AnimeZupCăutare

Iubire la suprapreţ

insfarsit nextuul ' :-w. Ador capitolu' :P . Ce bn ca nu mi la'ii luat pe nate >:P :x . Ce scena frumoasa intre Rose si Eric. Si nu te supara ca iti zic dar , puneti nextul mai repede . Cum vedeti ca s'o adunat cv comentarii postati urmatoru' capitol :X , ca murim de nerabdare xD .
8->
sper sa ma ascultsii :o3 .
Si sa pui mai repede nextul ',iar eu voi reveni din nou cu un comentariu :love: .
Imi place mult ficu xD .
Cel mai tare 8-> .
Sa pui repede nextul ' :-w
Si sa sti ca sunt o cititoare fidela' a ficului tau xD
=x .
Abea astept nextul ' : )
Spor la scris . >:D< :-*
Cât mă bucur că Nate e în viaţă :chuu: adică atunci când Rose s-a dus să-l "caute" pe Eric (care nu cred că ar fi putut face ceva....o posibilă reanimare :)))eu eram pregătită să sun la urgenţă :nh: suspansul mă omoară.Despre capitol...mi-a plăcut foarte mult,felul în care descri,cum decurge acţiunea,sărutul dintre cei doi care pare să fi oprit timpul în loc,faptul că mâncau floricele şi se uitau la tv ca o mare familie :) eu mâncam popcorn şi citeam creaţia voastră (avem ceva în comun) :yes:
Extraordinar capitol...spor la scris în continuare (multă imaginaţie şi timp liber...e grea viaţa de liceu)
P.S.....sunt curioasă în legătură cu ceea ce simţea Rose în momentul ăla :sry: că Eric părea uşor amuzat de situaţie :))
A fost super capitolul! Iar Nate cum putut sa -i faca asta surioarei lui?:grr: Ar fi meritat o bataita=))
Sunt curioasa ce a simit Rose in timpul sarutului..."?
"Cred că mi se citeau nervii pe chip, sau poate că nu. Am dat să plec, fără a atenţiona măcar că aveam de gând să fac aşa ceva."
- Unde te duci? şopti Nathiel atât de convingător încât nu m-am mai putut mişca.
- Bagă şi tu filmul acela şi hai să ne uităm.
[/b]
Inteligenta miscare Nate, felicitari!:bv:
Well, astept next si succes in continuare! :bye:
OMG câte comentarii * can't believe my eyes * mulţumim tuturor! nici nu aveţi idee cât vă apreciem părerile şi susţinerea şi faptul că ne citiţi povestea * hugs *

Anyway, voiaţi să ştiţi ce simte, ce crede, ce se întâmplă cu Victor? Ei bine, dacă da, atunci am scris un extra din perspectiva lui. Enjoy it, hope you like it :))

Lectură plăcută!
Extra – Victor

Un Archibald ar trebui să fie puternic, rece şi fără teamă – să nu îşi arate niciodată sentimentele prea profunde şi să ştie când să se oprească. Să ştie să îi silească pe ceilalţi. Să aibă lumea la picioarele sale. Un Archibald ar trebui să cucerească…
Iar eu mă născusem în familia aceasta a convingerilor stupide, a unor reguli pe care nu voiam să le urmez şi totuşi… pe care le respectam. Poate că sângele meu era de vină. Mă întreb… Da, se poate ca aceasta să fie. Altfel, de ce am reacţionat aşa – atunci? De ce? Mă întreb… Credeam că o iubesc mai mult decât orice altceva pe această lume, că aş putea trăi cu orice defect de-al său. Nu! Mă înşel. Nu se poate să fie doar un „cred”, o iubesc mai mult decât orice altceva – poate mai mult decât pe mine însumi! Şi aş face orice, absolut orice pentru ea. Nu am putut suporta faptul că a avut un secret atât de mare şi mie nu mi l-a împărtăşit până acum. De aceea am respins-o aşa…
Mă mint inutil. Sunt dezgustător. Normal că nu a fost asta. Nu am putut suporta altceva… Faptul că ea avea un defect, că nu era perfectă aşa cum o creasem eu. Pentru că într-un fel sau altul, asta făceam… O ţineam lângă mine nu doar pentru faptul că o iubeam atât de tare - căci sentimentul continuă să sălăşluiască înăuntrul meu! Nu! Era mai mult de atât. Simţeam nevoia să ştiu că este a mea, că o deţin – o posed! Şi ce gânduri pline de mârşăvie se odihneau în subconştientul meu. Sângele meu de Archibald părea să se fi descoperit – şi am înţeles asta tot timpul! Că sunt la fel ca el, ca ei – ca toţi cei din familia mea! Dar nu am vrut să o recunosc, îmi plăcea să mă cred diferit, scăpat de blestemul acestui orgoliu stupid, al mândriei acesteia neînţelese şi a sentimentului prea înalt de posesiune… Am vrut, desigur, să fie a mea şi să fie perfectă, aşa cum mi-o imaginam eu. Pentru că treceam cu vederea asupra tuturor lucrurilor negative! Şi cum pot fi eu – astfel! – un băiat bun? Pentru că ea… Desigur, asta credea că sunt.
Am respins-o în cel mai josnic mod posibil şi am făcut-o să creadă că nu ţin deloc la ea, că totul a fost superficial. Şi poate… Pentru o secundă, am crezut şi eu asta. Pe cine mint? Eram doar prea lovit în … În ce? În suflet? Nu. Nu e asta. Pur şi simplu mi-am pierdut firea, mi-am dezvăluit cea mai urâtă personalitate… Eram doar prea surprins, nu am vrut să accept, nu am vrut să văd. Dar erau doar reacţii de moment – avea să îmi treacă curând! De fapt, deja s-a înăbuşit acel sentiment – a dispărut… Deşi, cauza – ar putea fi cu totul alta!
De ce nu văzusem mai devreme? Iar mă mint! În propriile mele gânduri, mă mint. Faptul că Roselyn luase droguri, nu mă deranja atât de tare pe cât credeam. A fost doar impactul.. Era de domeniul trecutului. Fuma – dar se putea lăsa, în grija mea. Nu, nu era atât de grav. Deloc, chiar. Şi de ce am reacţionat aşa? Sunt un idiot, uneori! Şi de ce nu am văzut mai devreme intenţiile lui Eric? Ba le-am văzut! Subconştientul meu era sigur de aceste lucruri, dar eu le-am ignorat pentru că nu credeam să fie posibil aşa ceva. Sau poate că doar îmi era frică de concurenţă, ştiam că Rose era mai vulnerabilă decât o creasem eu… Că Eric mi-o poate fura în orice clipă! Ştiam! La naiba, ştiam! Şi aşa am vrut să o protejez, să o ţin lângă mine, să îi fac pe plac în orice chestiune, să o iubesc, să o aştept, să nu o forţez la absolut nimic! Numai să nu îşi întoarcă privirea spre el, să nu îl vadă, să nu observe ceea ce şi eu observasem. Chiar dacă asta mă durea! Fiecare întâlnire cu el, fiecare privire a sa şi vorbă adresată ei – vedeam în ochii lui acea dragoste ce încerca să o ţină ascunsă şi ura, ura! Pentru mine… Şi am vrut să le ignor, la exterior, deşi mă măcinau pe dinăuntru, mă făceau să vreau să îi trag un pumn şi aproape că mă rugam în gândul meu să nu îi observe şi Rose sentimentele…
Nu. Nu am fost surprins când mi-a spus acele lucruri, când Eric mi-a mărturisit că o iubeşte. Ştiam! Şi atunci de ce am fost atât de prost? Atât de prost încât să cad în această cursă blestemată, să o tratez aşa pe Rosie şi apoi să o pierd? De prost. De idiot. Doar dacă nu m-aş fi născut ca şi un Archibald, dacă nu aş fi trăit în mediul acesta… Dacă… Dacă, dacă, ce? Simt nevoia absurdă să dau vina pe cineva, pe ceva. Sunt atât de slab. . .
Toate aceste gânduri mă loveau în cap la prima oră a dimineţii. Încercam să par calm, dar nu ştiu ce expresie avea chipul meu. O luptă destul de grea se dădea înăuntrul meu. „Când o voi vedea pe Rose, voi merge la ea şi îi voi cere iertare”. Acesta era planul meu. Şi ce plan elaborat! Ştiam că nu avea nici un rost, nu îl voi putea duce la capăt…
Nici nu îmi dădusem prea bine seama de faptul că ţineam un creion în mână şi scriam ceva cu el. Era un gest atât de mecanic încât am fost surprins că mâna mi se putea mişca fără ca eu să realizez asta. Şi chiar în acel moment am auzit vocea lui Bridget, vocea lui Roselyn. Am tresărit, dar nu ştiu dacă se observa în exterior. Inima îmi bătea de un infinit de ori mai tare decât înainte şi de abia o puteam controla. M-am concentrat pe foaia din faţa mea, am început să scriu, nici nu îmi dădeam bine seama ce. Eram agitat, ochii mi se plimbau neliniştiţi pe pagină, am respirat adânc, mi-am impus să mă calmez – faţa mea poate era impasibilă acum. Era, cred, cel mai greu rol pe care îl jucam până acum.
Şi totuşi, atenţia mea era asupra lor, asupra conversaţiei celor două fete. Bridget binevoia să vorbească atât de tare încât nu era necesar să ascult cu prea mare atenţie.
-Nu! Nu şi nu! Nu şi tu, Rose! De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă? Mai întâi eu şi Eric şi acum voi...
Cred că ochii mi s-au mărit instantaneu. Am încercat să mă calmez, reuşind destul de repede deşi inima mea bătea şi mai tare ca înainte deşi nu crezusem acest lucru posibil. Strângeam creionul între degete cu toată forţa şi încercam să mă calmez, să fiu atent la idioţenia aceea de foaie din faţa mea, să nu mă mai gândesc, să nu mai prevăd... Dar vocea ei s-a auzit prea repede!
-Stai aşa. Cum adică tu şi Eric... Vrei să spui că şi voi doi v-aţi despărţit?
Şi s-a rupt. A trosnit. Creionul dintre degetele mele s-a rupt în două din cauza furiei mele, din cauza durerii ce pusese stăpânire pe mine. Nu! Nu! Nu! Practic, e imposibil – nu. Nu am auzit bine. Întrebarea aceea… Nu! De fapt, probabil nu se află nimic în spatele ei – e imposibil! Ele două sunt prietene – e normal să fie surprinsă, să o întrebe… Pe cine mint?
În tot timpul acesta scotocisem în ghiozdan după un alt creion, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ce minciună! De fapt, cu coada ochiului priveam spre cele două, deşi chipul frumos al lui Roselyn nu îl puteam zări. Îmi venea să plâng, să oftez, să mă ridic de acolo şi să o iau de mână, să plecăm, să discutăm, să îi spun că o iubesc şi că o iert! Să fim din nou cum eram înainte. Dar picioarele mele nu reacţionau, nu eram capabil să mă ridic… Şi totuşi, voiam! De ce nu puteam? Eram un laş, un adevărat laş! O să îl las pe Eric să mi-o fure? Nu! În nici un caz. Roselyn e doar a mea! Suntem făcuţi unul pentru celălalt, şi ştiu că şi ea mă iubeşte. Poate nu la fel de mult ca mine! Poate… Dar nu! Ar fi imposibil ca ea să se gândească la Eric ca la altceva decât la un foarte bun prieten pierdut…
Profesoara a intrat în clasă. Ascultam absent ceea ce zicea, de fapt informaţiile nu ajungeau până la creier, nu le pricepeam. Mă gândeam tot la Rose şi mă luptam cu dorinţa de a mă întoarce, de a îi zâmbi şi de a-i face cu mâna, de ce nu? De a mă ridica de acolo şi a mă pune în genunchi în faţa ei, să îi cer să mă ierte pentru cât fusesem de idiot! Şi eram atât de deplorabil, pentru că oricum mândria mea de Archibald nu mă lăsa să fac asta – de fapt! Nu! Nu era asta. Mi-era teamă. Pentru că eram doar un laş, un fricos – mi-era teamă de reacţia ei, de respingere – poate.
Nu ştiu cum a trecut ora căci inima mea se zbătea în toate direcţiile şi aveam impresia că voi rămâne fără aer, că mă voi dezintegra din cauza durerii prezente în piept – pentru că nu mă slăbea deloc. Cuţitaşe îmi atacaseră muşchii şi aveam impresia că voi începe să zbier – din cauza durerii sufleteşti ce pusese stăpânire pe mine. Emoţiile acestea mă duceau la extrem şi aproape că îmi venea să plâng. SĂ PLÂNG! Parcă deja mă usturau ochii...
Dar înainte de asta… S-a sunat, profesoara a ieşit. M-am ridicat, am respirat adânc, mă pregăteam din toate punctele de vedere – aveam să merg şi să vorbesc cu ea. Trebuia să mă asculte – Rose nu era imposibilă! Şi era… vorba de mine, de noi – eram de atâta vreme împreună. Trebuia să mă înţeleagă, fusesem şocat. Dar şocul trecuse şi acum puteam să vorbim despre asta… Şi eu puteam fi alături de ea, să o încurajez, să o iubesc, să fim iar… Noi, împreună.
Şi totuşi, când m-am întors, am observat că locul ei era gol. Am rămas în picioare, de neclintit, pentru nu ştiu câte secunde, poate minute, privind spre locul ei. Eram atât de absent, nu vedeam nimic altceva în jurul meu, parcă inima mea murise şi nu mai făcea zgomot, dar de fapt aceasta nu era decât o iluzie, căci îmi bătea mai repede ca oricând… parcă mă ucidea pe dinăuntru. Iar eu eram aşa un fraier! O lăsasem să plece! Unde dispăruse? De ce nu fusesem atent? De ce eram atât de idiot uneori, şi de ce… De ce, pentru numele lui Dumnezeu, o lăsasem să îmi scape, o lăsasem să plece şi rămăsesem singur?
SINGUR! Pentru că aşa puteam acum fi definit. Eram lsat de izbelişte, fără dragostea cuiva care să mă protejeze. Pentru că asta făcuse Roselyn până acum… Avusese grijă de mine… Eram atât de prost! M-am aşezat înapoi pe scaun şi m-am pierdut printre foile aşezate pe bancă. Nu eram atent la ele, cine ar fi fost? Îmi auzeam adesea numele strigat prin clasă, nu răspundeam – îmi băgasem căştile în urechi, „ nu auzeam”. Nici măcar nu ascultam muzică. Voiam să fiu lăsat singur. VOIAM SĂ UIT. Ba nu. Mă mint. Voiam să se întoarcă la mine şi devenisem atât de disperat… Atât de disperat încât eram în stare – chiar acum, să mă ridic şi să alerg prin tot liceul după ea… Aş fi făcut orice pentru Rose. Orice!
Dar înainte să mă pot decide de aşa ceva, am auzit nişte voci în spatele meu şi apoi un profesor – sau era profesoară? – intrând.
- Da! Nu glumesc! Hope s-a bătut cu una pe hol. A fost amuzant. Pentru Archibald – bine, e de înţeles, şi eu m-aş bate pentru un tip ca el – adică!
- Mai încet, o să te audă! Şi nu ştiu dacă vrei asta.
- Are căştile în urechi, lasă-mă să îţi povestesc în continuare. Deci, s-a bătut cu tipa aia… Alice sau Alyson sau – pana mea, nu ştiu cum o cheamă. În fine şi şi-au vorbit urât, aia a atacat-o, Roselyn a ripostat. Cine ar fi crezut? În sfârşit a izbucnit şi fiara din ea!
Au început amândouă să râdă. Eram cu sufletul la gură – voiam mai multe detalii. Stăteam neliniştit în bancă, aproape că tremuram – sau poate era doar senzaţia dinăuntrul meu? Mă lăsam condus de emoţii, nu mai vedeam nimic în jurul meu… De fapt, nu – nu era asta, eram atent doar la cele două din spatele meu, ce purtau atât de liber această conversaţie. Aveam o figură impasibilă, poate plictisită iar pe dinăuntrul meu fierbeam. Simţeam nevoia să mă ridic, să merg să o caut! Vocile au continuat să se audă.
- Aşa şi? Ce naiba s-a întâmplat? A venit vreun prof să le despartă sau ceva?
Cea care întrebase asta a chicotit.
- Ah! Asta nu ar fi fost deloc interesant. Acum urmează partea cea mai bună. Cine crezi că vine în apărarea prinţesei fiare?
Cealaltă a răspuns că nu are nici cea mai mică idee. Nu avusesem timp, nu – nu avusesem timp să mă gândesc la răspuns, eram prea prins în conversaţia lor, inima îmi bătea mai tare şi… Era bucurie. Pentru că ştiam că se bătuse pentru mine, că mă apărase ca fiind al ei şi asta îmi umplea sufletul de atât de multă bucurie şi speranţă încât… Încât părea că nimic altceva nu ar mai conta. Aş fi putut să mă duc la ea chiar acum. Da, pentru că ştiu că mă iubea la fel cum o făceam eu. Aveam să ne împăcăm! Trebuia să o facem. Să fim împreună… Să… Cred că devenisem dependent sau înnebunisem.
- Hei, deci, tipa se bate pentru Victoraş ca Alyson să nu i-l fure, sau mă rog – să cine ştie ce! Şi apoi apare zmeul şi o apără. Mă rog, nu cu violenţă, ci aşa… Galant, cum e el. Haide, ştiu că ştii despre ce vorbesc. „ Chestia pe care o iubeşte soră-ta”, mă rog – nu că ar avea vreo şansă la el, e mică şi proastă şi soră-ta dar nu asta e important. Un indiciu, nu mai e cu Bridget!
- O Doamne, O Doamne! Vrei să spui că Eric a venit să o ajute pe Rose? Dar parcă nu mai erau împreună? Cuum! Tipa asta e atât de norocoasă, şi nu e deloc corect. Of, la naiba! Nu poţi vorbi serios, Eric chiar a…
Nu avusesem timp nici să asimilez informaţia, uşa se deschide brusc şi eu nu îmi aminteam să fi auzit pe cineva bătând. A murmurat nişte scuze, a luat ghiozdanul lui Rose. I-a luat lucrurile … Ce … Era Eric. Îl observam, mă întorsesem pentru a-l privi. Zâmbea, murmura scuze, nu pricepeam ceea ce zicea – eram prea ocupat pentru a-i cerceta chipul triumfător. Surâsul lui îi făcea pe toţi cei prezenţi să chicotească, să înţeleagă lucruri pe care eu parcă le negam. De fapt, cu toţii erau poate prea prinşi în altceva iar eu aveam păreri. Fetele chicoteau ceva, şi aveam impresia că toate o făceau. Bridget nu îl scăpa din ochi, îl cerceta, fierbea de furie – nici ea nu părea să înţeleagă ceea ce se petrecea. Ba nu. Ea, ca şi mine, înţelegea…
Un fior rece mi-a străbătut spatele, m-am îndreptat, l-am privit în ochi, inima mea bătea atât de tare încât simţeam că o să îmi sară din piept iar ura ce sălăşluia acum înăuntrul meu era mai mare decât orice altceva ce simţisem eu până acum…
Şi am putut citi pe buzele lui Eric Eyed ceva… Ceva ce m-a cutremurat, ce m-a trezit la realitate, ce m-a făcut să înţeleg că … S-ar putea să o pierd pe roşcata mea pentru totdeauna.
- 1-0 pentru Eric.
Şi frânturi din conversaţia noastră începeau să îmi apară în minte…
- Ştii ce, Victor? O să îţi spun un mic secret, şi eu simt ceva pentru Roselyn. Nu, nu aşa cum o faci tu. Ceva şi mai intens, mai puternic. Vezi tu, eu am fost alături de ea şi în perioada drogurilor, apoi ai apărut tu şi ai stricat totul. Vezi, acum că ai dispărut iar din peisaj, să nu te aştepţi să reintri. Nu o să îţi mai dau voie. Ştii? Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască. Ţi-o garantez.
Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască…
Cât de mult mă deranja adevărul acestor cuvinte! De ce am fost atât de… atât de… Atât de, cum? De ce? De ce am lăsat-o să plece, să o pierd, să rămân singur!
- Ete, na! Ce-o fi cu ăştia doi? Să nu îmi zici că Roselyn-cap-pătrat ni-l fură şi pe Eric-bunăciunea? Haide, e prea de tot! O urăsc pe tipa asta, e atât de…
- Da! Ştiu… Şi totuşi, poate că doar sunt… prieteni, ştii tu – adică se zvonea că…
Cele două continuau să discute dar eu deja nu le mai puteam auzi, eram prea nervos şi nu mă mai puteam concentra la nimic. Am murmurat şi eu nişte scuze, Dumnezeu ştie ce am zis şi mi-am adunat lucrurile, ieşind din salon. Probabil toţi discutau despre mine acum. Archibald – înfrânt şi suferind şi vulnerabil. Şi pentru prima dată în viaţa mea, nu îmi păsa de ceea ce credeau ceilalţi. Aveam un impuls nebunesc de a fugi spre casă, dar nu la mine - spre Roselyn – să vorbesc cu ea! Înainte să îmi dau seama de ceea ce fac, am ieşit fugind din liceu şi am urmat drumul spre casa ei. Alergam ca un nebun, nici nu îmi aminteam când făcusem ultima dată acest lucru. Regretam mai mult decât orice ceea ce făcusem, îmi regretam comportamentul de doi bani şi o voiam înapoi. Nu puteam să trăiesc fără ea! Am urcat scările , nici măcar nu îmi dădeam seama când ajunsesem acolo, eram transpirat – afară era frig, urmam să mă îmbolnăvesc, poate… Haina îmi era desfăcută.. Dar nu mă interesa! Voiam doar să ajung acolo. Am bătut la uşă, am apăsat pe sonerie. Nu era nimeni. Am mai încercat… Încă odată. Nu răspundea. Încă o dată… Hai, te rog! Te rog, te rog, te rog… Răspunde… Eram disperat şi parcă o ştiam dar nu mă puteam controla. M-am întors. Uşa de vis a vis… Unde stătea Eric. Am bătut, am apăsat pe sonerie ( aici trebuie să fie! ) dar nu a răspuns nimeni. Am realizat, într-un târziu, că acesta nu eram eu… Că nu era comportamentul meu. Am oftat, mai mult decât epuizat şi am sunat un taxi. A ajuns prea repede, am ieşit din clădire, am urcat, am dat indicaţii şi am lăsat totul în urmă…
Inima mea se zbătea cu o putere animalică dar încercam să o ignor. Eram prea trist, mă durea sufletul şi pieptul şi mi se sfâşiau toţi muşchii – singuri parcă. Durerea aceasta persista în tot trupul – parcă şi capul mă durea.
- Sunteţi bine?
M-a întrebat taximetristul. Nu i-am răspuns. M-am uitat în oglindă – eram palid, faţa mea era crispată, se vedea că sufăr.
Aparenţele… Dar eram prea slab acum să îmi dau seama dacă ele contează sau nu, nu mă interesau… Nu îmi păsa de nimic dacă Roselyn nu era cu mine…
*

- Victor, eşti mai bine?
Stăteam în pat – răcisem, mă uitam la tavan, absent… Nici nu ştiam cât trecuse de când mă despărţisem de Roselyn. Mai mult de o oră? Probabil era de un infinit de ori mai mult… Probabil de zile întregi, săptămâni, sau poate că nu… Pierdusem noţiunea timpului, mi-era atât de greu fără ea încât parcă începusem să mă dezintegrez.
- Sunt bine, i-am replicat sec tatălui meu.
- Vrei să o sun pe Roselyn? Să stea cu tine…
Faţa bătrânului părea îngrijorată. Nu îl mai văzusem aşa până acum. Iar eu – brusc, am început să mă comport ca un ţânc răsfăţat, m-am întors cu spatele la el, mi-am îndesat capul în pernă şi i-am spus să plece.
- Victor…, a început el pe un ton demn de tot regretul.
- Nu acum… Nu o suna. Nu vrea să mai audă de mine. Te rog, te rog – ieşi!
Şi uşa s-a închis. Eram singur… Mă apăsa acest lucru, îmi măcina sufletul pe dinăuntru. Mi-era frică până şi de propria persoană… Oare când începuseră lacrimile să îmi curgă pe obraji? Oare… când s-a întâmplat asta? Şi curgeau şiroaie, în continuare, fără oprire, iar eu nu îndrăzneam să le şterg. Prinsesem telefonul între degete. Am scris un mesaj, prea repede pentru a mă mai gândi şi l-am expediat.
Rose… Te iubesc. Am nevoie de tine.

Disperat, nedându-mi seama cu adevărat de ceea ce fac, am apelat-o înăbuşindu-mi lacrimile. A răspuns rapid. Nu am aşteptat, am vorbit:
- Jur… Nu pot trăi fără tine…
Nu ştiu cât de disperat a sunat tonul meu…
- Victor, ar trebui să ştii că ea poate să trăiască fără tine. De fapt, supravieţuieşte chiar mai bine decât credeam. Cu ajutorul meu, cine ştie? - a făcut o pauză. Aş vrea să spun că-mi pare rău pentru tine, dar nu-mi place să mint. N-o mai căuta. Nu îţi mai dau şansa să te apropii de ea.
Şi a închis. Eric a închis. Îi recunoşteam vocea, eram surprins, îndurerat, sfâşiat de fiecare cuvânt al lui. Întrebările veneau fără oprire: De ce a răspuns el? unde sunt ei? Ce era cu zgomotul acela? De ce nu mă caută Rose? De ce am fost atât de prost?

De ce plâng în continuare, şi mai tare ca înainte?...
O.O Moooooooooooooooooooamăăă!
Deci chiar îi părea rău pentru ce a făcut . . . asta explică multe. Îmi place mesajul trimis de el la sfârşit. Huh, chiar mi - e milă de el, dar de fiecare dată când mă gândesc la ce cuplu frumos ar face din nou el şi Rose, mă gândesc la Eric. :)) Într - o anumită măsură mă bucur că nu a căutat - o , aşa era cu Eric, dar în altă măsură nu mă bucur.
În cocluzie . . . Firar! NU POT ALEGE ÎNTRE ĂŞTIA DOI! Săraca fată.
V'aştept! Pa.
SIS...oficial Eric nu are suflet (cred că e mai bine aşa) :)) într-un fel îmi pare rău pentru Victor (chiar o iubea pe Rose)dar şi Eric face acelaşi lucru (chiar mai mult)
Oficial...acest triunghi amoros îmi dă dureri de cap :)) Poate se cupleză Victor cu Bridget (acum au ceva în comun)deşi nu ar fi un cuplu foarte drăguţ :-?
Vreau să-l cuplaţi şi pe Nate cu cineva :perv:
Despre felul în care scri,nu mai spun nimic (decât să te laud într-una mai bine tac din gură) :ask:
Multă inspiraţie şi timp liber în continuare :))
Saracul Victor :cry: Chiar imi pare rau pentru el dar...(intotdeauna exista un dar:smart:...) merita ce pateste acum:mad:
A parasit-o pe Rose exact atunci cand avea mai mare nevoie de el si spera ca macar el sa o inteleaga, mai ales ca sustinea ca o iubeste mai mult decat orice pe lume:eto:
Mi-a placut fffff mult cap asta:love:

Astept nextu si sunt curiosa sa vad si parerea lui Rose despre toata situatia asta asa ca
Chuu & Gambate:bye:
Bunaa! Citesc ficul vostru de la inceput dar abea acum mi'am facut cont :(.
Imi place felul in care scrieti, nu va grabiti cu actiunea si descrierea e perfecta. Greseli de tastare sau gramaticale nu prea am observat.
Intr'un fel imi pare rau pentru Victor dar ma bucur pentru Rose si Eric. Se cunoaste ca Victor o iubea pe Rose si invers dar aceasta ar fi mai fericita langa Eric. Cred. Cum Rose si Eric s'au cuplat intr'un fel ar fi dragut sa se cupleze si Victor cu Bridget. Nate a fost chiar rautacios la "glumita" aia a lui. Dar motivul a fost unul bun.
Sper sa mearga totul bine in continuare si astept next'ul.
Paa :-h
Buna ^^ , dupa o absenta destul le dunga pe zup din cauza liceului [ clasa a 9-a e mai grea decat pare ] vine vacanta si am si eu mai mult timp liber.

Cered ca citesc ficul inca de la inceput [ nu imi mai pot aduce aminte exact, dar de undeva de pe acolo ] si nu stiu Doame de ce, probabil lenea >.> , nu am comentat pana acum, pentru ca voi fetelor meritati mai mult decat niste comentari. E unul dintre ficurile mele preferate, dar e adevarat ca autoarea multor lucrari superbe pe care le-am citit e Teh [ nu stiu de unde ai atata rabdare si imaginatie, esti foarte talentata, ai un stil unic care te prinde, te tine in suspans si in acelasi timp te face pe tine ca cititor sa incerci sa iti dai seama ce se petrece, sa intuiesti, inainte de a citi mai departe, sau cel putin asta e parerea mea persnale ]. Cherie, imi place foarte mult personajul pe care l-ai creat [ si aici ma refer bine inteles la Rose ], un singur lucru am de "obiectat": mi-e cam dor de tipa puternica, independenta, increzuta, prea buna pentru a pierde timpul cu cei inferiori - intr-un cuvant Rose cea veche, nu spun ca o vreau exact asa inapoi, mereu e loc de schimbari, doar sa nu o schimbati intr-o smiorcaita care imiediat fuge sa planga cand nu-i convine ceva; a reusit sa treaca peste prima "despartire" cu Eric, de ce nu ar reusi si acum? Oricum, daca ar fi totul la fel ar fi plictisior...

Cred ca am aberat destul [ sper sa nu fi facut prea are off ._.' ]

Revenind la ultimele evenimente, daca la inceput eram total de partea lui Eric, acum nu mai sunt asa de sigura. Acel capitol extra m-a ametit rau de tot, totusi inteleg ca Victor sufera, dar nu poate sa o lase sa scape asa de usor, dupa ce el i-a fost sprjinul timp de cativa ani buni. Trebuie sa faca ceva, nu il poate lasa pe Eric sa castige asa usor [ desi ar fi fruos, dar lipsit de suspans ._. ].

Cam atat am avut sa va spun [ momentan - voi incerca sa las comm si la viitoarele capitole >.<' ]. Va felicit pe amandoua pentru ceea ce ati creat, povestea are acel ceva ce o diferentiaza, o soate in evidenta, fata de celelalte lucrari.

Acum ma duc si eu sa ma culc (,) ca maine ma trezesc devreme T-T
:bye:

Halooo.

Mai întâi de toate vreau să vă spun că-mi pare foarte rău că am venit atât de târziu cu capitolul cel nou; ştiţi şi voi, teze, ascultări, alea alea, iar la mate-info e chiar foarte greu ( dar, culmea!, a început să-mi placă ). Însă, iată-mă acum aici, cu noul capitol care sper să vă placă la fel de mult ca şi celelalte! Şi, ca deobicei, ţin să vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi pentru faptul că ne citiţi în continuare. Ştiţi că apreciem enorm.

Lectură plăcută!
Capitolul 27

Nate mă ţinea strâns în braţe, mângâindu-mi părul, abţinându-se cumva să nu plângă şi murmurând despre cât de rău îi părea de ceea ce făcuse, că i-a fost foarte greu să mă audă reacţionând în felul ăla şi să continue să stea nemişcat, că mă iubea enorm. Eu stăteam aşa, lipită de trupul lui, cu mâinile strânse puternic în jurul taliei sale, plângând de furie şi fericire totodată, ascultându-l şi rugându-l să n-o mai facă niciodată.
M-am uitat în jur şi Eric nu mai era în cameră; nu ştiam dacă să mă simt uşurată sau intrigată.
Dar revenind la cele iniţiale, totul fusese doar o glumă proastă… Slavă Domnului! Pentru care avea să plătească cumva, cândva. Dar nu în acel moment. Eram complet devastată. Din cauza lui Nate, în mare parte, dar şi a lui Eric.
Îmi doream ca momentul ăsta să nu se mai sfârşească niciodată. Pentru prima oară îmi părea rău că nu îi arătam mai des fratelui meu cât îl iubeam şi cât însemna acesta de fapt pentru mine. Că mă purtam ca naiba cu el, că îl ţineam la distanţă de tot ceea ce mi se întâmpla, pentru că nu eram o soră bună şi nu-l meritam. Când eu eram de fapt un nimeni fără el şi trebuia să îi fiu recunoscătoare pentru grija şi răbdarea pe care a avut-o cu mine şi pentru că m-a crescut. Pentru că da, Nate îmi era mai mult decât frate; îmi era şi mamă şi tată, iar eu eram o proastă fiindcă nu apreciam asta. Până atunci.
De ce realizezi întotdeauna cât de mult ţii la cineva doar după ce îl pierzi sau eşti aproape de a face asta? Nu pot găsi un răspuns, dar nici nu aş vrea să mai caut.
-A fost cel mai dificil rol, îmi explica Nate.
Mă uitam la el şi la cât de serios părea în acest moment. Era înzestrat cu un talent actoricesc atât de rar şi un profesionalism excelent încât mulţi dintre cei care l-au văzut jucând în piesele lor improvizate i-au spus că va avea un mare succes şi să aştepte doar momentul lansării sale spre o carieră la Hollywood.
-Chiar tu ai spus că viaţa reală este o piesă de teatru dificilă, în care replicile vin de la sine, iar emoţiile sunt mai puternice. Spectatorii nu mai aplaudă cu acelaşi entuziasm, unii chiar părăsesc sala înainte ca piesa să se termine, iar sfârşitul nu este întotdeauna unul fericit.
S-a uitat lung la mine. Eu şi Nate nu semănam mai deloc, având trăsăturile amestecate ale părinţilor noştrii şi personalităţi total opuse. El era şaten închis precum tata şi avea ochii mari şi albaştrii ai mamei, plus expresia blândă şi plină de bunătate întipărită în permanenţă pe chipul său uşor măsliniu. În timp ce eu moştenisem buclele roşcate şi pline de volum ale mamei, ochii căprui şi migdalaţi ai tatei, un chip palid ca de fildeş, impulsivitatea şi apucăturile zodiei mele şi o expresie sfidătoare şi sigură pe sine.
-Serios? Chiar am spus eu asta?
-La fel am reacţionat şi eu, am zis chicotind. Dar totuşi, de ce ai făcut-o? Cum te-a lăsat inima să-mi faci una ca asta?
Trebuia să par contrariată, dar nu-mi reuşea. Eram mai degrabă timorată şi îmi simţeam retina acoperită de un strat subţire şi apos.
A oftat şi s-a trântit pe pat, nu înainte de a-mi şterge lacrimile agăţate de gene cu degetele sale lungi şi fine.
-Nu mai suportam să te văd aşa, Roselyn. Sunt fratele tău, crede-mă că îmi transmiţi şi mie toate stările tale. Şi mă simt ca un idiot când te văd aşa, plângându-ţi de milă, renegându-ţi pentru a nu ştiu câta oară sentimentele, suferind de una singură. Niciodată nu-mi spui ce simţi, Roselyn. Te închizi în tine şi mă simt atât de neputincios. Nu te pot obliga să-mi spui ce ai şi nici nu-ţi pot impune ceea ce trebuie să faci. Şi cum chiar mi se luase să te mai văd aşa, mă gândeam că poate ai nevoie de un impuls să…
-Să ce? m-am încruntat.
-Să fii cu el, Rose! a explodat. Îl iubeşti – am văzut-o cu ochii mei! Te-ai topit acolo, în braţele sale, lipită de el. Erai atât de implicată în sărutul ăla, nu te-am mai văzut niciodată aşa – eu însămi îmi doream să nu se mai termine, să dureze la nesfârşit.
Oh Doamne, sărutul… A fost… Fără cuvinte. La naiba, nu pot găsi întotdeauna cuvintele potrivite când vine vorba de Eric! Parcă fix pentru asta a fost conceput. Să mă înnebunească, să-mi ia minţile. Să fie cel mai bun în toate, să-mi aparţină. În orice caz, fusese mai bun decât orice alt calmant existent. Mi-a distras atenţia în totalitate, mă liniştise de tot şi mă făcuse să mă cutremur de plăcere din tot corpul, uitând pentru moment de fratele meu, dorindu-mi mai mult şi mai mult şi tot mai mult.
Şi Nate vorbea atât de degajat despre asta că am roşit pe loc până-n vârful urechilor, simţindu-mă ca o adolescentă prostuţă, prinsă în timp ce se săruta în faţa casei. Fratele meu nu băgase de seamă, fiind prea concentrat pe a-mi explica cât de importantă eram pentru el, cum eu eram centrul universului său, iar asta mă făcea să mă simt puţin vinovată în legătură cu gândurile mele din timpul sărutului.
-Sunt atât de obsedat să te văd fericită, a zis cu o voce spartă, gata să izbucnească oricând în plâns. Nu ai mai fost niciodată fericită – şi prin fericită mă refer la veselia aceea pe care o emani asupra tuturor – de când te-ai lăsat de droguri, iar asta mă face să mă simt vinovat câteodată! Vezi cât de mult te iubesc, surioară? Cred că mai mult decât meriţi, a terminat cu un râset uşor.
M-am aruncat din nou în braţele sale plângând, iar el şi-a împleticit mâinile în jurul trupului meu şi m-a strâns atât de tare că deabia mai puteam respira.
Nu, îmi era imposibil să cred că într-adevăr exista cineva ca Nate. Şi dacă el chiar exista şi chiar era fratele meu, atunci eram cea mai norocoasă persoană din lume.
Nate ieşise din cameră să vadă ce face Eric. Nu se auzise uşa de la intrare şi bănuia că nu plecase încă şi că sigur îşi făcea veacul pe undeva prin apartament. Eu m-am dus să mă schimb în ceva lejer – o bluză cu mânecă lungă, albă, ceva mai folosită şi nişte pantaloni de trening gri –, apoi m-am aruncat pe canapeaua din sufragerie, butonând telecomanda doar pentru a da impresia că făceam ceva.
Nate s-a trântit lângă mine cu un bol de popcorn în braţe. În urma lui, cu o expresie greu de descifrat din poziţia în care mă aflam, Eric ieşea din bucătărie.
Nu pleca! am strigat în gând, de parcă ar fi ajutat la ceva, când l-am văzut atât de nervos închipuindu-mi că voia să plece.
Şi nu ştiu cum, Nate a rezolvat din nou situaţia, obligându-l printr-o simplă întrebare să rămână cu noi la un film.
S-a aşezat plictisit lângă mine, iar eu am tresărit uşor atunci când i-am simţit trupul cald lângă al meu, atât de epuizat şi zdrenţuit din cauza atâtor tresăriri. Dacă aveam impresia că trupul mi-o ducea rău, nu voiam să ştiu în ce stare mi-era sistemul nervos, gândindu-mă prin câte schimbări de dispoziţie trecusem ( depresie, furie, euforie, panică, şoc ş.a.m.d )
Eram înciudată pe reacţiile mele, pe schimbările mele super bruşte de dispoziţie şi mai ales pe mine. I-am spus lui Eric că voiam să redevenim prieteni, el mă iertase şi trecusem amândoi cu vederea peste tot ce se întâmplase în trecut. Am avut o zi fantastică împreună, retrăind momente din copilărie şi simţindu-ne minunat unul alături de celălalt şi eu ce am făcut? Am stricat totul din cauza prostiei şi a panicii mele!
Am încercat să-i explic care erau intenţiile mele, că nu-mi doream absolut deloc să profit de el, că-mi părea rău pentru tot, dar el! … El nu mi-a spus decât că nu l-ar deranja să-l folosesc, doar eram prieteni. Nu? Da, prieteni. Doar atât. Momentan.
Încercam să fiu atentă la film deoarece era unul pe care voiam să-l văd de foarte mult timp şi Nate îl găsise foarte greu, dar pur şi simplu nu mă puteam concentra cu Eric atât de aproape de mine. Emana o căldură ciudată şi un miros atât de plăcut încât, pentru un moment, mi-am permis să închid ochii şi să-mi las creierul să-mi afişeze în faţa ochilor toate acele momente cu mine, Nate şi Eric din copilărie, când ne uitam la desene animate stând într-o canapea lângă şemineu sau când mă puneau să le citesc sau să le cânt.
Dintr-o dată am simţit o greutate pe umărul stâng şi am tresărit deschizând ochii: capul lui lui Eric. Adormise în timpul filmului…
Cât de dulceeee!
În ultimul timp am făcut câteva descoperiri legate de mine ca fiinţă umană şi am realizat că sunt absolut dezechilibrată din mai multe puncte de vedere. Dar mă rog, am ajuns şi la concluzia că totul ar fi mult mai bine dacă şi trupul mi-ar coopera puţin cu creierul. Acesta din urmă încerca să mă menţină calmă şi impasibilă – nu chiar în sensul propriu –, dar trupul continua să reacţioneze după cum voia el, făcându-mă să roşesc, să mă cutremur, să mă încâlzesc şi să zâmbesc prosteşte.
Şi totuşi, cred că e numai vina lui Eric!
Da. De ce trebuia să adoarmă el, înecându-mă cu parfumul său irezistibil şi cu trupul atât de cald, de delicios şi sexy, lipit de al meu?
-Nate? am şoptit.
-Ştiu, mi-a răspuns tot în şoaptă. Aduc imediat o pătură, apoi mă bag în pat.
-Nu, rămâi aici! Vreau să dorm în seara asta alături de cele două persoane pe care le iubesc enorm şi fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens. Şi… de dragul vremurilor trecute!
Un alt zâmbet tâmp încolţise pe faţa mea cât şoptisem toate acele lucruri ceea l-a făcut Nate să izbunească într-un chicot pe care a reuşit să şi-l înăbuşe în timp ce ne acoperea cu o pătură care să ne încălzească pe toţi trei. Stinse lumina şi se băgă înapoi lângă mine. Îmi sărută apăsat obrazul şi îşi puse şi el capul pe umărul meu, încolăcindu-şi braţele în jurul taliei mele. A adormit pe loc.
Eram atât de împăcată şi de liniştită cu mine încât pur şi simplu nu-mi venea să cred că Eric pe care chiar nu mai puteam să-l sufăr într-o perioadă din cauza aroganţei sale, Eric al meu, bunul meu prieten şi vecin, se odihnea acum pe umăru-mi stâng.
Uitasem de Victor, de scandalul cu Alyson şi farsa prostească a lui Nate. Totul era în urmă acum şi tot ce ştiam, vedeam şi auzeam erau ei, respiraţia lor regulată şi trupurile lor calde şi puternice încălzindu-l pe al meu, atât de fragil şi slab şi rece.
Şi nici măcar nu aveam somn şi aş fi vrut să pot sta să-l privesc pe Eric şi să mă pierd în demenţa sentimentelor mele, visând cu ochii deschişi, dar nu puteam vedea absolut nimic din poziţia destul de incomodă în care mă aflam şi mai ales în bezna aceea.
Persoanele pe care le iubesc şi fără de care viaţa mea nu ar avea niciun sens? Oh da, e al naibii de bine punctat.
Am depus câte un sărut pe creştetul amândurora ca o mamă drăgăstoasă, ce-şi găseşte liniştea în expresia atât de dulce a copiilor săi adormiţi, apoi mi-am lipit obrazul de capul lui Eric, mâinile mi le-am pus peste cele ale lui Nate şi am închis ochii, gata să cad pradă viselor.
*

Când m-am trezit, eram sigur că tot ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă nu fusese decât un vis. Frumos, superb, sublim, dar atât de departe de a fi real.
Însă durerea ce-mi acaparase dintr-o dată spatele erau dovada faptului că totul se întâmplase de fapt şi că el chiar dormise aici, cu mine, peste umărul meu. La fel şi Nate. Da, începeam să-i simt greutatea apăsându-mi umărul amorţit şi obrazul mult prea fierbinte lipit de pielea umărului meu dezgolit.
Totuşi, cealaltă jumătate a trupului meu părea să fie mai uşoară, dezmorţită şi deloc dureroasă. Am deschis încet ochii, apărând uşor-uşor şi o copleşitoare durere de cap. M-am uitat în jos, către umăru-mi drept şi am văzut că Nate nu mai era acolo. Privirea mi-a fugit spre ceasul de pe peretele de un galben ocru şi am observat că nu era nici măcar nouă dimineaţa. Acele ceasornicului parcă se opriseră pe la opt şi un sfert. Deci fratele meu se trezise şi se dusese în bucătărie pentru a-şi pregăti cafeaua.
Am înlăturat uşor pătura de pe mine, având grijă să nu-l dezvelesc pe Eric, şi m-am ridicat încetişor, lăsându-l culcat pe o pernă adusă de dimineaţă de Nate.
-Ce-i asta? am zis în şoaptă când m-am lovit de colţul măsuţei negre de cafea şi am văzut un bileţel post it lipit peste ecranul telefonului meu.
11 octombrie. Ziua lui. Sper că n-ai uitat!
-Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne! am zis dând buzna în bucătărie.
Nate mă privea amuzat din capătul mesei, luând o gură mare de cafea din cana sa cu autograful lui Nicholas Cage.
-Ştiam eu.
-Ce mă fac? Cum am putut să uit de ziua lui? O să mă urască! Şi... şi... Şi deabia rezolvasem totul! Adormisem fericită! Ştiam eu că e prea frumos să fie adevărat! La naiba. La naiba. LA NAIBA!
-Uşor. Trage aer în piept şi linişteşte-te, Rose! Nu te mai agita atât...
-SĂ NU MĂ AGIT ?! Dar Nate – ziua lui! Offff. Gata, Roselyn; inspiră, expiră. Totul se va rezolva, eşti fată deşteaptă...
În timp ce eu încercam să-mi aduc la normal bătăile inimii şi să-mi reglez respiraţia astfel încât să pară cât de cât normală, Nate râdea cu poftă de mine. Până m-am liniştit în sfârşit şi i-am aruncat o privire tăioasă.
M-am trântit la masă pierdută printe gânduri. Cum puteam rezolva situaţia asta în care habar n-aveam cum ajuns? Da, ştiu că eu şi Eric nu ne vorbisem mai deloc în ultimii trei ani şi, dacă într-adevăr o făcusem, nu fusese niciodată ceva plăcut auzului, dar ăsta nu era un motiv pentru faptul că uitasem ziua de naştere a celui mai bun prieten de care eram îndrăgostită până peste cap. Nu aveam nicio scuză – clar!
Un zâmbet şi-a făcut apariţia în colţul gurii mele.
Sunt genială!
M-a trăznit imaginaţia exact când credeam că totul era distrus.
-ŞTIU! am strigat entuziasmată, dar apoi mi-am acoperit gura cu mâinile pentru că Eric încă dormea şi nu voiam să-l trezesc sau să audă ce plănuiam pentru el. O să facem ceva, o mică petrecere, restrânsă, în care o să fim numai noi trei – eu, tu şi el. Ca mai demult.
-Şi Kristin, a adăugat Nate.
-Mda, şi înfumurata aia.
-E verişoara lui, Rose. Ţin unul la celălalt – chiar foarte mult!
-Bine, bine. Încetează! Am nevoie de numărul ei...
-Ţi-am luat-o înainte, surioară, a râs el.
Formă numărul ei şi îmi aruncă telefonul. Inima îmi bătea din ce în mai tare şi mă simţeam uşor emoţionată; era destul de devreme şi eram foarte sigură că verişoara înfumurată a lui Eric nu era o persoană chiar foarte matinală.
Exact cum mă aşteptam, îmi răspunse cu o înjurătură. O trezisem din somn. Cui îi păsa?
Am început să vorbesc pe un ton încrezător şi hotărât:
-Sunt Roselyn. Uite ce e – înainte să mă iei iar la înjurături şi să mă freci la cap cu predicile tale, lasă-mă să termin ceea ce am de spus! Da, ştiu că am fost o nesuferită şi că nu meritam nici măcar un salut din partea lui Eric, dar uite că situaţia s-a rezolvat, mi-am cerut scuze – ştiu că nu-ţi vine să crezi – el m-a iertat, iar acum suntem din nou prieteni. Afli mai multe de la el dacă te interesează detaliile. Totuşi, nu de asta te-am sunat. După cum bine ştii, azi e ziua lui şi mă gândeam să pregătim ceva restrâns, să fim numai noi patru şi să sărbătorim. Sunt sigură că i-ar plăcea!
-Ai uitat de ziua lui, se auzi vocea ei morocănoasă. Logic! De ce ţi-ai fi amintit? Doar nu înseamnă nimic pentru tine! Nu e decât unul din multele persoane dispuse să facă totul pentru tine ca mai apoi tu să-i faci praf orgoliul şi să-l dai dracu’!
-Doamne, Kristin, nu te plictiseşti niciodată de comportamentul ăsta de copil răsfăţat?
-Tu te-ai plictisit de aerele tale de divă? Te crezi centrul Universului, totul trebuie să fie ca tine şi dacă nu e începi să arunci cu venin peste tot şi să-i faci pe toţi să se simtă ca nişte nimicuri! Eşti atât de falsă!
-Cum ziceam – comportament de copil răsfăţat! Maturizează-te! Nu eşti decât...
Dar n-am apucat să termin că Nate mi-a luat telefonul aruncându-mi o privire tăioasă şi a continuat să vorbească cu Kristin. L-am urmărit îmbufnată şi cu mâinile strânse la piept cum îi explica cu răbdarea-i specifică planurile mele şi cât de frumos părea să vorbească cu ea.
-OK. Bun, aşa rămâne. Mulţumesc, Kristin şi scuze de deranj. Bine, pa!
A închis telefonul şi mi-a aruncat o privire plină de reproşuri.
-Am rezolvat. O să vadă ce face cu el până aranjăm noi totul, apoi vedem noi ce şi cum iese. Totuşi – nu te poţi abţine, nu?
-Perfect, am spus făcându-mă că nu am auzit ultima parte.
Mi-am sprijinit capul de faianţa galben pal şi am expirat uşurată, un zâmbet satisfăcut încolţind pe chipul meu.
Da – totul avea să fie minunat! Ştiam asta. O simţeam.
Yey! Sunt prima:ha: Deci sa revenim la fic -ul asta grozav:smart:
A fost super capitolul asta! Pe Nate l-am iertat oficial pentru ce i-a facut lui Rose deoarece a fost pentru o cauza nobila(foarte nobila as putea spuneo//o). Cat despre Rose sunt curioasa cand va fi in stare sa ii spuna lui Eric ca il iubeste"?
Felicitari si astept next-ul!:bv:
Tare, mi-a plăcut replica ei când a observat că Eric a adormit pe umărul ei. La asta mă gândeam şi eu când am citit. xd Ce schimb de replici între astea două. Nu ştiu cu cine aş ţine mai mult. :)) Îmi place că daţi lui Rose un caracter tipic de adolescentă reală. Greşeli nu am observat, ca deobicei, aveţi un fel de a nara superb. Poate recunoaşte şi ea odată se simte la petrecere.
V'aştep. Pa!
Mulţumim pt. comentarii >:D< gosh, thanks, thanks, thanks. I am so glad that you like the story !

Lectură plăcută!
Capitolul 28

Te trezeşti într-o dimineaţă oarecare, nici măcar nu îţi dai seama bine ce zi este dar pur şi simplu te simţi bine. Când ţi se deschid ochii ai impresia că ai atins fericirea absolută, că doar tu ai fi putut s-o cucereşti, că nimic nu te va opri de la orice vei dori să faci. Nu ştii de ce, pentru ce acest sentiment ( nu s-a întâmplat nimic extraordinar ) însă, eşti fericit.
Şi apoi realizezi că a mai trecut un an din viaţa ta, că s-a schimbat numărul vârstei tale, că deşi acest lucru te lasă rece, eşti încântat. Încântat că ai crescut, că ai realizat ceva.
Ce ai realizat? Poate că nimic notabil. Dar în sufletul tău parcă ai trecut la o altă etapă, care de abia acum este vizibilă, fusese ascunsă undeva şi acum a fost dezvăluită, arătată – iar – doar ţie. Şi un zâmbet îţi apare în colţul gurii, nu îl poţi opri, vine din inimă. Tot ceea ce ai înfăptuit, ce ai câştigat, ce ai pierdut, ce el al tău. Emoţii ce te cuprind doar pe tine şi simţi că trăieşti. Şi nu doar tu, poate că deja ai recăpătat ceva ce ai pierdut.
*

Spatele îmi era puţin amorţit, dar de îndată ce m-am ridicat, senzaţia neplăcută a trecut. 11 octombrie. Desigur, nu era nimic interesant în asta dar ca oricare altă fiinţă umană, nu puteam să uit de ziua mea de naştere. Cel puţin, nu acum. Trebuiau să mai treacă câţiva ani până ce nu voi vrea să ştiu câţi ani am, dar nu era cazul. Am privit în jur. Îmi aminteam perfect faptul că rămăsesem la Nate să vedem un film, împreună cu Roselyn. Şi se pare că eu adormisem. De fapt, probabil, toată lumea. Eram atât de obosit. Şi azi trebuia să merg şi la club. Cu regret, pentru că nu aveam nici cel mai mic chef, aş fi vrut să fac puţină ordine în apartament, a trecut ceva vreme de când am făcut asta şi era destul de multă dezordine. Ridicându-mă de tot din canapea, l-am privit pe Nate care tocmai se pregătea să mă îmbrăţişeze, urându-mi un călduros „ la mulţi ani” şi făcându-mă să zâmbesc involuntar. I-am mulţumit, a spus câteva cuvinte de duzină şi înainte să pot replica, Rose a intrat în cameră şi m-a privit.
Parcă acum eram doar noi doi în încăpere şi puteam să citesc în ochii ei ciocolatii… ceva. Ce? Nu am idee. Ceva intens, profund, nostalgic. De dragul vremurilor trecute, se poate spune. Şi prea împins de unele impulsuri ciudate, fără să îmi dau seama, poate că eram euforic, poate că nu mă trezisem cum trebuie – cine ştie? Am deschis braţele larg, exact aşa cum o făceam când eram prieteni atât de buni şi i-am zis:
- Nu merit nici măcar o îmbrăţişare? Eşti prea crudă! Nici nu ai zice că suntem cei mai buni prieteni de când ne ştim!
Am abordat o falsă expresie supărată şi aceasta a avut efect imediat, am privit-o venind spre mine destul de grăbită, nu îndrăznesc să spun că a fugit, şi a aterizat în braţele mele atât de dulce şi normal, de parcă făceam asta în fiecare zi. Nu m-am putut abţine, am început să îi miros pielea, să o strâng mai aproape de mine, eram fericit pentru simpla ocazie pe care o aveam – de a o atinge, de a fi atât de aproape de ea. La naiba, poate că era greşit să fiu atât de vesel printr-o simplă atingere sau atenţie provenită din partea ei. Poate că eram uşor dependent de fiinţa sa. Cine ştie. Nu ştiu, nu mă interesează, azi – măcar acum, vreau să îmi dau frâu liber sentimentelor ( pe cât se poate ) şi să fiu cu ea, să nu îmi pese de tot ceea ce s-a întâmplat. Să uit toate prostiile ce îmi mişună în minte în fiecare secundă a existenţei.
Când spusesem „ cei mai buni prieteni” , o făcusem fără să o gândesc. O simţisem, aveam senzaţia aceea ciudată, dar adevărată, că trebuie să o zic. Ca atunci când faci ceva şi nu prea îţi dai seama, complet, cum o faci şi de ce, dar ştii că este corectă şi ai o nevoie profundă de ea. Mi-a şoptit uşor şi dulce, mai mult decât amical, atât de intim – ca şi înainte, exact tonul vocii trecute, de când ne înţelegeam atât de bine:
- La mulţi ani, Eric!
Şi poate că pentru oricine o astfel de urare simplă ar suna ca naiba. Poate că nu ar avea nici cea mai mică tresărire la aceste cuvinte! Cine ştie! Dacă ar veni din partea altcuiva, se prea poate ca nici eu să nu simt nimic cu privire la asta. Dar nu acum, când îi puteam auzi respiraţia, era atât de aproape de mine, când încă avea braţele înfăşurate în jurul gâtului meu iar eu o strângeam delicat de talie, când acele litere au fost auzite, înţelese, puse cap la cap, cu acel ton al vocii atât de ameţitor. Jur că îmi venea să o sărut. Nu pe buze, pe obraz, pe frunte şi să o strâng iar şi iar în braţe, să îi spun cât de mult înseamnă pentru mine ca ea să fie aproape.
În schimb, ne-am depărtat, iar eu i-am cuprins mâinile într-ale mele, zâmbind încă destul de vesel şi dorindu-mi din toată inima să nu fac vreo prostie pe care să o regret mai târziu.
- Am îmbătrânit, am zis fără să gândesc prea mult, chicotind.
- Nu te pot contrazice! a strigat aceasta veselă, parcă uşor cutremurată de această scurtă revelaţie, făcută aproape în glumă.
- A trecut… destul de mult timp, am adăugat eu cu subînţeles, făcând referire la timpul trecut. Şi ştiam că şi ea îşi dăduse prea bine seama de această insinuare. Totuşi, buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet cald şi mâinile sale, deşi reci, mie mi se păreau fierbinţi. Poate că ale mele erau aşa. Mi-era greu, pur şi simplu, să îi dau drumul.
Zgomotul telefonului meu ne-a despărţit, făcându-mă să tresar. Sau şi ea a avut aceeaşi reacţie? Mi se păruse că şi-a schimbat brusc expresia feţei, de parcă şi-ar fi amintit ceva. M-am întors, am căutat telefonul, era pierdut pe canapea şi am răspuns, observând cine mă apelează.
- Bună, Kristin.
Însă, nici nu am apucat să rostesc bine aceste două cuvinte că deja urările au început să curgă, să ţipe şi să îmi spună nu-ştiu-ce-lucruri. Greu de reprodus, vorbea prea repede. I-am mulţumit. Şi asta mă încânta.
- Ok, acum mişcă-ţi fundul în apartament şi hai – am nişte treabă cu tine azi şi nici că mă poţi refuza.
Am râs.
- Kristin, calm, de abia m-am trezit, lasă-mă să… deşi vorbeam atât de rar, s-a găsit să mă întrerupă şi să nu mă lase să opun rezistenţă.
- Nu accept nici un amărât de refuz! Îmi datorezi asta după ce m-ai lăsat singură aici fără măcar să îmi zici unde eşti. Groaznic! Nu o să ţi-o iert niciodată dacă în cinci minute nu apari în apartamentul acesta şi mă duci unde am nevoie.
Nu aş putea spune că am vorbit la telefon, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat a fost să ţipe Kris şi apoi să îmi închidă telefonul în nas. Mă vedeam nevoit să merg într-acolo.
Privirea mea a întâlnit-o pe cea a lui Rose, îi transmiteam cât de rău îmi părea că trebuie să plec, aceasta aproape că a dat din umeri.
- Oh, dar poate ne vedem mai târziu! A zis aproape veselă.
Am chicotit.
- Nu ştiu, trebuie să merg la club, lucrez. Acum trebuie să fug, cine ştie de ce are nevoie Krisitin şi nu îmi permit să o las singură prea mult. Cine ştie ce idei îi mai vin.
S-a arătat destul de indignată, deşi nu aş putea spune cu precizie pentru ce, o citeam doar pe expresia ei. Am ghicit, într-un fel sau altul, că era din cauza faptului că lucram dar nu am îndrăznit să spun nimic cu privire la asta. Aveam un anumit program şi nu îmi permiteam să îmi iau liber pentru simplul fapt că era ziua mea de naştere. Trebuia să fiu responsabil. Şi chiar eram.
L-am salutat pe Nate, i-am făcut cu mâna foarte drăgăstos lui Rose şi am ieşit, imediat intrând în celălalt apartament. Kristin m-a întâmpinat cu nişte urlete de fericire şi îmbrăţişări sufocante, pe care le-am primit cu cea mai mare dragoste posibilă.
Era verişoara mea şi nu exista nici o îndoială a faptului că o iubeam deşi câteodată se poate spune că era destul de imposibilă. Aproape că m-a obligat să intru în duş, nici măcar nu apucasem să îi spun că îmi e foarte foame şi că vreau să mănânc ceva înainte, că deja îmi trântise uşa în nas. Am făcut baie, am ieşit, mi-am schimbat hainele şi mă pregăteam să intru în bucătărie pentru a mânca ceva când am zărit-o observându-mă cu mare atenţie.
Era îmbrăcată într-o pereche de blugi strâmţi, o bluză roşie , geaca o avea în mână, îşi prinsese părul, unghiile le dăduse cu ojă ( tot roşie ) şi era destul de aranjată. Deşi nu era dată cu fond de ten ( surprinzător ).
- Ce? Unde mergem? Am spus în apărarea mea.
- Unde? Uite-te la tine! Mergem să facem nişte cumpărături. Şi după mergem să mâncăm, faci tu cinste că e ziua ta. Şi apoi… Nu ştiu, mai vedem, am chef să ies şi chiar te voi fura pentru ziua asta, până mai târziu când vom veni acasă şi vom lua cina. Gătesc eu – a râs. Cred că îmi observase privirea îngrijorată când spusese că va găti, şi ridicasem sugestiv din sprâncene gata să sugerez că mai bine luăm cina la un restaurant.
Apoi mi-am amintit că lucrez.
- Da! Ţie îţi convine de minune, nu pot comenta. Însă eu lucrez şi nu vreau să fiu toată ziua pe drumuri, am oftat. Totuşi, dacă insişti…
Nu m-a lăsat să continui.
- Ce? – a ţipat. Nu lucrezi deloc! A zâmbit destul de demonic, aş putea spune, încât m-am văzut nevoit să o întreb despre ce naiba vorbeşte.
Şi ea mi-a explicat.
- A durat ceva să găsesc numărul acela idiot de telefon dar până la urmă am dat de el – râse. Mda, nu a trebuit decât să dau un mesaj, dar apoi m-am răzgândit şi mi-am zis că voi fi cu mult mai convingătoare la telefon. Tipul care mi-a răspuns părea destul de supărat pentru faptul că erai bolnav şi nici măcar nu îl anunţase-i! ( a ridicat iar tonul ) Dar! Nu îţi face griji, i-am explicat că nu e nimic grav doar că în seara asta aş prefera să te ţin acasă să te tratez, ştii tu – trebuie! Plus că e ziua ta, am adăugat eu. Şi el a fost stupefiat – adică, nu i-ai spus nimic despre asta şi bla, bla, bla. Mi-a zis să nu te duci azi sub nici o formă că se va enerva. De fapt, mie îmi datorezi totul, probabil i-a plăcut vocea mea.
Eram gata să protestez. Nu pot spune că mă stresa prea mult ceea ce făcuse, după cum o cunoşteam eu pe Kristin… şeful meu nici măcar nu îmi va simţi lipsa. În orice caz, nu trebuia să se bage în această chestiune. Poate eu chiar doream să lucrez, plus că îmi trebuiau banii. Dar nu am apucat să protestez pentru că m-a apucat de mână şi următorul lucru de care mi-am dat seama a fost faptul că ne aflam în mall, şi ea proba haine.
Şi da, mă plictiseam.
I-am spus şi ei asta, şi nu ştiu nici eu de ce, asta a făcut-o să râdă şi m-a băgat într-un alt raion, făcându-mă să probez o grămadă de haine. Asta mai mult mă deranja dar având în vedere că eram destul de calm, am suportat bine, doar cu câte un oftat, ici şi acolo. Adevărul este că timpul trecea foarte repede şi nici măcar nu mi-am dat seama prea bine când am ajuns să fiu încântat de ceea ce făceam. La final, am cumpărat o pereche de blugi, câteva tricouri, o pereche de adidaşi şi o giacă. Se pare că aveam nevoie de haine noi ( nu erau cuvintele mele ) iar Kristin nu şi-a luat decât o geantă. Pentru ce naiba îi mai trebuia încă o geantă, nu ştiu, dar era simpatică. Apoi am mers să mâncăm, eram uşor absenţi faţă de tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru, dar draga de ea nu m-a lăsat decât să mănânc un sandviş şi apoi m-a făcut să plecăm de acolo, pe motiv că s-a plictisit. Asta după ce s-a uitat la telefon.
- E târziu? am întrebat-o.
- Mda, cam aşa!
- Ai ceva de făcut? Am continuat cu interogatoriul.
- Da, trebuie să mergem acasă şi să îţi dau cadoul.
Am râs, mi se făcuse uşor somn, ieşisem din local şi acum ne îndreptam spre apartament, mai aveam puţin până la metrou. Îşi agăţase braţul de mine, şi curând m-a luat de mână. Mergeam aşa absenţi şi eu chiar aveam impresia că ea îmi este ca o soră, de parcă am fost întotdeauna aşa dar nu mi-am dat seama până acum. Şi, de fapt, cred eu – dacă îmi era soră cu adevărat, nu ne-am mai fi înţeles atât de bine. Oricum, ne certam în felul nostru şi asta compensa, într-un fel sau altul. Eram pe cale să devin nostalgic, căci îmi aminteam de fratele ei, când Kristin a vorbit.
- Auzi, dar cum naiba fac şi eu să trec la mate? Uite, vezi, avem o profesoară. PROFESOARĂ! Foarte idioată. Eu mă pricep cât de cât, ştii asta, şi ce crezi? M-a scos la tablă şi nu am ştiut. La drept, cine putea ştii? Era prea complicat, nu era pentru mine exerciţiul acela ( şi cine naiba m-a pus să merg la un curs de matematică? ) – ok, i-am zis că nu ştiu, m-a trecut la loc şi mi-a pus 1. Cred că mă consideră antipatică…
Şi până acasă, acesta a fost singurul nostru subiect de discuţie.

Am intrat în apartament, am aprins lumina, m-am dus la baie. Totul devenea o monotonie incredibilă. Deşi eu eram fericit şi zâmbeam ca prostul, nici măcar nu aveam idee de ce făceam asta. Mă distrasem ( incredibil ) mergând la cumpărături cu draga mea verişoară şi glumind, într-una. Tot cu gândul „ ce să prepar de mâncare”, am ieşit şi din baie, găsind-o pe Kristin în faţa mea, aproape că m-am ciocnit de ea. Avea părul prins acum şi clipea des din gene.
- Ce-i? o întreb.
- Nimic.
- Bine.
Foarte scurt. Apoi văd că mă apucă iar de mână şi mă târăşte după ea, eu amuzându-mă de efortul ei. Ne vedem amândoi în faţa apartamentului de vis a vis şi nici măcar nu am timp să o întreb „ ce se întâmplă” că intră, fără măcar să bată ( ce naiba înseamnă asta ? ). Lumină totală, zâmbete şi un „ La mulţi ani” strigat în cor.
Ar fi prea mult să spun că inima mea s-a oprit în loc, dar aş putea spune că s-a umplut de căldură înstantaneu. Imediat, parcă a început să bată mai repede, s-a oprit şi şi-a reluat cursul normal, iar eu păstram o expresie blândă pe chip. Zâmbeam, probabil, căci nu îmi dădeam seama prea bine şi sentimentul de fericire ce mă cuprinsese nu putea fi înlocuit de nimic altceva în acea clipă. Nate stătea acolo rânjind vinovat, cu ochii lui calzi şi expresia aceea pe care pur şi simplu nu puteam să o apreciez niciodată îndeajuns de mult. Îmi dădeam seama ce prieten bun era. Kristin stătuse agăţată de gâtul meu, mă sărutase pe obraz, mă îmbrăţişase şi mă făcuse să mă simt atât de iubit încât îmi venea să îi strig şi ei asta. Iar ea… Rose, stătea aproape cuminte lângă fratele ei, zâmbindu-mi… Nostalgic, ca atunci, ca mai de mult, atât de frumos şi de profund, de intens încât atunci inima mea a început să bată şi mai tare, făcându-mă să mă gândesc la cât de norocos eram… Fiind înconjurat de atâta dragoste, nu puteam reproşa nimănui, niciodată, nimic. Şi asta mă făcea să mă simt extraordinar…
Am păşit înainte, nici nu ştiu prea bine ce am zis, cred că am mulţumit, zâmbeam încă şi nu eram capabil de nimic. Şi apoi, fără să îmi dau seama prea bine de ceea ce fac, sau poate că în subconştientul meu, ştiam, dar m-am uitat la Roselyn profund, i-am cercetat privirea, ochii săi parcă îmi aparţineau, parcă citeam prin ea şi am îmbrăţişat-o. Cum se putea, să o fac cu atâta uşurinţă, nu ştiu, dar nu mi-am putut abţine instinctele, inima ce acum se zbătea cu o veselie absurdă.
„ Te iubesc” era să rostesc inconştient, dar de pe buzele mele au ieşit cuvintele:
- Ce m-aş face eu fără voi?
Şi stupid, fără să îmi dau seama, devenisem slab pentru un acest unic moment. M-am regăsit repede după propria-mi replică, deşi sufletul mi-era încă tulburat şi venea într-una întrebarea aceea: Ce am făcut să merit atâta fericire?
M-am născut. Am iubit. Am aşteptat. Iar am iubit… Şi totuşi, nu are sens, îmi erau date prea multe, la fel ca şi zâmbetele tuturor, urările şi gândurile lor, pe care le puteam citi cu uşurinţă.

Dacă ar fi fost cu putinţă să pot vorbi cu părinţii mei acum, ar trebui să le recunosc, cu părere
de rău sau nu, că mai fericit de atât nu puteam fi….
A cam lipsit descrierea şi în unele momente ai grăbit acţiunea. Ieşirea cu Kristin ai povestit-o banal, şi ideea cu petrecerea surpriză e puţin clişeică. Mă rog, presupun că ficul e inspirat din realitate, dar ceva nou nu strică, ceva . . . nu ştiu, să fi făcut Rose ceva doar pentru ei doi. Sper ca în capitolul următor să detaliaţi ce se întâmplă la petrecerea aia.
K.K., Agg.
La mulţi ani Eric!!! >:-P Mi-a plăcut foarte mult acest capitol (scena în care Kristin l-a târât pe Eric peste tot a fost puţin grăbită dar mă bucur că s-a ajuns mai repede la scena în care toţi patru se găseau între acei patru pereţi ca o "mare" familie..."Auzi,dar cum naiba fac eu să trec la mate?"asta a fost replica care m-a trezit la realitate...oare cum fac să trec la mate :ask: Momentul în care Eric se vulnerabil,încât acele două cuvine magice să-i alunece pe buze a fost foarte "dureros" pentru că întrun final îi face loc raţiunii care-l îndeamnă să spună un alt adevăr "-Ce m-aş face eu fără voi?"... e un fic foarte frumos şi sper să nu renunţa-ţi la el :pls:
Helăăău. Merci, merci tuturor pentru comentarii >:D<. Aici e capitolul nou. Şiii... îmi pare extrem de rău că v-am lăsat să aşteptaţi atât! Sper să vă placă.
Capitolul 29

Era un sentiment atât de înălţător să-l văd şi să-l ştiu atât de fericit, cu zâmbetul acela aflat în permanenţă pe chipul său. Mă bucuram că, după cât suferinţă i-am pricinuit în toţi aceşti ani, puteam în sfârşit să-mi iau revanşa. Ştiu, ar fi fost mult mai uşor dacă pur şi simplu mi-aş fi cerut scuze şi aş fi fost sinceră cu el, dar asta ar fi prea puţin, prea... nespecific mie, Roselyn Hope. Cea care-şi complică singură viaţa atât de tare că ajunge într-un punct în care dă vina pe toţi cei din jurul său, devine o frustrată şi o irascibilă şi nu o poţi scoate din pasele ei proaste decât aruncând-o pe o insulă pustie. Sau mult mai uşor, dacă i-ai da dreptate, te-ai umili în faţa ei şi i-ai spune cât de grozavă e ea.
Dar vorbeam despre Eric şi despre cât de fericit şi mişcat părea să fie el de acest gest, de mica noastră petrecere. Eram mândră, dar, chiar dacă ideea fusese în totalitate numai a mea, le eram profund îndatorată lui Kristin şi fratelui meu.
Nu mă puteam abţine din a-l privi în continuu. Şi poate că nu ar fi fost ceva rău dacă doar îl priveam, însă eu tot continuam să mă aflu în raza lui vizuală şi, de fiecare dată când mă zărea, se oprea din ceea ce făcea în acel moment ca să-mi arunce o privire, un zâmbet sau să-mi rostescă simplu, dar cu însufleţire, numele. Iar eu îi zâmbeam la rându-mi, topindu-mă sub strălucirea pe care o emana surâsul său.
Nate observase asta şi chicotea înfundat lângă mine ori îmi ciufulea părul. Totul era ca pe vremuri. Atât de frumos, de plin de viaţă... Lacrimi de fericire îmi răsăreau în ochi şi le ştergeam pe ascuns, fără ca vreunul din ei să mă vadă şi să se oprească din ceea ce făceau ca să-mi acorde mie atenţie, să aive grijă de mine. Nu! Era seara lui Eric, atenţia tuturor trebuia să fie asupra lui. Inclusiv a mea.
Nu ne mai despărţea nimic acum. Nici jumătăţile noastre prost alese, nici timpul, nici depărtarea... Nimic. Puteam să-l îmbrăţişez, să-i sărut obrazul sau fruntea, să-l iau de mână şi să-l trag după mine, să-i vobesc, să glumesc şi să râd cu el fără nicio jenă. Exact ca pe vremuri – dar mă reţineau atâtea!
În primul rând, eram o egoistă. Nu m-aş fi mulţumit nici când doar cu atât! Trebuia să am totul, să fie al meu, eu a lui şi totul să se învârtă în jurul nostru. Iar celelalte rânduri chiar nu mai contau.
Erau momente tipice în care se aşeza lângă mine, pe canapea. Eu tresăream, el surâdea, eu îi răspundeam la surâs, dar nimic mai mult! Şi mă ofticam cumplit. Sau se mai întâmpla să fie şi invers; eu să mă aşez lângă el, surâzând şi acesta să fie prea prins în ceea ce făcea ca să-mi mai acorde mie atenţie. Iar eu mă bosumflam şi mă depărtam de el.
Încercam să-mi fac de lucru cu paharele de pe masă când mâna lui se mulase pe umărul meu şi mă trase înspre el, lipindu-mi capul de pieptul său. Nu spunea nimic, doar mă ţinea aşa, protectiv şi totodată posesiv în timp ce continua să-i povestească lui Nate ceva – nu ştiam ce fiindcă nu fusesem atentă.
Iar eu mă făcusem mică în mâinile sale, mă pleoştisem şi umerii-mi căzuseră. Nu aveam de gând să mai fac altceva pentru o perioadă. Având în vedere tot stresul prin care am trecut cu organizarea acestei petreceri şi nu numai, meritam să mă relaxez şi eu.
-Să nu adormi, a spus vesel uitându-se în jos spre mine.
-În gălăgia asta? am zis făcând un semn spre Kristin care dăduse drumul la muzică. Niciodată!
-Mă întreb de unde oare vine toată energia aia, chicoti Nate din fotoliul său când bruneta începuse să ţopăie în jurul nostru.
-Ştiu eu, am zis cu răceală.
Cu acordul verişorului său, Kristin dăduse pe gât până acum vreo câteva doze de bere şi devenise ameţită şi mult mai gălăgioasă şi euforică ca deobicei. Şi nu ştiu dacă din cauza alcoolului sau doar pentru că era ziua lui Eric şi voia să-l vadă fericit, dar chiar era dispusă să facem pace şi să lăsăm deoparte resentimentele. La început nu am crezut-o aşa că începusem să o ironizez. Până când Eric venise în bucătărie să ia ceva şi ne văzuse împreună.
-Văd că începeţi să vă înţelegeţi! Interesant... Care-i planul? a zis râzând.
Şi atunci am ştiut că dacă ea era în stare să facă un compromis, chiar dacă numai pentru o singură zi, o puteam face şi eu.
-Nu e niciun plan. Vrem doar să te simţi bine!
S-a apropiat de mine zâmbind atât de dulce şi mi-a spus scurt:
-Mă simt extraordinar, serios.
M-a strâns de încheietura mâini şi m-a tras după el în hol. Mi-am întors capul către Kristin şi am văzut-o râzând.
-Sunt de acord, i-am zis printre dinţi şi ea a dat repede din cap.
Şi, nu-mi place să recunosc, dar era chiar simpatică atunci când nu era pornită să mă ucidă numai uitându-se la mine. Vreau să zic, se pare că aveam destul de multe în comun şi eram şi aceeaşi zodie. Deşi ea era mult mai energică decât mine şi, bineînţeles, mult mai fermecătoare prin faptul că ea nu arăta ca o epavă eşuată şi nici nu trecuse prin atâtea depresii prin câte am trecut eu. Iar cea mai recentă se pare că avea să fie cea mai năucitoare. Toată povestea cu Victor părea să mă ucidă lent şi dureros pe dinăuntru şi nimeni nu observa asta.
Desigur, eu încă nu-mi revenisem după despărţirea de Victor!
Iar acum, când nimeni nu-mi acorda atenţie şi se concentrau pe Eric, puteam să sufăr în sfârşit, chiar şi în tăcere. Respingerea lui, păcatele mele, faptul că-l pierdusem pe cel care mă adusese, inconştient, pe drumul cel bun... Era cumplit şi dureros de ireal!
Şi dacă aş putea să fac cumva să nu-mi mai apară toate acele amintiri în minte... Dacă aş putea să mă uit undeva fără să-mi apară el în faţa ochilor... Dar nu aveam cum! Îi simţeam prezenţa peste tot în casă şi asta făcea ca rana să nu se vindece niciodată.
Iar cel mai rău e că îl înţelegeam. Îi dădeam dreptate. Ba chiar îmi spuneam că a fost prea blând cu mine având în vedere că îi datoram mai mult decât liniştea sufletească de care avusesem parte în ultimii trei ani. De fapt... Victor mă învăţase ce e este cu adevărat iubirea şi ce înseamnă a-i proteja pe cei la care ţii din toată inima. Îmi demonstrase cât de frumoasă e viaţa şi cât de minunat este să ai o familie iubitoare ca a mea – deşi ne întâlneam cu toţii doar în vacanţe, sărbători şi ocazii speciale, măcar îi aveam alături îmi spunea mereu.
Îmi simţeam buzele uscate şi o nevoie stupidă de a mi le umezi din cinci în cinci secunde. Dar nu puteam face asta – toţi şi-ar fi dat seama că mă îngrijora ceva, că eram nesigură pe mine şi că mintea-mi zbura aiurea şi nu voiam asta.
Măcar o zi să fiu lăsată să-mi ling rănile singură! Ce-i drept, mi-am ales o zi cam proastă... Dar imaginile de ieri din timpul răfuielii mele cu Alyson nu-mi dădeau pace. Mă bătusem. Pentru prima oară la liceu. Pentru că fusesem umilită în mare pare, dar îmi dorisem, undeva în adâncul sufletului, ca Victor să mă vadă, să mă ia de-acolo uimit şi, literalmente impresionat, să-mi spună că a făcut o mare greşeală, că nu poate trăi fără mine, că mă iubeşte, în fine... Că ar vrea să ne împăcăm.
Hm, visez cam mult, nu-i aşa ?
-Ia uitaţi ce am eu! strigă brunet făcându-mă să tresăr.
Ieşea ţopăind din bucătărie, ţinând în mâini o sticlă de vin pe care părinţii mei o trimiseseră din Franţa.
M-am ridicat brusc, aproape lovindu-mă de bărbia lui Eric şi m-am răstit la Nate:
-Ai zis că nu mai este! E Fat Bastard Saugvinion Blanc şi ştii foarte bine cât de mult îl ador! Nu-mi spune că îl ascundeai de mine de când cu incidentul acela cu Cheryl şi Amanda! Nate, nu-mi vine să cred – n-ai niciun pic de încredere în sora ta? Chiar atât de slabă de înger îţi par?
Nate încerca să zică ceva în apărarea lui când Eric ni se adresă pe un ton serios şi rece:
-Care incident? Ce-i cu alea două?
Am închis gura imediat. Nu, nu mă puteam da de gol în faţa lui şi să-i spun despre ceea ce se întâmplase în seara aceea; că fusesem atât de aproape să mă întorc la ele şi să mă droghez din nou, că mă îmbatasem şi că aberasem despre sentimentele mele faţă de el, de cât de rău îmi făcea felul în care se purta pe atunci cu mine şi faptul că nu mai făcea partea din viaţa mea.
-Ăh, nu s-a întâmplat nimic. Vorbesc serios, Eric, am spus punând accentul pe nimic şi pe serios vâzându-i uitătura urâtă. Îl scruta cu privirea pe Nate care se ferea de el… Ce însemna asta?
-Heeei, mai stau mult cu sticla asta în mână? a intervenit Kristin înainte ca petrecerea să devină un meci de ping pong cu replici acide şi uitături care mai de care mai urâte în loc de mingi.
-Da, da! Hai s-o desfacem, am zis şi eu prea entuziasmată încercând să schimb subiectul.
Dintr-o săritură mă aflam lângă Kristin, iar ea le-a făcut semn băieţilor să vină. Nate începuse să desfacă sticla, ameninţându-ne serios pe mine şi pe Kristin că dacă vom întrece limita vom fi pedepsite – zău aşa! Cine-şi mai pedepseşte copii în ziua de azi? – dar fiind mai mult atent la strâmbăturile noastre decât la sticlă s-a trezit cu dopul sărindu-i în faţă ceea ce a dus la o ploaie de râsete şi glume şi chiţăieli şi ţipete. Începusem să ne alergăm prin casă, aruncând cu lucruri – care nu ne puteau răni în niciun fel, evident – unii într-alţii. Era o veselie şi o atmosferă caldă, cum nu mai fusese de mult în casa asta. Eram fericiţi – după atâta dramă şi intrigi şi certuri, eram în sfârşit fericiţi!
Până am vărsat eu vinul pe covor şi am spart un pahar. Asta l-a înfuriat cumplit pe Nate fiindcă tocmai îl spălase săptămâna trecută. Cât despre pahar… Ei bine, făcea parte dintr-un set special şi unic de pahare. De fapt, aveau mai mult valoare sentimentală – era setul de pahare pe care el şi iubita lui îl cumpăraseră când s-au mutat împreună.
Atunci, de parcă cineva făcuse o vrajă, îngheţasem cu toţii.
-ROSELYN LORINDA HOPE!
Nările îi fremătau de furie, avea flăcări în ochi şi era atât de încordat că eram absolut sigură că se va umfla ca un balon şi va exploda scoţând un sunet amuzant, întocmai ca în desenele cu Tom şi Jerry.
-Oh Doamne, i-a strigat tot numele! E de rău – păpuşelul e furios, murmură Kristin care încremenise undeva lângă mine.
-Rose, ascunde-te, a strigat Eric din spatele meu, aplecându-se să adune cioburile.
Totuşi, eu nu mă clinteam din loc. Era atât de dubios să-l văd pe Nate în felul ăla de furios şi eram atât de beată încât nu mă puteam abţine şi am început să râd. Un râs atât de sănătos, cu poftă, cu lacrimi şi… nebunesc! De-a dreptul nebunesc.
Iar ei se holbau cu toţii la mine, întrebându-se dacă sunt cumva în toate minţile. Dar nu! Nu eram, nu mai eram de muuult. Totuşi, uşor-uşor, începuseră şi ei să râdă; Eric, zâmbindu-mi dulce la început, apoi izbucnind într-un hohot adorabil, Kristin cu un râs isteric şi în cele din urmă Nate, râzând uşor, pesemne resemnat.
-Îmi pare rău, am zis într-un sfârşit, cu o voce răguşită. Doar că… Nathaniel, eşti atât de hilar! Mă amuzi la culme, cel puţin când te enervezi. Poate pentru că se întâmpla asta atât de rar sau cine ştie! Dar e clar că nu poţi speria pe nimeni cu faţa aia de căţeluş dulce!
Şi am început cu toţii să râdem din nou, trecând peste acest mic şi neînsemnat incident, şi să ne continuăm nebunia. Kristin ne-a mai turnat la toţi câte un pahar de vin, iar Nate a adus tortul pe care îl făcusem împreună – ok, mai mult el, dar eu făcusem cumpărăturile.
Am stins becul şi m-am apropiat de ei. Ne strânsesem toţi într-un cerc în jurul lui Eric. Flăcările lumânărilor ne încălzeau şi era singura sursă de lumină, iar tot ce puteam vedea erau feţele noastre îmbujorate şi împlinite şi zâmbete prosteşti.
-La mulţi ani! La mulţi ani! La mulţi ani! strigau Kristin şi Nate la unison.
El era emoţionat, impresionat şi poate chiar măgulit de gestul nostru. Vedeam asta în ochii lui verzi ce sclipeau încântaţi. Se uita la mine şi-mi zâmbea nostalgic, apoi la mesajul scris cu măiestrie pe tort “La mulţi ani! Te iubim, Eric – Nate, Kristin şi Rose.”şi din nou la mine râzând uşor satisfăcut.
-Pune-ţi o dorinţă şi suflă în lumânări, am zis eu aproape veselă.
Şi-a ridicat brusc privirea spre mine, iar eu am rămas pentru moment nemişcată. Dintr-o dată nu mai era nimeni în jur şi aceeaşi beznă ne încojura acum doar pe noi doi. Îmi auzeam inima bătând cu o viteză de n ori mai mare decât cea normală şi sângele fierbând în interiorul meu. Iar el mă privea atât de intens, zâmbind larg şi provocator, de parcă încerca să-mi arate ceva. Ochii lui atât de verzi şi de clari mă invitau pur şi simplu să văd dincolo de ei, să pătrund în fiinţa lui şi să-i umblu în toate cotloanele, să nu las, practic, niciun loc descoperit şi neatins de mine.
Am scuturat din cap şi am închis ochii fiind sigură că toate astea fuseseră scornite de imaginaţia mea hiperactivă şi din cauza alcoolului. Aveam o părere prea bună despre mine. Prea exageram.
Dar când i-am deschis, aceeaşi beznă şi linişte apăsătoare, aceleaşi bătăi accelerate ale inimii auzindu-se în tot corpul şi poate chiar şi în afara lui, aceeaşi răsuflare grea şi acceaşi ochii verzi ce nu-mi dădeau pace.
A trecut ceva timp de când întreaga fiinţă mi-a fost zguduită astfel ultima dată de o simplă privire.
Şi n-am mai putut rezista, am roşit până-n vârful urechilor şi m-am ascuns după Nate, uitându-mă peste umărul lui la Eric care chicotise uşor. Apoi închise ochii, lăsând un zâmbet nostalgic, aproape trist să i se instaleze pe buze şi după câteva secunde a suflat uşor în lumânări, stigându-le.
Kristin aprinse becul şi începu să aplaude, iar Nate îl lovi uşor peste umăr şi îi ciufulise părul negru. El le zâmbea amândurora şi încerca să spună ceva, dar nu ştiu ce şi cum să mai spună. Toate astea fuseseră prea mult pentru el. Apoi s-a uitat spre mine şi am văzut o sclipire diabolică în ochii lui. Nu am stat să analizez mai mult pentru că în secunda următoare eram acoperită de un strat gros de frişcă.
-Ce-i cu seriozitatea asta? a întrebat abordând o falsă expresie supărată. E ziua mea – nu te mai bucuri pentru mine?!
-Ah da, vrei să mă bucur?! am strigat şi m-am năpustit asupra tortului, luând ce mai rămăsese din frişcă. Poftim!
Dar pentru că se ferise şi se ascunsese în spatele verişoarei sale, o nimerisem pe Kristin, care şi ea la rândul ei încercase să mi-o plătească, de data asta cu ciocolată, dar îl nimerise pe Nate care se băgase în faţa mea, ca un erou, încercând să mă protejeze. Şi Nate s-a prefăcut că moare, fiind năucit de “glontele femeii interlope” şi blestemând momentul în care refuzase să-şi facă asigurare de viaţă pentru că i se păruse prea devreme.
-Eh, Dumnezeu să-l odihnească! a zis Kristin ridicând din umeri. Şi asta ca să aive parte de băutură şi pe lumea ailaltă, a continuat vărsând puţin vin din paharul ei în capul lui Nate.

Era trecut de două noaptea când petrecerea s-a încheiat în sfârşit şi nu se mai auzea nimic în apartament decât televizorul care era dat foarte încet. Eu eram întinsă pe jos, uitându-mă pe tavan, încercând să număr punctele negre. Dar la naiba! Nu reuşeam s-o fac cât timp ele se mişcau ca într-un carusel care a luat-o razna şi nu se mai poate opri. Aşă că loveam cu pumnul în masa de lângă mine, fredonând cântece de Crăciun, ca Feliz Navidad şi Jingle Bells etc.
Pe Kristin o ştiam pe undeva prin baie, vărsând, fiindcă ea chiar exagerase cu băutura şi amestecase berea, cu vodka şi vinul – copila era o cauză pierdută, clar! – spre deosebire de mine care mă îmbătasem doar cu vin. Dar mă îmbătasem! Pentru a doua oară de când mă lăsasem de droguri – după cum zbiera Nate, cu ochii scoşi din orbite.
Că tot vorbeam de Nate, el era atât de supărat şi de dezamăgit de mine că nu mai avea răbdare până mâine – sau să zic azi? – şi se apucase de pe acum să strângă ce se putea. Dacă nu cumva era cu Kristin în baie, încercând s-o culeagă de pe jos.
Singurul pe care nu-l vedeam şi despre care nu ştiam nimic era Eric.
Încă mă mai gândeam la momentul în care îi spusesem să-şi pună o dorinţă şi la felul în care mă privise atunci. Mă frământa asta şi nu ştiam ce însemna. Sau poate eram atât de bătută în cap că nu realizam nişte mici subtilităţi – erau şanse reale să fie şi asta.
Trebuie să aflu, mi-am zis ridicându-mă uşor în capul oaselor, şi pot afla asta doar vorbind cu el.
Hm! E ciudat cum consumul de alcool în general îţi dă atât de mult curaj.
-Hei, am auzit când mi-am rezemat spatele de canapea şi am tresărit.
Eric se uita de sus la mine, cu un pahar de apă în mână şi o pastilă în cealaltă. S-a lăsat pe vine şi mi le-a înmânat cu blândeţe.
-Eşti bine?
Am dat din cap, mi-am aruncat pastila în gură şi am luat o înghiţitură mare de apă. El s-a aşezat lângă mine, mângâindu-mă pe cap şi oftănd, plângându-se de verişoara lui. Am trântit paharul de apă pe masă şi mi-am întors privirea spre el hotărâtă.
-Rose, e totul în regulă? m-a întrebat ridicând din sprânceană văzând că mă tot holbam la el.
Aveam de gând să-i spun mai mult decât o simplă întrebare. Da, aveam de gând să-i spun ce simt eu de fapt pentru el. Ce am simţit din totdeauna şi cât de rău mi-a făcut faptul că dispăruse pentru o perioadă din viaţa mea şi când a revenit era împotriva mea. În fine, toate acestea şi că… Îl iubeam cum n-am mai iubit pe nimeni altcineva. O iubire aproape obsesivă, dar care ar fi putut schimba atât de multe lucruri. În bine sau în rău – nu-mi păsa! Acum că eram beată, eram mai iresponsabilă şi mai inconştientă decât oricând. Nu mai aveam limite şi îmi plăcea adrenalina, chestiile extreme, pericolul.
-E ceva ce vreau să-ţi spun! E ceva grav, foarte grav, atât de grav că ar putea strica, literalmente, totul sau ar putea să ne facă fericiţi pe toţi! Pe noi doi, pe Nate… pe Kristin mai puţin, dar – oricum, ne-ar face fericiţi. Am simţit că trebuie s-o spun. După atâta timp în care am ţinut asta ascuns şi mi-a cauzat atâta rău, căci în mare parte am dus viaţa asta pe care am dus-o numai pentru că am ţinut morţiş să neg toate astea, trebuie să-ţi spun! Şi azi… Azi chiar nu-mi pasă de consecinţe!
-Te ascult, a spus el mai mult incitat decât şocat sau orice altă reacţie la care m-aş fi aşteptat eu.
Am tăcut pentru câteva secunde, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar am decis să mă las purtată de val, acum cât conştiinţa-mi era praf din cauza alcoolului şi nu îmi putea dicta nimic. Ascultam doar inima şi nici pe aia prea mult ca să nu par siropoasă.
Mâinile mele le-au cuprins cu o stângăcie evidentă pe ale lui care erau atât de fierbinţi că m-am speriat - ştiam că era răcit; oare avea temperatură? – şi m-am apropiat de el. Feţele noastre se aflau la o distanţă considerabilă, iar asta mă îngrijora şi mă înnebunea totodată fiindcă nu ştiam ce pot face în acel moment, dar ştiam că orice ar fi, avea să-mi placă.
-Ei bine, Eric, am început să-i zic încercând să rămân calmă, deşi era mi-era imposbil din toate punctele de vedere. Îmi simţeam obrajii arzând şi tremuram toată de emoţie şi oarecum şi de nerăbdare. Încă de când mi te-ai confesat în clasa a şaptea, sau poate chiar mai de mult, am continuat vorbind tot mai încet, încă de pe atunci şi în tot acest timp eu…
Am înghiţit în sec. Nu realizasem când mă apropiasem atât de mult de el; gurile noastre mai aveau puţin şi se lipeau. N-am intrat în panică şi m-am uitat în ochii lui ce erau cuprinşi de o uimire ciudată, caldă, blândă şi oarecum satisfăcută şi am simţit că eram parcă mai serioasă şi mai sigură ca oricând. Acum, acum – da !
Cele două cuvinte ce exprimau sentimentul ăla care-mi umplea inima de voie bună şi speranţă îmi stăteau, practic, pe buze. Dar mai voiam să mai fac ceva...
-În tot acest timp..., am repetat eu, trăgând de timp, apropiindu-mă şi mai tare de el, cu gândul să-l sărut. Eu te-am...
-Ce tot faci acolo, vere? a zbierat Kristin, năruindu-mi acel moment magic şi am simţit ura faţă de ea restabilindu-se înăuntrul meu până-n măduva oaselor.
Doamne, o uram atât de mult! Nu o puteam suporta! Îmi venea să o omor, acum, pe loc! De ce? DE CE stricase ea totul? Nu putea să apară mai târziu – oricând! Sau... nu putea să intre ea odată în comă alcoolică şi să mă lase naibii în pace?!
Eram conştientă de cât de grave şi răutăcioase erau cele ce gândeam, dar... Nu aveam conştiinţă în acel moment. Şi oricum eram o egoistă nesuferită şi o persoană fără inimă, cu un orgoliu mizerabil.
Am scrâşnit din dinţi şi m-am ridicat furioasă, lovind cu piciorul în masă şi am alergat spre camera mea, ciocnindu-mă în treacăt de Nate. Am închis uşa cu cheia şi am rămas acolo în întuneric fără să fac o mişcare.
-Rose, Roselyn! strigă fratele meu bătând în uşă.
-Lasă-mă pe mine, l-am auzit pe Eric vorbind calm şi liniştit.
-Nu cred că poţi să faci ceva în privinţa asta. Când e furioasă nu o pot calma sub nicio formă – cu cât o presez mai mult, cu atât face mai urât. Şi devine înfricoşătoare...!
-Asta e şi ideea, a zis Eric şi mi-am dat seama după vocea sa că zâmbea, nu voi face nimic. Voi sta pur şi simplu aici, aşteptând...
Îmi vine să o omor pe Kristin...alcoolistă fără suflet :dead: cum să le întrerupă momentul,Nate trebuia să o ţină mai mult în baie...Doamne,câte adevăruri poate spune omul la băutură :sry: ai putea crede că este bine să fi mereu beat ...daaaa,oricum sunt slabe şanse ca Eric să o fi crezut (era în state de ebrietate săraca) :?: şi totuşi pot garanta ce dorinţă şi-a pus când o privea aşa intens pe Rose :ang: totul începe să devină din ce în ce mai interesant,
Despre Kristin...e un dezastru ambulant,nu are leac...măcar acum ştim că bea orice mai puţin apă :smart: Aştept cu nerăbdare capitolul următor :bv:
Îmi place felul în care ai continuat. Îmi pierdusem speranţele după ideea cu petrecerea. Mă omoară fanii sau nu, mie îmi convine că a oprit-o Kristin. Defapt, eram sigură că o va opri Kristin. Pentru că, dezvăluindu-i dragostea pe care i-o poartă, sfârşitul prozei se apropie şi mie chiar îmi place. Adică, mă simt bine când o citesc. E cam primul roman pe care îl urmăresc(de pe net vorbind). Sincer, abia aştept să văd ce se va întâmpla mai departe. Eric m-a lăsat cu gura căscată cu ultima sa frază. Sunteţi foarte talentate, aştept următorul capitol.
oo doamne! va iubesc, daca v-as avea acum in fata, v-am pune pe scaun si v-as obliga sa scrieti un nou capitol! :grr:
:)) nu va speriati, nu sunt asa rea, nu vas strangula cu franghia:))
Deci.. sunt prinsa intre doua pareri, una ar fi ca.. o cam urasc pe Kristin ca i-a intrerupt pe eroii mei :)) si a doua ar fii ca.. am iertat-o pentru ca daca nu ar fi intervenit ar fi devenit prea.. normal momentul, deci.. sa vedem urmatorul capitol si sa speram ca va fi postat rapid.
Luati-va de mana cu mine si hai sa ne rugam pentru un nou capitol:=) :))
Capitolul 30

M-am gândit de multe ori cum va fi momentul când mă voi împăca cu adevărat cu Rose, când voi renunţa la sentimentele mele profunde pentru ea – realizând, într-un final, că nu îmi împărtăşeşte acelaşi sentiment de dragoste. Da, de multe ori m-am întrebat, voi reuşi să trec peste aşa ceva? Să nu trebuiască să mai visez la o iubire care, pur şi simplu, nu există… Şi totuşi, am refuzat ca, în imaginaţia mea, lucrurile să ia o altă întorsătură.
Poate că m-am minţit în tot acest timp, poate că nu am realizat niciodată ce am în faţa ochilor. Poate am fost pesimist, văzând doar părţile negative. Dar cum îţi poţi controla sentimentele, lacrimile, zâmbetele, bătăile inimii accelerate sau scăzute?
Adevărul este că… Nu le poţi controla, şi oricât te-ai gândi la ceva, niciodată nu vei da de soluţia corectă. Cea adevărată. Ea vine pur şi simplu, când te aştepţi mai puţin.

Mai poţi spune atunci „te iubesc” fără remuşcări, fără să te uiţi înapoi, fără a te întreba de ce acum? Oare?
*

Nu dorisem să îmi celebrez, neapărat, ziua de naştere. Era ceva peste care puteam trece fără prea multă agitaţie. Eram, oricum, o persoană destul de liniştită şi nu aveam nevoie de prea mult zgomot în viaţa mea. De aceea, surpriza pe care mi-au făcut-o prietenii mei, a valorat prea mult pentru mine, a ajuns la cel mai înalt nivel emoţional. Şi am fost fericit pentru această zi, era indubitabil una dintre cele mai frumoase din ultima vreme.
Lucrurile păreau să îmi zâmbească şi mie, într-un final. Rose se despărţise de Victor, eu puteam fi în preajma ei atât de mult cât îmi doream, căci ne împăcaserăm, eram prieteni şi puteam să sper că… Într-o zi, îşi va da seama că eu am fost mereu alături de ea. Ceea ce este puţin egoist din partea mea; dar astăzi era ziua mea, îmi permiteam să simt orice doream. De fapt, exageram… tot ceea ce voiam era să o văd fericită, chiar dacă acest lucru mă durea. Însă, în ultima vreme, nu procedasem în concordanţă cu acest fapt, nu? Când îi sunase telefonul lui Roselyn, profitasem de ocazie şi spusesem exact ce simţisem, i-o trântisem în nas lui Victor şi nu îmi părea rău pentru asta.
În primul rând, el nu fusese alături de ea atunci când avusese nevoie. Cum pot fi eu sigur că o iubeşte? Nu, sunt un nemernic. Îmi doresc să nu o iubească pe atât de mult pe cât o fac eu, pentru că simplul gând că pot împărţi cu cineva această dragoste, mă înnebuneşte. Şi realizez, cu stupefiere, că singura mea slăbiciune este Rose. Nu am observat acest lucru până acum? Nu îmi amintesc, dar o îndrăgesc atât de tare încât viaţa fără ea, acum că am recăpătat-o de partea mea, mi se pare goală, fără sens, fără logică, de parcă nu aş putea trăi.
Ceea ce este o uşoară exagerare… Dar nu îmi puteam reprima sentimentele. Mai mult decât atât, nu voiam să o fac!
Momentul în care îmi pusesem o dorinţă nu fusese jucat, nu – în nici un moment nu fusesem nesincer cu ea sau cu mine, sau cu cei din jurul meu. Acţionasem din impulsivitate, din ceea ce simţeam, nu am nici cea mai mică idee. Astăzi eram atât de aerian şi parcă nu aveam picioarele pe pământ, iubeam la intensitate maximă şi pentru prima dată mă bucuram de atenţia ce-mi era acordată. Pentru că era şi ea acolo.
Aşa că am privit-o. Am privit-o cu unul dintre cele mai stupide gânduri pe care le avusesem vreodată, transmiţându-i din privirea mea Vreau să ajung la tine. Ceea ce este insignificant, dar îmi dorisem să ne împăcăm, să fim la fel ca înainte. Mai mult de atât, dorinţa pe care o rostisem, Îmi doresc ca Roselyn să mă iubească. Îmi dorisem să fim împreună, să simtă aceleaşi lucruri pe care le simţeam şi eu pentru ea. Aşa că ochii mei i-au întâlnit pe ai ei şi am zâmbit onest, gândindu-mă că ea nu are nici cea mai mică idee de ce îmi trece prin cap, că nu îmi poate înţelege privirea – deşi, cât mi-aş fi dorit să o facă!
Atât de mult ţineam la ea… ceea ce nu ştiu dacă are vreo logică, dar am stins lumânările în speranţa că, deşi dorinţa mea nu se va îndeplini, Rose va fi întotdeauna lângă mine. Nu mă gândisem dacă aş suferi să o văd cu un alt băiat, sau dacă aş fi distrus psihic dacă m-ar mai refuza vreodată. Îmi trecuse prin minte doar gândul că… dacă ar fi să o pierd, nu aş mai ştii cum să trăiesc.
Dusesem toate aceste lucruri la extreme; pe mine însumi mă dusesem la extreme şi nu mă mai puteam întoarce. Eram irevocabil înnebunit după ea. Şi acesta era adevărul definitiv şi pentru totdeauna. Nu mai exista cale de întoarcere; inima mea pur şi simplu nu mai putea bate fără zâmbetul, privirile ei, existenţa sa…

Am zâmbit convingător, deşi nu ştiu de unde îmi luasem atât de multă încredere în mine. Am realizat, surprins, că o avusesem întotdeauna. Că eram arogant şi îngâmfat, şi totuşi, nu mi se părea că ar trebui să schimb ceva la mine. Nate nu o putea convinge pe surioara lui să iasă de acolo, nu avea nici cea mai mică şansă.
Dar eu? Poate că nu. Dar nu încercam să o oblig la nimic. Poate că aceasta fusese prima greşeală pe care o făcusem atunci când îi mărturisisem ceea ce simţeam pentru ea. Tonul îmi fusese prea convingător, deşi dulce – îmi amintesc prea bine, şi eram sigur, sigur, sigur că nu mă va refuza; simţeam că şi ea mă îndrăgeşte la fel de mult cum o făceam şi eu. Dar am clacat.
Aceasta însemna că trebuia să dau la o parte toată această încredere în sine? Cu fermitate, am refuzat.
- Asta e şi ideea, am zis păstrându-mi zâmbetul, nu voi face nimic. Voi sta pur şi simplu aici, aşteptând…
Şi m-am aşezat lângă uşă, lipindu-mi spatele de ea şi lăsându-mi, uşor, capul pe spate. Nate m-a privit nedumerit, parcă neînţelegând ceea ce făceam. Pentru o secundă, am crezut că se va aşeza lângă mine, apoi – cu o sclipire ciudată în ochii lui, a dispărut. Şi el şi Kristin, au plecat din apartament. Kristin mormăia ceva; se îmbătase, dar nu voiam să mă îngrijorez acum pentru ea; Nate urma să aibă grijă de ea foarte bine, nu aveam nici cea mai mică îndoială.
Plus că inima mea ducea o luptă foarte grea în această clipă. Bătea atât de tare încât aveam impresia că era împotriva fiinţei mele, vrând să-mi spargă pieptul în miliarde de bucăţi. Am respirat adânc, luând parcă energie pentru a putea… aştepta în continuare, fără să spun nimic.
Aş fi vrut să îi spun ceva, şi nu mă puteam abţine prea tare. Dar nu voiam să vorbim astfel, cu o uşă între noi, o barieră, fără a ne privi în ochi.
Mă tot întrebam ce voise să spună cu acele cuvinte, cu explicaţiile ei, tocmai atunci când Kristin ne întrerupsese. Dar am refuzat să desluşesc acest puzzle. Îmi era teamă să nu ajung la concluzii greşite. Şi aşa aveam un zâmbet permanent pe chip şi nu voia să dispară, nu prea curând.
- Te comporţi ca un copil, Roselyn. Iar fugi de responsabilităţi? Crezi că asta e o soluţie prea bună? Să te ascunzi de toată lumea, de mine?
Am tăcut, însă nu a venit nici un răspuns din partea ei. Pentru o secundă, m-am întrebat dacă aude ceea ce zic, dar am auzit un mormăit, deşi fără a înţelege ce zicea şi am priceput că auzea foarte bine ce vorbeam.
Am oftat.
- Kristin şi Nate au plecat. Suntem doar noi doi aici. Dar nu o să vorbesc aşa cu tine; nu până nu înţelegi că nu există bariere între noi, că nu ar trebui să te fereşti, că ar trebui să îmi spui ce simţi. Dar, uitându-te în ochii mei. Pentru că… Roselyn, eu am încredere în tine. Şi orice s-ar întâmpla, niciodată nu te-aş părăsi.
Mi-e imposibil să spun cum a sunat tonul meu. Am încercat să nu par îngâmfat, dar aveam o încredere pe care nu o puteam reprima. Şi o plăceam atât de mult pe fiinţa aceasta încât nu mă puteam abţine să nu îi spun acele cuvinte, să îi reamintesc că eu voi fi mereu acolo pentru ea, voi fi lângă ea orice s-ar întâmpla şi e de-ajuns un cuvânt, şi aş face orice pentru ea şi siguranţa ei. Chiar dacă acest lucru ar însemna să mă rănesc singur.
Da, acum realizam, în timp ce stăteam lipit de uşa aceasta, aşteptând ca frumoasa roşcată să iasă din dormitor, acum îmi dădusem seama cât de mult o iubeam, aş fi putut face orice, orice pentru aceasta şi nu mi-ar fi părut rău. Se părea că până şi suferinţa era o cale bună pentru mine, atâta vreme cât puteam fi alături de ea, o puteam sprijini şi aş fi putut fi umărul pe care plânge, mâna pe care o ţine când e fericită, zâmbetul care o face fericită…
Brusc, s-a auzit un zgomot. Cheia s-a răsucit şi uşa s-a deschis, atât de repede încât nici nu avusesem timp să îmi duc gândul la capăt. Nici să mă ridic, stăteam încă acolo, fără a apuca să mă întorc.
La fel de bruscă a fost şi mişcarea ce a urmat, ce m-a făcut să tresar. Braţele ei s-au înfăşurat în jurul spatelui meu, ţinându-mă strâns, parcă refuzând să îmi dea drumul. Era o linişte mormântală în apartament şi nici unul nu se încumeta să o spargă. Am simţit nişte lacrimi reci căzându-mi pe umeri şi am ştiut că plânge. Am ştiut că pot face ceva în legătură cu acest lucru şi mi-am promis, mi-am promis solemn să fiu mereu alături de ea, orice ar însemna acest lucru.
M-am ridicat uşor, având grijă să o îmbrăţişez rapid, să îi ascund faţa la pieptul meu, să îi mângâi părul şi să o trag cât mai aproape posibil de mine. Şi ea nu se împotrivea. Şi-a încolăcit mâinile în jurul meu şi îmbrăţişarea părea perfectă. Iar inima mea mai avea puţin şi sărea din piept.
- În tot acest timp, Eric, nu înţelegi… Eu… Eu chiar te… Eu chiar te iubesc! tonul ei a părut hotărât, dureros şi definitiv, de parcă se luptase cu sine o mulţime de vreme înainte să rostească aceste cuvinte. Era un ton pe atât de învingător, pe atât de dureros şi eu am simţit asta până în străfundul sufletului meu.
Cuvintele ei ajunseseră la mine şi emoţiile aduse de acestea erau pe măsură. Încremenisem, pur şi simplu, fără a înţelege cu adevărat ceea ce îmi spunea. Ascultasem şi eram sigură de însemnătatea cuvintelor sale, dar refuzam să cred că erau adevărate. Pentru că… Era prea de-odată. În pripă. De parcă până acum fusesem amândoi orbi şi dintr-odată, o rază de soare ne readuce vederea. Dar de unde ştim noi că aceea este o rază de soare, dacă nu am văzut-o niciodată până acum?
Totuşi, nu i-am dat drumul şi ea a continuat să plângă. Câteva minute bune, nu am făcut altceva decât să stăm acolo, în pragul uşii, îmbrăţişaţi şi ascultându-ne respiraţiile greoaie, eu ştergându-i ultimele lacrimi de pe obraji şi aceasta neavând o expresie anume. Părând un copil prin la ananghie care nu ştia ce să mai zică, nu mai ştia cum să reacţioneze.
I-am prins mâinile într-ale mele şi am privit-o în ochi; aceasta nu s-a ferit, parcă înfruntându-mă – într-un mod blând, duios şi plin de… de… Era dragoste? Compasiune? Înţelegere?
Am tras aer adânc în piept. Nu băusem alcool, însă ea da. Poate era sub influenţa vinului, dar înţelegeam şi eu că pricepea ceea ce spunea; era conştientă de vorbele ei, deşi poate doar acum prinsese curaj să le rostească. Eu eram mult mai lucid decât aceasta şi simţeam fiecare bătaie în cutia toracică, făcându-mă să tremur, aproape.
Am adoptat o expresie înţelegătoare, dar nu mai mult de atât, păstrând un ton rece.
- Nu e corect ceea ce îmi faci, Rose. Sunt de acord cu orice îmi zici tu; te iubesc atât de mult încât aş ucide pentru tine. Ce naiba, acesta sună ca şi un paradox. Dar nu este, eu aş face orice pentru tine şi nu ar trebui să primesc nimic în schimb, decât să fi alături de mine; ca prietenă, ca orice. Nu ţi-am cerut şi nu o să îţi cer nimic niciodată. Dar… Te rog, măcar acum, nu te juca cu mine. Nu îmi spune că mă iubeşti pe tonul acesta atât de adorabil şi irezistibil, pentru că nu mă voi putea controla. Te voi îmbrăţişa şi săruta şi nu îţi voi mai da drumul niciodată; şi vei regreta mai târziu, nu? O vei face, când Victor va veni la tine să vă împăcaţi şi eu voi fi pus pe al doilea plan, încă odată…
- Nu! a strigat atât de tare încât m-a făcut să tresar, s-a uitat în ochii mei, fără a-şi feri privirea, obligându-mă să fac acelaşi lucru. Nu e adevărat, Eric! Eu… Încă de când mi te-ai confesat, în clasa a şaptea, eu te-am iubit… Nu ca pe un prieten. Şi ca pe un prieten. Dar mai mult de atât! – câteva lacrimi i s-au rostogolit pe obraji dar a refuzat să le lasă să curgă aşa că şi le-a şters repede cu mâinile – doar când te-am pierdut am înţeles cât de mult ţineam la tine şi te voiam în preajma mea, nu doar ca pe un amic… Victor este… A fost… O să recunosc – a oftat, făcând câţiva paşi în spate – îl iubesc şi pe el. Într-un mod ciudat, vă iubesc pe amândoi. Dar pentru el… simt altceva; m-am obişnuit cu el, mi-am impus să simt aceste lucruri tocmai pentru că mă trata atât de frumos şi ţinea atât de mult la mine. Mi-am impus, înţelegi? Dar … cu tine, nu pot! Nu pot să impun nimic, pur şi simplu… simt.
A vorbit atât de repede, gesticulând, şi fără a se interesa de ceea ce făcea, părea să spună toate aceste cuvinte din suflet iar eu eram ţintuit locului, fără vreo forţă anume, nefiind capabil să mă mişc, pricepând cuvintele ei şi fiind trist, fericit, zbuciumat. Mă încercau tot felul de simţăminte şi mi-era teamă să spun ceva, orice!
Însă, apoi a tăcut, încheind grav, lăsând capul în jos şi adăugând pe un ton scăzut; atât de adorabil încât de abia mă puteam abţine.
- Ştiu că o să crezi că e a doua variantă, planul B, acum că nu mai sunt cu Victor. Dar nu e aşa… Trebuia să îţi zic asta, nu vreau să te mai mint. Nu e corect faţă de tine. Azi, când ţi-ai pus dorinţa aia… Am sperat, într-un mod prostesc că… că…
Şi nu a mai putut continua, pur şi simplu nu mai avea cuvinte şi lacrimile începuseră iar să i se scurgă pe obraji, ea încerca să le ascundă iar eu … Eu am îmbrăţişat-o, fără a mă mai gândi prea mult la consecinţe. Chiar dacă eram doar un înlocuitor al lui Victor, în momentul acesta nu mă deranja. Tot ceea ce voiam era să fiu alături de ea; orice s-ar fi întâmplat, orice, orice, orice…
- Te iubesc, prostuţo. Mai mult decât orice pe lumea asta. Nu mă interesează dacă o să realizezi că îl doreşti mai mult pe Victor pentru tine; sunt dispus să renunţ oricând, în schimbul câtorva momente atât de fericite. Ştiu că ceea ce simţi pentru mine e adevărat, nu poţi minţi atât de bine.
Nu cred că aveau vreun sens cuvintele rostite de mine. Dar nici nu mă interesa. M-am apropiat de ea, am apucat-o de bărbie şi am privit-o pentru câteva secunde îndelungate. Zâmbea, un surâs ciudat, pe care nu îl mai văzusem până acum dar parcă emana fericire. Şi buzele noastre s-au lipit uşor, într-un gest aproape inconştient, sărutându-ne parcă pentru prima dată, prima dată cu adevărat, fiind în sfârşit conştient că şi ea mă iubea; poate nu la fel de mult, cu aceeaşi intensitate şi însemnătate… Poate că mâine mă voi trezi şi voi conştientiza că a fost doar un vis, poate. Dar nu mă deranjează. Nu vreau să mă ciupesc acum şi să realizez că a fost doar un vis frumos, vreau să trăiesc acest moment mai mult decât orice.
Pentru că în această clipă, nu am nici un regret.
O.Ma.Ga!
Am ramas perplexa.
Dupa atata timp in care am asteptat, am indurat si mai presus de toate, nu mi-am pierdut speranta, a aparut si urmatorul capitol.:))
A fost intradevar minunat. Fic-ul vostru este pur si simplu perfect. Citind fiecare paragraf aveam aceleasi emotii precum Eric.Fic-ul vostru este(o repetitie, dar cui ii pasa?) preferatul meu, precum si al multor alti oameni.
Pana acum am stat cu nasul aproape lipit de ecran.:))
Avand in vedere ca mi-am exprimat admiratia fata de voi, in incheiere vreau sa adaug ca le multumesc domnilor/doamnelor invatatoare ca v-au invatat sa scrieti:))
Pa Paaa.
Am aşteptat atât de mult acest capitol, dar se pare că a meritat foarte, foarte mult. Pur şi simplu e genial.
Mi-a plăcut primul paragraf, cel până la steluţă. E atât de profund şi interesant, e genial. Îl ador. Am fost captivat de tot capitolul şi l-am citit atât e rapid şi eram foarte curios să văd ce se va întâmpla între Eric şi Rose. Pur şi simplu, nu îmi putea distrage atenţia nimic. Când Rose i-a spus lui Eric că-l iubeşte, mi-a plăcut la nebunie. De asemenea, a fost frumos şi faptul că Eric s-a întrebat dacă nu cumva este planul de rezervă. A dat întregii poveşti un ceva mai interesant şi ne-am dat seama toţi că el nu este credul şi că este foarte deştept. Îmi place comportamentul lui Rose şi felul ei de a fi, dar şi Eric este foarte tare.
Greşeli de tastare şi exprimare nu există. Capitolul este pur şi simplu perfect din toate punctele de vedere.
Aştept următorul capitol şi poate îl aduceţi puţintel mai devreme : - ".
Succes !
Hello again.
Nici nu ştiu cum să îţi mulţumesc pentru că ai pus nextul pe care pot spune că l-am aşteptat cu mare nerăbdare şi acum că a venit nu pot decât să mă bucur. Când am început să citesc acest capitol nici nu am mai respirat, eram atât de concentrată încât l-am citit într-o clipă.
Pot spune că primul paragraf a fost de-a dreptul genial, dar şi restul capitolului a fost o încântare. Ai descris atât de frumos, încât m-am simţit de parcă aş fi fost acolo, am fost captivată de la prima propoziţie până la ultima.
Am văzut o singură greşeală, dar nu e gravă, probabil din neatenţie şi anume ,, Ascultasem şi eram sigură de însemnătatea...'' cred că ai vrut să scrii ,, sigur'' ( iar dacă greşesc îmi cer scuze).
Apropo jos pălăria pentru acest capitol dragă Teh şi jos pălăria pentru acest fic, care este şi o spun fără nici o reţinere printre cele mai bune şi cele mai frumoase pe care le-am citit.
Cam atât hugs and kiss. Moxxy terminat.
God, Teh, you're awesome. :3

Cam era de aşteptat să se confeseze după ce a ajuns atât de departe romanul. Mă întreb doar ce se va întâmpla în continuare. Şi dacă vor ajunge să se certe pentru că Eric i-a ascuns lui Rose când a sunat-o Victor. Îmi place felul în care narezi, trei sferturi de capitol erau doar sentimentele lor, devine puţin fustrant, însă ştii să te exprimi. M-a bufnit puţin râsul când i-am citit dorinţa lui Eric şi reacţia lui Rose la întreruperea lui Kristin. În rest, totul pare ok. Aştept continuarea.
In sfarsit Rose isi arata adevaratele sentimente pe care le are fata de Eric (se pare ca pana la urma e bun si alccolul la ceva ;)) ) Ma bucur ca Nate si Kristin i-au lasat singuri :-" (apropo de Nate...el e personajul meu favorit :x si nu stiu daca ti-am mai spus...sufar pierderi de memorie de la varsta asta :( )a fost un moment magic,trebuie sa am grija ce-mi doresc de ziua mea ca poate se adevereste. :( poate veti scrie si un capitol din perspectiva lui Nate...chiar as vrea sa stiu ce crede el despre relatia celor doi :-?.Asaaaa...si nu va grabiti cu next-ul pentru ca la fel de repede se apropie si sfarsitul,si eu nu vreau sa-l vad prea curand :-".Un capitol superb (ca de fiecare data) tineti-o tot asa...faceti o echipa grozava impreuna :)