thx pt commenturi. sper ca nu ati asteptat prea mult.
Capitolul II
Trecut
Anul 1491, Anglia- Londra
1491, anul in regele Henry al VII urca pe tronul Angliei cu voia Papei si a Domunul dar si in care viata mea s-a schimbat. Anul in care eu m-am trezit la realitate.
Este o zi urata. Soarele a refuzat sa ne binecuvanteze cu lumina si caldura lui, lasand norii grei de ploaie si ceata rece sa puna stapanire peste Londra, orasul meu mult iubit.
Numele meu este Sir Edward Wolf, duce de Wellington sau cel putin aveam sa fiu duce de Wellington in cateva ore. Este o zi trista pentru toti ceilalti, in afara mea. Azi tatal meu va fi condus pe ultimul drum. Stiu ca trebuia sa fiu trist ca cel care mi-a dat viata s-a sinucis dar eu sunt bucuros. Sunt atat de fericit incat m-as duce sa ma distrez dupa, insa lumea ar ramane socata daca as face asa ceva. Trebuie, totusi, sa pastrez aparenta ca si eu sunt la fel de distrus de disparitia lui ca si ceilalti. Acum, ca tatal meu a decis sa plece din lumea aceasta, toata averea imi revenea mie, ma rog, ce o mai fi ramas din ea dupa ce el a aruncat-o pe geam, pariind la cursele cu cai. Oricum pentru mine nu conta lipsa banilor, am douazeci de ani, sunt in floarea varstei si am o groaza de prieteni care ma vor ajuta sa imi recapat inapoi banii, printr-o metoda sau alta.
Eram aproape gata. Ma trezisem de la ora sase dimineata, mi-am facut baie dupa care m-am intors in dormitorul meu pentru a lua, de pe patul din lemn de mahon, hainele pregatite de servitori. Inainte sa ma imbrac, mai arunc o privire peste ceea ce ma inconjura. In aceasta camera am stat eu de cand aveam trei ani, de cand mama mea a fost aruncata de cal si a murit. Amintirea ei mi-a revenit in minte cand am vazut tabloul ce se afla agatat pe peretele din fata mea.A murit cand eram prea mic sa stiu exact ce s-a intamplat dar cand am m-ai crescut vina pentru moartea ei a suportat-o tatal meu. Ii auzisem pe servitori vorbind despre ducesa de Wellington si spunand ca daca el nu ar fi insistat sa incalece calul cel nou, mama mea nu ar fi murit. Acum tot ce imi ramasese ca amintire era un tablou cu ea intr-o crinolina verde la varsta de paisprezece ani. Camera era decorata de mama mea dar niciodata nu imi placuse. Pereti din piatra erau acoperiti cu diverse tablouri intruchipand curajul stramosilor mei, singurul diferit era portretul ei. Din fericire doi pereti scapasera de acele picturi ingrozitoare. Unul era cel pe care se afla un semineu imens iar celalalt era constituit din ferestre. Privelistea era constituita din padurea care inconjura castelul si in devartare se putea vedea vag un castel apartinand vicontelui de Bradfort. Ca majoritatea camerelor din castel, in dormitor se afla un candelabru care niciodata nu reusea sa alunge umbrele. De multe ori, atunci cand eram mic, aveam impresia ca in acele umbre se ascund monstri, nevazuti, nestiuti de adulti. Pe masura ce am crescut, am inceput sa disting ce se ascunde in umbrele ce ma inconjurau. In incapere se afla patul meu, masuta de toaleta si doua dulapuri ce contineau diferite haine. Pe podea sta o blana de urs pentru a nu lasa marmura sa imi inghete picioarele, atunci cand ma trezeam. Aceasta era camera in care traisem, cunoscusem dragostea, imi pierdusem virginitatea. O paraseam pentru a ma muta in dormitorul stapanului, acolo avea sa fie locul meu de azi inainte. Nu conta ce continea camera ci ce reprezenta ea. Un zambet imi apare pe fata la acest gand. Nerabdator imi i-au hainele de pe pat si ma imbrac cu ele. O pereche de pantaloni negri din matase, simpli, o camasa alba din bumbac cu dantela de Venetia la maneci si guler si o haina neagra, captusita cu blana de vulpe. Era totusi inceputul lui septembrie si nu se stia cand putea sa inceapa ploaia. Cum termin de imbracat, ma duc la sifonier pentru a ma uita la oglinda cat usa de mare. Cu un ochi critic ma analizez de sus pana jos. Vreau sa fiu impecabil, vreau ca totul sa stea la locul lui, asa cum il aranjasem. Nu imi placea sa arat neglijent.
Multumit de imaginea afisata, ies din incapere si incerc sa arat deprimat si trist, chiar suferind din cauza mortii nemernicului aluia. Adevarul era ca de abia asteptam sa il vad pe nenorocit la trei metri sub pamant. Nu aveam sa uit vreodata prin ceea ce trecusem. Niciodata nu fusesem destul de destept, agil, rapid pentru el." Sper sa fie adevarat ca vei arde in Iad pentru ca te-ai sinucis.", imi spun in gand.
Am intrat in sala de bal, acolo unde s-a tinut priveghiul. Tin sa precizez ca sunt printre putinele persoane care sunt catolice. Mama mea a fost catolica si a tinut ca si eu sa fiu catolic. Ducele nu a avut nimic de obiectat, era mult prea bucuros atunci ca avea un fiu ca sa ii mai pese de ceva. Cum am pasit in incapere, am fost asaltat de prieteni si rude care isi aratau condoleantele pentru moartea tatalui meu. Cred ca dupa a douazecia urare incepusem sa ma plictisesc de acea scena care nu se mai termina.
-Mult mai tarziu aveam sa imi dau seama de ipocrizia celor din jurul meu dar si a mea. Dorisem moartea tatalui meu doar pentru a fi numit duce de Wellington, pentru un amarat de nume scris pe o hartie, spun eu indepartandu-ma putin de la poveste. Sa revin.
Intr-un sfarsit, am plecat spre biserica si dupa doua ore in care preotul a tinut slujba, bolborosind in latina rugaciunile pentru trecerea sufletului in Rai, am ajuns in cimitirul unde batranul avea sa fie ingropat. Acolo avea sa isi faca somnul de veci. "Sper ca se va invarti in groapa."
Nu mai puteam sa mentin acea masca de suferinta din cauza bucuriei care ma invada. Cu fiecare pas, simteam cum ma apropii si mai mult de titlul stramosilor mei, titlul si puterea aveau sa fie in sfarsit ale mele. Bani aveau sa urmeze dupa.
Prima lopata de pamant aruncata in groapa ma trezi din planurile mele marete. In acel moment mi-am lasat capul in jos si am zambit, satisfacut. Spre multumirea mea, nimeni nu vazuse acel zambet, erau prea deprimati pentru a se uita la mine.
La ora cinci totul se sfarsise, iar eu ma aflam in sala de bal, in care nu mai exista nici un semn care sa dovedeasca faptul ca tatal meu a stat aici intr-un cosciug. Am urcat toate acele o suta de scari pana la etajul unu si ajungand sus, am facut de data aceasta la stanga spre fostul apartament al tatalui meu. Gata, nu mai stateam in aripa dreapta la un loc cu incaperile pentru oaspeti, acum stateam in aripa stanga, aripa stapanului.
Camera mea noua nu era diferita de cea veche din punct de vedere al arhitecturii si al modului in care era aranjata. Singurul lucru care era diferit era lipsa tablourilor care infatisau acele lupte. Pentru mine nu conteaza cum arata camera ci conteaza ce semnifica ea, semnifica putere. Aici locuieste numai seful casei, nimeni altcineva nu are voie sa intre fara voia lui.
M-am dezbracat si m-am bagat in patul imens cu o carte in mana. Era prea devreme sa ma culc, era de abia sase. Vroiam sa ma bucur singur de noua mea pozitie. De obicei ma astepta in pat cate o fata frumoasa ce cauta senzatii tari dar azi nu am vrut sa impart cu nimeni bucuria de a fi stapan peste mosie.
De abia asteptam sa imi incep noua viata. Sa imi traiesc viata asa cum vreau fara sa ma mai sacaie nimeni la cap.
-Prima mea zi din noua mea viata nu a fost plina de evenimente, urmatoarele zile aveau sa fie foarte dezamagitoare. Aveau sa ma trezeasca la realitate. Insa este importanta pentru ca daca ducele de Wellington nu ar fi murit atunci viata mea ar fi avut alt curs, le spun eu auditoriumului meu.
Ma simteam ciudat sa povestesc fara sa fiu intrerupt, stiam ca intrebarile aveau sa fie puse la sfarsit dar eu inca simteam nevoia de a da explicatii.
Capitolul II
Trecut
Anul 1491, Anglia- Londra
1491, anul in regele Henry al VII urca pe tronul Angliei cu voia Papei si a Domunul dar si in care viata mea s-a schimbat. Anul in care eu m-am trezit la realitate.
Este o zi urata. Soarele a refuzat sa ne binecuvanteze cu lumina si caldura lui, lasand norii grei de ploaie si ceata rece sa puna stapanire peste Londra, orasul meu mult iubit.
Numele meu este Sir Edward Wolf, duce de Wellington sau cel putin aveam sa fiu duce de Wellington in cateva ore. Este o zi trista pentru toti ceilalti, in afara mea. Azi tatal meu va fi condus pe ultimul drum. Stiu ca trebuia sa fiu trist ca cel care mi-a dat viata s-a sinucis dar eu sunt bucuros. Sunt atat de fericit incat m-as duce sa ma distrez dupa, insa lumea ar ramane socata daca as face asa ceva. Trebuie, totusi, sa pastrez aparenta ca si eu sunt la fel de distrus de disparitia lui ca si ceilalti. Acum, ca tatal meu a decis sa plece din lumea aceasta, toata averea imi revenea mie, ma rog, ce o mai fi ramas din ea dupa ce el a aruncat-o pe geam, pariind la cursele cu cai. Oricum pentru mine nu conta lipsa banilor, am douazeci de ani, sunt in floarea varstei si am o groaza de prieteni care ma vor ajuta sa imi recapat inapoi banii, printr-o metoda sau alta.
Eram aproape gata. Ma trezisem de la ora sase dimineata, mi-am facut baie dupa care m-am intors in dormitorul meu pentru a lua, de pe patul din lemn de mahon, hainele pregatite de servitori. Inainte sa ma imbrac, mai arunc o privire peste ceea ce ma inconjura. In aceasta camera am stat eu de cand aveam trei ani, de cand mama mea a fost aruncata de cal si a murit. Amintirea ei mi-a revenit in minte cand am vazut tabloul ce se afla agatat pe peretele din fata mea.A murit cand eram prea mic sa stiu exact ce s-a intamplat dar cand am m-ai crescut vina pentru moartea ei a suportat-o tatal meu. Ii auzisem pe servitori vorbind despre ducesa de Wellington si spunand ca daca el nu ar fi insistat sa incalece calul cel nou, mama mea nu ar fi murit. Acum tot ce imi ramasese ca amintire era un tablou cu ea intr-o crinolina verde la varsta de paisprezece ani. Camera era decorata de mama mea dar niciodata nu imi placuse. Pereti din piatra erau acoperiti cu diverse tablouri intruchipand curajul stramosilor mei, singurul diferit era portretul ei. Din fericire doi pereti scapasera de acele picturi ingrozitoare. Unul era cel pe care se afla un semineu imens iar celalalt era constituit din ferestre. Privelistea era constituita din padurea care inconjura castelul si in devartare se putea vedea vag un castel apartinand vicontelui de Bradfort. Ca majoritatea camerelor din castel, in dormitor se afla un candelabru care niciodata nu reusea sa alunge umbrele. De multe ori, atunci cand eram mic, aveam impresia ca in acele umbre se ascund monstri, nevazuti, nestiuti de adulti. Pe masura ce am crescut, am inceput sa disting ce se ascunde in umbrele ce ma inconjurau. In incapere se afla patul meu, masuta de toaleta si doua dulapuri ce contineau diferite haine. Pe podea sta o blana de urs pentru a nu lasa marmura sa imi inghete picioarele, atunci cand ma trezeam. Aceasta era camera in care traisem, cunoscusem dragostea, imi pierdusem virginitatea. O paraseam pentru a ma muta in dormitorul stapanului, acolo avea sa fie locul meu de azi inainte. Nu conta ce continea camera ci ce reprezenta ea. Un zambet imi apare pe fata la acest gand. Nerabdator imi i-au hainele de pe pat si ma imbrac cu ele. O pereche de pantaloni negri din matase, simpli, o camasa alba din bumbac cu dantela de Venetia la maneci si guler si o haina neagra, captusita cu blana de vulpe. Era totusi inceputul lui septembrie si nu se stia cand putea sa inceapa ploaia. Cum termin de imbracat, ma duc la sifonier pentru a ma uita la oglinda cat usa de mare. Cu un ochi critic ma analizez de sus pana jos. Vreau sa fiu impecabil, vreau ca totul sa stea la locul lui, asa cum il aranjasem. Nu imi placea sa arat neglijent.
Multumit de imaginea afisata, ies din incapere si incerc sa arat deprimat si trist, chiar suferind din cauza mortii nemernicului aluia. Adevarul era ca de abia asteptam sa il vad pe nenorocit la trei metri sub pamant. Nu aveam sa uit vreodata prin ceea ce trecusem. Niciodata nu fusesem destul de destept, agil, rapid pentru el." Sper sa fie adevarat ca vei arde in Iad pentru ca te-ai sinucis.", imi spun in gand.
Am intrat in sala de bal, acolo unde s-a tinut priveghiul. Tin sa precizez ca sunt printre putinele persoane care sunt catolice. Mama mea a fost catolica si a tinut ca si eu sa fiu catolic. Ducele nu a avut nimic de obiectat, era mult prea bucuros atunci ca avea un fiu ca sa ii mai pese de ceva. Cum am pasit in incapere, am fost asaltat de prieteni si rude care isi aratau condoleantele pentru moartea tatalui meu. Cred ca dupa a douazecia urare incepusem sa ma plictisesc de acea scena care nu se mai termina.
-Mult mai tarziu aveam sa imi dau seama de ipocrizia celor din jurul meu dar si a mea. Dorisem moartea tatalui meu doar pentru a fi numit duce de Wellington, pentru un amarat de nume scris pe o hartie, spun eu indepartandu-ma putin de la poveste. Sa revin.
Intr-un sfarsit, am plecat spre biserica si dupa doua ore in care preotul a tinut slujba, bolborosind in latina rugaciunile pentru trecerea sufletului in Rai, am ajuns in cimitirul unde batranul avea sa fie ingropat. Acolo avea sa isi faca somnul de veci. "Sper ca se va invarti in groapa."
Nu mai puteam sa mentin acea masca de suferinta din cauza bucuriei care ma invada. Cu fiecare pas, simteam cum ma apropii si mai mult de titlul stramosilor mei, titlul si puterea aveau sa fie in sfarsit ale mele. Bani aveau sa urmeze dupa.
Prima lopata de pamant aruncata in groapa ma trezi din planurile mele marete. In acel moment mi-am lasat capul in jos si am zambit, satisfacut. Spre multumirea mea, nimeni nu vazuse acel zambet, erau prea deprimati pentru a se uita la mine.
La ora cinci totul se sfarsise, iar eu ma aflam in sala de bal, in care nu mai exista nici un semn care sa dovedeasca faptul ca tatal meu a stat aici intr-un cosciug. Am urcat toate acele o suta de scari pana la etajul unu si ajungand sus, am facut de data aceasta la stanga spre fostul apartament al tatalui meu. Gata, nu mai stateam in aripa dreapta la un loc cu incaperile pentru oaspeti, acum stateam in aripa stanga, aripa stapanului.
Camera mea noua nu era diferita de cea veche din punct de vedere al arhitecturii si al modului in care era aranjata. Singurul lucru care era diferit era lipsa tablourilor care infatisau acele lupte. Pentru mine nu conteaza cum arata camera ci conteaza ce semnifica ea, semnifica putere. Aici locuieste numai seful casei, nimeni altcineva nu are voie sa intre fara voia lui.
M-am dezbracat si m-am bagat in patul imens cu o carte in mana. Era prea devreme sa ma culc, era de abia sase. Vroiam sa ma bucur singur de noua mea pozitie. De obicei ma astepta in pat cate o fata frumoasa ce cauta senzatii tari dar azi nu am vrut sa impart cu nimeni bucuria de a fi stapan peste mosie.
De abia asteptam sa imi incep noua viata. Sa imi traiesc viata asa cum vreau fara sa ma mai sacaie nimeni la cap.
-Prima mea zi din noua mea viata nu a fost plina de evenimente, urmatoarele zile aveau sa fie foarte dezamagitoare. Aveau sa ma trezeasca la realitate. Insa este importanta pentru ca daca ducele de Wellington nu ar fi murit atunci viata mea ar fi avut alt curs, le spun eu auditoriumului meu.
Ma simteam ciudat sa povestesc fara sa fiu intrerupt, stiam ca intrebarile aveau sa fie puse la sfarsit dar eu inca simteam nevoia de a da explicatii.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)