Eu citesc acum Idiotul de Dostoievski. E o carte geniala, dupa parerea mea.
Sigur ca, la fel ca si in celelalte opere ale sale, Dostoievski prezinta o actiune destul de restransa, dar cu o prezentare incredibil de vasta. Paradoxal, nu te poti plictisi de aceasta carte, pentru ca psihologia ei este incredibil de subtila, cu locuri lasate special pentru interpretarea personala a fiecaruia dar, in acelasi timp, cu altele, mult mai multe ca numar, in care interpretarea proprie a autorului nu se lasa cautata deloc, fiind subinteleasa din sensul frazelor.
Personajul principal, printul Lev Nikolaevici Mashkin are o constructie extrem de naiva, din punct de vedere al personalitatii, dar inteligenta lui este vadit uriasa, iar gandirea sa este limpede, logica, in cea mai mare parte a timpului, chiar daca se intuneca in timpul crizelor de epilepsie, care apar destul de rar. Acesta incearca tot timpul sa-si gaseasca propriile defecte, isi exagereaza greselile si le iarta pe ale altora cu o usurinta incredibila in raport cu gandirea colectiva. Este o persoana perfectionista din punct de vedere moral, dar nu se ingrijeste foarte mult de imaginea sa in societate, ceea ce o provoaca pe aceasta sa-l considere idiot.
Recomand cu caldura aceasta carte, mai ales persoanelor carora le place sa despice firul in patru si sa inteleaga viata dintr-un unghi mai realist.
Acum am inceput sa citesc "Chinuieste-i pe copii" de John Saul. Nu mai stiu sigur cum am dat de aceasta carte, insa m-a atras titlul si o parte din recenzie. Inca de la inceput am fost captivata de felul in care autorul stia sa descrie si sa evidentieze sau sa estompeze anumite cadre. Pe masura ce citeam am aflat ca intreaga poveste se contureaza in jurul unei familii dintr-un orasel, Port Arbello. Cartea incepe cu o relatare din urma cu o suta de ani, pentru mine destul de macabra dar din nou foarte interesanta si incitanta. Nu vreau sa dau prea mult detalii, pentru cei doritori sa citeasca aceasta carte.
Autorul apoi plaseaza actiunea in urma cu cincisprezece ani fata de ora actuala, actiunile fiind efectuate tot de cei din familia Cogner. Aceasta familie avea o poveste indelungata in Port Arbello, fiind acolo de mai mult de o suta de ani. Timp de mai multe decenii circula o asa-zisa legenda, care, desi parea usor alienata si eronata, era cat se poate de reala. Ba chiar, este vorba de un blestem. Cartea imbina foarte bine misterul si aerul sinistru, reusind sa ofere multe scene de suspans, specifice genului thriller.
Astfel ca, pe parcusrul cartii aflu tot mai multe mistere stranii, tot mai multe secrete familiale si totul devine de un paranormal absolut delicios. Pot spune ca autorul reuseste intr-un mod surprinzator de frumos sa imbine crimele si violurile cu enigmele si aparenta normalitate a familiei.
Eu una, cu fiecare pagina pe care o citesc imi fac tot mai multe idei despre final sau chiar despre ideea principala, pentru ca pana acum inca sunt in ceata. Insa nu intreaga carte este scrisa in maniera aceasta a paranormalului si suspansului, ci regasim frumos imbinate si momente de drama, comedie si chiar psihologie. Dialogul de asemenea da volum personajelor, fiind construit intr-un mod cat se poate de atractiv si protagonistii povestii sunt la randul lor personaje evoluative si bine definite: o sotie care nu mai poate face fata situatiei familiale si sotului impotent, nereusind sa fie o mama pentru cele doua fete ale sale, un tata scufundat in alcool din cauza frustarii si auto-invinovatirii, o fetita muta si traumatizata care detine cheia rezolvarii misterelor si sora ei mai mare cea grijulie si buna care ascunde in spatele acestei masti de copil perfect toate secretele Cognerilor adunate de mai bine de un veac.
Pentru cei carora nu le place macabrul si supranaturalul la tot pasul, nu recomand, insa pentru cei care, dimpotriva, sunt in cautarea unei carti interesante, plina de situatii de acest fel si de suspans, o recomand din toata inima. ^_^
saptamana trecuta am terminat in sfarsit "Tacerea mieilor" - Thomas Harris", iar pe langa aceasta am mai citit "Cartea gesturilor" - Peter Collett si "Cianură pt un surâs" - Rodica Ojog-Braşoveanu, daaar, nu despre acestea vreau sa vorbesc. (sau poate o sa revin cu vreun edit cand o sa am chef)
ieri am citit "Am fost medic la Auschwitz" - Dr. Nyiszli Miklos. holy crap ! auzisem de aceasta carte, iar zilele astea am dat intamplator peste ea (si evident ca n-am putut sa o ocolesc).
cutremuratoare in adevaratul sens al cuvantului. la un moment dat simteam o senzatie de greata cauzata de acele descrieri infricosatoare. si de fapt, nu descrierile ar fi fost problema, ca n-ar fi prima data cand citesc ceva exagerat, dar nu mi-as fi putut imagina ca au existat fiinte de o asemenea cruzime. si desi perioada nazismului, holocaustul s.a.m.d. nu-mi erau necunoscute, tot nu-mi vine sa cred ca ceea ce este descris in aceasta carte s-a intamplat cu adevarat.
din punctul meu de vedere, este o carte ce ar trebui sa se afle pe lista de must-read a oricui.
In momentul de fata m-am apucat sa citesc Time's Last Gift de Philip José Farmer. Este din cate am inteles pana acum o carte despre un nemuritor de vreo 200 de ani ce calatoreste din secolul 21 in 12000 B.C. Pare interesanta pana acum si fiind destul de scurta o sa o termin in viitorul apropiat.
O alta carte ce am inceput sa o citesc este My Disjointed Life de Martin Reed. Este o carte aparuta doar in format digital. Original a fost un fanfic (foarte au) din sectia Final Fantasy VII. Am citito cu vreo 5 ani in urma si m-a impresionat destul de mult. De la felul in care e scrisa (la persoana intai, pe secvete scurte de timp si foarte, foarte haotic) pana la dilema extrem de reala a personajului principal. Daca vreti sa testati stilul cartii datimi un pm si va dau linkul la fanfic.
Am reusit in sfarsit sa pun mana pe "Sfarsitul Copilariei" de Arthur C. Clarke. Printre variante de bac, vizionat seriale si pierdut vremea pe net, am reusit sa citesc 100 si ceva de pagini, in urma carora mi-am facut oarecum o parere. O ador. E captivanta si interesanta si n-am mai citit asa ceva pana acum. Bine, n-am citit prea multe SF-uri pana acum, dar in toate celalte cateva carti Sf pe care le-am citit, extraterestrii apar la sfarsit si se arata omenirii dupa ce fac tot felul de lucruri ciudate undeva in univers punand la cale diverse planuri. Cartea asta incepe cu sosirea extraterestrilor si urmareste evolutia vietii omenesti sub guvernarea "overlorzilor", ale caror planuri complete nu sunt inca dezvaluite, dar se pare ca se incearca crearea unei lumi civilizate, a unei utopii. Care cred ca se va dovedi sa nu fie exact ceea ce trebuie omenirii. Pana acum imi place foarte mult cartea asta si ma bucur ca am dat banii pe ea. Sa vedem cum evolueaza in continuare. Si scuzati eventualel greseli de exprimare, nu stiu ce am astazi.
Tocmai am terminat de citit primul volum din "Cele doua Diane" de Alexandre Dumas. Un roman interesant concentrat in cea mai mare parte asupra vietii lui Gabriel de Montgomery si a Dianei de Castro. E o carte fascinata cu o actiune bogata ce te prinde instantaneu. Am confirmat inca o data ca Alexandre Dumas e un geniu. Ador felul sau de a scrie deoarece se concentraza mult pe actiune si pe ralatia dintre personaje. Una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit. O recomand.
Dupa citirea lecturilor de vacanta, vreau sa amintesc Nopti la Serampore de Mircea Eliade. Este o opera mica, dar structurata foarte frumos. Este plina de mistere, iar modul in care Eliade stie sa se foloseasca de marile mituri si simbolistica ma surprinde de fiecare data. Atat aceasta opera cat si La tiganci mi-au atras atentia asupra acestui autor. Cand o sa ma simt mai "in forma" o sa-i lecturez cu placere si celelalte opere. Din pacate trebuie sa ma opresc dupa fiecare capiol ca sa-i scriu un rezumat al rezumatului format in mintea mea si nu am putut-o citi fara oprire, asa cum imi place sa lecturez. Cu toate astea, am reusit sa savurez fiecare moment de mister. Existau unele replici ale personajelor ce-mi faceau mintea sa se gandeasca la cu totul alte conceptii. Din toate cele 9 capitole, mi-au placut foarte mult ultimele doua, dar si calatoria celor trei prin padure; nu mai stiu exact numarul capitolului.
Am recitit Ion de Liviu Rebreanu pentru a-mi aduce aminte micile detalii pe care le uitasem si a reface cunostinta cu personajele. Acest gen de opera nu este tocmai pe placul meu, dar pot spune ca are ceva special inca din prima fraza cu care incepe cartea. Asa cum spune si profesoara de romana, trebuie sa fim foarte atenti la simbolurile din opere pentru ca ascund multe secrete.
De abia astept sa o facem la clasa si sa discutam mai mult despre roman.
Acum citesc Furtuna in Paradis de Sandra Brown. O prima parere: imi plac intamplarile si personajele din timpul nostru, adica in anii apropiati de 2012. Dupa ce am lecturat altfel de genuri in ultimele luni, aceasta mi-a prins foarte bine. Nu sunt adepta a romantelor, dar uneori acest gen se potirveste cu starea mea. Imi place de Ian, este perfid si cu un aspect mai mult decat placut, dar si de Shay, chiar daca este cam prea copilaroas uneori. Nu este "vina" mea pentru ca ma indragostesc de personajele Sandrei, ci a ei pur si simplu, pentru ca stie cum sa le faca sa fie pe placul cititorilor ei, chiar daca sunt amatori de romanta sau nu.
Recent am inceput sa citesc The Vampire Diaries de L.J.Smith. Pot spune ca sunt o adepta a cartilor. Am toata colectia in biblioteca si pot spune ca am aflat de carti datorita serialului [ pe care l-am urmarit acum mult timp in urma ]. Momentan sunt la volumul 4 deoarece sunt putin cam ocupata datorita scolii, dar am citit in vacanta volumul 3 si cat am putut din volumul 4.
Ideea din carti m-a impresionat chiar foarte mult. Chestia cu Katherine si Elena mi se pare chiar geniala, iar sfarsitul volumului 3 [ cand apare katherine si se bate cu elena pentru cei cei 2 frati ] l-am citit de 2-3 ori. Mi s-a parut prea genial felul in care s-au intamplat lucrurile.
De Katherine mi-a placut si-mi va placea in continuare. Felul ei de a fi m-a dat pe spate. Am adorat-o atunci cand si-a inscenat moartea pentru a-i impaca pe Stefan si Damon. Felul in care manipuleaza in volumul 3 [ cu toate puterile ei si blablabla ] a fost chiar malefic, iar asta mi-a placut si mai mult.
Am inceput sa citesc cartea pentru ca eu sunt o adepta a supernaturalului. Prima oara eram o obseadata de serial, dar cartile mi se par mult mai bune. Cam atat.
Ma chinui cu Ma numesc Rosu a lui Pamuk de aproape o luna. E ciudat si ma frustreaza pentru ca imi place mult cartea si totusi nu pot sa-i dau de furca… But moving on…
Iubesc modul in care este relatata, din mai multe perspective, human (personajele, d'uuh) and non-human (un caine, un cal, un copac si-o moneda). Romanul incepe cu povestea lui Delicat Efendi, personaj ce a fost ucis si continuand cu povestea ucigasului sau care nu va fi dezvaluit pana la sfarsitul romanului; capitolele in care el este narator se intituleaza "Voi fi numit Ucigasul". La inceputul romanului sunt banuite de crima 4 personaje, urmand ca mai apoi, dupa o a doua crima, cercul suspectilor sa se reduca la 3 (tot citind mi-am permis sa mai elemin unul, astfel incat am ajuns doar la 2 simpatici miniaturisti ; ma intreb care din ei e cel ce va fi numit „Ucigasul”).
E prima scriere a lui Pamuk de care ma ating. As zice ca-i un roman cu suisuri si coborasuri. E genul de carte care la inceput te tine captivat si interesat, dupa care cadrul se schimba si-ti pierzi cheful. Mie, spre exemplu, mi-au placut cadrele in care au fost prezentate cele doua crime, „ancheta” facuta pentru a-l afla pe ucigas si povestirile despre tehnicile de pictura din cultura islamica. Povestea de dragoste dintre Shekure si Negru, in schimb, mi-a lasat un gust amar in gura. Mi s-a parut putin cam exagerata, iar dupa moartea Unchiului a devenit deja… mult prea ciudata pentru a-mi fi pe plac.
O voi relua saptamana asta. Sunt tare curioasa cum se termina si abia astept sa vad daca m-am prins sau nu cine este Ucigasul.
Edit: M-am apucat de colectia A Song of Ice and Fire!!!!!! <3 <3 <3 <3 <3
O carte pe care am reusit s-o termin, nu chiar acum prea mult timp a fost Invitaţie la vals - de Mihail Drumeş.
„Totul s-a sfârșit: nu-mi rămâne decât să mă sinucid.” - Cu aceste cuvinte debutează romanul al cărui nume este inspirat de piesa lui Weber, „L'invitation à la valse”. Volumul lui Mihail Drumes, „Invitație la vals” reprezintă o carte minunată, un roman copleșitor, pe care îl uiți foarte greu. Un roman de dragoste care te topește, te îmbie. Acest roman are o poveste de dragoste încâlcită, de altfel că toate poveștile de acest gen, o poveste pe care din prima clipă în care începi să o citești o să îți dorești să ajungi să o închei, să afli sfârșitul, să afli soarta celor doi îndrăgostiți. Este un roman plin de savoarea dragostei, de nebunia acesteia care cuprinde în vârtejul sau doi îndrăgostiți, doi oameni cărora le era teamă de iubire.Spoiler Povestea lor de dragoste începe dintr-o simplă nebunie, mai mult din ambiția tânărului de a o cucerii, iar mai târziu se ajunge la sute de scrisori expediate, dar care se întorc fără nici un răspuns. Într-un final fata cedează în fața dragostei oarbe și devine iubita tânărului. Povestea lor este una de excepție, o poveste nebună între doi oameni tineri care sunt dispuși să își joace dragostea până la ultima carte. Tânăra dorește să meargă într-o excursie la munte cu facultatea însă cei doi pleacă la mare, mai precis la Constantă, iar mai apoi el îi face o surpriză cumpărând bilete pentru Constantinopol. În timpul călătoriei cei doi sunt extreme de încântați și fericiți însă la întoarcere băiatul hotărăște despărțirea, după cum obișnuia să facă, la scurt timp aflând de la sora fetei că în urma vacanței petrecute împreună aceasta a rămas însărcinată. După lungi insistente ea acceptă să îi devină soție, iar cei doi fac o nuntă frumoasă. La șapte luni ea pierde sarcina fiind foarte tristă. Lucrurile s-au liniștit până în seara zilei ei de naștere când ieșise în oraș iar soțul așteptând-o nerăbdător iese în căutarea ei găsind-o într-un spital accidentata. La spital afla de la sora ei că a fost găsită în mașină cu un bărbat. Mergând în camera ei acesta nu îi reproșează nimic, dar la întoarcerea ei acasă îi spune că își dorește divorțul, iar ca respectivul bărbat va trebui să se căsătorească cu ea. Căsătoria a fost făcută chiar dacă nu era dorită, ea fiind foarte nefericită fiindcă nu își iubea actualul soț ci pe fostul, iar el fiind bolnav dăduse în patima jocurilor de noroc. Fiind din ce în ce mai bolnav acesta este închis la un ospiciu pentru refacere însă ea devine din ce în ce mai tristă până în ziua când a aflat că fostul ei soț marea sa iubire s-a căsătorit cu cea mai bună prietenă a ei. Atunci din cauza șocului a cedat și și-a pus capăt zilelor lăsând o scrisoare în care specifică faptul că nu l-a înșelat niciodată, dar că s-a simțit vinovată din momentul în care a aflat de ieșirea ei cu acel bărbat și de asemenea simțea ca niciodată nu avea să se mai întoarcă la iubirea ei (la el), la marea și unică să iubire. Atunci realizează și Tudor cât de mult o iubise și cât de mult rău îi făcuse, intenționat. Deși nu crezuse că o va aduce în această situație, el fusese cel care o împinsese să facă pasul. Așa că hotărăște că nici el nu mai are nici un rost pe pământ și se sinucide la rândul lui. Povestea spusă de Mihail Drumes este suficient de puternică încât să elibereze cititorul de emoții negative precum mândria absurdă, cu răutatea jocurilor ei și satisfacțiile aparențe. După despărțirea “în glorie”, Mihaela compara iubirea ei cu Tudor cu un crin semănat în mocirla, o metaforă a felului în care oamenii, mânați de emoții de acest gen, pot trata dragostea, ajungând să o piardă. O carte minunată, ce învață fiecare cititor tainele iubirii și puterea acesteia.
M-am apucat de ceva vreme de Mama de Gorki, dar nu am reușit să citesc decât 150 de pagini - citesc doar în drum spre facultate și câteodată, doar câteodată și în drum spre casă - e mai obositor la plecare, nu am mereu chef, când ajung acasă am ...chestii de citit, oameni cu care să vorbesc prin cămin and so on and so forth și nu mai am același timp pentru lectura de plăcere, cuz, you know, programul de la facultatea mea implică mult citit: despre Europa, filosofie, filosofi, texte and so on, așa că nu mai am un program atât de lejer ca în liceu. Îmi pare rău că nu am citit destule în liceu. My bad, dar nah, se întâmplă.
Cât despre carte în sine... este OK, nu mă impresionează în adevăratul sens al cuvântului, cred că nu este cea mai bună carte a lui Gorki, dar având în vedere perioada în care a fost scrisă și ceea ce se află în ea, conținutul acesteia, transmite totuși ceva. Aștept să intru... mai adânc în povestire și în ceea ce se întâmplă pentru a descoperi esența, mesajul cărții pe care, de altfel, l-am cam ghicit deja. I guess. Nu este o lectură prea captivantă, recunosc, dar nici nu îmi displace. plus, literatura rusă este preferata mea
Citesc defapt doua carti, doar ca pe prima nu o mai gasesc.
"Haita, cel mai mare dusman al omului" de cineva (nu ma intrebati de autori). E vorba despre doi psihopati care omoara oameni, barbatul jupuieste pieile femeilor si etc. M-a atras imediat cand am auzit de ea. E ca tot ce am visat in ultimii ani. Crime, psihopati si macabritati. A fost dragoste la primul auz, insa trebuie sa o termin ca sa o inapoiez (mi-a dat-o colega cu care merg spre liceu).
A doua este "Stalpul" (sau era "Slapul din oras" sau cam asa ceva?) unde e vorba despre un tip care se duce in cautarea dragostei sale (un baiat) si se fu-** cu toti ca sa ajunga la el si dupa cand il gaseste il violeaz*. Alt vis de al meu.
Sper sa le termin pe amandoua. Prima carte imi place cum descrie tipul de patruzeci de ani. E... parca ar descrie o parte din mine. Intunericul de care fuge, frica, toate acele ganduri macabre. Un om ce este inspaimantat si omoara ca sa se apere, crezand ca omorand si sacrificand oameni el defapt ii salveaza. (asta imi aduce aminte de Deadman Wonderland, cu priest-ul)
Cam atat.
Acum citesc "Where rainbows end" de Cecelia Ahern (cea care a scris și PS:I love you), o carte care mă impresionează fără încetare.
Aceasta este o carte despre dragoste și prietenie, foarte emoționantă și interesantă. Alex și Rosie sunt prieteni foarte, foarte buni care au petrecut fiecare moment din viața loc ca copii și adolescenți împreună în Dublin. Din păcate, tatăl lui Alex primește o slujbă în Boston și ei se mută în America. Când Rosie are oportunitatea de a se muta în Boston și de a se întâlni cu Alex, destinul le dă peste nas și îi ține separați. Întreaga poveste se bazează pe viețile separate ale celor doi, dar și pe relația strânsă pe care o păstrează chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare. Întrebarea pe care cititorul și-o pune pe tot parcursul acesteia este: Oare vor trece și la pasul următor sau vor rămâne doar prieteni?
Poate că ideea poveștii nu pare chiar interesantă sau originală. Dar punctul forte al cărții este felul în care este scrisă: conține numai e-mailurile dintre cei doi și apropiații acestora. Astfel, acțiunea se încheagă numai prin aceste ”scrieri” în care personajele își spun problemele, își povestesc ”pățaniile”. Și totul este foarte frumos scris.
Așadar, cartea este minunată, îmi place la nebunie, deși încă nu am terminat-o. Aș sta non-stop citind-o și v-o recomand tuturor.
În sfârșit pot spune că am terminat și eu o carte! A trecut atâta vreme de când am citit ultima oară ceva - de când am terminat o carte, de fapt, pentru că de citit am citit aproape zilnic pentru facultate... în fine, mă bucur și eu, ca orice bookaholic chinuit de timpul ce-i nu dă putința să bookaholicească. Nu c-ar avea vreun sens, this thing, dar ziceam și eu.
Mama, Maxim Gorki
Mergeam acasă într-una din obișnuitele zile de facultate și m-am oprit, cum fac adesea, la Pasajul Pietonal de la Obor - da, ce să zic, mi-e o obișnuință dragă, asta, de a mă opri din când în când la omul acela care vinde cărți vechi - Second Hand Books, dacă le putem numi așa - cărți în edituri mai vechi, tipărite acu' multă vreme, cărți cu mesaje, cărți... ce să zic, cărți, spune totul! așa că am răsfoit câte ceva și am cumpărat și această carte - nu știam dacă o să îmi placă, am citit descrierea de pe copertă - era scrisă de Mihail Sadoveanu, dacă nu mă înșel. Și mi-a plăcut - așa că am cumpărat-o și m-am apucat să o citesc.
A treccut multă vreme de când am început-o și mă bucur că am reușit, în cele din urmă, să o termin. De ce mi-a luat atât de mult lectura de nu mai mult de 460 de pagini? well, nu am avut deloc timp să citesc, din păcate - ori nu timp, ori nu chef din pricina oboselii; studenția, ce vrei, am auzit că toată lumea are problema aceasta a timpului; nu neapărat doar pentru citit. Ieri, când am închis cartea, am răsuflat ușurată, fericită că am reușit să termin și eu o carte, altceva decât cărțile pe care le aveam de citit pentru Ideea europeană la facultate, altceva decât textele din Hegel, Aristotel, Becker and so on and so forth - și nu pentru că nu mi-ar plăcea acestea din urmă, ci pentru că sunt îndrăgostită în genere de literatură și am nevoie de aceasta ca să funcționez corect. Una peste cealaltă, da, am fost fericită că am terminat cartea.
Acum, vorbind despre conținutul ei, pot spune că mi-a plăcut. Ce știam despre Maxim Gorki? cam același lucru pe care cred că îl aude toată lumea, sau majoritatea despre acesta: comunism. A fost în relații bune cu Lenin până într-un anumit moment, din câte știu, apoi s-au cam răcit relațiile dintre ei -s-a ajung la amenințări. Prieten bun cu Stalin, da. A stat mult prin străinătate - străinătate însemnând oriunde în altă parte decât Rusia, a avut o copilărie cam zbuciumată, plină de experiențe. A rămas orfan de la o vârstă fragedă, cred - iar numele lui adevărat este Alexei Maximovici Peșkov, născut pe la 1868 în Nijni Novgorod. Chestii pe care le-am reținut din descrierea cărții; dar mi se pare interesant. De ce mi se pare interesant? pentru că nu cred că am mai citit până acum vreo carte scrisă de un ...comunist, de un ”sovietic” care să mă fi înduioșat totuși. Nu cred că am citit vreo carte scrisă de vreun comunist până acum, oricum, dar ca fapt divers, mi-a plăcut.
Ce găsim în Mama lui Gorki? Nu este o operă prea largă, prea complexă, prea puternică, dar cuprinde o idee interesantă, o idee înduioșătoare - cum o mamă își urmează fiul, îi urmează idealurile și, practic, luptă cot la cot cu el. Da, dar nu doar asta mi-a plăcut mie la această carte, ci și ideea de răzvrătire, de revoluție, de mișcare. Ideea comunismului văzută de Gorki: egalitate; să nu existe sărăcie, să nu mai existe privatizarea care mânca sufletele oamenilor și îi făcea atât de diferiți pe cei săraci -asupriți - față de cei bogați - asupritori. Statul era văzut ca un rău fără cusur, singurul care greșea. Oamenii care nu erau de acord cu aceleași idealuri, care nu urmau aceleași idealuri, erau orbi, dar stăpânirea era de vină pentru privatizare, pentru fărădelege, pentru nedreptate - muncitorii, în mâinile lor trebuie să se afle puterea. E foarte interesantă cartea, citită acum, mai ales pentru o înțelegere a acelor timpuri și a gândirii unui om ce a susținut idealul comunist.
Mi-a plăcut cartea -deși poate că ar trebui să fiu mai degrabă reticentă cu privire la astfel de subiecte, având în vedere trecutul țării noastre, dar adesea sunt lipsită de prejudecăți și îmi place să cunosc cât mai multe lucruri. În privința aceasta, nimic de comentat. Gorki a fost rus, a fost comunist și cartea lui mi-a intrat puțin la suflet, din unele privințe - am înțeles că el credea cu adevărat în cele scrise acolo; și mă întreb ce-i oare mai ”de admirat” decât acest lucru?
O carte pe care nu știu dacă să o recomand sau nu, o consider a fi totuși nu cea mai bună operă a lui Gorki, cred că există tipărite și lucrări mai intense/bune decât aceasta; și totuși, așa cum am zis, mi-a plăcut ce am găsit în decursul a celor 460 de pagini.
Acum m-am avantat putin prin literatura japoneza - prefer mai degraba literatura engleza, americana si chiar franceza - si anume Kazuo Isiguro cu Amintirea palida a muntilor, de care am dat accidental. Mai exact: cum sunt o nebuna care citeste tot ce ii pica in mana, am "furat" cartea de la colega-mea de banca (cu consimtamantul ei), o disperata dupa arta japoneza.
Ce pot spune despre aceasta carte? In primul rand ca nu am terminat-o, insa m-am apucat ieri si am trecut de jumatate. Concluzie: se citeste foarte usor. Nu neaparat pentru ca stilul e simplist, desi este, ci pentru ca te prinde si citesti cu o rapiditate aproape incredibila. La prima vedere, este doar o poveste a unei femei, Etsuko, care isi evoca anumite secvente ale trecutului ei. Dincolo de asta, am realizat ca e vorba de mult mai mult. Fiindca actiunea se petrece in Nagasaki, dupa al doilea razboi mondial, autorul reuseste sa surprinda in randurile cartii exact acea atmosfera a lumii si culturii japoneze in acea perioada: vechiul sistem inca nu a fost eliminat din conventiile oamenilor, insa ideile noi nu au fost asimilate cu totul; acea confuzie si teroare ce are loc dupa un astfel de eveniment - bomba atomica -. Pana si peisajul in care se petrece actiunea este atent redat: cladirile noi in construire, urmele de pe pamant lasate de bomba, cum oamenii si mediul s-au readaptat...
O carte de genul are o profunditate greu de sesizat, care vorbeste despre deceptie, fericire, dezamagire, tristete, resemnare si destin. La inceput gaseam chiar banala povestirea, insa dupa ceva mai multe pagini m-a captivat total. Evocarea se opreste la descrierea episodului in care Etsuko intalneste o femeie, Satchiko, si pe fiica ei, Mariko, moment in care se petrec o serie de lucruri ciudate. Eu cred ca acea fetita, Mariko, chiar reprezinta ceea ce razboiul lasase in urma: traume si suferinta.
Cui pot recomanda aceasta carte? Celor pasionati de psihologie, de Japonia postbelica si de o lectura placuta si usoara. ^.^
N-am prea citit carti de beletristica in ultima vreme, dar am cateva planuri pentru vacanta. Pana acum am tot rasfoit cateva carti de critica si am extras din ele intr-un caiet anumite paragrafe. Mircea Eliade, spirit al amplitudinii de Eugen Simion, Romanul psihologic romanesc de Al. Protopopescu, Recitind clasicii de Liviu Calin... Cam pe astea le-am citit in ultima vreme. A fost perioada cu tezele, stiti si voi, si am fost nevoita, pentru ca, in general, nu ma omor deloc dupa cartile de critica.
In vacanta am cateva planuri dar, pana atunci, m-am apucat si de Muntele vrajit de Thomas Mann si de O alta familie de Joanna Trollope. Nu am citit prea multe pagini, mai ales din a doua carte pe care am enumerat-o, dar in vacanta am de gand sa ma mai apuc de ceva.
Acum am luat in mana Ultima scrisoare de dragoste scrisa de Jojo Moyes si vreau s-o termin, apoi sa ma apuc de celelalte carti romance din biblioteca mea. Poate am timp si de alte genuri.
Iar pe lista de asteptare am pus Domnisoara Cristina si Numele trandafirului.
Am inchis azi, de tot, cu drag si o urma de tristete, primul volum din Instrumente mortale, si anume Orasul oaselor de Cassandra Clare. Mi-am luat primele 3 carti, deci pot imediat sa incep sa citesc volumul 2, dar pana atunci revin cu o mica descriere la primul volum.
Am descoperit o alta poveste. Este si cu vampiri, putin in primul volum, dar nu chiar asa mult cum sunt alte serii. Seria este cu vanatori de umbre, care vaneaza damnati, demoni, vampiri etc.
Claryssa Fray este personajul principal in aceasta carte.Spoiler Un personaj care la inceput isi traieste viata ca un om normal, asta pana cand incepe sa vada cealalta lume ce se plimba printre oameni fara ca ei sa stie, fara ca ei sa o vada. Lumea aceea este invizibila pentru mundani[oameni] dar nu inseamna ca ea nu exista.
In fine... Clary intra in lumea asta noua avand multe peripetii, sa zic asa. Mama ii este rapita (ea crede mai intai ca este moarta), tradarile apar in Institut, oamenii in care era avea incredere nu sunt ceea ce par. Are doar cativa prieteni, Simon, un om, fiind unul dintre cei mai buni.
Sarim spre final...
Drumul o poarta spre Valentine, personajul negativ al primului volum, cel putin. Valentine se dovedeste a fi cineva neasteptat...Va las sa descoperiti mai departe ce se intampla, asta daca alegeti seria.
Nu am incadrat in spoiler doar de dragul de a ascunde ce am scris...
Papillon!
Asta citesc acum.
E o carte bunicică scrisă de un francez, Henri Charriere, despre un francez, Henri Charriere, poreclit Papillon (fr. future).
Ei bine, Papi e un pușcăriaș notoriu, viețaș (închis pe viață), rudă cu Chuck Norris care străbate în lung și-n lat pușcăriile din coloniile franceze ale anilor 1930, în vederea ispășirii pedepsei sale.
Spun pușcăriile pentru că sunt mai multe. Motivul închiderii e crima unui proxenet. Hotărât că a fost judecat pe nedrept, iar o crimă a unui borfaș de rând e pur și simplu judecată prea aspru, Papi evadează din fiecare loc în care este închis, spre a-și face dreptate singur. Până acum e prins și băgat înapoi la răcoare again and again and yet again.
Omu” ăsta are o ambiție de oțel și pt asta am început să țin cu personajul. Scoffield și ai lui din Prison Break ar putea lua oricând lecții de la el. Cine știe... poate chiar au luat.
O citesc pt că vreau să văd cum se termină. Trebuie să fie ceva mai mult la mijloc de l-au condamnat la o așa pedeapsă.
Oare voi asista la un conte de Monte Cristo al secolului XX?
Oare prețul benzinei va scădea?
Oare drujba mea se va toci în sicriul lui Charriere?
Rămâne de văzut!
N-am mai trecut de mult pe la sectiunea "Biblioteca" a forumului, asa ca am zis sa vad ce mai citeste lumea, pe cine mai citeste. Eu, personal, ma bucur de compania lui Hannibal Lecter al lui Thomas Harris - Hannibal. Personajul principal, un doctor psiholog canibal, este urmarit de catre FBI, un politist italian ce incearca sa il captureze pentru bani si un vechi "amic" de-al doctorului, pe care acesta l-a desfigurat.
Pana acum, cartea e, intr-adevar, impresionanta. Sa descoperi mintea unul geniu ca doctorul Lecter, chiar si pentru putin, e un lucru nebunesc~ Of course ca ador personajul, deorece este sadic, rafinat si cu bun gust si reuseste, cu un minim de efort, sa ii joace pe toti pe degete. Mai putin pe Clarice Starling, o agenta FBI priceputa, a carei cariera a cam "inghetat" si care a mai fost fata in fata cu doctorul Lecter in urma cu mai multi ani. Si de ea imi place~ E genul de femeie care are demnitate, o limba ascutita si o minte agera.
Nu prea am cuvinte sa descriu cartea, caci are o poveste intortocheata si inceputul acesteia se afla in cartea scrisa de acelasi autor, Tacerea mieilor. Ceea ce pot spune despre ea este ca nu e pentru cei ce nu suporta actele de sadism, lucrurile spuse fatis si stilul simplu, dar cuprinzator, al autorului. ^^
Am terminat ambele carti de care am vorbit in ultimul meu post.
"Haite, cel mai mare dusman al omului" sfarsitul a fost... foarte genial. Chiar incepeai tu insuti sa simti ca o iei razna, nu doar biata fata ce renuntase la razbunare.
"Orasul si stalpul" a fost si ea minunata, foarte minunata. Mult mai buna decat m-am asteptat sa fie, defapt.
ON: Inca am ramas la "Sherlock Holmes" volumul 2, dar doresc sa ma apuc si de "Limbajul florilor" (carte ce i-am cumparat-o unei colege) sau sa continui alte lecturi ce zac, presupun, undeva prin miciile mele rafturi.
-revin cu un edit cand o sa ma apuc de vreo carte ce am lasat-o balta sau daca gasesc ceva nou de citit-
Nu voiam sa ma apuc momentan de ea, dar m-am enervat pe timpul care trece greu si pe faptul ca mai am 4 volume din seria A Song of Ice and Fire de citit, asa ca am luat-o de pe raft si m-am pus pe treaba.
Dupa evenimentele din primul volum, cele 7 regate se confrunta cu un razboi civil si cum la curte nimeni nu este capabil sa ia masuri (regina isi da silinta intr-o oarecare masura, dar n-are in cine se increde in timp ce fiu-sau, Joffrey, e un idiot si singura lui preocupare pare sa fie lovirea Sansei), asa ca leul cel batran (Tywin) il trimite pe Tyrion in King's Landing sa serveasca pe post de Mana a regelui pana se intoarce el de pe campul de lupta. Tyrion's gonna be awesome from this point on (not that he hasn't been up until now).
Intre timp, ceva mai departe, in Stone's End, fratele raposatului rege Robert Baratheon, Stannis, comploteaza cu o preoteasa numita Melisandre uciderea fratelui sau mai mic, Renly, care pare-se ca are mai mult succes la adunat aliati decat dumnealui.
Arya a plecat spre Wall cu un grup de infractori si orfani unde trebuie sa se dea drept baiat, pentru ca oamenii reginei sunt pe urmele ei. Robb conduce o armata impotriva Lannisterilor castigand fiecare batalie, ajutat de mama sa. Snow isi plange de mila ca nu-l poate razbuna pe Ned. Iar departe, departe, departe, in Est, Danny e badass alaturi de dragonii ei.
Sunt incantata si stau ca pe ghimpi sa descopar diferentele dintre carte si serial, pentru ca e imposibil ca producatorii sa fi respectat toate cele 1001 pagini din carte, cu tot ajutorul pe care il da Martin la script. Revin cu un edit cand o termin.
Chiar îmi doream să citesc o carte de Gabriel García Márquez, tot auzind numai cuvinte de bine şi numai laude în legătură operele sale. Cartea aceasta am început-o mai mult pentru un proiect. Desigur, am fost foarte încântată când am auzit de Un veac de singurătate şi, neavând nici cea mai vagă idee despre conţinutul cărţii, am început să-mi dau cu presupusul în ceea ce priveşte acţiunea şi personajele sale. Mă gândeam la un geniu şi la condiţia sa de inadaptabil într-o societate dominată de mediocritate şi imoralitate.
Ei bine... Nu. Poate că avusesem eu aşteptări mult prea mari sau poate pentru că prefer genul acela de cărţi. De abia am ajuns la jumătatea cărţii. Este adevărat că se mai joacă cu mintea mea, din când în când, vorbind despre prezent, apoi despre trecut, fără nişte delimitări concrete. Ajungi la un punct în care, dacă nu eşti atent, nu îţi mai dai seama dacă vorbeşte despre trecut sau despre prezent - asta îmi aduce aminte de În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. Oh, şi mai este şi numele tatălui - José Arcadio Buendía - şi cel al fiului - José Arcadio - pe care, câteodată le mai încurci crezând că este vorba de tată, când, de fapt, era vorba de fiu şi aşa mai departe. Bine, asta îmi place. Oricum îşi numesc copiii, în general, după tată (Aureliano, Aurelianos, Aureliano José, etc.) sau poate chiar după mamă, surori ş.a.m.d.
Acţiune... Nema. Adică, într-o oarecare măsură are, dar mie, cel puţin, mi-a dat altă impresie. Întortocheate mai sunt căile personajelor din această carte... Sunt curioasă de un singur lucru: sfârşitul. După atâtea, vreau să văd ce se va întâmpla cu satul Macondo şi cu Aureliano. C:
Ieri mi-am achiziţionat o nouă carte, "Hoţul de cărţi" - Markus Zusak şi vreau să spun că este prima carte citită de mine până acum ce are ca narator... Moartea.
Începutul mi-a fost puţin neclar, nu înţelegeam exact acţiunea, însă pe parcurs m-am dezmeticit. Autorul are un stil superb de a expune povestea, este un amestec minunat de metafore. Şi deşi am reuşit să citesc doar vreo 60 de pagini, m-a prins enorm această carte şi sunt sigură că la final se va clasa printre favorite.
"Totul se petrece în anul 1939, Germania nazistă şi este adusă în prim plan o mamă ce-şi duce cei 2 copii (băiat şi fată) să locuiască cu o familie socială în afara oraşului Munchen.
Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi astfel o întâlneşte pe Liesel. Lângă mormântului fratelui său, Liesel găseşte un obiect, parţial ascuns în zăpadă, "Manualul groparului". Astfel începe o poveste despre dragostea de carti si de cuvinte, pe masura ce Liesel învata sa citeasca cu ajutorul tatalui ei adoptiv. În curând, va fura carti de la incendierile de carti organizate de nazisti, din biblioteca sotiei primarului, si de oriunde le mai putea gasi." - cam aceasta este descrierea cărţii.
Voi reveni cu mai multe păreri la sfârşitul întregii lecturi.
Incep prin a spune: Nephilim, I'm so jealous... De cand vreau sa fac rost de "The book thief".
Si, in momentul asta, am revenit la vechea mea pasiune pentru Saul. Dupa ce am avut o experienta cam neplacuta alaturi de Stephen King, am revenit la autorul meu horror preferat~ Hotarata sa ii termin cartile, m-am apucat de Casa de la rascruce. Si imi place. Singurul lucru care poate deveni enervant la Saul e ca povestile par sablon, trase la xerox, cu cateva modificari. In general, in cartile lui este vorba despre copii inadaptati care sunt supusi unor experiente traumatizante; unele generate de fantome si spirite evil, altele de adulti carora le lipsesc toate rotitele si altele de anumite blesteme pe care acei copii le invoca.
Povestea are ca personaj principal doi copii - deloc surpinzator, nu? Angel Sullivan este o fata de cincisprezece ani si este genul de copil complexat de propriul corp datorita colegilor sai care o fac sa se simta nedorita. Cum am spus: nu se poate adapta. De altfel, tatal ei este alcoolic, mama e o fanatica credincioasa... Multe probleme.
In coltul opus il avem pe Seth Baker, un baiat de aceeasi varsta ca si Angel, care, desi traieste intr-o familie destul de bine pusa in comunitatea oraselului Round tree, nu se poate integra, datorita faptului ca nu e bun la sport - un alt cliseu saulian. * o fi existand cuvantul asta? * El este luat mereu in ras de tipii mai mari ca el, fiind numit Beth - nume de fata here, so, you can imagine why this little boy feels so bad. Yep~ I se spune ca e fata si este luat in ras pe baza acestui nume.
Cand Angel se muta la scoala din Round tree si familia ei cumpara o casa numita "casa de la rascruce" - da, da, numele cartii nu e cel mai original -, isi doreste sa inceapa o noua viata. Insa planurile ei nu prea au continuitate, fiindca, la scurt timp de cand face cunostinta cu noii ei colegi, incepe sa fie batjocorita de ei. Astfel se imprieteneste cu Seth.
Pana aici, totul pare a fi povestea dramatica a unor copii care nu pot avea prieteni. Ce e mai interesant e legenda de care e legata acea casa - a lui Angel. In urma cu ceva in timp, in acea casa au avut loc mai multe crime. Sotul si-a omorat sotia si fiica, spunand, apoi, ca nu isi aminteste nimic si ca era ca si cum ar fi fost posedat de ceva.
Oh, si un alt element important este o pisica neagra, numita, de Angel, Houdini, datorita faptului ca apare si dispare misterios, ca un adevarat magician. Si se pare ca pisisca asta stie ceva secrete; ii conduce pe cei doi copii mai intai la o carte cu potiuni si vraji, apoi la o cabana abandonata.
Inca nu am terminat-o si sunt chiar curioasa sa vad finalul, fiindca, de cele mai multe ori, la Saul finalul este cel mai important. ^^
Fiindcă nu pot să citesc structurat, citesc, ca de obicei, câteva lucruri în același timp. La momentul actual am începute "Cât de mult o iubim pe Glenda" (Cortazar), The Consumer (Michael Gira), A Game of Thrones, Memorie Vegetala (Umberto Eco), Prelegeri de istorie a filosofiei antice și medievale (Dumitru D. Roșca) și încă câteva lucruri pe care deocamdată o să le las pentru altă dată.
Dat fiind faptul că nu îmi place să detaliez, voi adăuga doar faptul că, fiindcă de curând încerc să citesc cât de cât structurat - pe autori, adică, în ce mă privește - am început să-i consum pe Cortazar și Eco și când voi fi terminat, voi continua pe registrul scriitorilor sud-americani și italieni. În ceea ce-l privește pe Michael Gira, The Consumer este singura lui încercare literară în afara lirismului melodic și a fost o plăcere să-i înțeleg muzica prin prisma volumului de povestiri scurte, fiindcă oferă o optică și o interpretare întrucâtva diferită față de ceea ce ar fi ajuns la mine doar prin muzică. Ar fi de adăugat și faptul că e ceva mai greu de digerat volumul său de nuvele și nu l-aș recomanda nimănui fără să cunosc persoana (și, implicit, personalitatea și capacitățile de comprehensiune ale respectivei/respectivului) în prealabil, și poate nici atunci în totalitate.
Oh, şi mai este şi numele tatălui - José Arcadio Buendía - şi cel al fiului - José Arcadio - pe care, câteodată le mai încurci crezând că este vorba de tată, când, de fapt, era vorba de fiu şi aşa mai departe. Bine, asta îmi place. Oricum îşi numesc copiii, în general, după tată (Aureliano, Aurelianos, Aureliano José, etc.) sau poate chiar după mamă, surori ş.a.m.d.