am venit cu o noua continuare!
Sper sa va placa.
Capitolul III
Adevarul crud al vietii
Au trecut doua luni de zile de cand tatal meu a murit. Doua luni ingrozitoare in care am aflat adevarul crud despre asa numiti mei prieteni. Trecusem prin toate starile posibile, de la bucurie la depresie si intr-un final ramasesem la furie. Sunt furios pe mine pentru ca am fost atat de credul incat sa ma bazez pe ajutorul prietenilor mei. Impostorii! Prefacutii, ipocriti! M-au mintit! Imi inchipui cum imi pun mainile in jurul gaturilor lor si strang. Strang atat de tare incat le vad ochii cu incet, incearca sa iasa afara. Dau cu pumnul in masuta ce se afla la capul patului meu. Din fericire rezista la impactul cu mana mea. Acum imi dau seama ca intotdeauna am fost singur. Ei au stat langa mine pentru ca credeau ca am bani, ca sunt influent. In momentul in care au aflat ca nu ii mai am, mi-au intors spatele. Nenorociti! Au uitat de cate ori i-am ajutat. Toate faptele mele au fost sterse cu buretele. Lasa ca vro vedea ei. Am intors foaia. O sa vina si randul meu cand ii voi vedea din nou la picioarele mele. Roata se invarte.
Ma invart ca un leu in cusca incercand sa gasesc o solutie pentru a reintra in lumea aceea, a balurilor si petrecerilor, cu care ma obisnuisem, insa nu gasesc nimic. Frustrarea, neputinta si mania ma cuprind si nu ma lasa sa uit prostia inocentei mele. Imi dau seama de e s-a sinucis tatal meu, de ce ajunsese unde a ajuns. Din cauza celor care au avut tupeul de a zice ca ii sunt prieteni si familie. Ce au facut ei pentru el sau pentru mine? Nimic. Inteleg, acum, de ce cel care mi-a dat viata se imbata in fiecare seara. Imi era mila de el… sau mai bine zis imi era mila de mine. Imi dau seama ca ma indentific cu el. Sunt in aceasi situatie. Regretul ma cuprinde amintindu-mi de felul in care m-am purtat cu tatal meu si la inmormantarea lui. Imi pare rau dar parerile de rau nu mai pot schimba nimic, nu il pot aduce inapoi.
Cu aceste ganduri care ma macina, ma duc in sala de primire a oaspetilor, indreptandu-ma spre cabinetul cu bauturi alcoolice. Pun mana pe usita din sticla dar sovaiesc in a o deschide. Imi vad chipul in sticla pura a vitrinei. Parul lung, negru mi l-am strans intr-o coada la spate dar cateva suvite tot au reusit sa scape si acum imi mangaie pielea chipului meu. Fata mea ovala este putin trasa, insa imi sta bine putin mai slab. Barba inca nu mi-a crescut deci arat cat de cat decent. Stiu ca m-am neglijat in ultimele zile si acest lucru incepe incet sa se observe. O pereche de ochi negri ma privesc. Sunt necrutatori si aproape ca ma inspaimanta, doar ca sunt ai mei si nu am de ce sa imi fie frica. Trasaturile mele aspre sunt atragatoare atunci cand am grija de mine si infricosatoare atunci cand nu am. Stiu ca alcoolul imi va da un aer si mai groaznic. Oare chiar vreau sa urmez drumul tatalui meu? Ma intreb eu nesigur. Dar atunci cand realitatea devina prea grea de suportat ce faci? O infrunti, imi spune o voce din-nauntru. O lupta se da in mine. O parte vrea sa se scufunde incet in lichioara miraculoasa a uitarii in timp ce cealalta vrea cu incapatanare sa infrunte cruda realitate. Ce am facut in ultimele doua luni? Ma intreb. Nu am infruntat viata? Unde ma adus acest lucru? Nicaieri! La naiba cu toate astea! Zic eu si deschid vitrina, punand mana pe sticla de tarie.
Aud cum usile masive din stejar ale incaperii se deschid. Ma intorc sa vad cine are tupeul sa ma deranjeze. Un majordom isi face aparitia, ma saluta aplecandu-se. Daca ar intinde mana si-ar atinge degetele. O plecaciune perfecta. Ii arat spatele, dindui de inteles ca nu ma intereseaza prea tare ce are de spus.
-Domnule? Intreaba el.
Voce ii tremura usor si din intrebarea lui imi dau seama ca nu stie in ce stare ma aflu, de aceea tonul ii este neutru iar atitudinea precauta.
-Da, Frank?
-Este o domnisoara aici, care a venit sa va vada. O las sa intre sau ii spun ca nu sunteti disponibil?
O domnisoara? Cine ma viziteaza la aceasta ora tarzie?
-A spus cum se numeste? Il intreb eu, ignorand celelalte intrebari, din ce in ce mai curios. Inchid vitrina si imi iau mana de pe ea, intorcandu-ma cu fata spre el.
-Nu, domnule. Nu a vrut sa se prezinte.
-Este cineva cunoscut?
-Nu, domnule. Nu pare a fi de prin partile acestea.
Devine din ce in ce mai interesant. Nu pot rata o intalnire cu o frumoasa domnisoara. Cel putin sper sa fie frumoasa.
-Invit-o inauntru. Oare ce vrea?
Nu ma astept ca majordomul sa imi raspunda, deoarece stiu deja ca a disparut din incapere. Asa fac toti servitori buni, se misca fara nici un sunet, apar din senin si dispar la fel.
Ma duc spre canapeaua masiva, ce trona in camera, si ma asez pe ea in timp ce astept ca domnisoara respectiva sa isi faca aparitia. Nu cred ca a trecut prea multa vreme. Deodata simt doua maini mici si reci, care se aseaza pe spatele meu. Speriat ma ridic si ma intorc ramanand uimit cand o vad. Intrase fara sa faca nici cel mai mic zgomot, la fel ca o fantoma. Are parul foarte lung, rosiu ca focul. O parte din el il are impletit si facut coc in crestetul capului iar cealalta este lasata libera sa ii protejeze umerii goi. O pereche de ochi verzi, sticlosi de pisica, ma privesc din inchisoarea lor formata din genele lungi, roscate. Simt cum ma pierd cu totul in fata acelei priviri patrunzatoare. Mai spuneam ca eu am o privire de omoara pe loc. Eu nu sunt nimic pe langa minunatia ce se uita la mine in acest moment. Ma simt fermecat de acele doua peruzele. Cu greu reusesc sa imi dezlipesc ochii de ai ei. Gura mica cu doua buze rozali formeaza un zambet care vrea sa fie cald dar pare mai repede inghetat pe fata ei perfecta. Pielea fara de cusur este de un alb impecabil care ar face de rusine si cel mai pur trandafir. Vreau sa ating fata aceea dar imi este teama ca s-ar putea sa o sparg. Este mica de inaltime, imi ajunge pana la piept dar asta nu o face mai putin impunatoare. Este imbracata intr-o crinolina de un verde inchis, cu smaralde micute cusute cu maiestrie in dantela fina ce acopera rochia. Un decolteu generos incanta privirile iar linia apetisanta formata de sanii ei este pusa in evidenta de pandantivul cu rubin pe care il poarta. Umerii sunt goi, insa mainile sunt ascunse in manecile evazate ale tinutei. Rochia o adevarata opera de arta iar ea o regina absoluta. Parea mica si firava printre acele materiale grele dar ochii ei sustineau altceva, exprimau puterea psihica a unui pradator de temut. Nu stiu de ce aveam impresia aceasta. Domnisoara din fata mea nu putea sa fie, in nici un caz, un pradator.
-Atunci nu stiam cat de mult ma inselam. Ca vanator stiam cum arata prada si pradatorul, insa in acea clipa imi ziceam ca sunt nebun daca cred ca faptura incantatoare din fata mea era asa ceva, le zic eu auditoriumului meu. Simteam nevoia sa le explic fiecare detaliu al vietii mele. Ei continuau sa stea in jurul meu ca niste gardieni de piatra ascultandu-ma. Nevrand sa ii fac sa astepte continui povestea.
Eu o cantaresc de sus pana jos si invers si nu imi dau seama ca ea nu a facut nici o miscare in tot acest timp. Statea in fata mea ca o statuie si zambea. Du pa vreo cinci minute am constientizat acest lucru si ca sa sparg acea pictura, am inceput sa vorbesc. Linistea incepuse sa apese pe pieptul meu, facandu-ma sa simt ca nu mai am aer. Trebuia sa fac ceva sa o distrug.
-Buna seara, domnisoara?
-Ducesa du Solei. Angelique du Solei.
Ce voce are. Nici ciripitul pasarilor nu poate sa o intreaca.
-Ducesa du Solei. Ce nume frumos aveti, ducesa. Un nume frantuzesc, veniti din Franta?
Idiotul de mine! Auzi ce intrebare. Normal ca de acolo vine doar nu o veni din Germania! Tampit! Ma mustrez eu in gand. Imi dau seama de penibilitatea intrebarii mele dar nu mai vroiam sa se lase acea liniste mortuara care incepuse sa ma innebuneasca.
-Da, monsieur.
-Ciudat, nu aveti accentul specific limbii dumneavoastra, observ eu putin intrigat. Bine, putin mai mult.
-Stau de mult timp in Londra, monsieur.
-Ce va aduce in umila mea locuinta?
Nu a raspuns imediat. Inainte sa vorbeasca, ducesa se indreapta spre semineul din fata canapelei, ce este incadrat de diverse trofee de vanatoare si capete de animale impaiate. Pune mana pe partea de sus a semineului, mangaind lemnul cu varful degetelor. Ii urmaresc fiecare miscare, fermecat de ea.
-Vreau sa va arat o alta perspectiva a vietii, aceasta daca doriti, normal…
Pentru un moment mi s-a parut ca mana ei mica si in acelasi timp foarte delicata se contorsioneaza, dezvaluind, pentru cateva secunde, niste degete lungi, subtiri cu uncghii ingrozitor de mari ce pareau a fi ascutite. Nu se poate. Inlatur aceasta impresie. Imi zic ca mi se pare, dau vina pe alcoolul din sangele meu. Prezenta ei m-a fermecat, m-a ametit, ma face sa fiu confuz si sa uit ca nu am baut nici macar o picatura din whisky-ul ce sta la loc de cinste in vitrina.
-Care este ace perspectiva ducesa?
O intreb eu incercand in continuare sa neg ceea ce ochi au vazut.
-Nu pot sa ti-o spun, trebuie sa o traiesti, zise ea cu o voce fara nici un fel de inflexiune.
Daca cu cateva minute in urma vocea ei era asemenea ingerilor, acum devenise goala, lasandu-ma rece. Aproape ca ma zgaria pe creier tonul cu care spusese acele cuvinte.
Totul in jurul ei este un mister. Modul in care vorbeste este in acelasi timp atragator si respingator. Ma face sa o ascult, sa ii sorb cuvintele. Este ca si cum nu vorbeste un om, ci altceva. Nu pot sa nu imi pun intrebarea. Altceva ce? Un demon? Poate un demon sa fie atat de minunat? Nu, cu siguranta nu. Si atunci este un inger. Dar ce fel de inger ramane de vazut. Glasul ei, gesturile pe care le face par a fi mecanice, calculate pana la cel mai mic detaliu. Nu face miscari in plis, ne la locul lor dandu-mi impresia ca nu le face pentru a-si pastra energia. Deja totul incepe sa capete aspecte de vis. In curand o sa ma trezesc si o sa descopar cu dezamagire ca totul nu a fost decat o iluzie. Pana atunci o sa continui sa joc in acest vis ca un actor pe o scena de teatru.
-De ce? De ce ai venit? Ce vrei de la mine?
Fara nici un motiv, pe care sa il recunosc sau sa fie justificat, panica pune stapanire pe mine. O voce din interiorul meu imi spune ca ceva nu este in regula cu ea. Imi tipa in cap sa fug si nu ma lasa sa ma concentrez. Nu imi mai aud gandurile. Imi dau seama ca nu este nici un vis, totul este cat se poate de real. Un tremur usor ma cuprinde deoarece corpul meu ese tras in doua directii: una care vrea sa iasa cat mai repede din incapere, sa nu o mai vada pe domnisoara din fata mea, comanda a glasului irational din capatana mea si cealalta care vrea sa afle mai multe, sa stea, comanda a rationalismului, a realitatii care imi spune ca cealalta fabuleaza. Asa ca fac ce orice om intreg ar face, am stat. Nu vrea sa dau curs nebuniei care sta ascunsa in mine.
-Esti special. Te-am cautat mult. Nici nu stii cat de mult. Intr-un sfarsit te-am gasit, zice ea cu aceasi voce goala si rece.
Nu este cald in camera insa eu incep sa transpir. Transpiratia curge in voie pe chipul meu. Se formeaza pe fruntea mea apoi coboara in jus pe gat, dupa care este absorbita de camasa din bumbac. Cumva stiu ca simte frica din sufletul meu si mai stiu ca ignora starea in care ma aflu. Se comporta de parca ceea ce discutam este cel mai banal lucru din lume. Cineva din afara ar fi avut impresia ca noi purtam o conversatie normala, puerila, superficiala. S-ar fi inselat amarnic. Am invatat ca aparentele insala intotdeauna sau aproape intotdeauna dar ceea ce conteaza este ca in acest moment pluteste deasupra mea un mare pericol, numai ca nu pot sa imi dau seama de unde avea sa vina.
-Eu? Special? Am intrebat-o cu o voce sugrumata.
-Da. O sa fim buni prieteni, o sa vezi. Asta daca vrei sa afli mai multe… Daca vrei atunci ma vei primit si maine in casa ta.
-Da, vreau.
Vreau? Am spus eu asta? Dupa ce am rostit cuvintele imi dau seama ca eu chiar imi doresc sa cunosc misterul care o inconjoara pe ducesa du Solei.
-Foarte bine, in acest caz ne vedem maine seara, mon cher, zice ea venind incet spre mine, facand pasi imposibil de mici de am impresia ca va dura cel putin o ora sa ajunga.
Ma uit cu uimire si nu inteleg de ce materialul rochiei, care era din satin, nu fosneste, asa ca la toate celelalte femei. Nici un zgomot nu face cand paseste. Se apropie de mine si zambind larg isi arata dintii impecabili si incredibil de lungi si ascutiti. II sarut mana ca un adevarat gentleman, nici chiar in cele mai tensionate momente manierele nu se uita, ea imi ofera un mic pupic pe obraz, dupa care ma lasa acolo, incremenit, unde stau de cand a intrat. Este ca si cum nu a venit niciodata. Ma aflu in locul in care stateam cand iesise majordomul, cu fata la usile mari din stejar.
Am visat? Nu cred. Inca ii simt buzele moi pe obrazul pe care mi-a lasat acel sarut.
Confuz, urc sus in camera mea si ma culc, zicandu-mi ca maine lucrurile se vor rezolva de la sine. Maine dimineata totul va capata sens si vraja de vis va disparea din amintirea mea. Am mare dreptate. A doua zi cand m-a trezesc totul este clar iar lucrurile ciudate si atmosfera din incapere disparusera din mintea mea.
- Sau cel putin asa credeam eu in acel moment.
Sper sa va placa.
Capitolul III
Adevarul crud al vietii
Au trecut doua luni de zile de cand tatal meu a murit. Doua luni ingrozitoare in care am aflat adevarul crud despre asa numiti mei prieteni. Trecusem prin toate starile posibile, de la bucurie la depresie si intr-un final ramasesem la furie. Sunt furios pe mine pentru ca am fost atat de credul incat sa ma bazez pe ajutorul prietenilor mei. Impostorii! Prefacutii, ipocriti! M-au mintit! Imi inchipui cum imi pun mainile in jurul gaturilor lor si strang. Strang atat de tare incat le vad ochii cu incet, incearca sa iasa afara. Dau cu pumnul in masuta ce se afla la capul patului meu. Din fericire rezista la impactul cu mana mea. Acum imi dau seama ca intotdeauna am fost singur. Ei au stat langa mine pentru ca credeau ca am bani, ca sunt influent. In momentul in care au aflat ca nu ii mai am, mi-au intors spatele. Nenorociti! Au uitat de cate ori i-am ajutat. Toate faptele mele au fost sterse cu buretele. Lasa ca vro vedea ei. Am intors foaia. O sa vina si randul meu cand ii voi vedea din nou la picioarele mele. Roata se invarte.
Ma invart ca un leu in cusca incercand sa gasesc o solutie pentru a reintra in lumea aceea, a balurilor si petrecerilor, cu care ma obisnuisem, insa nu gasesc nimic. Frustrarea, neputinta si mania ma cuprind si nu ma lasa sa uit prostia inocentei mele. Imi dau seama de e s-a sinucis tatal meu, de ce ajunsese unde a ajuns. Din cauza celor care au avut tupeul de a zice ca ii sunt prieteni si familie. Ce au facut ei pentru el sau pentru mine? Nimic. Inteleg, acum, de ce cel care mi-a dat viata se imbata in fiecare seara. Imi era mila de el… sau mai bine zis imi era mila de mine. Imi dau seama ca ma indentific cu el. Sunt in aceasi situatie. Regretul ma cuprinde amintindu-mi de felul in care m-am purtat cu tatal meu si la inmormantarea lui. Imi pare rau dar parerile de rau nu mai pot schimba nimic, nu il pot aduce inapoi.
Cu aceste ganduri care ma macina, ma duc in sala de primire a oaspetilor, indreptandu-ma spre cabinetul cu bauturi alcoolice. Pun mana pe usita din sticla dar sovaiesc in a o deschide. Imi vad chipul in sticla pura a vitrinei. Parul lung, negru mi l-am strans intr-o coada la spate dar cateva suvite tot au reusit sa scape si acum imi mangaie pielea chipului meu. Fata mea ovala este putin trasa, insa imi sta bine putin mai slab. Barba inca nu mi-a crescut deci arat cat de cat decent. Stiu ca m-am neglijat in ultimele zile si acest lucru incepe incet sa se observe. O pereche de ochi negri ma privesc. Sunt necrutatori si aproape ca ma inspaimanta, doar ca sunt ai mei si nu am de ce sa imi fie frica. Trasaturile mele aspre sunt atragatoare atunci cand am grija de mine si infricosatoare atunci cand nu am. Stiu ca alcoolul imi va da un aer si mai groaznic. Oare chiar vreau sa urmez drumul tatalui meu? Ma intreb eu nesigur. Dar atunci cand realitatea devina prea grea de suportat ce faci? O infrunti, imi spune o voce din-nauntru. O lupta se da in mine. O parte vrea sa se scufunde incet in lichioara miraculoasa a uitarii in timp ce cealalta vrea cu incapatanare sa infrunte cruda realitate. Ce am facut in ultimele doua luni? Ma intreb. Nu am infruntat viata? Unde ma adus acest lucru? Nicaieri! La naiba cu toate astea! Zic eu si deschid vitrina, punand mana pe sticla de tarie.
Aud cum usile masive din stejar ale incaperii se deschid. Ma intorc sa vad cine are tupeul sa ma deranjeze. Un majordom isi face aparitia, ma saluta aplecandu-se. Daca ar intinde mana si-ar atinge degetele. O plecaciune perfecta. Ii arat spatele, dindui de inteles ca nu ma intereseaza prea tare ce are de spus.
-Domnule? Intreaba el.
Voce ii tremura usor si din intrebarea lui imi dau seama ca nu stie in ce stare ma aflu, de aceea tonul ii este neutru iar atitudinea precauta.
-Da, Frank?
-Este o domnisoara aici, care a venit sa va vada. O las sa intre sau ii spun ca nu sunteti disponibil?
O domnisoara? Cine ma viziteaza la aceasta ora tarzie?
-A spus cum se numeste? Il intreb eu, ignorand celelalte intrebari, din ce in ce mai curios. Inchid vitrina si imi iau mana de pe ea, intorcandu-ma cu fata spre el.
-Nu, domnule. Nu a vrut sa se prezinte.
-Este cineva cunoscut?
-Nu, domnule. Nu pare a fi de prin partile acestea.
Devine din ce in ce mai interesant. Nu pot rata o intalnire cu o frumoasa domnisoara. Cel putin sper sa fie frumoasa.
-Invit-o inauntru. Oare ce vrea?
Nu ma astept ca majordomul sa imi raspunda, deoarece stiu deja ca a disparut din incapere. Asa fac toti servitori buni, se misca fara nici un sunet, apar din senin si dispar la fel.
Ma duc spre canapeaua masiva, ce trona in camera, si ma asez pe ea in timp ce astept ca domnisoara respectiva sa isi faca aparitia. Nu cred ca a trecut prea multa vreme. Deodata simt doua maini mici si reci, care se aseaza pe spatele meu. Speriat ma ridic si ma intorc ramanand uimit cand o vad. Intrase fara sa faca nici cel mai mic zgomot, la fel ca o fantoma. Are parul foarte lung, rosiu ca focul. O parte din el il are impletit si facut coc in crestetul capului iar cealalta este lasata libera sa ii protejeze umerii goi. O pereche de ochi verzi, sticlosi de pisica, ma privesc din inchisoarea lor formata din genele lungi, roscate. Simt cum ma pierd cu totul in fata acelei priviri patrunzatoare. Mai spuneam ca eu am o privire de omoara pe loc. Eu nu sunt nimic pe langa minunatia ce se uita la mine in acest moment. Ma simt fermecat de acele doua peruzele. Cu greu reusesc sa imi dezlipesc ochii de ai ei. Gura mica cu doua buze rozali formeaza un zambet care vrea sa fie cald dar pare mai repede inghetat pe fata ei perfecta. Pielea fara de cusur este de un alb impecabil care ar face de rusine si cel mai pur trandafir. Vreau sa ating fata aceea dar imi este teama ca s-ar putea sa o sparg. Este mica de inaltime, imi ajunge pana la piept dar asta nu o face mai putin impunatoare. Este imbracata intr-o crinolina de un verde inchis, cu smaralde micute cusute cu maiestrie in dantela fina ce acopera rochia. Un decolteu generos incanta privirile iar linia apetisanta formata de sanii ei este pusa in evidenta de pandantivul cu rubin pe care il poarta. Umerii sunt goi, insa mainile sunt ascunse in manecile evazate ale tinutei. Rochia o adevarata opera de arta iar ea o regina absoluta. Parea mica si firava printre acele materiale grele dar ochii ei sustineau altceva, exprimau puterea psihica a unui pradator de temut. Nu stiu de ce aveam impresia aceasta. Domnisoara din fata mea nu putea sa fie, in nici un caz, un pradator.
-Atunci nu stiam cat de mult ma inselam. Ca vanator stiam cum arata prada si pradatorul, insa in acea clipa imi ziceam ca sunt nebun daca cred ca faptura incantatoare din fata mea era asa ceva, le zic eu auditoriumului meu. Simteam nevoia sa le explic fiecare detaliu al vietii mele. Ei continuau sa stea in jurul meu ca niste gardieni de piatra ascultandu-ma. Nevrand sa ii fac sa astepte continui povestea.
Eu o cantaresc de sus pana jos si invers si nu imi dau seama ca ea nu a facut nici o miscare in tot acest timp. Statea in fata mea ca o statuie si zambea. Du pa vreo cinci minute am constientizat acest lucru si ca sa sparg acea pictura, am inceput sa vorbesc. Linistea incepuse sa apese pe pieptul meu, facandu-ma sa simt ca nu mai am aer. Trebuia sa fac ceva sa o distrug.
-Buna seara, domnisoara?
-Ducesa du Solei. Angelique du Solei.
Ce voce are. Nici ciripitul pasarilor nu poate sa o intreaca.
-Ducesa du Solei. Ce nume frumos aveti, ducesa. Un nume frantuzesc, veniti din Franta?
Idiotul de mine! Auzi ce intrebare. Normal ca de acolo vine doar nu o veni din Germania! Tampit! Ma mustrez eu in gand. Imi dau seama de penibilitatea intrebarii mele dar nu mai vroiam sa se lase acea liniste mortuara care incepuse sa ma innebuneasca.
-Da, monsieur.
-Ciudat, nu aveti accentul specific limbii dumneavoastra, observ eu putin intrigat. Bine, putin mai mult.
-Stau de mult timp in Londra, monsieur.
-Ce va aduce in umila mea locuinta?
Nu a raspuns imediat. Inainte sa vorbeasca, ducesa se indreapta spre semineul din fata canapelei, ce este incadrat de diverse trofee de vanatoare si capete de animale impaiate. Pune mana pe partea de sus a semineului, mangaind lemnul cu varful degetelor. Ii urmaresc fiecare miscare, fermecat de ea.
-Vreau sa va arat o alta perspectiva a vietii, aceasta daca doriti, normal…
Pentru un moment mi s-a parut ca mana ei mica si in acelasi timp foarte delicata se contorsioneaza, dezvaluind, pentru cateva secunde, niste degete lungi, subtiri cu uncghii ingrozitor de mari ce pareau a fi ascutite. Nu se poate. Inlatur aceasta impresie. Imi zic ca mi se pare, dau vina pe alcoolul din sangele meu. Prezenta ei m-a fermecat, m-a ametit, ma face sa fiu confuz si sa uit ca nu am baut nici macar o picatura din whisky-ul ce sta la loc de cinste in vitrina.
-Care este ace perspectiva ducesa?
O intreb eu incercand in continuare sa neg ceea ce ochi au vazut.
-Nu pot sa ti-o spun, trebuie sa o traiesti, zise ea cu o voce fara nici un fel de inflexiune.
Daca cu cateva minute in urma vocea ei era asemenea ingerilor, acum devenise goala, lasandu-ma rece. Aproape ca ma zgaria pe creier tonul cu care spusese acele cuvinte.
Totul in jurul ei este un mister. Modul in care vorbeste este in acelasi timp atragator si respingator. Ma face sa o ascult, sa ii sorb cuvintele. Este ca si cum nu vorbeste un om, ci altceva. Nu pot sa nu imi pun intrebarea. Altceva ce? Un demon? Poate un demon sa fie atat de minunat? Nu, cu siguranta nu. Si atunci este un inger. Dar ce fel de inger ramane de vazut. Glasul ei, gesturile pe care le face par a fi mecanice, calculate pana la cel mai mic detaliu. Nu face miscari in plis, ne la locul lor dandu-mi impresia ca nu le face pentru a-si pastra energia. Deja totul incepe sa capete aspecte de vis. In curand o sa ma trezesc si o sa descopar cu dezamagire ca totul nu a fost decat o iluzie. Pana atunci o sa continui sa joc in acest vis ca un actor pe o scena de teatru.
-De ce? De ce ai venit? Ce vrei de la mine?
Fara nici un motiv, pe care sa il recunosc sau sa fie justificat, panica pune stapanire pe mine. O voce din interiorul meu imi spune ca ceva nu este in regula cu ea. Imi tipa in cap sa fug si nu ma lasa sa ma concentrez. Nu imi mai aud gandurile. Imi dau seama ca nu este nici un vis, totul este cat se poate de real. Un tremur usor ma cuprinde deoarece corpul meu ese tras in doua directii: una care vrea sa iasa cat mai repede din incapere, sa nu o mai vada pe domnisoara din fata mea, comanda a glasului irational din capatana mea si cealalta care vrea sa afle mai multe, sa stea, comanda a rationalismului, a realitatii care imi spune ca cealalta fabuleaza. Asa ca fac ce orice om intreg ar face, am stat. Nu vrea sa dau curs nebuniei care sta ascunsa in mine.
-Esti special. Te-am cautat mult. Nici nu stii cat de mult. Intr-un sfarsit te-am gasit, zice ea cu aceasi voce goala si rece.
Nu este cald in camera insa eu incep sa transpir. Transpiratia curge in voie pe chipul meu. Se formeaza pe fruntea mea apoi coboara in jus pe gat, dupa care este absorbita de camasa din bumbac. Cumva stiu ca simte frica din sufletul meu si mai stiu ca ignora starea in care ma aflu. Se comporta de parca ceea ce discutam este cel mai banal lucru din lume. Cineva din afara ar fi avut impresia ca noi purtam o conversatie normala, puerila, superficiala. S-ar fi inselat amarnic. Am invatat ca aparentele insala intotdeauna sau aproape intotdeauna dar ceea ce conteaza este ca in acest moment pluteste deasupra mea un mare pericol, numai ca nu pot sa imi dau seama de unde avea sa vina.
-Eu? Special? Am intrebat-o cu o voce sugrumata.
-Da. O sa fim buni prieteni, o sa vezi. Asta daca vrei sa afli mai multe… Daca vrei atunci ma vei primit si maine in casa ta.
-Da, vreau.
Vreau? Am spus eu asta? Dupa ce am rostit cuvintele imi dau seama ca eu chiar imi doresc sa cunosc misterul care o inconjoara pe ducesa du Solei.
-Foarte bine, in acest caz ne vedem maine seara, mon cher, zice ea venind incet spre mine, facand pasi imposibil de mici de am impresia ca va dura cel putin o ora sa ajunga.
Ma uit cu uimire si nu inteleg de ce materialul rochiei, care era din satin, nu fosneste, asa ca la toate celelalte femei. Nici un zgomot nu face cand paseste. Se apropie de mine si zambind larg isi arata dintii impecabili si incredibil de lungi si ascutiti. II sarut mana ca un adevarat gentleman, nici chiar in cele mai tensionate momente manierele nu se uita, ea imi ofera un mic pupic pe obraz, dupa care ma lasa acolo, incremenit, unde stau de cand a intrat. Este ca si cum nu a venit niciodata. Ma aflu in locul in care stateam cand iesise majordomul, cu fata la usile mari din stejar.
Am visat? Nu cred. Inca ii simt buzele moi pe obrazul pe care mi-a lasat acel sarut.
Confuz, urc sus in camera mea si ma culc, zicandu-mi ca maine lucrurile se vor rezolva de la sine. Maine dimineata totul va capata sens si vraja de vis va disparea din amintirea mea. Am mare dreptate. A doua zi cand m-a trezesc totul este clar iar lucrurile ciudate si atmosfera din incapere disparusera din mintea mea.
- Sau cel putin asa credeam eu in acel moment.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)