07-01-2011, 10:49 PM
iti multumesc mult ca citesti lanna;)
uita-ti si finalul dramatic al capitolului. si cu asta se incheie o perioada importanta din viata domnului Wolf.;)) dar stati linistiti ca va incepe alta, una mult mai interesanta si fascinanta;)
1800
Nu voi uita niciodata acest an nenorocit. Evenimentul care l-a marcat a ramas inscris cu slove de foc in mintea mea si nu va conteni niciodata sa arda.
Este anul in care lectiile si-au gasit sfarsitul, iar eu am devenit exact ca Fabrizio, exact ceea ce a dorit de la inceput. Taiasem toate legaturile cu acei ani pe care i-am petrecut cu familia du Solei, dar asta nu inseamna ca pot sa vad cum cineva pe care l-am cunoscut, cu care am trait atatia ani, este ars pe rug. Cumva anumite sentimente inca au ramas in inima mea moarta, adanc ingropate in aceasta, ascunse de ochii critici si neiertatori ai maestrului meu.
Suntem puternici, aproape invincibili, insa o data si o data tot murim, iar a fi ars pe rug este o moarte lenta, dureroasa, cruda orice sau oricine ai fi. Nu as dori asta nici macar celor mai inraiti inamici ai mei, daramite unui persoane pe care o cunosteam.
Eu si Fabrizio am mers in italia, in Verona la inceputul acestui an pentru ca el sa imi arate frumusetile acestui oras italian. Si intr-adevar este incantator, atat de fermecator incat ma trezeam mergand pe strazile intunecate ale orasului dorindu-mi cu ardoare sa il pot vizita in lumina soarelui, sa il pot aprecia asa cum numai un vampir il poate aprecia. Dar nu pot. In urma cu cativa ani incepusem sa dezvolt o sensibilitate acuta la lumina solara si nu mai puteam sa ies afara in timp ce acesta era in plina grandoare. Fabrizio mi-a explicat ca acest fenomen este absolut normal, ca apare in momentul in care un vampir renunta la bucatica de umanitate pe care o are si nu se mai da inapoi de la nici o rautate. Nu stiam asta, dar cumva nu regretam faptele mele ci modul in care lucrurile parca infloreau in lumina solara. Fac atatea lucruri cu Fabrizio, incat unele ma cutremura si pe mine atunci cand ma opresc pentru o secunda pentru a reflecta asupra consecintelor actiunilor mele. Cu cat fac rau si omor oameni cu atat devin un copil al intunericului. Dar acest aspect este neimportant. Aceasta transformare incepuse intr-o noapte indepartata din 1491, acum mai bine de trei sute de ani. Trei sute de ani, atat de mult timp a trecut si eu nici nu mi-am dat seama. Trei sute de ani...
Este o zi de vara, o noapte calduroasa, frumoasa, in care briza usoara care aparea din cand in cand aducea parfumul imbatator al florilor si cateodata al razelor solare. O noapte perfecta care in curand avea sa se transforme intr-una de groaza. Una pe care as fi uitat-o, amintirea ei ducandu-se la un loc cu celelalte amintiri ale unor astfel de zile. Nu a fost sa fie asa. Evenimentul care va ramane in mintea mea scris cu slove de foc incepe cu propunerea, sau mai bine zis porunca, lui Fabrizio de a-l insoti intr-o scurta plimbare sub clar de luna. Pana si luna era perfecta in aceasta seara, plina, alba, fara de pata. Nu puteam sa il refuz, asa ca am acceptat, insa nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca exista un motiv alternativ pentru care a sugerat asa ceva. Ma invatase sa fiu viclean, insa credeam ca trecusem de toate testele si avea sa ma lase in pace. M-am inselat amarnic. Mai exista un test final, cel mai crud si mai dur dintre toate.
Mergem fara nici o destinatie, sau cel putin asa cred, pe strazile Veroneze cand dintr-o data face la stanga si intram intr-o cladire abandonata dar care inca mai are un aer de demnitate, in ciuda starii in care se prezenta. Aici sunt peste douazeci de vampirii, toti aduna-ti in jurul unui rug. Initial nu ii dau atentie ci doar continui sa il urmez pe Fabrizio fara prea mare interes... asta cel putin pana cand ajungem in prima linie, aproape de rug.
Nici macar pentru o secunda Fabrizio nu s-a intors sa se uite la mine, iar eu continui sa imi pastrez masca de piatra pe care aproape o pierd cand vad cine este legat de acel rug. Se afla in fata unei usii ce se gasea in spatele rugului, la cativa metrii buni departare de acesta, in genunchi, uitandu-se direct in ochii mei, statea nimeni alta decat Angelique. Este legata cu lanturi de argint care i-au ars carnea pana la os si rani urate ii acopera corpul ce o data m-a fermecat. Pielea care i-a mai ramas este palida, lipsita de fluidul vietii. Nu credeam ca un vampir poate fi mai palid decat este in mod normal. Nu vroiam neaparat sa aflu acest fapt, dar l-am aflat. Uitandu-ma la corpul ei imi dau seama ca este posibil, este mai mult decat posibil, daca asa ceva se poate.
Apoi cineva s-a apropiat de ea si o forteaza sa stea in picioare si sa se indrepte spre rug. Merge impiedicandu-se, tinandu-si capul in sus privind drept inainte. Acel vampir o obliga sa treaca prin fata celor din primul rand, ca un fel de parada morbida. Astfel trece la doi pasi de mine, as fi putut daca as fi vrut, daca as fi stiut ca Fabrizio nu s-ar implica, sa intind mana si sa o salvez, insa nu fac nimic. Simt cum sangele incepe sa imi alerge frenetic prin vene, nefiind de acord cu alegerea mea. Dupa ce trece de mine, isi intoarce capul si ma priveste direct in ochi, oferindu-mi pentru o secunda un zambet sters, lipsit de stralucirea pe care mi-o aminteam atat de bine, atat de dureros. Dar nu mi-am pierdut masca, macar cu atat sa ma mandresc. Nu simt decat o usoara zvacnire a inimii, in rest nimic. Nu ma intereseaza soarta ei, imi tot repet in minte pentru a ma convinge. Si-a facut-o cu mana ei, imi sopteste vocea lui Fabrizio in cap.
Imi dau seama ca a luat foc atunci cand ii aud tipetele de teroare. Am pierdut timpul incercand sa nu imi pierd masca si nu am observat ceea ce se petrecea in jurul meu, asta pana cand am auzit-o tipand. Tipa si se zvarcoleste atat de rapid incat aproape ca reuseste sa scoata rugul din pamant, insa nu scapa. Nu mai are nici o sansa. Parul este primul care a disparut, parul ei rosu, cret si frumos nu mai exista. Apoi picioarele incep sa se transforme in cenusa, iar procesul continua incet spre inima ei. Cand a murit parca cineva m-a intepat in inima, scotand-o cu un cutit neascutit. Sunt gata sa cedez, sa ma arunc in foc si sa mor o data cu creatoarea mea, cand simt mana lui Fabrizio pe umarul meu. Ma uit in ochii lui si nu vad decat reflexia mea... vad lacrimile sangerii care incepusera sa curga pe chipul meu, patandu-mi obrajii. Nici macar nu mi-am dat seama ca plang...
Nu am constientizat asta deoarece ma concentram atat de tare sa imi pastrez masca incat nimic altceva nu mai conta.
-Sunt mandru de tine, fiule, sopteste el pupandu-ma pe frunte in timp ce imi sterge obrajii.
Cuvintele lui aveau sa ma bantuie mult timp de atunci, dar in acea noapte l-am urmat inapo in casa in care stateam automat, fara sa ma gandesc la ceea ce fac. Nu aveam forta necesara sa incerc sa ma gandesc pentru ca simteam ca daca incercam sa deschid acea usa a ratiunii, durerea cauzata de moartea ei avea sa apara. Asa ca am lasat-o inchisa si am preferat sa nu ma mai gandesc niciodata la acea noapte.
uita-ti si finalul dramatic al capitolului. si cu asta se incheie o perioada importanta din viata domnului Wolf.;)) dar stati linistiti ca va incepe alta, una mult mai interesanta si fascinanta;)
1800
Nu voi uita niciodata acest an nenorocit. Evenimentul care l-a marcat a ramas inscris cu slove de foc in mintea mea si nu va conteni niciodata sa arda.
Este anul in care lectiile si-au gasit sfarsitul, iar eu am devenit exact ca Fabrizio, exact ceea ce a dorit de la inceput. Taiasem toate legaturile cu acei ani pe care i-am petrecut cu familia du Solei, dar asta nu inseamna ca pot sa vad cum cineva pe care l-am cunoscut, cu care am trait atatia ani, este ars pe rug. Cumva anumite sentimente inca au ramas in inima mea moarta, adanc ingropate in aceasta, ascunse de ochii critici si neiertatori ai maestrului meu.
Suntem puternici, aproape invincibili, insa o data si o data tot murim, iar a fi ars pe rug este o moarte lenta, dureroasa, cruda orice sau oricine ai fi. Nu as dori asta nici macar celor mai inraiti inamici ai mei, daramite unui persoane pe care o cunosteam.
Eu si Fabrizio am mers in italia, in Verona la inceputul acestui an pentru ca el sa imi arate frumusetile acestui oras italian. Si intr-adevar este incantator, atat de fermecator incat ma trezeam mergand pe strazile intunecate ale orasului dorindu-mi cu ardoare sa il pot vizita in lumina soarelui, sa il pot aprecia asa cum numai un vampir il poate aprecia. Dar nu pot. In urma cu cativa ani incepusem sa dezvolt o sensibilitate acuta la lumina solara si nu mai puteam sa ies afara in timp ce acesta era in plina grandoare. Fabrizio mi-a explicat ca acest fenomen este absolut normal, ca apare in momentul in care un vampir renunta la bucatica de umanitate pe care o are si nu se mai da inapoi de la nici o rautate. Nu stiam asta, dar cumva nu regretam faptele mele ci modul in care lucrurile parca infloreau in lumina solara. Fac atatea lucruri cu Fabrizio, incat unele ma cutremura si pe mine atunci cand ma opresc pentru o secunda pentru a reflecta asupra consecintelor actiunilor mele. Cu cat fac rau si omor oameni cu atat devin un copil al intunericului. Dar acest aspect este neimportant. Aceasta transformare incepuse intr-o noapte indepartata din 1491, acum mai bine de trei sute de ani. Trei sute de ani, atat de mult timp a trecut si eu nici nu mi-am dat seama. Trei sute de ani...
Este o zi de vara, o noapte calduroasa, frumoasa, in care briza usoara care aparea din cand in cand aducea parfumul imbatator al florilor si cateodata al razelor solare. O noapte perfecta care in curand avea sa se transforme intr-una de groaza. Una pe care as fi uitat-o, amintirea ei ducandu-se la un loc cu celelalte amintiri ale unor astfel de zile. Nu a fost sa fie asa. Evenimentul care va ramane in mintea mea scris cu slove de foc incepe cu propunerea, sau mai bine zis porunca, lui Fabrizio de a-l insoti intr-o scurta plimbare sub clar de luna. Pana si luna era perfecta in aceasta seara, plina, alba, fara de pata. Nu puteam sa il refuz, asa ca am acceptat, insa nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca exista un motiv alternativ pentru care a sugerat asa ceva. Ma invatase sa fiu viclean, insa credeam ca trecusem de toate testele si avea sa ma lase in pace. M-am inselat amarnic. Mai exista un test final, cel mai crud si mai dur dintre toate.
Mergem fara nici o destinatie, sau cel putin asa cred, pe strazile Veroneze cand dintr-o data face la stanga si intram intr-o cladire abandonata dar care inca mai are un aer de demnitate, in ciuda starii in care se prezenta. Aici sunt peste douazeci de vampirii, toti aduna-ti in jurul unui rug. Initial nu ii dau atentie ci doar continui sa il urmez pe Fabrizio fara prea mare interes... asta cel putin pana cand ajungem in prima linie, aproape de rug.
Nici macar pentru o secunda Fabrizio nu s-a intors sa se uite la mine, iar eu continui sa imi pastrez masca de piatra pe care aproape o pierd cand vad cine este legat de acel rug. Se afla in fata unei usii ce se gasea in spatele rugului, la cativa metrii buni departare de acesta, in genunchi, uitandu-se direct in ochii mei, statea nimeni alta decat Angelique. Este legata cu lanturi de argint care i-au ars carnea pana la os si rani urate ii acopera corpul ce o data m-a fermecat. Pielea care i-a mai ramas este palida, lipsita de fluidul vietii. Nu credeam ca un vampir poate fi mai palid decat este in mod normal. Nu vroiam neaparat sa aflu acest fapt, dar l-am aflat. Uitandu-ma la corpul ei imi dau seama ca este posibil, este mai mult decat posibil, daca asa ceva se poate.
Apoi cineva s-a apropiat de ea si o forteaza sa stea in picioare si sa se indrepte spre rug. Merge impiedicandu-se, tinandu-si capul in sus privind drept inainte. Acel vampir o obliga sa treaca prin fata celor din primul rand, ca un fel de parada morbida. Astfel trece la doi pasi de mine, as fi putut daca as fi vrut, daca as fi stiut ca Fabrizio nu s-ar implica, sa intind mana si sa o salvez, insa nu fac nimic. Simt cum sangele incepe sa imi alerge frenetic prin vene, nefiind de acord cu alegerea mea. Dupa ce trece de mine, isi intoarce capul si ma priveste direct in ochi, oferindu-mi pentru o secunda un zambet sters, lipsit de stralucirea pe care mi-o aminteam atat de bine, atat de dureros. Dar nu mi-am pierdut masca, macar cu atat sa ma mandresc. Nu simt decat o usoara zvacnire a inimii, in rest nimic. Nu ma intereseaza soarta ei, imi tot repet in minte pentru a ma convinge. Si-a facut-o cu mana ei, imi sopteste vocea lui Fabrizio in cap.
Imi dau seama ca a luat foc atunci cand ii aud tipetele de teroare. Am pierdut timpul incercand sa nu imi pierd masca si nu am observat ceea ce se petrecea in jurul meu, asta pana cand am auzit-o tipand. Tipa si se zvarcoleste atat de rapid incat aproape ca reuseste sa scoata rugul din pamant, insa nu scapa. Nu mai are nici o sansa. Parul este primul care a disparut, parul ei rosu, cret si frumos nu mai exista. Apoi picioarele incep sa se transforme in cenusa, iar procesul continua incet spre inima ei. Cand a murit parca cineva m-a intepat in inima, scotand-o cu un cutit neascutit. Sunt gata sa cedez, sa ma arunc in foc si sa mor o data cu creatoarea mea, cand simt mana lui Fabrizio pe umarul meu. Ma uit in ochii lui si nu vad decat reflexia mea... vad lacrimile sangerii care incepusera sa curga pe chipul meu, patandu-mi obrajii. Nici macar nu mi-am dat seama ca plang...
Nu am constientizat asta deoarece ma concentram atat de tare sa imi pastrez masca incat nimic altceva nu mai conta.
-Sunt mandru de tine, fiule, sopteste el pupandu-ma pe frunte in timp ce imi sterge obrajii.
Cuvintele lui aveau sa ma bantuie mult timp de atunci, dar in acea noapte l-am urmat inapo in casa in care stateam automat, fara sa ma gandesc la ceea ce fac. Nu aveam forta necesara sa incerc sa ma gandesc pentru ca simteam ca daca incercam sa deschid acea usa a ratiunii, durerea cauzata de moartea ei avea sa apara. Asa ca am lasat-o inchisa si am preferat sa nu ma mai gandesc niciodata la acea noapte.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)