Amintiri pierdute

[Hasamy lost vampire]

Multumesc pentru comentari.

Capitolul III

In spatele meu era o alee care ducea spre o cladire. Pe geamul de langa usa se vedeau cateva siluete care se mergeau. Fata sa stau pe ganduri, ma indrept spre aceea cladire. Din departare se vedea mica, dar in realitate era mare
Un frison imi cuprinse intreg corpul. Ce se intampla cu mine? Erau doar niste copii normrli, unu dintre ei. Inima imi batea putrenic. Pentru prima data eram entuazismat. La inceput nici nu am vrut sa merg in tabara, dar acum incepea sa-mi placa.
Pun mana pe cleanta si apas de ea in jos. Trag aer in piept si intru.
Galagie. Asta era primul lucru pe care l-am sesizat. Nu eram obisnuit cu asta. Acasa parintii mei, jumatate din zi erau plecati cu afaceri, iar cand ajungeau acasa se inchideau in birou si citeau documente. Ce plictiseala! Cel putin puteam sa fac ce vreau si cand vreau.
O incapere mare cu multe persoane, dar nu erau toti. Nici aer nu aveai.
Am inceput sa merg printre ei. Cel mai mutlti erau baieti, decat fete. Era si normal pentru ca elevi de la scoala cealalta scoala erau toti baieti.
Cand am ajuns la jumatatea drumului, l-am obsevat pe el. Pe cel care mi-a spus numarul cabinei. Statea de vorba cu doi colegi de-al lui. Normal! Cu cine altcineva? Radea. Bine ca unul dintre noi se distra, ca eu nu aveam nici un prieten pe aici. Toti spuneau ca tabara e o pierdere de timp si asa ca au stat acasa. Ceilalti colegi ai mei, ce mai colegi. Adevarul era ca ma urau prin simplul fapt ca nu ma cunosteau.
-Te misti odata? aud o voce din spatele meu.
Tonul din vocea lui era furioasa. Ma intorc si ca de obicei, era un baiat. Ca toti colegii lui, avea muschi, doar ca avea ceva ce numai la el am obsevat. Parul roscat si imbracat in negru. Arata ca un rockstar.
-Imi pare rau, si ma dau intr-o parte.
El pleca cu pasi grabiti spre o banca din apropiere. Acum am aflat unde eram. In sala de mese. Isi puse mainile pe genunchi si capul in palme. Simteam nevoia sa-l consolez. Nu stiam daca ii va face bine, dar merita sa incerc.
Ma indrept spre el si cand ajung in fata lui, ceva imi spunea ca nu e bine ce fac.
" Daca tot ai ajuns unde ai ajuns, continua ", ma incurajez singur.
-Ce ai patit? intreb asezandu-ma langa el.
Acesta se intoarse spre mine surpeins sa ma vada. Dupa cateva secunde isi lasa inapoi fata in plame, intrebandu-ma:
-Si de ce ti-as spuse tie?
Buna intrebare. De ce nu m-am gandit la asta inainte sa merg la el?
-Vroiam doar sa te ajut ... intr-un fel.
M-am ridicat de pe banca si am vrut sa plec, dar simt o mana prinzandu-mi incheietura.
" Acum ce mai vrea? Doar a spus sa plec. " gandesc confuz de reactia lui.
-Am spus cumva sa pleci? ma intreba acesta privindu-ma de data asta in ochi.
-Nu, doar am crezut ca vrei sa stai singur, mint, desi exista si ceva adevar in asta.
In coltul guri i se ivi un mic zambet. Ma prinse si de cealalta mana, tragandu-ma inapoi pe banca.
-Intr-un fel ai dreptate, dar singuratatea nu e o obtiune, explica el, revenindu-si.
-Cateodata da, spuse in soapta.
Ridica o spranceana.
-Bine, nu e o obtiune, sunt de acord cu el.
Brusc se facu liniste, ceea ce mi se parea ciudat.
-Buna la toti, se auzi o voce de barbat din fata.
Imi ridic privirea si vad cine vorbise. Nu ma inselasem in privinta persoanei care atrase atentia tuturor. Atat de concemtrat am fost ca nici nu l-am observat cand intrase.
-Sunt Okazaki Shun pentru cei care nu ma cunosc si sunt fondatorul acestei tabere. Cu cateva dintre voi m-am intalnit. Vreau sa-i multumesc domnului Aoki Itomi pentru grozava idee de a construi aceasta tabara superba, nu mai superba decat soptia mea. In plus, el fiind si cel mai bun prieten al meu.
Facu o scurta pauza, dupa care continua:
-V-ati dori sa-l cunoasteti?
-Daaa! striga toata lumea, toti inafara de mine si cativa.
-Atunci, Arata-te Aoki! striga Shun.
Usa de la intrare se deschise si aparu un barbat de medie mijlocie, imbracat intr-un costun negru. Parul rebel si blond ii dansa sub adiera vantului. Ajuns pe scena, privi spre noi.
Mi se parea cunoscut numele. Ma gandesc mai bine si-m dau seama ca el e ... tata. A spus ca avea o treaba importanta, nu ca o sa vina si el in tabara. Acum i-am inteles planul. Ma trimis aici sa ma faca de rusine pentru ca el era singurul tata de pe aici.
Nervi mi se urcara pana la maxim. Cum putea sa faca asta? Vreau sa plec, dar imi amintesc ca inca ma tinea de maini. Asesta imi observa reactia si imi arunca un zambet. Imi dadu drumul la mana stanga, dupa care m atrase mai aptroapre de el si isi a[propie fat de a mea. Stiam ce vroia sa faca, dar nu-i permiteam. Spre surprinderea mea, asecta doar ,ma saruta pe frunte. Clipesc de cateva ori nevenindu-mi sa cred.
-Ne mai vedem, Kitty -Cat, mai spuse si pleca spre un grup de baieti adunati recent.
Il privesc buimacit. Plecase prea repede. Nici nu am avut ocazia sa-i raspund si eu. Bine macar ca avea bunul simt de a ma saulta. Dar tot nu intelegeam de ce imi spuneau " Kitty-Cat " ? Nu sunt pisica!
Oftez si-m las privirea in jos. Din nou eram singur. Nu era ceva nou pentru mine, doar ca credeam ca aici voi putea comunica mai mult decat de unde venisem.
Imi ridic privirea si observ ca baiatul care imi spuse numarul cabinei ma privea. Se parea ca acum statea singur. Mai bine pentru mine.
Ma ridic si ma indrept spre el. Oricum nu aveam nimic de pierdut. Toata atentia tuturor era asupra lui tata care acum isi spunea discursul lui emotionant. Ma rog! Nimic nou pentru mine. Asa facea si cu mine cand mai fugeam de asaca . Imi golesc mintea pe cava mai important.
Ajuns in fata lui, il intreb:
-Pot sa stau langa tine?
El ridica din umeri nepasator. Stiam ca va face asta pentru ca asa faceam si eu cand nu aveam chiej de nimic. Caut in minte o propozitie, dar nu-mi vine mimic.Nu regretam ca am venit langa el, dar nu aveam ca sa vorbesc.
-Nu te mai chinui, ma scoase din gandire.
Imi ridic privirea spre el. Zambea. Un zambet plin de blandete.
O serie de aploauze ma facu sa privesc in jur. La fel facu si baiatul de langa mine. Il vad pe tata iesind afara. Nu am auzit nimic din discursul lui si sper sa nu fie caeva important. Pe cine pacalesc? De obicei nu spune nimic important.
-Ne mai vedem, imi spuse acesta ridicandu-se de pe banca.
-Unde pleci?
-Afara. Pleaca toti.
Abia acum observasem ca mai ramasesera cateva persoane. Ma indrept spre iesire, impreuna cu cativa baieti.
Afara batea vantul. Nu puternic, potrivit. Pe cer nu erau semne ca ar vei polaia, cea ce m-a bucurat enorm. Admir privelistea, fiind si singur, pentru ca ceilalti au plecat spre cabanele lor. Nu aveam chief sa-l revad pe colegul meu. Ma inspaimanta si nu puteai sa-ti dai seama care va fi urmatoarea miscare. Era ca o vulpe. Oftez. Vroiam doar sa vad ce e pe acea alee. Cine ma oprea sa fac asta? Nimeni.

Daca mai gasiti greseli, sa stiti ca nu am corestat pre bine. Nu prea am chief.