Gonty>:D<:* lethalin, happy to see you here;) and Dark Blue>:D< va multumesc la amandoi pentru ca ati dat pe aici si ati impartasit cu mine aceste parere ale voastre care sunt foarte importante pentru mine. sper din suflet sa va placa si acest capitol.;)
Le multumesc si celor care citesc dar nu spun nimic, so thx.
Si imi scuzati aceasta lunga pauza, ocupata cu facultatea...
Capitolul XII
Amintiri ingropate, pierdute Partea I
Nu vroia sa o faca de buna voie. Nu ma iubea indeajuns de mult sau mai bine zis cu acea credinta oarba pentru a face ceea ce il rugam eu. Dar asta nu reprezenta nici o problema in planul meu. Anticipasem acest refuz atat de darz, de aceea luasem cutitasul pentru peste din setul de tacamuri al mamei mele. Nu alesesem un vampir degeaba. Aceste creaturi atat de respingatoare care nici nu ar trebui sa existe nu puteau rezista mirosul sangelui, fortei vitale al oricarei fiinte de pe acest pamant. Niste paraziti care ar trebui distrusi, dupa parerea mea, insa nu puteam in acea clipa sa nu vad ironia sortii, sau mai bine spus, a alegerii mele. Am ales tocmai acest parazit pentru a ma elibera, pentru a-mi reda ceva ce mi-a fost furat cu atata nesimtire. Asa ca am facut ceea ce el cu ochii aceia negrii ai lui ca taciunele ma rugau sa nu fac. Am dus cutitul la gat si l-am apasat usor lasand in urma o rana superficiala. Nu vroiam sa ma sinucid, doream doar sa ma omoare el furandu-mi tot sangele, distrugandu-mi, condamnandu-mi trupul si eliberandu-mi astfel sufletul, daruindu-mi inapoi ce cu atata lacomie a furat Luceafarul, si anume libertatea.
Inainte ca cutitul sa atinga pamantul, eu ma aflam in bratele lui, atat de rapid fusese. Lacrimi sangerii ii pateaza chipul care era, banuiesc ca inca este, o monstruozitate, un amestec fara gust de durere, dorinta si foame. Imi amintesc ca ma uitam fascinata la acele groaznice lacrimi sangerii, mirandu-ma de faptul ca vampirii puteau totusi sa planga. Ochii ii plangeau, cerandu-si scuze pentru bestia care pusese stapanire pe corpul sau obligandu-l sa isi infiga acei dinti lungi, de tigru in carnea moale a gatului meu.
O durere coplesitoare m-a prins in ghearele ei si incet am uitat de Luceafar, am uitat de vampirul ce inca era agatat de gatul meu, am uitat de Miryam, de viata pe care am trait-o si intr-un final si de mine, cufundandu-ma in acel intuneric abisal care reprezenta moartea. Am intampinat-o cu bratele deschise, urandu-i bucuroasa "Bun venit", deoarece imi reda ceea ce de mult pierdusem.
Aceasta se numeste o amintire. Este poate cea mai fericita intamplare pe care mi-o amintesc din acea viata. Aceasta cu multe alte memorii se invart prin acest loc in care ma aflu, eliberata de povara vietii, de destinul familiei, de sentimente ce nu faceau altceva decat sa intunece judecata mea.
Poate vreodata v-ati intrebat ce se intampla cu sufletul, cu amintirile unei persoane dupa ce moare. Poate v-ati gandit ca acestea dispar in prima clipa in care acel trup de pamant inceteaza sa mai functioneze, ca dispar la fel cum totul pe lumea aceea dispare la un moment dat. Va informez ca va inselati amarnic daca credeti asa ceva. Memoriile impreuna cu sufletul ajung intr-un loc necunoscut de om, de orice creatura care traieste pe acel Pamant, unde sufletul este fortat sa renunte la acestea pentru a trece mai departe. Unde mai departe, ma veti. Ei bine, sunt incapabila sa raspund la aceasta intrebare absolut cruciala, pentru ca vedeti voi, eu nu pot sa renunt la amintirile mele pentru a trece mai departe.
Cum as putea sa renunt la tot ceea ce am invatat? Sa uit toate greutatile prin care am trecut, toate lucrurile pe care le-am facut pentru a-mi recupera ceea ce parintii mei cu atata dezinvoltura au vandut. Am luptat cu toate puterile mele pentru a recupera ceva si am trecut prin multe doar sa ajung aici, iar acum trebuie sa renunt la toate acestea ca sa trec mai departe? Mai departe unde? Ce aflu acolo? Ce o sa gasesc de partea cealalta de nu am nevoie de aceste lucruri atat de cruciale pentru mine? Si cel mai rau este ca eu banuiesc ce se afla de partea cealalta. Ma intorc inapoi pe Pamant in cine stie ce forma ca sa cad din nou in ghearele Luceafarului. Nu pot sa nu ma intreb de cate ori am stat aici gandindu-ma la partea cealalta, de cate ori am renuntat la amintirile mele doar ca sa ajung din nou pe Pamant. Adica de ce ar trebui sa imi las toate memoriile in urma daca m-as duce intr-un loc mai bun? Inteleg de ce a trebuit sa las in urma sentimentele mele. Erau pline de ura si nu vroiam altceva decat razbunare, insa nu inteleg de ce trebuie sa imi las experienta vietii mele, ca intr-un final asta sunt toate memoriile, experiente, in urma.
Nu sunt o persoana nobila sau buna, nu vreau mila altora pentru ca o am pe a mea. Vreau doar sa intelegeti cum am ajuns aici si cum cu atata maiestrie am reusit sa trag dupa mine alte persoane, multe persoane. La o adica, daca eu nu sunt fericita, bucuroasa altcineva de ce sa fie? Inca de cand am aflat, la minunata varsta de saisprezece ani, ca sunt condamnata sa ma casatoresc cu Luceafarul si sa ma duc cu acesta sa traiesc printre stele, m-am decis sa distrug viata cat mai multor persoane. Poate ca acum va intrebati de ce nu mi-am dorit un asemenea destin, ce era atat de rau in a trai cu o creatura mitica, ce se presupune ca este frumoasa, printre stele. Ei bine, nu este asa cum va inchipuiti voi. Luceafarul este o creatura egoista, egocentrista, un adevarat colectionar de lucruri fine si nemaintalnite. Poate ar fi trebuit sa ma consider norocoasa, chiar recunoscatoare si mandra pentru ca am fost aleasa dintre atatea fete la o varsta atat de mica sa fac parte din acea colectie, insa pentru mine nu era si nu este o onoare. Nu am ce sa caut in acea lume inghetata in care nimeni nu se poate bucura de frumusetea mea decat un astru rece si dur. Deasemenea, stiu ca nu este deloc cel mai nobil tel pe care si-l poate alege cineva in viata, insa asta nu conta si plus ce alt tel as fi putut sa aleg? Nu aveam altul. Sper sa nu va deranjeze faptul ca nu voi povesti intamplarile cronologic. Le voi povesti in functie de cum le voi prinde. Si da, trebuie sa le prind pentru ca amintirile dulci mie, fug de mine de parca as fi ciuma. Prima pe care o prind este tocmai seara in care planul meu aluat fiinta.
Imi amintesc prima seara in care l-am intalnit pe acel sugator de sange. Ma uitam la stele, cautand Luceafarul cu o disperare muta in timp ce ma rugam ca el sa apara pe cer, deoarece daca il vedeam acolo sus nu aveam sa il vad in persoana. Din nefericire, nu conta cat de mult ma rugam, soarta intotdeauna ma aducea cu un pas mai aproape de condamnarea mea.
Nu era pe cer, ceea ce insemna ca se afla in drumul sau sa ma vada. Eram atat de absorbita in cautarea mea incat nu mi-am dat seama ca mai aparuse o prezenta in gradina. Si oricum, chiar daca simteam nu aveam sa ii dau atentie, avea cine sa se ocupe de intrusi daca intr-adevar era unul. Nu aveam simturile atat de ascutite incat sa imi pot da seama daca cel care era in preajma mea era prieten sau dusman. In fond, eram doar jumate creatura supernaturala si jumate om, iar jumatatea mea umana intotdeauna a fost mai puternica decat supernaturalul din mine.
M-a trezit din acea stare in care eram maraitul unuia dintre lycani, insa nu ma intorc pentru a ma uita sa vad ce se intampla. Nu ma interesau problemele lor insignifiante. Aveam o alta problema mai complicata, mai importanta, una care era a mea, care ma viza pe mine, cu care trebuia sa ma confrunt si anume: vizita iminenta a Luceafarului.
- Ce faci aici tantarule? Il aud fara sa vreau pe Alois, cel care era liderul celorlalti lycani, intreband.
Modul in care l-a numit, "tantarule", mi-a atras atentia. Din cand in cand au m-ai aparut intrusi si i-am auzit pe lycani cum ii numeau, dar niciodata nu i-am auzit vorbind despre o creatura pe care sa o numeasca "tantar". Curiozitatea ma manca efectiv. Ma intrebam ce creatura putea sa fie, asa ca m-am intors sa vad, sa imi potolesc curiozitatea.
- De cand imi este interzis sa ma plimb? Zise el intr-un mod nonsalant, provocandu-l pe Alois.
Nimeni nu il provoca pe Alois. Era sinucidere. Nu imi venea sa cred ca acel barbat atat de mic fata de Alois putea sa stea in fata acestuia si sa il infrunte. Alois era un monstru de vreo doi metri si ceva, cu un bot enorm si dinti amenintatori, dintre care picura saliva si avea niste labe cu ghearele foarte ascutite. Daca nu erai sinucigas, nu te puneai cu acesta. Iar intrusul arata ca un om normal. Nu era nimic supernatural la el, cel putin din cate puteam sa imi dau eu seama. Era adevarat ca arata destul de atragator, insa nu era tocmai pe gustul meu frumusetea lui intunecata. Si asta din cauza ca imi amintea prea mult de Luceafar. De abia asteptam ca cei doi sa se ciocneasca. Niciodata nu ma lasau sa ma uit la luptele dintre ei si intrusi, dar acum aveam ocazia si de abia asteptam sa ii vad ghearele lui Alois facandu-l bucatele pe acel arogant necunoscut. Din fericire pentru acel necunoscut si din nefericire pentru mine, atentia lycanilor s-a indreptat spre mine si am stiut in acea clipa, in care le-am intalnit privirile, ca Miryam se afla in spatele meu. Daca nu ar fi fost, cu siguranta ar fi sarit sa il atace si ar fi fost istorie. Oh! Am urat dintotdeauna aceasta abilitate a ei de a aparea din neant mai ales ca isi alegea cele mai frumoase momente si le distrugea. De multe ori m-am intrebat daca a meritat nefericirea pe care i-am provocat-o, daca nu cumva prin actiunile mele nu am facut decat sa imi provoc singura mai multe neplaceri.
De ce ascultau de Miryam nu stiu, nu am inteles niciodata. Pe mine ma urau. Si pur si simplu stiu ca daca ar fi avut vreodata sansa m-ar fi ucis intr-o secunda. De arca gelozia nu ma intepase indeajuns mai a trebuit si sa ma uit in directia acelui intrus. Privirea lui era captivata total de Miryam! Urata, proasta de Miryam! Eu eram cea mai frumoasa fata din lume, pe mine ma alesese Luceafarul pentru colectia lui, nu pe altcineva. Trebuia sa se uite la mine, nu la acea ciudatenie a naturii. Am decis in acea secunda ca eu o sa ii fur inima acelui intrus care parea atat de captivat de inger.
- Puteti pleca, le ordona Miryam aparand langa ei.
Am clipit de cateva ori nevrand sa cred ceea ce ochii mei vedeau. Parea intoxicat de prezenta ei. Se vedea pe chipul sau cat de mult o doreste. Nimeni nu m-a dorit pe mine in acest fel. Il vroiam pe acest necunoscut. Vroiam sa ma priveasca pe mine in acest mod ciudat si doar pe mine.
- Nu as face asta daca as fi in locul tau. Imi aduc aminte de tine, Wolf. Vampirul nou-nascut care a devenit liderul familiei du Solei. Dar esti schimbat... ai aerul unui prim. Cum se poate asa ceva? A intrebat ea, insa intelesul cuvintelor sale imi scapa la acel moment.
Eram bucuroasa. Aflasem ceea ce era si cum il chema fara sa ma tradez, fara sa le dau de inteles celor doi ce imi doresc. Aveam de gand sa il fac sa imi manance din palma ca un catelus. Nu stiam atunci ca nici nu trebuia sa ma chinui foarte tare sa obtin asta.
- Chiar nu vad motivul pentru care ti-as zice asa ceva, Miryam.
Si continua sa vorbeasca si el si ea. Nu i-am mai ascultat. Trebuia sa gasesc o metoda prin care sa ma bag in seama. Din fericire pentru mine, nu a fost nevoie. Miryam mi-a oferit portita necesara. M-am folosit de puterile mele de teleportare pentru a aparea in spatele lui Wolf. Inainte sa vorbesc, mi-am pus mana pe umarul sau. Am avut nevoie de toata stapanirea de sine de care eram in stare pentru a nu sari inapoi si a intrerupe contactul. Era atat de rece... insa am ignorat acea senzatie. Trebuia sa imi ating telul cumva.
- Este frumos, Miryam. De ce trebuie sa fi atat de dura cu el? Am intrebat-o pe cel mai dulce ton al meu.
Am simtit cum furia creste in mine, dar mi-am stapanit-o. Nu puteam sa ii arat adevarata mea personalitate. Daca m-ar fi cunoscut cu adevarat nu s-ar mai fi indragostit de mine. Dar ma infuriase privirea plina de uimire pe care mi-a daruit-o. Se uita la mine de parca as fi avut trei capete. Apoi de parca nu m-ar fi insultat indeajuns se uita intrebator la Miryam care ii raspunde explicandu-mi mie ce era.
- Amalthea, draga, el este un vampir. Ar trebui sa te feresti de aceste creaturi pentru ca ele traiesc hranindu-se cu vietile oamenilor.
Stiam exact ce era, dar jucam un rol si trebuia sa il joc pana la capat pentru ca el sa imi cada in capcana. Trebuia sa fiu dulce, amabila, inocenta, copilaroasa, intr-un cuvant exact lucrurile care nu ma caracterizau, care imi lipseau. Dar ca o actrita, mi-am jucat rolul perfect.
- Nu se poate sa fie atat de periculos. Are ochi frumosi si blanzi, uite vezi? Am intrebat-o uitandu-ma inocenta la Miryam in timp ce mi-am pus mana pe barbia vampirului incercand sa imi mentin scarba ascunsa si ii intorc capul pentru a o privi pe zana, sa vada si aceasta blandetea, inexistenta de altfel, din acei ochi abisali.
- Amalthea, nu il trata ca pe o jucarie. Este un vampir pentru numele Lui Dumnezeu! Zise Miryam exasperata.
Stia ca eu ma joc insa mi-a facut jocul inconstienta si nepasatoare de planurile mele. Poate ar fi trebuit sa fie mai atenta.
Miryam ingrijorata de siguranta mea m-a apucat de cealalta mana si m-a indepartat de vampir. Nu stia ca eu intrasem in mintea lui Wolf si tineam bestia, foamea aceea teribila in frau. Era o abilitatea pe care o tinusem ascunsa de toti. Nu am zis nimanui ca puteam sa patrund in mintea altor persoane si intr-o anumita masura puteam sa ii controlez deoarece stiam ca daca ar fi aflat ar fi mutat ziua ascensiunii mele. Nu m-ar fi deranjat o intarziere, insa ar fi facut-o cu scopul de a ma studia si nu puteam suporta asa ceva.
Imediat cum contactul dintre mine si Wolf a fost intrerupt, acesta a inceput sa maraie si a sarit la mine, sa ma muste. Miryam care fusese atenta la fiecare miscare a vampirului se astepta la acel atac asa ca l-a imobilizat exact in clipa in care a sarit. Statea in aer maraind si incercand sa se miste, insa nu putea. Isi pierduse complet ratiunea, tot ceea ce vroia era sa ne omoare.
- Wow! Ce super! Vreau si eu asta! Am exclamat eu uitandu-ma la protectoarea mea.
- Oh, termina cu prefacatoria. Oricum din acest moment nu-si va aminti nimic, a zis ea facand rapid o vraja care l-a adormit instantaneu. O sa ii creez p memorie falsa, dar mai intai trebuie sa il duc de aici.
Si cu aceasta mica lamurire a disparut impreuna cu Wolf, cu scaparea mea din aceasta inchisoare.
Vazusem in mintea lui de ceea ce era capabil. Gasisem acolo atat lucruri oribile cat si lucruri pe care nu credeam ca o sa le intalnesc in viata mea si mai ales la un vampir. M-am hotarat ca el sa fie cel care sa ma iubeasca, cel caruia o sa ii dau ceea ce am eu cel mai pretios. Era capabil de o dragoste ce nu putea sa fie masurata. Stiam ca daca reuseam sa il fac sa ma iubeasca avea sa imi apartina pentru restul eternitatii. Un asemenea devotament il gaseai cu greu, iar eu nu aveam sa fac greseala de a-l pierde.
Aceasta a fost prima mea intalnire cu un vampir, cu cel care peste cateva luni avea sa imi fure viata obligat si fortat intr-o masura de mine. Dupa cum puteti sa vedeti, nu am fost chiar cea mai buna fiinta de pe fata Pamantului. Pe cat eram de frumoasa, pe atat de negru si meschin imi era, si inca este, sufletul.
Le multumesc si celor care citesc dar nu spun nimic, so thx.
Si imi scuzati aceasta lunga pauza, ocupata cu facultatea...
Capitolul XII
Amintiri ingropate, pierdute Partea I
Nu vroia sa o faca de buna voie. Nu ma iubea indeajuns de mult sau mai bine zis cu acea credinta oarba pentru a face ceea ce il rugam eu. Dar asta nu reprezenta nici o problema in planul meu. Anticipasem acest refuz atat de darz, de aceea luasem cutitasul pentru peste din setul de tacamuri al mamei mele. Nu alesesem un vampir degeaba. Aceste creaturi atat de respingatoare care nici nu ar trebui sa existe nu puteau rezista mirosul sangelui, fortei vitale al oricarei fiinte de pe acest pamant. Niste paraziti care ar trebui distrusi, dupa parerea mea, insa nu puteam in acea clipa sa nu vad ironia sortii, sau mai bine spus, a alegerii mele. Am ales tocmai acest parazit pentru a ma elibera, pentru a-mi reda ceva ce mi-a fost furat cu atata nesimtire. Asa ca am facut ceea ce el cu ochii aceia negrii ai lui ca taciunele ma rugau sa nu fac. Am dus cutitul la gat si l-am apasat usor lasand in urma o rana superficiala. Nu vroiam sa ma sinucid, doream doar sa ma omoare el furandu-mi tot sangele, distrugandu-mi, condamnandu-mi trupul si eliberandu-mi astfel sufletul, daruindu-mi inapoi ce cu atata lacomie a furat Luceafarul, si anume libertatea.
Inainte ca cutitul sa atinga pamantul, eu ma aflam in bratele lui, atat de rapid fusese. Lacrimi sangerii ii pateaza chipul care era, banuiesc ca inca este, o monstruozitate, un amestec fara gust de durere, dorinta si foame. Imi amintesc ca ma uitam fascinata la acele groaznice lacrimi sangerii, mirandu-ma de faptul ca vampirii puteau totusi sa planga. Ochii ii plangeau, cerandu-si scuze pentru bestia care pusese stapanire pe corpul sau obligandu-l sa isi infiga acei dinti lungi, de tigru in carnea moale a gatului meu.
O durere coplesitoare m-a prins in ghearele ei si incet am uitat de Luceafar, am uitat de vampirul ce inca era agatat de gatul meu, am uitat de Miryam, de viata pe care am trait-o si intr-un final si de mine, cufundandu-ma in acel intuneric abisal care reprezenta moartea. Am intampinat-o cu bratele deschise, urandu-i bucuroasa "Bun venit", deoarece imi reda ceea ce de mult pierdusem.
Aceasta se numeste o amintire. Este poate cea mai fericita intamplare pe care mi-o amintesc din acea viata. Aceasta cu multe alte memorii se invart prin acest loc in care ma aflu, eliberata de povara vietii, de destinul familiei, de sentimente ce nu faceau altceva decat sa intunece judecata mea.
Poate vreodata v-ati intrebat ce se intampla cu sufletul, cu amintirile unei persoane dupa ce moare. Poate v-ati gandit ca acestea dispar in prima clipa in care acel trup de pamant inceteaza sa mai functioneze, ca dispar la fel cum totul pe lumea aceea dispare la un moment dat. Va informez ca va inselati amarnic daca credeti asa ceva. Memoriile impreuna cu sufletul ajung intr-un loc necunoscut de om, de orice creatura care traieste pe acel Pamant, unde sufletul este fortat sa renunte la acestea pentru a trece mai departe. Unde mai departe, ma veti. Ei bine, sunt incapabila sa raspund la aceasta intrebare absolut cruciala, pentru ca vedeti voi, eu nu pot sa renunt la amintirile mele pentru a trece mai departe.
Cum as putea sa renunt la tot ceea ce am invatat? Sa uit toate greutatile prin care am trecut, toate lucrurile pe care le-am facut pentru a-mi recupera ceea ce parintii mei cu atata dezinvoltura au vandut. Am luptat cu toate puterile mele pentru a recupera ceva si am trecut prin multe doar sa ajung aici, iar acum trebuie sa renunt la toate acestea ca sa trec mai departe? Mai departe unde? Ce aflu acolo? Ce o sa gasesc de partea cealalta de nu am nevoie de aceste lucruri atat de cruciale pentru mine? Si cel mai rau este ca eu banuiesc ce se afla de partea cealalta. Ma intorc inapoi pe Pamant in cine stie ce forma ca sa cad din nou in ghearele Luceafarului. Nu pot sa nu ma intreb de cate ori am stat aici gandindu-ma la partea cealalta, de cate ori am renuntat la amintirile mele doar ca sa ajung din nou pe Pamant. Adica de ce ar trebui sa imi las toate memoriile in urma daca m-as duce intr-un loc mai bun? Inteleg de ce a trebuit sa las in urma sentimentele mele. Erau pline de ura si nu vroiam altceva decat razbunare, insa nu inteleg de ce trebuie sa imi las experienta vietii mele, ca intr-un final asta sunt toate memoriile, experiente, in urma.
Nu sunt o persoana nobila sau buna, nu vreau mila altora pentru ca o am pe a mea. Vreau doar sa intelegeti cum am ajuns aici si cum cu atata maiestrie am reusit sa trag dupa mine alte persoane, multe persoane. La o adica, daca eu nu sunt fericita, bucuroasa altcineva de ce sa fie? Inca de cand am aflat, la minunata varsta de saisprezece ani, ca sunt condamnata sa ma casatoresc cu Luceafarul si sa ma duc cu acesta sa traiesc printre stele, m-am decis sa distrug viata cat mai multor persoane. Poate ca acum va intrebati de ce nu mi-am dorit un asemenea destin, ce era atat de rau in a trai cu o creatura mitica, ce se presupune ca este frumoasa, printre stele. Ei bine, nu este asa cum va inchipuiti voi. Luceafarul este o creatura egoista, egocentrista, un adevarat colectionar de lucruri fine si nemaintalnite. Poate ar fi trebuit sa ma consider norocoasa, chiar recunoscatoare si mandra pentru ca am fost aleasa dintre atatea fete la o varsta atat de mica sa fac parte din acea colectie, insa pentru mine nu era si nu este o onoare. Nu am ce sa caut in acea lume inghetata in care nimeni nu se poate bucura de frumusetea mea decat un astru rece si dur. Deasemenea, stiu ca nu este deloc cel mai nobil tel pe care si-l poate alege cineva in viata, insa asta nu conta si plus ce alt tel as fi putut sa aleg? Nu aveam altul. Sper sa nu va deranjeze faptul ca nu voi povesti intamplarile cronologic. Le voi povesti in functie de cum le voi prinde. Si da, trebuie sa le prind pentru ca amintirile dulci mie, fug de mine de parca as fi ciuma. Prima pe care o prind este tocmai seara in care planul meu aluat fiinta.
Imi amintesc prima seara in care l-am intalnit pe acel sugator de sange. Ma uitam la stele, cautand Luceafarul cu o disperare muta in timp ce ma rugam ca el sa apara pe cer, deoarece daca il vedeam acolo sus nu aveam sa il vad in persoana. Din nefericire, nu conta cat de mult ma rugam, soarta intotdeauna ma aducea cu un pas mai aproape de condamnarea mea.
Nu era pe cer, ceea ce insemna ca se afla in drumul sau sa ma vada. Eram atat de absorbita in cautarea mea incat nu mi-am dat seama ca mai aparuse o prezenta in gradina. Si oricum, chiar daca simteam nu aveam sa ii dau atentie, avea cine sa se ocupe de intrusi daca intr-adevar era unul. Nu aveam simturile atat de ascutite incat sa imi pot da seama daca cel care era in preajma mea era prieten sau dusman. In fond, eram doar jumate creatura supernaturala si jumate om, iar jumatatea mea umana intotdeauna a fost mai puternica decat supernaturalul din mine.
M-a trezit din acea stare in care eram maraitul unuia dintre lycani, insa nu ma intorc pentru a ma uita sa vad ce se intampla. Nu ma interesau problemele lor insignifiante. Aveam o alta problema mai complicata, mai importanta, una care era a mea, care ma viza pe mine, cu care trebuia sa ma confrunt si anume: vizita iminenta a Luceafarului.
- Ce faci aici tantarule? Il aud fara sa vreau pe Alois, cel care era liderul celorlalti lycani, intreband.
Modul in care l-a numit, "tantarule", mi-a atras atentia. Din cand in cand au m-ai aparut intrusi si i-am auzit pe lycani cum ii numeau, dar niciodata nu i-am auzit vorbind despre o creatura pe care sa o numeasca "tantar". Curiozitatea ma manca efectiv. Ma intrebam ce creatura putea sa fie, asa ca m-am intors sa vad, sa imi potolesc curiozitatea.
- De cand imi este interzis sa ma plimb? Zise el intr-un mod nonsalant, provocandu-l pe Alois.
Nimeni nu il provoca pe Alois. Era sinucidere. Nu imi venea sa cred ca acel barbat atat de mic fata de Alois putea sa stea in fata acestuia si sa il infrunte. Alois era un monstru de vreo doi metri si ceva, cu un bot enorm si dinti amenintatori, dintre care picura saliva si avea niste labe cu ghearele foarte ascutite. Daca nu erai sinucigas, nu te puneai cu acesta. Iar intrusul arata ca un om normal. Nu era nimic supernatural la el, cel putin din cate puteam sa imi dau eu seama. Era adevarat ca arata destul de atragator, insa nu era tocmai pe gustul meu frumusetea lui intunecata. Si asta din cauza ca imi amintea prea mult de Luceafar. De abia asteptam ca cei doi sa se ciocneasca. Niciodata nu ma lasau sa ma uit la luptele dintre ei si intrusi, dar acum aveam ocazia si de abia asteptam sa ii vad ghearele lui Alois facandu-l bucatele pe acel arogant necunoscut. Din fericire pentru acel necunoscut si din nefericire pentru mine, atentia lycanilor s-a indreptat spre mine si am stiut in acea clipa, in care le-am intalnit privirile, ca Miryam se afla in spatele meu. Daca nu ar fi fost, cu siguranta ar fi sarit sa il atace si ar fi fost istorie. Oh! Am urat dintotdeauna aceasta abilitate a ei de a aparea din neant mai ales ca isi alegea cele mai frumoase momente si le distrugea. De multe ori m-am intrebat daca a meritat nefericirea pe care i-am provocat-o, daca nu cumva prin actiunile mele nu am facut decat sa imi provoc singura mai multe neplaceri.
De ce ascultau de Miryam nu stiu, nu am inteles niciodata. Pe mine ma urau. Si pur si simplu stiu ca daca ar fi avut vreodata sansa m-ar fi ucis intr-o secunda. De arca gelozia nu ma intepase indeajuns mai a trebuit si sa ma uit in directia acelui intrus. Privirea lui era captivata total de Miryam! Urata, proasta de Miryam! Eu eram cea mai frumoasa fata din lume, pe mine ma alesese Luceafarul pentru colectia lui, nu pe altcineva. Trebuia sa se uite la mine, nu la acea ciudatenie a naturii. Am decis in acea secunda ca eu o sa ii fur inima acelui intrus care parea atat de captivat de inger.
- Puteti pleca, le ordona Miryam aparand langa ei.
Am clipit de cateva ori nevrand sa cred ceea ce ochii mei vedeau. Parea intoxicat de prezenta ei. Se vedea pe chipul sau cat de mult o doreste. Nimeni nu m-a dorit pe mine in acest fel. Il vroiam pe acest necunoscut. Vroiam sa ma priveasca pe mine in acest mod ciudat si doar pe mine.
- Nu as face asta daca as fi in locul tau. Imi aduc aminte de tine, Wolf. Vampirul nou-nascut care a devenit liderul familiei du Solei. Dar esti schimbat... ai aerul unui prim. Cum se poate asa ceva? A intrebat ea, insa intelesul cuvintelor sale imi scapa la acel moment.
Eram bucuroasa. Aflasem ceea ce era si cum il chema fara sa ma tradez, fara sa le dau de inteles celor doi ce imi doresc. Aveam de gand sa il fac sa imi manance din palma ca un catelus. Nu stiam atunci ca nici nu trebuia sa ma chinui foarte tare sa obtin asta.
- Chiar nu vad motivul pentru care ti-as zice asa ceva, Miryam.
Si continua sa vorbeasca si el si ea. Nu i-am mai ascultat. Trebuia sa gasesc o metoda prin care sa ma bag in seama. Din fericire pentru mine, nu a fost nevoie. Miryam mi-a oferit portita necesara. M-am folosit de puterile mele de teleportare pentru a aparea in spatele lui Wolf. Inainte sa vorbesc, mi-am pus mana pe umarul sau. Am avut nevoie de toata stapanirea de sine de care eram in stare pentru a nu sari inapoi si a intrerupe contactul. Era atat de rece... insa am ignorat acea senzatie. Trebuia sa imi ating telul cumva.
- Este frumos, Miryam. De ce trebuie sa fi atat de dura cu el? Am intrebat-o pe cel mai dulce ton al meu.
Am simtit cum furia creste in mine, dar mi-am stapanit-o. Nu puteam sa ii arat adevarata mea personalitate. Daca m-ar fi cunoscut cu adevarat nu s-ar mai fi indragostit de mine. Dar ma infuriase privirea plina de uimire pe care mi-a daruit-o. Se uita la mine de parca as fi avut trei capete. Apoi de parca nu m-ar fi insultat indeajuns se uita intrebator la Miryam care ii raspunde explicandu-mi mie ce era.
- Amalthea, draga, el este un vampir. Ar trebui sa te feresti de aceste creaturi pentru ca ele traiesc hranindu-se cu vietile oamenilor.
Stiam exact ce era, dar jucam un rol si trebuia sa il joc pana la capat pentru ca el sa imi cada in capcana. Trebuia sa fiu dulce, amabila, inocenta, copilaroasa, intr-un cuvant exact lucrurile care nu ma caracterizau, care imi lipseau. Dar ca o actrita, mi-am jucat rolul perfect.
- Nu se poate sa fie atat de periculos. Are ochi frumosi si blanzi, uite vezi? Am intrebat-o uitandu-ma inocenta la Miryam in timp ce mi-am pus mana pe barbia vampirului incercand sa imi mentin scarba ascunsa si ii intorc capul pentru a o privi pe zana, sa vada si aceasta blandetea, inexistenta de altfel, din acei ochi abisali.
- Amalthea, nu il trata ca pe o jucarie. Este un vampir pentru numele Lui Dumnezeu! Zise Miryam exasperata.
Stia ca eu ma joc insa mi-a facut jocul inconstienta si nepasatoare de planurile mele. Poate ar fi trebuit sa fie mai atenta.
Miryam ingrijorata de siguranta mea m-a apucat de cealalta mana si m-a indepartat de vampir. Nu stia ca eu intrasem in mintea lui Wolf si tineam bestia, foamea aceea teribila in frau. Era o abilitatea pe care o tinusem ascunsa de toti. Nu am zis nimanui ca puteam sa patrund in mintea altor persoane si intr-o anumita masura puteam sa ii controlez deoarece stiam ca daca ar fi aflat ar fi mutat ziua ascensiunii mele. Nu m-ar fi deranjat o intarziere, insa ar fi facut-o cu scopul de a ma studia si nu puteam suporta asa ceva.
Imediat cum contactul dintre mine si Wolf a fost intrerupt, acesta a inceput sa maraie si a sarit la mine, sa ma muste. Miryam care fusese atenta la fiecare miscare a vampirului se astepta la acel atac asa ca l-a imobilizat exact in clipa in care a sarit. Statea in aer maraind si incercand sa se miste, insa nu putea. Isi pierduse complet ratiunea, tot ceea ce vroia era sa ne omoare.
- Wow! Ce super! Vreau si eu asta! Am exclamat eu uitandu-ma la protectoarea mea.
- Oh, termina cu prefacatoria. Oricum din acest moment nu-si va aminti nimic, a zis ea facand rapid o vraja care l-a adormit instantaneu. O sa ii creez p memorie falsa, dar mai intai trebuie sa il duc de aici.
Si cu aceasta mica lamurire a disparut impreuna cu Wolf, cu scaparea mea din aceasta inchisoare.
Vazusem in mintea lui de ceea ce era capabil. Gasisem acolo atat lucruri oribile cat si lucruri pe care nu credeam ca o sa le intalnesc in viata mea si mai ales la un vampir. M-am hotarat ca el sa fie cel care sa ma iubeasca, cel caruia o sa ii dau ceea ce am eu cel mai pretios. Era capabil de o dragoste ce nu putea sa fie masurata. Stiam ca daca reuseam sa il fac sa ma iubeasca avea sa imi apartina pentru restul eternitatii. Un asemenea devotament il gaseai cu greu, iar eu nu aveam sa fac greseala de a-l pierde.
Aceasta a fost prima mea intalnire cu un vampir, cu cel care peste cateva luni avea sa imi fure viata obligat si fortat intr-o masura de mine. Dupa cum puteti sa vedeti, nu am fost chiar cea mai buna fiinta de pe fata Pamantului. Pe cat eram de frumoasa, pe atat de negru si meschin imi era, si inca este, sufletul.
![[Imagine: 87201674.png]](http://img204.imageshack.us/img204/8881/87201674.png)