subtire prin care se vede pielea ei de alabast. Imi zambeste provocator, iar eu ma intind spre ea si imi pun mana pe talia ei trasa prin inel, lipind-o de mine. M-am uitat la ea si am sarutat-o. Mi-am inchis ochii si nu s-au mai deschis. O simteam cum se unduia langa mine, mangaindu-ma pe tot corpul. Apoi deodata simt cum zbor. Cateva secunde am zburat si apoi am facut cunostinta cu pamantul inghetat. Nu mai inteleg ce se intampla. Inca eram pe cal? De fapt nu mai calaresc, sunt intins pe pamatul rece. Ceva a intrat in mine dar ce este nu pot sa imi dau seama, sunt imobilizat pe jos si nu ma pot misca. Simt cum hainele se uda si se lipesc de trupul meu. Sange? Nu pot fi sigur. Nu pot sa imi deschid ochii sa vad ce se intampla in jurul meu. Intunericul a inceput sa ma i-a in bratele sale aducatoare de moarte. Cu greu imi aduc aminte visul pe care l-am avut azi dimineata. Daca as fi crezut in viziuni atunci nu as mai fi plecat nicaieri in aceasta seara. Asa cum m-am trezit cu intunericul in suflet asa aveam sa adorm sau poate sa mor. Se pare ca pana la urma nu a fost otrava ci nebunie.
Totul s-a intunecat iar eu mi-am pierdut cunostinta.