AnimeZupCăutare

Iubire la suprapreţ

123…5›
[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.
Asaaa.
Cum ma da talentu' afara din casa mi-am zis sa-l potolesc nitel si sa ma apuc de un proiect nou, in colaborare cu mult prea solicitata Teh [geamanoou :))]. Sincer, chiar mi-e mila de ea. Bun. Despre ce e vorba? Hm, tre' sa ma laud si sa zic ca ideea imi apartine mie si numai mie [narcisism, daaa ;;)] . Totusi, Teh merita apreciata fiindca e singura care a reusit sa-mi inteleaga viziunea. Stiu, suna... patetic. Dar ea a fost singura care s-a potrivit cerintelor mele. Sunt perfectionista. Da, chiar sunt. Parca ziceam despre ce e vorba. Deci, bineinteles, un fic despre luv stuff si alea alea cu adolescenti indragostiti si toate alea, dar care, sper eu, sa fie cel putin cu ceva in plus fata de celelalte. De ce spun asta? Pentru ca e ideea mea, biensur. :)) Glumeam. O sa vedeti voi de ce consider ca avem un subiect mai complex fata de celelalte ficuri de genu' :>.
Bun, atat am avut de spus. Sper sa va placa. Orice comentariu/critica e binevenit/a atata timp cat este bine argumentat/a si nu ne ataca in mod direct sau indirect [asta imi aminteste de ora de romana :))]. Apreciem oricum ca va benoclati p'aci :D. Ma rog. Puteti sa cititi acum. Lectura placuta!

Iubire la suprapreţ



Prolog.

El e cu ea, iar eu sunt cu celălalt. Nu pot face nimic pentru a elimina distanţa dintre noi; nici măcar nu îndrăzneam vreodată să visez la această clipă. Şi totuşi, mi-am făcut-o cu mâna mea. Nu trebuia să reneg dragostea pentru el atunci şi poate că nu mai eram ce suntem acum.

Chiar credeam în ce i-am spus atunci. Că ceea ce simţeam pentru el era doar dragoste frăţească. Iar acum, când amândoi suntem fericiţi cu jumătăţile noastre, mi-am dat seama ce prostie am scos pe gură. Acum doar se joacă cu mine, exact cum am făcut eu cu el…

Cred că răspunsul la unele intrebări care-mi străbat mintea stau în privirea lui şi în tot ce-mi spune ea acum. El a fost capabil să iubească. Eu nu am înţeles sentimentul din mine. El a putut să iubeasca cu atâta dăruire, iar eu i-am oferit în schimb numai decepţii. El a putut să trăiască fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima, iar eu realizam doar în ultima clipă că nu am trăit nici pe jumătate din cât aş fi putut. Dar abia acum realizez cât de importante erau aceste lucruri. Dacă-mi mai dă încă o şansa, o să-i arăt cine sunt cu adevărat.

Capitolul Unu


Respiraţia-mi întretăiată se auzea ca un ecou între acei patru pereţi. Avusesem, iar, un coşmar. Acelaşi coşmar care mă bântuia de câteva săptămâni. Pijamaua îmi era udă şi şifonată. Simţeam cum picăturile de transpiraţie îmi conturau faţa ovală. Eram bântuită de el, de imaginea lui, iar asta nu era deloc bine. Sau poate era?
Mi-am îndreptat ochii către fereastră; vremea era prea frumoasă pentru dispoziţia mea. Apoi privirea mi-a coborât asupra ceasului de pe biroul din dreptul ferestrei; era 7:59, iar eu deobicei mă trezeam cu o jumătate de oră mai de vreme pentru a avea timp destul să mă pregătesc de şcoală. Am închis ochii şi am respirat adânc. De nervi, de teamă, de panică, nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să tip. Să tip din toţi rărunchii, să mă audă toată lumea şi poate chiar el. Şi am ţipat.
-Rossie! Eşti bine, scumpo?
Fratele meu a intrat vijelios pe uşă şi s-a trântit lângă mine în pat. M-a îmbrăţişat şi mi-a sărutat fruntea. Fără să-mi dau seama, lacrimile au început să continue drumul parcurs de picăturile de sudoare. Nu prea plângeam deobicei. Consideram asta ca fiind o slăbiciune sau singura opţiune pe care o aveau laşii în mod normal. Recunosc totuşi că mă foloseam de această opţiune ca să atrag câteodată atenţia asupra mea. Sunt prea vanitoasă ca să nu profit de asta. Iar pentru că în acel moment mă simţeam patetică şi eram dezgustată de mine fiindcă plângeam, pot fi considerată şi orgolioasă. Sunt şi egoistă, în fond, sunt leoaică pură; leu cu ascendent în leu. Iar leii sunt cei care vor să iasă din toate tiparele, să fie unici şi speciali. Asta eram eu şi fiindcă mi-am dorit cu mult timp în urmă să fiu unică, am ajuns în situaţia de acum. Între ciocan şi nicovală, cu tot felul de remuşcări şi păreri de rău, regretând toate alegerile pe care le-am luat în trecut şi bântuită de imaginea lui.
Nate m-a strâns mult mai tare la pieptul lui încercând să mă liniştească cu vorbele sale dulci şi pline de încredere. Mai mult mă amăgea. Şi defapt mă şi plictisea. Nu ştiu de câte ori i-am spus să schimbe placa. Mereu îmi spunea aceleaşi lucruri. Le-am memorat ca pe o rugăciune! Uneori chiar mă întreb dacă nu cumva le ia dintr-o carte despre copii şi părinţi, fiindcă, practic, de când aveam paisprezece ani, adică de vreo trei ani de când părinţii mei au plecat cu afaceri în lume, el m-a crescut şi mi-a fost şi mamă şi tată. Pentru asta îl iubeam enorm. Şi pentru mai multe, desigur. Nu ştiu ce m-aş face fără el.
-Iarăşi visul acela? mă întrebă ridicând din sprânceană. Am afirmat clătinând din cap.
El continuă amuzat, spre surprinderea mea, de parcă aş fi unul din acele personaje din telenovele de care râdeam amândoi:
-Prostuţo, chiar nu te înţeleg. Când o să începi să te gândeşti mai bine înainte de a lua o hotărâre?
-Nu ai vrea să taci? am spus printre dinţi. Ştii, îmi merge foarte prost în ultimul timp şi sunt precum o oală sub presiune. Te rog, nu fi tu cel care mă va face să explodez.
-Grăbeşte-te. Nu cumva să întârzii, zise chicotind.
Ieşise din cameră înainte ca eu să arunc cu perna după el. Am oftat zgomotos şi m-am trântit înapoi în pat, privind ţintă tavanul de un alb imaculat. Chiar îmi mergea prost în ultimul timp. Problemele la liceu sau cele întâlnite deobicei în dragoste erau nimic pe lângă cele prin care eu treceam.
Eu... râvneam la Eric, iubitul prietenei mele, Bridget. Defapt nici nu prea îmi era prietenă. Nu ştiu dacă stăteam cu ea doar ca să ştiu că am cu cine să vorbesc, cui să mă plâng sau pe cine să-mi vărs nervii atunci când aveam nevoie să fac asta. Orice ar fi, ea mă considera prietena ei cea mai bună. Destul de tipic, nu?
Eric mi-a fost prieten în copilărie, posibil iubit şi vecin până în prezent. Eram chiar foarte conştientă că nu era bine ceea ce făceam. În primul rând, eu i-am călcat în picioare orgoliul şi mai presus de toate, l-am refuzat pentru o prostie. Nu are rost să-mi amintesc acum de ea. Asta ne-a distrus relaţia. Crescusem împreună şi eram ca fraţii. Acum nu făceam decât să ne tachinăm unul pe altul când ne vedeam. Cel puţin el... Eu tăceam de fiecare dată şi înghiţeam în sec fiindcă mi-am dat seama prea târziu ca îl iubeam dintotdeauna. Când îmi amintesc îmi dau seama că eu chiar sunt o toantă. E ca şi cum ai refuza o avere imensă care ţi-a fost lăsată moştenire. Eric îmi aparţinuse dintotdeauna dacă stau să mă gândesc. Iar eu, ca o proastă, ce am făcut? Mi-am aruncat în stradă toate şansele de a fi fericită şi fără griji.
În al doilea rând îl răneam pe Victor, actualul meu iubit şi asta chiar nu vroiam pentru că el e pur şi simplu perfect, nu contează ce se spune despre perfecţiune. Cu un singur zâmbet mă înveselea şi mă făcea să mă simt mai bine. Nici nu era nevoie să spună ceva, zâmbetul lui era cel mai bun remediu pentru momentele când îmi plângeam de milă. Şi cel mai important din toate astea este faptul că mă suporta aşa cum eram şi avea răbdare cu mine. Sunt o persoană dificilă şi le dau tuturor bătăi de cap, dar el vedea numai lucrurile bune din mine, iar pentru asta îl iubesc. Sau cel puţin trăiam cu impresia asta.
Şi în al treilea rând, mă distrugeam pe mine, pentru a doua oară, făcându-mi iluzii deşarte. Spun a doua oară pentru că am mai făcut-o cu mult timp înainte. Dar nu vreau să-mi amintesc despre asta. E prea dureros şi e cauza tuturor problemelor pe care le am acum.
Plecasem din apartament destul de iritată. Uram dimineţile când îl prindeam pe Nate acasă. Pur şi simplu mă obliga să mănânc dimineaţa, iar eu nu puteam să fac asta. Nu are nicio legătură cu silueta, chiar nu pot să iau micul dejun. Ştiu că ţine la mine şi nu îmi vrea decât binele, dar câteodată e prea protectiv. Nu aveam nevoie de aşa ceva. Mă descurcam singură.
Când am ieşit afară din bloc m-a izbit o pală de aer rece şi deja îmi imaginam cum arăt ca un gheţar. Întotdeauna vremea din septembrie fusese înşelătoare, dar acum chiar credeam că e frumos afară. Nu era corect. Soarele strălucea aşa de tare şi bătea un vânt atât de rece. Totuşi, cum de Nate nu mi-a spus că era atât de frig afară? Nu mă lăsa el să ies aşa pe timpul ăsta.
-Bună, Roselyn! l-am auzit pe Victor în spatele meu şi înainte ca eu să mă întorc să-l salut, el deja îşi încolăcise braţele în jurul taliei mele şi începu să râdă. Ce-i cu tine îmbrăcată aşa? Normal că i se părea ciudat că purtam uniforma de vară a liceului nostru din moment ce afară nu erau mai mult de zece grade celsius. Oricum înainte să deschid gura măcar şi să-i spun să mă aştepte până mă duceam să-mi iau sacoul de acasă, el mă îmbrăcase cu al lui. Am început s-o luăm uşor pe aleea ce ducea spre liceu. Dacă ignoram vântul ce-mi flutura părul roşcat şi voluminos, peisajul era chiar frumos. Atât de melancolic, îmi trezea amintiri...
-O să întârziem. Miroşi foarte bine azi. Este o zi specială, nu?
-Daaa, i-am răspuns luându-l de mână. Nu mi-am spart capul încă.
-Hm, făcu el copilăreşte, cred că e mai mult de atât!
-Nu, vorbesc serios. Altceva nu m-ar face fericită înafară de... Cumva, nu se fac ore azi? am întrebat entuziasmată văzându-i uitătură vicleană. Putem să petrecem ceva timp împreună, am continuat arucandu-i o privire complice şi sărutându-l uşor pe buze.
-Încă o dată, cu ceva mai multă dăruire...
-Îmi ceri prea mult! Ştii că nu sunt binedispusă şi ştii foarte bine cât de mult te iubesc. Nu trebuie să ne rezumăm la aceste lucruri ca să ne dovedim unul altuia că ne iubim!
Îmi închise gura cu un alt sărut. Mai lung, mai tandru, mai pasional decât cele pe care i le ofeream eu. Ştiu că mă iubea, altfel nu-mi suporta principiile şi toate astea. Se dezlipise cu greu de mine, dar când o făcuse se depărtă câţiva paşi. Îşi lăsă capul pe spate, astfel încât părul castaniu să-i fie şi mai ciufulit de vânt şi spuse pe un ton melancolic, cu un zâmbet trist în colţul gurii şi cu lacrimi în ochii superbi, de culoarea caramelului topit:
-Nu pot să-mi dau seama cât de repede trece timpul când sunt cu tine. Cât de repede au trecut aceşti ani. Tot ce pot să-ţi spun e că te iubesc tot mai mult cu fiecare zi ce trece...
-Victor, şi eu te... am început să zic copleşită de emoţie, dar m-am oprit când i-am văzut în spatele lui pe Bridget şi pe... Eric ţinându-se de mână, zâmbind unul la altul, ca doi îndrăgostiţi. După mine şi Victor, ei erau cel mai popular cuplu de prin liceu. Mă deranja să vorbesc despre ei ca fiind un cuplu... Şi arătau bine împreună. Cel puţin aşa ziceau cei din jurul meu. Ea era drăguţică, mignonă, cu trăsături delicate, de păpuşă, cu părul blond lung şi drept – m-a asigurat că nu foloseşte placă de îndreptat părul – şi ochii albaştrii. Eric, pe de-o parte, era sclipitor şi totodată înfiorător de superb. Era cu foarte puţin mai înalt decât mine şi bine lucrat, iar chipul său avea trăsături frumoase, rar întâlnite la un băiat în ziua de azi. Ochii îi erau verzi şi foarte expresivi, iar părul negru şi cifulit. Perechea ideală, ce spuneam...
Eram gata să-i propun lui Victor să plecăm până nu ne ajung ei când am auzit-o pe buna mea “prietenă” strigându-mă foarte entuziasmată:
-Rossiiiieee!
Ca să evit o îmbrăţişare mult prea sufocantă şi un sărut zgomotos pe obraz, căci ea venea alergând spre mine, m-am ascuns în spatele lui Victor. Eric se îndrepta cu paşi mărunţi spre noi, uitându-se foarte urât la mine, apoi la Victor şi din nou la mine. Bridget îi sărută în grabă obrazul lui Victor şi apoi îl dădu la o parte.
-Bunăăăă! Mi-a fost atât de dor de tine, roşcato!
De ce trebuia să facă mereu atât de multă gălăgie? Ah, şi uram să mi se spună “roşcato”. Credeam că ştie. Am murmurat un “Bonjour” – era un tic verbal de-al meu – aproape imperceptibil şi m-am lipit înapoi de Victor. I-am spus că îmi pare bine să o revăd, apoi m-am ridicat pe vârfuri, soptindu-i la ureche iubitului meu că vreau să plecăm. Din păcate, Eric m-a auzit şi bineînţeles că nu m-a lăsat să plec fără una din replicile lui acide cu care se obişnuise să mă întâmpine de fiecare dată:
-Ce s-a întâmplat, Roselyn? Iar v-am stricat scenele patetic de emoţionante şi romantice dintre voi doi? Nu ştiu ce vede lumea atât de special la voi. Mie personal îmi provocaţi greaţă...
Degetele mele s-au încleştat pe mână lui Victor, acesta privindu-mă curios şi încruntat. Mai mult ca sigur îl deranja şi pe el remarca lui.
-Nu e treaba ta ce fac cu iubitul meu, am reuşit să rostesc în timp ce mă îndepărtam de ei, trăgându-l pe Victor după mine. Eram o persoană hotărâtă şi tare în gură. Mereu aveam o replică pentru a închide gura oricui. Dar nu şi pe a lui. Mă pierdeam cu firea de fiecare dată când îmi vorbea. Îl uram pentru asta.
Eram sigură ca Bridget îl priveam acum nedumerită pe Eric şi că mai apoi îl va lua de braţ şi vor continua să meargă nepăsători. Oricum nu mă interesa şi nici nu aveam de gând să mă uit după ei. Eram destul de departe... Victor se opri.
-Ştii, chiar trebuie să ne ferim de ei de fiecare dată? Înţeleg că nu vă suportaţi, dar chiar mi s-a luat de asta.
-Îmi pare rău, Victor! Nu se va mai întâmpla. Îţi promit, nu-l voi mai lăsa să-mi strice buna dispoziţie! i-am spus întristată şi m-am ridicat pe vârfuri să-l sărut.
El îşi dădu capul înapoi şi murmură:
-Atunci fă-o odată! Îţi respect orgoliul, ştii foarte bine asta, dar vreau ca şi tu să-l respecţi pe al meu.

Nu m-am dus la prima oră. Eram prea nervoasă, furioasă şi mi-aş fi vărsat nervii pe oricine prin cine ştie ce mijloace. Mă încerca din nou dorinţa aceea nebună de a plânge până la epuizare, pe lângă cea de a fuma cel puţin un pachet de ţigări. După ce-mi spusese acele lucruri, Victor o luase înainte şi mă lăsase singură. Avea dreptate, ştiam că are. Mă simţeam aşa de vinovată. Îmi suporta prea multe, dar exista totuşi o limită. Cel mai ciudă îmi era de faptul că se supărase pe mine pentru prima oară numai şi numai dintr-o prostie.
Deobicei eu şi Victor ne pierdeam timpul împreună când chiuleam printr-un părculeţ din apropierea liceului. Era destul de ciudat să stau fără el aici. Totul părea aşa de monoton... Nu ştiu cât de patetică părusem în momentul în care sărisem foarte entuziasmată de pe băncuţa din lemn de pin auzind câţiva paşi dinspre intrare, strigându-l pe Victor. Dar ştiu că am rămas perplexă când l-am văzut pe Eric în faţa mea, luându-mi ţigara din gură şi strivind-o cu piciorul.
-Cavalerul tău nu este aici şi, crede-mă, nu şi-ar dori să te vadă aşa. Ţie chiar nu îţi pasă de Nate? I-ai promis ceva.
-M-am lăsat de mult de droguri. Asta e doar o amărâtă de ţigară. Pe care oricum o fumez din cauza ta...
-De parcă ar fi cine ştie ce diferenţă între nicotină şi ierburile pe care le fumai. Şi nu te mai minţi singură. Ştii foarte bine că tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
-De-ai putea să taci şi să mă laşi în pace, am murmurat trântindu-mă înapoi pe bancă.
-Când erai mică te supărai cumplit când nu te lăsam să-mi spui ce probleme ai, spuse aşezându-se pe bancă lângă mine.
-Atunci eram o proastă, am zis scoţând o altă ţigară.
-Ai fost dintotdeauna. Dar eu tot te-am iubit, răspunse luându-mi pachetul din mână şi băgându-l în buzunarul sacoului său.
-Ai fost la fel de prost ca mine. Nu merit pe nimeni, ştii foarte bine asta. M-am născut o pierzătoare.
-Eşti incurabilă.
-Ştiu, i-am răspuns zâmbind. Un zâmbet larg şi cu adevărat sincer.
-Nici eu nu sunt mai breaz...
-Nu înţeleg.
-Nici nu este nevoie.
M-am holbat câteva minute la el cum contempla cerul albastru cu un zâmbet şiret în colţul gurii. La scurt timp revenise la poziţia iniţială şi mă privea ironic în ochi.
-M-am certat cu Bridget. Mi-a spus că sunt prea indiscret şi lipsit de tact şi că v-am făcut să vă simţiţi prost.
-De parcă te-ar interesa cum ne simţim noi, am murmurat dându-mi ochii peste cap.
-Exact. Doar tu mă interesezi, şopti privindu-mă intens, cu un zâmbet perfid intimpărit pe chipul alb ca marmura.
Pentru un moment mă speriasem.
-Vreau să te fac să te simţi într-atât de prost încât să-ţi iasă toate fumurile astea din cap, reluă plin de sine, iar eu am tras aer în piept uşurată.
Timp de câteva minute, cred că au fost zece, nu ştiu sigur, n-am făcut decât să ne holbăm fiecare în altă parte. Nu ne-am mai spus nimic şi eu una nici nu prea mai aveam de gând. Spusesem prea multe şi eram destul de uimită de asta. Apoi, cu vreo două minute înainte să se sune de pauză – nu-mi vine să cred că învăţasem programul – Eric se ridică, se întinse de câteva ori şi se îndreptă alene spre ieşire, cu mâinile în buzunar. Când trecu prin faţa mea, privind fix înainte, spuse:
-Fractu’ mi-a dat ceva pentru tine. Le găseşti în vestiarul tău.
Dupa cum se vede sunt prima Ce bine`! Deci... Fic-ul tau este super! Greseli nu am vazut , din toate punctele de vedere. Ideea? Cred ca este destul de originala ! Ceea ce este bine ! Pe deasupra imi plac si personajele , cum le-ai descris si comportamentul fiecaruia ... Desi totusi imi pare rau de Victor .. sunt curioasa daca Rossie o sa se desparteasca de el si o sa fie cu Eric. Ma intreb ce va gasi Rossie in vestiar . ... Excat gand devena mai interesant , ai terminat cap. =)) !Rea`o

P.S: Astept next-u , sper sa nu dureze mult- !Bafta si spor la scris . :P -As mai vrea sa stiu daca este +16 sau +18

____________________________________________________________________

[imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Be…otography/color1.jpg][imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Be…r%20Fun/cupcake1.jpg][imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Co…quadballoon250x2.jpg][imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Be…0For%20Fun/eyes1.jpg]
~Muzica, Moda, Totul Despre LOVE & SEX
Seara de Seara , la cel mai Tare Chef!!
Nici nu am belele, de parinti in cot ma doare,
Vara asta-i cea mai tare si distractia e-n Floare!~

~ And I bet that I can make you believe
In Love and Sex and Magic
So let me drive my body around you
I bet you know what I mean
Cause you know that I can make you believe
In Love and Sex and Magic ~
[/b][/i]
,,Iubirea la suprapreţ" - Nu ştiu de ce , dar titlul mi se pare genial , dar nu e întotdeauna iubirea la suprapreţ?

Prologul mi-a plăcut , ai transmis regretele fetei şi din câte am înţeles amândoi sunt orgolioşi , în special Eric . Ideea pare originală şi nu pot să mă pronunţ încă , dar sunt nerăbdătoare să aflu ce se va întâmpla în continuare.
Mi-au plăcut numele personajelor , mai ales Roselyn .Sunt curioasă în legătura cu coşmarul pe care se pare că îl are de ceva timp . Poveste pare destul de complicată , în special pentru că cei doi şi-a găsit deja perechi . Eric mai mult pentru a se răzbuna pentru ceea ce i-a făcut Rose . I like the guy . Ca personaj mi se pare minunat pentru că nu s-a rugat de ea să îi răspundă la sentimente . Pentru că deşi ţine la ea , se comportă arogant şi vrea să se joace cu ea . Asta pare incredibil de interesant .
Regăsesc anumite trăsături ale mele în Rose ( poate pentru că suntem aceeaşi zodie , oricum sunt mândră să fiu leu :)) ) . Cred că Bridget este o prefăcută şi nu îmi place deloc , motivul principal : este iubită lui Eric .
A luat drogurile ? Eh aş vrea să aflu cum a reuşit să renunţe , mai ales pentru că e o dependenţă grea .
Per total capitolul mi-a plăcut , nu prea cred că ar mai trebui să spun că modurile de expunere s-au îmbinat foarte bine . Dialogul a fost cel mai minunat , ai avut nişte replici care mi-a atras atenţia , în special cele a lui Eric .
De abia aştept să vină următorul capitol . Mă întreb dacă va fi din perspectiva lui Eric ? Baftă la scris , Teh !
Mulțumim pentru comentarii și păreri.
În capitolele în care vor exista scene mai... xxx : )) vom avertiza la început, când postăm. Presupunem că or să existe și asemenea scene. O să descoperiți pe parcurs.
Sper să citiți în continuare și să vă placă. Capitolul este din perspectiva băiatului, personajul meu !

Lectură plăcută!
Capitolul doi

Băieţii nu au sentimente.
Ei nu ştiu ce este dragostea. Nu pun suflet în relaţii şi nici nu le pasă de cei din jur.
Vor doar să bage în patul lor fiecare tipă bună. Să i-o tragă pe toate părţile şi să se laude cu fapta lor extrem de măreaţă. Să aibă, ceea ce unii ar numi, glorie. Da, unul care umplă cu trei gagici cu fund şi sâni extra de-odată, e geniu. Nu, nu un Einstein. Mai degrabă un Casanova. Adaptat la secolul douăzeci şi unu.
Ce minciună.
De parcă fiecare entitate este la fel. De parcă fiecare suflet masculin are aceaşi formă. Nu este conturat la fel. Nu este umplut cu aceleaşi tip de materie. Unii gândesc şi cu creierul şi simt cu inima. Corect, cel din cap şi aceea din piept. Nu vorbesc anatomic ci practic. Căci ştiu ce înseamnă lupta, iubirea, suferinţa şi dezamăgirea.
Ura?
Da. Acea fiinţă... Era tot ceea ce aveam. S-ar zice că acest lucru s-a întâmplat din lipsa părinţilor sau a altor fraţi. Nu chiar. Am avut parte şi de alte afecţiuni. Aşa îmi place să cred, acum când privesc în trecut. Ea, însă, era diferită. Nu ştiu dacă am considerat-o vreodată doar o prietenă. Pentru că, în ochii mei, era altceva . Altcineva. Am iubit-o mereu. Nici nu îmi mai amintesc cum s-a produs acea „ magie”. Dacă ar putea fi numită aşa. De fiecare dată când eram în preajma ei, îmi doream să nu mai plec. Să se oprească timpul în loc. Doar eu şi cu ea.
Nu se putea aşa ceva.
Eram stupid, în vreun fel sau altul. Era ok atâta vreme cât ţineam aceste lucruri închise în mine. Pe dracu. Îi spusesem că o iubesc şi îmi dăduse cu piciorul. Metaforic vorbind. Mă îndrăgea ca pe un frate. Avea deja unul. De ce mai avea nevoie şi de mine?
Patetic. Pur şi simplu mă respinsese. Şi eu, ce? Aveam şi eu un orgoliu. O ştia. Poate mai bine decât oricine.
Nu mai conta. Deja renunţasem la ea.
Asta era şi mai banal. Pe cine încercam eu să mint? Pe mine însumi? Conştiinţa îmi ştia slăbiciunile, gândurile şi sentimentele. La naiba. Nu puteam să mă amăgesc.
O iubeam la fel ca întotdeauna.
Ba, mai mult .
*

Ce frumos mă agăţam de acel vis. Nu ştiam unde sunt. Pur şi simplu priveam spre ceva alb, indestructibil. Aş fi zis că era vid, pentru că inima mea nu bătea...
Ţeapă.
De fapt, îmi suna telefonul şi nu ştiam de unde să iau acel zgomot infernal. Deschisesem ochii şi priveam în gol, de parcă lumea nu mai exista. Mi-am amintit brusc de o poză prăfuită, aruncată în raftul din casa mătuşii mele. Trei persoane stăteau acolo, zâmbind. Era uşor să dobândeşti fericirea când aveai doar cinci ani şi nu ştiai ce era viaţa.
Şi când aveai părinţii alături de tine.
Am întins mâna spre mobil şi am apăsat butonul de oprire. Am înjurat şi m-am ridicat din pat. De regulă, aveam mai mari probleme cu trezirea. Nu ştiam de ce azi era diferit, dar nu conta. Am privit camera fugitiv, acelaşi aspect dintotdeauna. Îmi plăcea albul. Dacă ar fi fost o culoare, atunci ar fi fost preferata mea. Cearceafurile , perdelele, draperiile, tot ceea ce era în camera mea era împânzit de această entitate pură.
S-ar zice că eram un pacifist.
Liniştit şi întotdeauna calculat. Calm şi fără niciun reproş din partea celorlalţi. Tipul perfect şi asta, fără pic de modestie.
Am intrat la duş şi am lăsat apa să se contopească cu trupul meu. A fost un procesc scurt, mă grăbeam. Deja întârziasem şi eram un băiat punctual.
Am luat uniforma pe mine şi m-am uitat în oglindă. Părul era ciufulit ca întotdeauna şi nu am depus efort în a-l aranja. Grăbit, am fugit spre fereastră pentru a observa cum este vremea. Am dat draperia la o parte, lumina acaparând întreaga încăpere. Şi... privirea mea fiind pur şi simplu încântată. Am înghiţit în sec şi am dorit să nu mai clipesc.
Ce făcea îmbrăcată aşa?
Era septembrie, pentru numele lui Dumnezeu!
Inima mea a început să bată mai tare. Pielea reacţiona ciudat la vederea ei. Am zâmbit, inconştient de propriul meu gest. O uşoară adiere a vântului i-a făcut părul să fluture. Un peisaj atât de extraordinar. Aş fi vrut să fug acolo, să fiu lângă ea şi să o îmbrăţişez. Să îi dau sacoul meu şi să fiu sigur că nu îi este frig. Că nu trebuia să îndure nimic. De ce? Simţeam nevoia să o protejez. Merita? Nu. Dar eu tot o iubeam...
Am pus mâna pe geam, probabil cu intenţia de a-l deschide ( o prostie, având în vedere că stăteam la etajul şapte ) , însă – chiar atunci când ochii mei erau captivaţi de imaginea ei, telefonul a sunat.
I'm callin' you
With all my goals, my very soul
Ain't fallin' through
I'm in need of you

Am recunoscut imediat persoana ce mă deranja. Am scrâşnit din dinţi şi am tras perdeaua înapoi. Întorcându-mă, am luat mobilul şi am apăsat butonul verde. Vocea aceleia ce mă sunase era dulce. Şi superficială. Şi iritantă, uneori. Nu conta. Nu o iubeam. Aş fi fost o persoană groaznică să zic că o făceam ( faţă de mine ) căci i-o spusesem de mii de ori. Erau vorbe goale şi fără importanţă. Odată, şi doar atunci, îmi recunoscusem adevăratele sentimente. Prin vorbe şi prin fapte. Fusesem respins.
Am învăţat să mint de atunci.
- Bună Eric! În cinci minute ajung.
A spus aceasta pe o voce foarte veselă. Am răspuns pe tonul meu indiferent şi totodată blând. Să înţeleagă că nu o tratez cu răceală. Nu era chiar aşa. Era o fată frumoasă ce îmi oferea tot ce doream. O prietenă a-ntâia. Ce îi puteai reproşa?
- Ok , iubita. Ne vedem acolo.
Am închis după ce mi-a transmis câţiva pupici. Era nebună după mine. Eu ar fi trebuit să mă simt prost pentru că nu eram aşa îndrăgostit de ea? Rectificare, nu eram decât atras de aceasta. Ne simţeam bine, deranjam pe câţiva şi eu eram fericit.
Superficial vorbind.
Am bătut la uşa poziţionată vis-a-vis de a mea.
Chipul cald şi înţelegător al amicului meu m-a întâmpinat . A zâmbit şi m-a poftit înăuntru, doar am refuzat din cap cerându-i ceva. Chiar atunci când m-a întrebat ce am nevoie.
- Sacoul şi eşarfa.
I-am zis scurt şi acesta a înţeles rapid, oferindu-mi unul din acele zâmbete rare şi intrigante. Le cunoşteam.
- Mulţam.
Am strigat depărtându-mă de acesta. Ştiam că deja intrase înapoi în apartament. Nu wera nevoie de prea multe cuvinte între noi doi. Ne ştiam de multă vreme şi îmi cunoştea adevărata personalitate. Acum tindeam să cred că era singurul.
De abia ieşisem din clădire, făcusem câţiva paşi şi am găsit persoana ce mă aştepta. Era fericită, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Nu a aşteptat o invitaţie specială. A venit rapid spre mine şi mi-a sărit în braţe. Gura acesteia a căutat-o pe a mea. Voia să mă sărute. Îi fusese dor de mine. Mi-am lăsat braţele pe spatele acesteia, trăgând-o aproape. Nu a protestat, vrând să fie cât mai lipită de mine. Buza mea a fost uşor muşcată, în timp ce limba mea se juca cu a ei, fără pic de jenă. Tânjeam după o senzaţie puternică; nu putea să îmi ofere aşa ceva. Păcat.
Am înlăturat-o într-un mod normal şi monoton, cuprinzându-i mâna cu a mea.
- Ce ai în pungă?
Curiozitatea ei nu avea margini. Chipul ei uşor rozaliu m-a întâmpinat plin de bucurie. Părul drept şi blond, ochii albaştrii uşor spălăciţi. . . Ea era Bridget, gagica mea.
- Un nimic.
Am replicat pe un ton neinteresat, prin care a perceput faptul că nu era ceva important acolo. Mi-a strâns şi mai tare mâna la un moment dat iar eu mi-am întors privirea către ea, vrând să ştiu ce se întâmplă.
- Uite-i pe Rose şi Victor! Hai , hai să îi salutăm!
A făcut câţiva paşi mai rapid, chiar înainte ca eu să pot reacţiona . Îl uram. Nu voiam să îl văd. Îi detestam întreaga fiinţă. Acolo era, ţinând-o aproape de el, iubind-o. Avea dreptul, ea i-l oferise.
Mă călca pe nervi.
Nu aveam chef de nimic. Inima mea se zbătea să nu omoare pe cineva. Pe sine însuşi, asta ar fi fost cel mai grav. Era aşa de frumoasă azi. O singură dată trebuia să mă uit la ea, şi eram cuprins de toate senzaţiile pe care Bridget nu mi le putea oferi. Ştiam că singura mea soluţie era să le arăt dispreţ . La dracu, nu era adevărat. Voiam să îi fac să creadă asta.
Am fost fericit când am putut să plecăm de lângă ei. Eram nervos şi mă luptam cu mine însumi pentru a mă controla. Adevărul este că nu ştiu ce bătălie se dădea înăuntrul meu. Eram cuprins de un vid îngrozitor atunci când îi vedeam împreună şi nu puteam să nu reacţionez. Violenţa verbală era bună. Măcar aşa îmi apăram orgoliul.
Într-un fel.
- Ai fost prea răutăcios !
Mi s-a adresat blonda destul de indignată de comportamentul meu. I-am zâmbit fermecător şi am ştiut de îndată că era prea pierdută ca să mai poată gândi. Am tras-o la pieptul meu şi am sărutat-o pe obraz. S-a înroşit.
- Am fost?
Am ridicat din sprâncene. Aceasta a dat din umeri.
- Nu ştiu de ce eşti prietenă cu ea. Ai vreun motiv? Pe bune, ar fi mai bine dacă nu. Atunci nu ar mai exista conflicte. Între noi, vreau să zic. Ştii doar că eu nu mă înţeleg bine cu ea.
A oftat, dându-şi la o parte câteva şuviţe ce i se lipiseră de faţă. Din cauza vântului. Cât mi-ar fi plăcut ca acel păr să fie roşcat, ca acel trup să fie cu puţin mai înalt, să aibă ochii căprui, să o cheme Roselyn şi să...
Nu era aşa. Gata. Bun venit în realitate. Azi nu mai visez.
- Cum altfel? Ştii bine că Rose e cea mai bună prietenă a mea ! Ne spunem totul ! Aş vrea să faci un efort... Să faci pace cu ea! Atunci am fi cu toţii atât de fericiţi...
Ajunsesem în clădirea liceului. Mă stresa cu aceste discuţii. Atâta timp cât îşi ţinea gura închisă, era cu adevărat mult mai frumoasă. Mă durea pe mine în cot de ceea ce voia ea. Nu , pe bune. Voia să fac pace cu roşcata? Ar însemna să o părăsesc, să îl dăm dracului pe Victor şi să nu ne mai pese de conflict. Ea să îmi spună că mă iubeşte iar eu să recunosc că, niciodată nu am uitat-o.
Printr-un gest controlat, am trântit-o pe Bridget de perete. Am făcut-o într-un mod uşor, pentru a nu o lovi. I-am căutat mâna dreaptă şi mi-am împletit degetele într-ale sale. Apropiindu-mi trupul de al ei şi căutându-i gâtul, am trasat o linie cu limba peste o suprafaţă muşcând-o agresiv. A scos un sunet asemănător unui geamăt iar eu mi-am lipit buzele de ale sale. Corpurile noastre erau atât de aproape unul de celălalt încât îi simţeam inima zvâcnind cu o putere incredibilă.
- Mă iubeşti?
Am întrebat-o pierdut în amintiri. Nu mai eram acolo. M-am trezit la timp.
- Mai mult decât orice. Te iubesc. Te ador. Eşti totul pentru mine.
A răspuns repede , îmbrăţişându-mă. Ştiam că deja îi dăduseră lacrimile. Am înconjurat-o cu braţele şi i-am mângâiat părul.
- Atunci eu sunt de-ajuns. Nu îţi trebuie ca eu şi Roselyn să fim prieteni.
M-a strâns şi mai tare, nevrând a-mi da drumul. Am zâmbit satisfăcut şi am continuat să o mângâi. A fugit curând la oră, dar eu nu i-am urmat exemplul.
Am căutat vestiarele şi am pus punga într-unul din ele. Fetiţa asta trebuia protejată. Mă deranja să ştiu că nu eram eu cel ce avea voie să o facă.
Doar pe ascuns.

Nu aveam chef să merg la prima oră de curs. Poate pentru că ştiam că nici o anumită persoană nu o va face. Orice s-ar fi crezut, eu o cunoşteam mai bine decât orice. Am fost îndrumat de instinct într-un parc în care obişnuiam adesea să îmi pierd timpul.
Eram un mincinos.
Era, de fapt, locul în care obişnuia Victor să îşi petreacă timpul cu iubiţica. Mă stresa, eram gelos şi aş fi vrut să îi trag un pumn. Să îi şterg superioritatea de pe mutră şi să îi fur prietena. Nu aveam nimic cu el. Nu ştiu dacă am vorbit vreodată în particular cu acesta.
Şi cu toate acestea , îl detestam.
Am găsit-o stând pe o băncuţă, aşa cum am şi presupus.
Nu . Eu nu eram prinţul ei. Cavalerul de onoare care se comporta atât de frumos cu ea . Da, într-adevăr – din câte auzisem erau cuplul perfect. Admirat de toată lumea. Aveam o părere mult prea proastă despre perfecţiune şi nici nu doream să o reglementez în momentul de faţă.
Acest prinţ care o trata regeşte, nu ştia atâtea câte ştiam eu despre ea. Nu îi cunoştea trecutul. Nu era aici să îi fure ţigările din gură, să i le arunce şi să îi ia pachetul de ţigări. Nu fusese acolo când o anumită persoană şi fratele acesteia avuseseră grijă de ea. Când fusese într-o situaţie lamentabilă şi avea nevoie să fie protejată, eu fusesem acolo să o îmbrăţişez. Asta m-a făcut să mă simt bine . Să realizez că de fapt am însemnat ceva pentru ea.
Doar un prieten.... Victor ce era? Aş fi vrut să îi ştiu sentimentele pentru el. Îl iubea, ar fi zis. De ce? Ce avea el şi eu nu? Eu nu eram prinţ?
Schimbul de replici pe care l-am avut cu ea , mi-a amintit de vremea trecută. De când eram doar doi copii. . . Era simplu.
Mă întreb uneori cum ar fi fost dacă nu i-aş fi făcut acea confesiune.
Aş fi suferit în tăcere după ea?
Nu ştiu. E mai bine aşa. Vreau să fiu sincer.
-Fractu’ mi-a dat ceva pentru tine. Le găseşti în vestiarul tău.
Am adăugat înainte să plec. Nu ştiu dacă se uita după mine. Nu conta. Ea deja aparţinea altcuiva. Şi eu aveam să o fac să sufere, să o tachinez şi să o scot din această stare. Să înţeleagă ce a pierdut.
Da, eu eram mare „comoară”.
Nu. De fapt, voiam doar să o am aproape. Chiar şi în această manieră. Îmi era greu să redevin cel ce eram înainte cu ea. Când o vedeam cu prostul ăla, dorinţa de a ucide se accentua. Nu eram un criminal. Cel puţin, nu încă.

- Hai, Bridget. Am chef să ne plimbăm.
Am intrat în sala clasei a 11a C. Victor şi Rose erau acum împreună. Râdeau. Toţi cei aflaţi în clasă şi-au întors privirile spre mine. Chipul meu era triumfător. Blonda şi-a luat lucrurile şi a fugit spre mine. Am lăsat-o să iasă prima şi mi-am mai lăsat odată ochii să cutreiere clasa. Rose nu se uita spre mine, dar iubitul ei o făcea. M-am încruntat după care mi-am arcuit buzele într-un zâmbet, ţintuind-o pe roşcată.
Nu ştiu ce pricepuse el din acest gest.
Ador`!!!! Imi place din ce in ce mai mult :))) Asa...... Am ramas gura casca cand am vazut ce credea Eric -un baiat- despre barbati o.O Like...OMG o.O!!
Si e asa un dulce , vrea sa para indiferent , si ... rece totodata ... dar defapt el o iubeste la fel de mult pe cat ea il iubeste ,ceea ce este bine:X xD
Si Rossie e la fel , vrea sa para ca nu-l iubeste , dar totusi ea e nebuna dupa el .... Sincer? Imi place extrem de mult:X Idee originala , clar!
Naratiune- perfecta , Dialog- e destul de bun , descriere- din plin :D Ai avut 2-3 greseli de tastare , nu cine stie ce ...:) :

umplă- umblă
aceaşi- aceeaşi
wera-era

:D

P.S: Astept next-u ! Bafta si spor la scris!:D

__________________________________________________

[imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Be…otography/color1.jpg][imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Be…r%20Fun/cupcake1.jpg][imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Co…quadballoon250x2.jpg][imagine: http://i0006.photobucket.com/albums/0006/findstuff22/Be…0For%20Fun/eyes1.jpg]
~Muzica, Moda, Totul Despre LOVE & SEX
Seara de Seara , la cel mai Tare Chef!!
Nici nu am belele, de parinti in cot ma doare,
Vara asta-i cea mai tare si distractia e-n Floare!~

~ And I bet that I can make you believe
In Love and Sex and Magic
So let me drive my body around you
I bet you know what I mean
Cause you know that I can make you believe
In Love and Sex and Magic ~
[/b][/i]
Un nou capitol !
Mă bucur că este din perspectiva lui Eric , aşa vom cunoaşte mai bine personajului şi măcar vom încerca să îl înţelegem .
Începutul mi s-a părut minunat , deşi nu mai fi aşteptat că acele vorbe să fie spuse de un băiat , oricum sunt foarte adevărate . Cam asta este tot ce îi interesează .
Îl înţeleg pe Eric , în locul lui aş fi făcut la fel , aş fi încercat ca pe acea persoană să o fac să sufere cât mai mult pentru ce mi-a făcut . Pentru el ar trebui să fie mai greu , fiindcă o iubeşti ar trebui să vrea să o vadă fericită . Poate o să îi fie dificil în anumite momente şi mi-ar plăcea să îl aflu cum va reacţiona .

Mi-a plăcut că s-a dus să îi ia sacoul şi eşarfa şi m-a surprins să descoper că cei doi stăteam aşa de aproape unul de altul .
Sunt curioasă să aflu cum va reacţiona Victor în viitor , pentru că pare destul de deranjat de comportamentul lui Eric .
Eh ...acum aştept din nou următorul capitol . Baftă la scris ! Teh , chiar îmi place Eric ;))
Primul lucru care m-a atras a fost titlul , care mi-a placut extrem de mult , iar continutul ficului si plotul mi se pare genial . Imi place mult atitudinea lui Eric , si de Victor imi place deasemenea . Mi se pare gresit ce a facut Rose , dar na , poate ca nu si-a dat seama , mie mi se pare firesc . Eh , in orice caz , povestea pe care se bazeaza ficul , pe atat de trista , pe atat de interesanta .
Mi-a placut si prologul , a transmis sentimentele fetei extrem de bine , si imi plac stilurile voastre de a scrie . Eric e atat de interesant ca personaj , genial conturat , pare atat de indiferent si rece , dar in acelasi timp e foarte dulce . Oh ... ochi verzi :x . So , imi place mult de el si de Victor , pare un tanar foarte .. profund . Eh , ma bucur ca ea este cum este , prietena sa , ma cam ... deranjeaza prezenta sa , totusi . Cum a fost spus , pare cam superficiala , dar en fin , asta e . Astept sa vad cum decurge totul xD .
Hugs si spor la scris :3 !
Heeei dragilor. Ce mai faceti? Eu foarte bine, cam adormita, dar nu prea va intereseaza, corect? [ Teh, o sa ma omoare :)). Capitolul era gata de aseara si planuisem sa-l postez maine, dar n-am mai avut rabdare. ]
Multumim pentru comentarii fetelor [ sunteti toate fete nu? daca nu, iertati-mi greseala ]. Ce as putea sa spun fara sa par rautacioasa... Ei bine, ma bucur mult ca va place ceea ce facem noi aici si m-as bucura si mai mult daca mai multi din cei care ne citesc si-ar lasa parerea. Nu e ca vrem laude sau alte lucruri d'astea, da' noi vrem sa ne asiguram ca nu muncim degeaba aici. Asa. De injurat puteti sa ma injurati oricum, eu am incercat sa nu fiu rautacioasa. Nu stiu ce a iesit.:)) Bun, sunt foarte incantata si de faptul ca va place sau macar il compatimiti pe Victor. Eu una il ador, doar eu l-am creat, nu? :))
Bun, hai ca va las sa cititi. Capitolul asta, dupa cum cred ca va dati seama, este din perspectiva fetei, personajul meu. Sper sa va placa!


Capitolul trei

Imediat ce am văzut că Eric părăsise parcul, m-am ridicat de pe bancă şi am luat-o la goană disperată. Tânjeam să-l văd pe Victor, să-l strâng în braţe. Îl vroiam în momentul de faţă mai mult de cât oricând şi asta doar pentru că am stat atât de aproape de el. De Eric. Şi am simţit cum o iau razna. La propriu.
Eram mai idioată decât oricine. Eva cum a putut să se lase ispitită fără să se gândească la consecinţe? Şi eu eram femeie. Plus că mă mai lăsasem ispitită cândva, de altceva. De ce nu puteam pur şi simplu să-l iau în braţe şi să-i spun că defapt am minţit, nu, că m-am minţit pe mine în tot acest timp, şi că-l iubeam mai mult decât oricând? Cu fiecare clipă pe care o petrecea alături de mine, chiar dacă ne certam, îl iubeam din ce în ce mai mult. Devenisem dependentă. Oficial, Eric devenise un drog pentru mine. Şi la naiba cu asta căci renunţasem de mult la ele.
Ajunsesem în clădirea liceului fără să mă rănesc. Incredibil, având în vedere că alergam ca o nebună ce tocmai a scăpat de la azil. Pe holuri era o hărmălaie imensă. Încă era pauză. Am urcat la etajul unu împiedicându-mă de câteva ori de treptele din marmură. Brusc, mi-am amintit ce a spus el. Nate îmi dăduse ceva. Mi-am deschis vestiarul şi am văzut acolo o pungă. I-am răsturnat conţinutul grăbită şi mi-am văzut eşarfa colorată şi sacoul negru ce făcea parte din uniformă. Le-am aruncat în grabă pe mine, gândindu-mă la cât de protectiv era dragul meu frate. În curând se suna de oră. Vroiam să vorbesc cu el înainte să se sune.
Am tras aer în piept şi am închis vestiarul. Când m-am întors l-am văzut pe Victor în faţa mea. Nu arată deloc bine. Era... distrus. Mi-am coborât privirea în pământ. Conştiinţa mă împiedica să mă uit în ochii lui. Nu mai eram acolo. Mă pierdusem prin amintiri. Ziua când ne-am cunoscut... Atunci mi-am dat seama că trebuia să o iau de la capăt. Patetic, dar Victor Archibald îmi schimbase radical viaţa.
Dintr-o dată mi-am simţit corpul izbit în vestiare, ca în cele din urmă să fie presat de greutatea trupului lui Victor care mă ţinea mult prea strâns în braţe. Mă săruta peste tot unde era posibil murmurând:
-Sunt un egoist, ştiu. Dar eşti tot ce am. Fără tine sunt un om mort.
Victor avea mari probleme cu familia. Mama lui murise la numai câteva zile după ce se născuse el, iar tatăl lui îl considera vinovat pentru asta. Nu s-au înţeles niciodată. Deşi în acte scria altceva, Victor era orfan şi de mamă şi de tată.
Poate de aceea mă simţeam atrasă de el. Pentru că din acest punct de vedere îmi amintea de Eric. Amândoi erau privaţi de dragostea părintească. Unul n-avusese deloc parte de ea, în timp ce celălalt o pierduse cu mult timp în urmă.
Mi-am încolăcit mâinile în jurul gâtului sau trăgându-l cât mai aproape de mine. Eram distruşi amândoi. Numai şi numai din cauza mea.
-Şi eu te iubesc, Victor... şi eu...
Când am intrat în clasă Bridget mă strânse în braţe şi îşi ceru scuze în numele lui Eric. De parcă era ea vinovată că eu îl făcusem să mă urască. I-am spus că nu-mi păsa de părerile celorlalţi şi că poate să-şi vadă liniştită de treabă, apoi m-am dus la fereastră, trăgându-l pe Victor după mine. Am început să vorbim şi să râdem. Eu stăteam cu capul lipit de pieptul lui, iar el se juca prin părul meu ca deobicei. O zi normală, deşi o începusem atât de prost. Dintr-o dată am simţit cum îşi îndreptase privirea în altă parte. I-am privit chipul frumos nedumerită şi l-am întrebat ce era în neregulă. Nimic, îmi spusese sărutându-mi drăgăstos fruntea.
-Unde-i Brid? am întrebat când m-am aşezat în bancă şi am văzul locul din faţa mea gol. În dreapta mea se afla Victor care-mi răspunse puţin cam abătut:
-A plecat cu ştii-tu-cine.
Am început să râd. Era atât de dulce când încerca să-mi menţină buna dispoziţie.
-Cumva nu îi spui numele ca să nu mă enervez?
Ridică din umeri, apoi îşi îndreptă privirea spre tablă. Profesorul de matematică tocmai intrase.
Toată ora n-am făcut decât să mă gândesc la Eric şi la ceea ce îmi spusesem. Cuvintele lui îmi răsunau pur şi simplu în minte. De parcă se stricase banda.
Îi promisesem fratelui meu că n-am să mă mai ating de droguri sau de ţigări. I-am spus că le voi lasă numai şi numai dacă nu mă părăsea. Nate nu m-a părăsit. Şi totuşi n-am făcut-o decât pe jumătate.
În aceeaşi perioadă în care Eric mi se confesase, eu mă apucasem de droguri. Totul începuse de la o simplă dorinţă. Idealul unei copile de paisprezece ani. Vroiam să mă afirm în şcoală. Să fiu populară, unică şi sclipitoare. Şi reuşisem. Devenisem populară şi aveam o întreagă lume la picioare. Pe cât eram de adorată de cei din jur, pe atât eram de invidiată. Dar fiindcă sunt prea vanitoasă, am pierdut prea multe. Conştientă fiind că voi putea cădea oricând de pe podiumul pe care mă aflam, căutasem tot felul de metode prin care să-mi păstrez popularitatea. Şi de aici viaţa mea o luase pe un drum total nepotrivit. Ţigări şi droguri la greu...
Simţind gustul faimei, devenisem slabă de înger. M-am lăsat influenţată. Cei din grupul cu care-mi pierdeam vremea pe atunci mi-au spus că trebuia să încerc foarte multe lucruri ca să nu păr banală şi lumea să se plictisească de mine. Cum am mai spus, mă apucasem de fumat şi în cele din urmă de droguri. Practic, devenisem dependentă. Şi numai la câteva zile după ce încercasem. Preţul celebrităţii, cum spunea una din fetele cu care umblam pe atunci.
Ca în orice situaţie, ca să te trezeşti la realitate, trebuie să fi pur şi simplu lovit de către aceasta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Lipseam foarte mult de acasă. Îmi petreceam mult timp pe stradă cu prietenii mei care-mi făceau rost de tot ce aveam nevoie ca să mă simt bine şi multe alte lucruri de genul. Fratele meu, Nate, se comporta ca orice persoană aflată în situaţia de faţă. Era îngrijorat şi se consuma prea mult. Deabia mă primise în grijă. Îi era îngrozitor de teamă să-i sune pe părinţii mei. Ştia sigur că aveau de gând să mă ia cu ei dacă aflau că nu reuşea cât de cât să mă controleze. Din cauza asta el nu prea mai avea timp de nimic. Nici măcar de Alessia. Iubita lui cu care avea de gând să se căsătorească.
Asta până când într-o seară primise un apel de la părinţii feţei, din cauza căruia făcuse un preinfarct. Corpul Alessiei fusese găsit printre blocurile de la marginea oraşului. Fusese violată în cel mai brutal mod, apoi înjunghiată în inimă. Nate o iubise mult. Atât de mult încât îi promisese ca se vor căsători imediat ce terminau liceul. Şi merita toată dragostea lui. Alessia fusese cea mai minunată fiinţă pe care o cunoscusem. Şi cea mai frumoasă. Un înger... Pierdut pentru totdeauna.
Atunci mă trezisem la realitate. În timp ce celei care ar fi trebuit să-mi fie cumnată i se făcea autopsia, iar fratelui meu nu i se dădea nicio şansă, eu mă înecam în cocaină. Metaforic vorbind. Eric mă găsise tolănită în mijlocul străzii vorbind de una singură. Cu stelele. El şi fratele meu se înţeleseseră din totdeauna. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce eu mă distram strigând la stele, el fusese alături de fratele meu. Asta-mi reproşase tot drumul cât mă purtase în braţe până la spitalul în care era internat fratele meu. Încă eram sub influenţa drogurilor. Nu-mi dădusem seama de ceea ce spunea sau de ceea ce făcea. Până l-am văzut pe Nate pe patul de spital. Atunci, pentru prima oară, am simţit ca vreau să mor. Mă uram .
La strigătele mele Nate deschisese ochii. Deşi era total inapt, îmi aruncase unul din zâmbetele sale ce emanau căldură şi blândeţe. Cu lacrimile siroindu-mi pe obraz i-am strigat că voi renunţa la droguri şi ţigări numai să nu mă părăsească. Pierdusem prea multe...
-S-a întâmplat ceva, domnişoară Hope? întrebă profesorul când auzi scârţăitul scaunului meu şi mă văzuse în picioare, tremurând din tot corpul.
-Nu mă simt prea bine, am încercat să spun deşi nu-mi auzeam vocea.
Victor se ridicase în picioare într-un mod brutal, aproape dărâmând scaunul şi îşi înconjură mâinile în jurul trupului meu.
-Daţi-mi voie, vă rog, s-o duc până la infirmierie! l-am auzit spunând pe un ton clar şi răspicat.
Profesorul dăduse din cap şi ne făcuse semn să plecăm. Nu ne-am dus la infirmierie. Ne oprisem pe hol, undeva departe de sala noastră de clasă. Victor se trântise jos pe cimentul rece. M-a aşezat pe picioarele lui şi mi-a lipit capul de pieptul său, sufocându-mă cu săruturi şi îmbrăţişări. Nu-mi cerea explicaţii. Ştia oricum că nu i le voi da. Însă ştia, cel puţin aşa credea el, de ce plângeam.
Bridget nu venise la următoarea oră. Şi nici la cealaltă. Începeam să fiu geloasă. Cred. Nu ştiu. N-aş vrea să confirm asta. Oricum, Victor făcea tot posibilul să mă înveselească. Rezervase o masă la un restaurant franţuzesc din apropiere. Apreciam mult ceea ce făcea, dar i-am spus că vreau o zi normală.
-Atunci, putem avea o zi normală doar pentru noi doi, aşa-i? şopti lipindu-şi buzele de ale mele într-un sărut tandru şi în acelaşi timp jucăuş.
-Desigur.

Stăteam întinşi pe iarba umedă şi rece din Central Park, ţinându-ne de mână şi privind norii cenuşii. Bine, în acel moment nu erau un peisaj prea frumos. Era totuşi septembrie, dar privitul norilor era un lucru romantic oricând, oricum. În căştile ipod-ului Flyleaf cântau All around me, melodia noastră. Eu fredonam fascinată, în timp ce Victor stătea pur şi simplu cu ochii închişi, probabil încercând să adoarmă. Mi-am sprijinit capul într-o mână şi i-am privit chipul atentă. Era atât de frumos şi mă iubea atât de mult. Cu cât îl priveam mai intens cu atât îmi dădeam seama că nu-l merit deloc.
-Mă întreb cum ar fi totul dacă tu şi Eric nu v-aţi fi certat în trecut, l-am auzit spunând.
-Mi-e imposibil să cred că ne-am înţelege vreodată... Mă urăşte, i-am răspuns pe un ton melancolic. Şi eu, bineînţeles, am adăugat imediat.
-De ce? I-ai făcut ceva?
-Destul de multe. Dar n-are niciun rost să vorbim despre asta. E ziua noastră, corect?
S-a uitat în ochii mei timp de câteva minute. Nu puteam desluşi nicio expresie pe chipul său. Şi mă speria asta. Poate de aceea am simţit din nou nevoia să plâng. Mă enerva chestia asta. În viaţa mea n-am plâns atât de mult cât am putut s-o fac în ultimul timp.
Am tras aer în piept şi mi-am închis ochii în încercarea de a-mi reţine lacrimile. I-am ţinut aşa până i-am simţit din nou buzele reci lipindu-se de ale mele ca o pecete. Lacrimile au început să curgă. Braţele lui alunecară uşor pe talia mea, frângând-o într-o îmbrăţişare.
Victor era unul din rarele specimene ale lumii. Blând, romantic, protectiv şi răbdător. Un Romeo contemporan. Şi era numai al meu. Nu e greu de crezut că toate fetele erau înnebunite după el. Dar el nu avea ochi decât pentru mine. Şi eu... Eu visam la trecut. Aşa-i. Nu merit nimic. Cu atât mai mult pe Victor şi dragostea lui.
El nu mă obligase niciodată să fac nimic ce nu-mi place. Nu-mi ceruse imposibilul. Nu mă întreba unde sunt şi cu cine sunt. Nu îi păsa de defectele mele. Îmi respecta intimitatea. Îmi accepta toate capriciile. Făcea orice ca să mă simt bine. Pentru că eu eram totul pentru el. N-a mai iubit pe nimeni cum mă iubeşte pe mine. N-a simţit niciodată ceea ce simţea alături de mine. A fost singur dintotdeauna, privat de orice fel de afecţiune. Căci obsesia fetelor pentru el nu însemna nimic. Victor mă considera cel mai frumos dar primit de la viaţă. Mă adora şi cu toate că eu eram cea mai oribilă persoană din lume, el mă făcuse să par perfectă în faţa tuturor.
-Tu chiar eşti tot ce am. Sunt capabil de orice pentru tine, Roselyn. Chiar şi să ucid.
-Nu o să fie nevoie de asta. Crede-mă.
Nu ştiu de ce, dar aveam presimţirea că nu avea să fie aşa. Că minţeam în ultimul hal. Şi mă durea asta. Pentru că într-adevăr eu îl iubeam Victor. Nu atât de mult ca pe Eric, dar ştiu mai mult ca sigur că o făceam.
Eh un nou capitol !

După ce l-am citit am început să îl apreciez mai mult pe Victor . Într-un fel cred că îmi este milă de el , pentru că nu cred că Rose va fi capabilă să îl iubească ca pe Eric . Parcă nu ştii de parte cui să fie . Dacă Rose va fi împreună cu Eric , Victor va suferi ( bine şi Bridget , dar nu ţin prea mult la acest personaj ). Dacă situaţie va rămâne aşa cum este acum, Rose şi Eric vor fi cei mai afectaţi . Ei ţin unul la altul , dar nu mai au cuvinte să şi-o spună .

Nu mi-a plăcut să o văd pe Rose în acea stare deplorabilă : drogată . Şi a făcut totul pentru a fi populară . Cu ce a ajutat ? Nimic ... doar s-a îndepărtat de fratele ei ...Săracul Nate , iubita lui a murit şi sora sa zăcea pe trotuar .
Victor are nevoie de ea şi Rose are nevoie de el şi de Eric . Atâtea dependenţe marcate de egoism .
Nu am fost atentă să văd dacă au fost greşeli , nu îmi pasă ...
Mă întreb ce mai face Eric ? Teh , aştept capitolul .
Mulţumim de comentarii ! Contăm pe voi cu păreri şi toate cele. Sper să vă placă în continuare şi să continuaţi să ne oferiţi opiniile voastre. Uh, nu am prea multe de zis despre capitolul acesta, descoperiţi voi. Scuze dacă e cam scurt.
Lectură plăcută ! <3
Capitolul patru

Viața ia întorsături ciudate. Întotdeauna te aștepți la un anumit lucru; dar , constați că nu primești acela. Ci exact invers, sau ceea ce niciodată nu te-ai așteptat că vei avea. Se joacă cu tine, te întoarce pe toate părțile. Te face să crezi că vei muri mâine, întorcând paginile tale, te compară cu o carte. Crezi în fiecare clipă că ți le va rupe, că te vei dezintegra. Când ajunge la sfârșit și trântește coperta, ești în pas de infarct. Ți-e frică pentru că știi că e sfârșitul.
Îți face o surpriză. Nu o să mori atunci. Metaforic vorbind, căci așa se întâmplă cu toate evenimentele importante, sau de o natură mai puțin importantă. Și tu , chiar dacă protestezi, nu ai nicio șansă . Asta se numește, oare, destin?
De mult nu mai cred în așa ceva.
*

- M-am plictisit!
Am auzit brusc vocea caldă a lui Bridget. Ne plimbam de ceva vreme. Am zâmbit, conștient de faptul că ea vorbise într-una până acum și eu nu auzisem nimic.
- M-aș vopsi!
A adăugat aceasta, probabil indignată de faptul că tăceam. În fond, eu o invitasem afară. Nu aveam chef de discuții și nici buna dispoziție de a face tot ce voia ea azi. De regulă, nu protestam. Era iubita mea, în cele din urmă. Și chiar dacă nu aveam sentimente puternice pentru ea, nu mă deranja să îi fac pe plac. Pentru că știam că sunt iubit și că, orice aș fi făcut, voi avea parte de afecțiunea aceasta din partea ei. Îmi dădea impresia că ar face aproape orice pentru mine, și asta era o satisfacție imensă. Mai ales când nu trebuia să dau nimic înapoi. Doar lucruri de care și eu aveam nevoie. Și asta era cu adevărat minunat.
Atunci, aș întreba, de ce mă simt gol pe dinăuntru? De parcă ceva lipsește. Un vid imens ce mi-a acaparat inima și sufletul. Despre asemenea lucruri nu poți vorbi cu nimeni. Nici cu cei mai buni prieteni, și nici cu prietena ta. Ce s-ar întâmpla? Ar veni mulțimea de întrebări cu „ și eu ce? Eu nu îți sunt de-ajuns?” . Nu m-ar durea să spun : „ Nu.” Însă, iar aș rămâne singur. Nu vreau asta. Cu toții aveam o slăbiciune, aceasta era a mea. Detestam singurătatea. Nu aceea în care vrei să ai parte de liniște și te refugiezi. Nu, căci toți avem nevoie de așa ceva și trebuie să căpătăm asta. Eu nu mă pot pierde, lăsat în urmă de ceilalți . Să nu se intereseze nimeni de mine. Deplorabil, dar așa eram. Nu o arătam; eram prea puternic pentru așa ceva. Și, ciudat era faptul că nu fusesem dintotdeauna așa. Poate că pe vremea când încă mă înțelegeam bine cu Rose, nu simțisem niciun gol. Îmi umpluse ea întregul vid, iar eu eram fericit.
Ea dispăruse din viața mea.
- Mă auzi?!
Tonul plângăreț al blondei mă trezi pentru a doua oară din visare. Am tras-o aproape de mine și am pupat-o pe obraz. Un gest pueril și fără semnificații pentru mine, o extraordinare întâmplare plină de afecțiune pentru ea. Mă jucam cu sentimentele cuiva. Era bine așa ceva? Nu mi se întâmplase și mie ceva asemănător? Nu chiar. Și totuși, de ce nu aveam remușcări?
- Mergem la mine?
Am deschis gura pentru prima dată de când plecasem din liceu. Aceasta mi-a zâmbit larg și s-a lipit și mai tare de mine. Mergeam pe aceași stradă liniștită ce ducea spre apartamentul meu. Îmi plăcea toamna, era unul din anotimpurile mele preferate. Adesea, stăteam cu roșcata prin parcuri, când eram micuți, și ne dădeam în leagăne toată ziua. Era atât de fain să numărăm frunzele, de parcă fiecare ar fi fost importantă. Să le dăm nume și să le comparăm cu stelele. A trecut mult de atunci... Erau doar niște jocuri idioate de copii; pentru ea, probabil. În mine au rămas ca niște amintiri vii, ce mereu îmi bat la ușă și îmi pleznesc prezentul. „ Nu mai e.” îmi șoptesc gândurile.
- Sigur. Mi-e foarte foame. Sper că ai ceva de mâncare.
A spus aceasta foarte veselă și a început să discute despre altceva. Avea impresia că o ascultam, și chiar o făceam. Doar că nu înțelegeam de ce trebuia să ascult fiecare porcărie despre prietenele ei. Și totuși, m-aș fi simțit trist dacă ar fi închis gura și ar fi tăcut. Mai bine așa. Nu aveam timp să îmi amintesc trecutul. Ce glumă. Mereu găseam vreme pentru așa ceva.
Am ajuns curând în fața clădirii și am luat liftul; ultima dată când fusese ea aici era blocat, așa că a trebuit să urcăm pe scări. A fost foarte obositor pentru Bridget, poate și de aceea am ajuns să o car în brațe până sus. Nu știu de ce nu m-a deranjat, deși a fost destul de problematic. Ea mi-a zâmbit larg atunci și a fost atât de fericită că nu am mai avut nevoie de întrebări pentru mine însumi. Eu provocam stare aceasta cuiva. Nu eram un nimic abandonat ce nu era în stare de ceva măreț.
- Păcat că merge liftul! Aș fi vrut să fie ca data trecută. Deși cred că pentru tine nu a fost atât de distractiv. Mai ții minte?
Am dat din cap și mi-am trecut un braț în jurul gâtului său.
- Cum aș putea uita?
Pe o parte era adevărat. Memoria mea era chiar incredibilă. Iar, pe de altă parte, nu mă interesa pe atât de tare pe cât a sunat în tonul meu. A roșit imediat și m-a făcut să realizez cât de ciudată era personalitatea ei. Poate și de aceea o plăceam. Mă enervau persoanele monotone. Era superficială, cam prostuță și destul de impulsivă, uneori foarte răutăcioasă și o bârfitoare înnăscută. Chiar și așa , era adorabilă în felul ei. Nu în acela de a-mi atrage destul atenția, dar îmi plăcea să pierd timpul cu ea.
Am deschis ușa și căminul meu călduros și alb ne-a întâmpinat. S-a aruncat cât de repede a putut pe canapea.
- Cât îmi place locul acesta ! Este atât de relaxant!
A spus aceasta oarecum nostalgică și ușurată. Eu mi-am pus ghiozdanul și sacoul în dormitor și m-am întors la aceasta. Așezându-mă, i-am atras atenția . A venit spre mine, urcându-și corpul peste al meu. A început să mă sărute pe obraji, căutându-mi gura. Deja închisese ochii, mi-am permis să fac același lucru. Îi simțeam inima și repeziciunea cu care bătea. Nu puteam să nu fiu satisfăcut de acest gest mic .
- Te iubesc enorm. Mai mult decât orice, ești totul pentru mine, Eric.
S-a lăsat peste mine, încercând să mă ademenească să o mângâi. Se spune că femeile sunt niște manipulatoare perfecte; e adevărat.
- Știu, puișor. Știu.
Am răspuns eu mușcându-i buza inferioară. Am sărutat-o pasional, limba mea căutând-o pe a ei și într-un final jucând același joc atât de cunoscut. Mi-am plimbat degetele pe trupul ei în voie, așa cum știam că o să o pot face mereu. Curând, eu m-am aflat de-asupra blondei.
- Eric... Știi?
Am dat din umeri și am privit-o sceptiv. Ochii ei erau plini de căldură și dorință , așa cum îi găseam întotdeauna întâmpinându-mă. Uneori mă întrebam de ce mă iubea atât de tare. Poate pentru că o salvasem de câteva ori? Poate.
Îmi amintesc și acum momentul în care mi-a zis că mă place; a fost o confesiune, da. Și atunci eu i-am spus : „ Atunci, hai să ieșim.” A fost atât de surprinsă că a leșinat . Eu m-am amuzat și mai tare în clipa în care s-a trezit în brațele mele și a spus că visează. Mi-a înșirat atunci toate dățile în care am ajutat-o și nici măcar nu știam cine era. Iar eu nu am vrut să îi explic de ce. Pentru că nu avusese legătură cu ea. O știam ca și cea mai bună prietenă lui Roselyn. Și, pe atunci, Bridget era implicată cu anumite lucruri periculoase și nu tocmai legale. A trebuit să îi salvez fundul de la câteva bătăi din partea unor huligani, tocmai pentru că nu voiam să o implice pe roșcată în toată această „ afacere”. Nici nu trebuia să îi explic ei așa ceva. Era peste limita înțelegerii. Nu știa. Nu cunoștea. Nici nu voiam să o facă. Și Rose? Ei bine, ea nu era în temă nici măcar cu faptul că prietena ei cea mai bună a fost într-un așa pericol. În fond, am înțeles mai târziu din comportamentul lor că de abia se puteau numi „ amice”. Blonda doar se amăgea.
- Nu mi-ai spus niciodată nimic despre tine. Sunt atât de geloasă... Când te cerți cu Roselyn, simt că ceva vă unește. Da, spune-mi că sunt proastă! Deja o știu... Dar, noi suntem împreună de mai bine de un an... Și nu mi-ai zis nimic despre familia ta, despre tot... Știu doar că locuiești singur. Iar tu ! Tu știi totul despre mine . Nu ai încredere să îmi împărtășești nici măcar motivul pentru care te-ai certat cu prietena mea ! Mă doare atât de mult când te văd lângă mine și observ că, de fapt, ești plecat...
O lacrimă i-a curs pe obraz și știam că îi era greu să vorbească despre asta. Era o ființă slabă și fără putere de sine. Mereu încerca să se controleze de față cu mine, să nu plângă. Niciodată nu reușea, e cert. Și-a șters lichidul amar de pe obraz și din celălalt ochi s-a scurs o altă lacrimă. Așa au început mai multe, ca întotdeauna. Încerca să se abțină, să nu suspine. Își pusese degetele peste față, să și-o acopere.
- Îmi pare rău!
A strigat aceasta și s-a ridicat . Am zâmbit . Eram atât de meschin. Mă bucuram să o văd așa din cauza mea. Am luat-o de mână și am tras-o repede spre mine. Fețele noastre erau la o distanță milimetrică, tensiunea creștea. I-am acaparat buzele cu un sărut simplu și aceasta l-a primit. Și-a poziționat mâinile în jurul gâtului meu iar eu m-am aplecat mai tare spre ea.
- Nu e nimic de știut.
Am început apoi să vorbesc, când îi ștergeam picăturile rămase pe obraji. Atmosfera era deschisă. Soarele intrase chiar și aici, și albul ce predomina în cameră era minunat. Te făcea să te pierzi într-o lume a purității. Mă relaxa și știam că avea același efect și asupra ei.
- Dacă ar fi ceva important, ți-aș zice. Nu am ce să îți vorbesc despre familia mea. E mai interesantă a ta.
Am mințit eu pe un ton blând și am pupat-o pe obraz. Între timp, stomacul meu a făcut un zgomot ciudat și eu am rânjit. Asta a făcut-o pe ea să râdă. Am răsuflat ușurat.
- Cred că trebuie să comandăm ceva. Ți-e fomică?
Am întrebat-o eu mai însuflețit de această dată. A pus repede mâna pe telefon și a ridicat un deget în sus, începând să îl miște.
- Îți pregătesc eu ceva!
A zis repede și foarte convingătoare. Am oftat.
- Tu nu știi să gătești, Bridget.
Am anunțat-o eu de lucrul pe care îl știa atât de bine . Ea nu m-a băgat în seamă și m-a impulsionat să merg să fac un duș. Ceea ce am și acceptat. Știa că așa îmi putea atrage atenția. Credea că nu mă cunoaște deloc, dar știa o grămadă de lucruri despre mine . Culoarea favorită, mâncarea preferată, ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac sau nu. Faptul că lucram, și așa mai departe. Despre acesta din urmă, nu știa nimeni altcineva cu excepția ei. Ar fi trebuit să se simtă norocoasă.
Apa cădea rapid pe trupul meu, purificându-l . Am lăsat-o la temperatură medie, nici prea fierbinte dar nici rece. Așa puteam gândi clar.
Mă angajasem anul trecut, când nu îmi mai ajungeau banii trimiși de mătușa mea. Nu îi mergea prea bine și încă nu o mai face. Acum, de abia dacă îmi mai trimite ceva. Și trebuie să îmi plătesc singur întreținerea și tot restul . Mă simt vinovat pentru un singur lucru, acela este că nu pot eu să am grijă de persoana ce m-a ocrotit după ce s-au dus părinții mei. Totuși, ea are propri copii. Și asta mă consolează. Vara trecută am lucrat o grămadă cu normă întreagă, însă acum nu puteam să fac același lucru. Aveam liceul plus examenele finale în acest an. Era greu, trebuia apoi să urmez o facultate. Și trebuia să dau la stat; nu îmi permiteam să plătesc una. Cum nu îmi permit nici să îi zic lui Nate prin ce trec. Ar fi groaznic să îmi dea bani cu „ împrumut” sau să înceapă să aibă grijă de mine. Nu am nevoie de milă sau de protecția nimănui. Mă descurc. De aceea am ținut asta secret, și Brid poate fi chiar „ mormânt” atunci când o rog. Nici nu ai zice că îi place să bârfească. Se aplică doar la ceea ce îi povestesc eu, care sunt oricum lucruri rare.
Nu mă încumetam să îi zic de părinții mei. Nu puteam . Ea se plângea într-una de familie, iar eu nu aveam una. Îi pierdusem când aveam șase ani. Câți ani trecuseră? Treisprezece? Cam atât, cred.
Cu ce o încălzea pe ea faptul că ei decedaseră într-un amărât de accident despre care nici la momentul actual nu am aflat ce a fost cu adevărat? Că nu am plâns la înmormântarea lor căci nu înțelegeam ce se întâmpla prea bine. Că nu îmi amintesc fețele lor și visez , adesea, lucruri din trecut? Cu ce o ajuta să știe asta?
Cu nimic.
Am ieșit din cadă și am înfășurat un prosop în jurul taliei. Când am ieșit din baie, am auzit un mic țipăt din bucătărie. Eu deja o avertizasem. Cu doar un prosop pe mine , am mers într-acolo și am văzut-o. Se tăiase la un deget. Am început să râd și aceasta mai avea puțin și plângea.
- Îmi cer scuze!
A spus repede atunci când am luat trusa de prim ajutor ca să îi bandajez degetul.
- Te încăpățânezi degeaba uneori. Nu știi să gătești; așa că, de ce insiști? Mai bine comandam ceva încă de la început. Faci lucruri inutile uneori, puișor.
Calmul de care dădeam dovadă în acest moment nu mă surprindea. Fața ei era tristă iar eu m-am apropiat de ea. I-am luat degetul și am lins porțiunea de sânge ce se scurgea pe el. A tresărit la acest gest iar eu am zâmbit, bandajându-l.
- Îmi pare rău!
A adăugat și eu am oftat pentru a nu știu câta oară.
- Mereu fac lucruri inutile și te deranjez! Sunt doar un obstacol în viața ta. Nu îmi vorbești despre tine pentru că nu ai încredere în mine. Și te iubesc, mai mult decât orice. Atunci.. A făcut o pauză printre suspine. Trupul ei tremura și își mișca mâinile în toate părțile, gesticulând aiurea. De abia își putea păstra tonul hotărât și supărat pe sine însuși. Atunci... De ce mai stau cu tine? De ce mă accepți? Sunt doar un obstacol! Nu fac nimic bine... O să ajungi să mă urăști... Pare că nu ai nimic și tu îmi arăți că ai tot, nu mă lași niciodată să te ajut... Eu vreau... Plânsul se întețise, de abia mai înțelegeam cu claritate ceea ce spunea. Eu vreau doar să îți fiu alături...
Cuvintele ei poate păreau nimicuri. Nu știu. Vocea pe care o auzisem , intonația și sufletul pe care le pusese în ele erau diferite. Nu mă durea pentru ea, căci nu era cineva important în viața mea. Sufeream, amintindu-mi că într-adevăr „ nu am nimic”. De ce mă prefac?
Stătea pe un scaun iar eu pe vine. Mi-am pus capul în poala ei și am stat așa multă vreme, căutând pace. Mi-a mângâiat șuvițele de păr și a continuat să verse lacrimi. Le simțeam rostogolindu-se pe corpul meu.
- Ajunge să mă iubești.
Am rostit într-un final, fără a mă ridica. Ea a continuat să mă mângâie și să îmi repete că o făcea, într-adevăr, mai mult decât orice.
Un nou capitol!

Cu fiecare capitol postat mă ataşez tot mai tare de câte un personaj . Azi a fost rândul blondei :)) Despre Bridget nu aveam o părere prea bună, mai ales pentru că o consideram un obstacol în cale relaţiei dintre Rose şi Eric , dar m-am înşelat , poate fi superficială şi bârfitoare , dar este o persoană bună . Mi-a părea rău pentru ea dacă s-ar despărţi de Eric . Ea pare dependentă de relaţia cu aceasta şi se mulţumeşte cu puţin . Şi Victor e băiat bun .Tocmai din această cauză , povestea este una minunată , pentru că dintr-un singur gest se declanşează o bombă .
Nu există niciun personaj la care să nu ţin , ceea ce nu este un lucru bun . Cineva trebuie să sufere într-un final pentru ca alţii să fie fericiţi .
Am început să îl înţeleg şi pe Eric , sta lângă Bridget pentru a nu fi singur , într-un fel are nevoie de ea ...Tot compar această poveste cu o serie de dependenţe .

Mă întreb ce se va întâmpla în următorul capitol . Baftă la scris !
hmm...a sosit si nebuna pe aici :-@:
Deci...ia sa vedem:-? . Imi place ideea, la inceput chiar ma dus cu gandul la prima mea dragoste ._. ,mai ales ca era cel mai bun prieten al meu T_T. Este trista situatia in care au ajuns cei doi, avand in vedere sentimentele care ii leaga, dar nu le recunosc. Nu as putea spune ca detest vreun personaj, dar nu stiu...Bridget mi se pare cam superficiala...Mi-e mila oarecum de ea, dar sper sa nu fie un obstacol in calea celor doi :P:
Astept capitolul urmator :*:
Hm , dragostea intre cei mai buni prieteni este cea mai dificila . Si este extrem de dureros cand o pierzi , stiu asta din experienta proprie , se sufera enorm si o inteleg pe Rose si pe Eric deasemenea . Ideea ficului este foarte buna si mi-au placut toate capitolele . Imi place mult de Victor mi se pare un baiat extraordinar , este foarte emotionanta dragostea sa pentru Rose . Si deasemenea Bridget il iubeste mult pe Eric , dar este foarte trist ca el si Rose nu simt la fel . Stiu cum e si imi inchipui cat de rau se simt ei , mai ales ca mai exista persoanele cu care sunt , la care tin , dar nu cum tin unul la altul . Si ajung sa se tachineze si sa se " urasca " , ceea ce mi se pare foarte logic . Oricum , eu deja imi inchipui ce poate urma , desi nu imi pot da seama cu exactitate .
Spor la scris , cuz I love your work !
Hugs :x !
Chiar m-a atras titlul şi am vrut să citesc mai mult. Chiar nu regret că am făcut asta :x
Povestea este foarte originală şi, totodată, interesantă. Chiar dacă are baza unei poveşti de dragoste între liceeni, aceasta are ceva mai... original, mai magic.
Mie îmi place de Roselyn. Personalitatea pe care i-aţi clădit-o este foarte specială şi interesantă. Chiar îmi place de ea :X . Cât despre Bridget, pe mine nu mă atrage aproape deloc. Pare destul de prostuţă pentru că nu îşi dă seama că Eric nu o place. Pe de altă parte, mi se pare şi plângăcioasă.
La început, nu înţelegeam din ce punct de vedere scrie Teh pentru că sunt obişnuit să scrie după numărul capitolului : Eric/Rose P.O.V. Poate că ar fi o idee bună să scrieţi şi voi aşa :-?
Nu am văzut greşeli de tastare, dar nici nu le-am căutat căci acţiunea m-a fermecat. Faceţi o echipă perfectă şi scrieţi minunat.
Deci, Cherie aştept nextu so pleaseee hurry up! :D
Va multumesc mult pentru comentarii! Inseamna mult pentru noi, in special pentru mine.
Ma bucur mult ca-l compatimiti pe Victor. Cred ca o sa va cucereasca in capitolul asta. Sper :)).
Cat despre ce ai zis tu, Me†al, despre faptul ca trebuia sa precizam fiecare din perspectiva cui scriem, banuiam ca se intelege de la sine. Oricum, am vazut ca Teh nu-mi zisese nimic despre asta, asa ca nici eu nu am insistat sau ma rog, am adus vorba. Eh, am putea sa incepem sa punem Eric/Rose P.O.V, dar din moment ce nu am facut-o pana in momentu' de fata, mi se pare inutil sa incepem sa facem asta :)). Da si ma bucur ca-ti place Rose. Am creat-o dupa personalitatea mea =)) Ah, ma simt foarte flatata ca avem si un fan, nu doar fane :)). V-am anuntat dinainte ca sunt narcisista, da? :))
Daaah, stiu ca vorbesc mult, dar va las acum [ Slava Domnului! ] sa va delectati cu noul capitol. Lectura placuta!


Capitolul cinci


L-am cunoscut pe Victor în prima zi de liceu. Într-un magazin de muzică.
Pentru că plecasem mai devreme de acasă şi fiindcă era în drumul meu, mă oprisem la acel magazin. Peste câteva zile Nate împlinea nouăsprezece ani şi cum vechea chitară i se stricase, m-am gândit să-i iau una nouă.
Am intrat în magazin destul de stânjenită. Eram total paralelă. Nici nu ştiam ce fel de chitară îi plăcea sau mă rog, după ce criterii şi-o alesese pe prima. Dar totuşi intrasem să mă uit la preţurile lor. Când în sfârşit mă hotărâsem, alesesem una ce semăna cu vechea chitară a fratelui meu. Numai că preţul era prea mare pentru bugetul pe care îl aveam.
În timp ce eu încercam să-l conving pe vânzător să-mi facă o reducere, un tânăr se apropiase de mine şi, fără să-mi dau seama, îşi pusese mâinile pe umerii mei, spunându-i vânzătorului că eram cu el. Acesta tresărise puternic când îi zărise chipul, apoi îmi spusese cu o voce dulceagă că pentru prietena stăpânului său, Victor Archibald, orice produs era la jumătate de preţ. Mai târziu am aflat că magazinul acela făcea parte din lanţul de magazine al familiei Archibald, familia lui Victor.
Când am ieşit din magazin, uşurată şi fericită că-i găsisem un cadou lui Nate, l-am auzit pe Victor spunând că m-a privit pe geam în tot acel timp cât stătusem înăuntru. Adică, fără să exagerez, o oră. Când l-am întrebat de ce, mi-a spus că mă găsea interesantă.
În drum spre liceu am vorbit despre tot felul de prostii. Mai mult eu, că el nu făcea decât să privească înainte, să zâmbească şi să mă aprobe din când în când. Îmi părea destul de ciudat, dar asta pentru că nu ştiam nimic despre el. Mai târziu aveam să aflu că era defapt un singuratic şi că văzuse în mine ceva special. Că se îndrăgostise de mine la prima vedere.
Când am intrat în clădirea liceului îl întrebasem cum aş putea să-i mulţumesc fiindcă i-a spus vânzătorului că mă cunoştea. Mi-a zâmbit doar şi mi-a făcut semn spre panoul unde erau afişate clasele. L-am parcurs foarte repede fiindcă eram curioasă să văd ce legătură avea cu ceea ce-l întrebasem eu. Când i-am spus, destul de surprinsă, că eram în aceeaşi clasă, mi-a zis că aveam destul timp la dispoziţie să găsesc o metodă prin care să-i mulţumesc.
Toată ziua mă gândisem la tot felul de lucruri. Nu aveam cum să-l răsplătesc. Sau cel puţin nu găsisem o modalitate. Deşi era una la care nu mă gândisem până atunci. Dar care-mi venise în minte în ultimul moment.
Când am ieşit din clasă, l-am tras de mână şi i-am cerut să vorbim puţin între patru ochi. I-am spus că găsisem o modalitate. Aveam să fiu iubita lui pentru o perioadă de timp.“Perfect!” zisese el, lipindu-mă de perete. Mă privise în ochi timp de câteva minute, zâmbind într-un mod destul de încrezut, lucru ce mă făcuse să roşesc – ştiu sigur că roşisem – apoi mă sărutase. Acela fusese primul meu sărut.
E inutil să spun că mă îndrăgostisem de el fără să-mi dau seama şi că nu mă deranja deloc faptul că el îmi furase primul sărut. Şi l-am iubit mult pe Victor. Până să-mi dau seama că, undeva în trecutul meu, greşisem cu ceva.
*

Era în jur de ora şase seara când plecasem din Central Park, ţinându-ne de mână şi râzând ca doi copii. Unii oameni ne aruncau priviri curioase sau confuze, în timp ce alţii ne complimentau spunându-ne că eram drăguţi şi arătam bine împreună. Victor le striga în gura mare: “Ne iubim mult; ăsta-i cel mai frumos lucru în relaţia noastră.” Ştiu. Pare un fragment desprins de printr-o carte cu o versiune contemporană a cunoscutei tragedii “Romeo şi Julieta”. Dar nu era aşa. Era chiar povestea noastră. A mea şi a lui Victor, fiindcă el căuta să facă demn de ţinut minte fiecare moment petrecut împreună. Ce face dragostea din om...
Şi toate aceste momente pe care el încerca să le facă memorabile, pe mine mă făceau să mă simt atât de prost. Mă durea prea tare că acum nu mă mai implicam atât de mult din punct de vedere emoţional în această relaţie. Pentru că ceva mă împiedica să fac asta. Cineva, ca să fiu mai explicită.
Uneori am impresia că mi se cere prea mult. Sunt un om, pentru numele lui Dumnezeu, iar oamenii sunt supuşi greşelii. Chiar trebuie să plătesc un preţ atât de mare pentru toate greşelile pe care le-am făcut în trecut? Mă gândesc uneori că sunt blestemată, dar îmi dau seama că doar par prea ipocrită dând vina pe altceva sau încercând să fac pe victima. Iar eu nu sunt ipocrită. Sunt orgolioasă, vanitoasă şi egoistă, sunt orice, dar nu ipocrită.
În timp ce ne îndreptam spre casă, Nate mă sunase să-mi spună că mai întârzie şi să-l roage pe Victor să rămână cu mine până venea el. Acesta îi spusese că stă cu mine oricât este nevoie fiindcă oricum nu are pe nimeni care să-l aştepte acasă. M-a durut atât de tare să-l aud spunând asta... Se pare că pe mine mă afecta mai tare faptul că el nu se înţelegea cu tatăl său decât pe acesta. Poate pentru că vroiam să-l ajut cu asta? Dar încă nu ştiam cum s-o fac.
Când am intrat în apartament am simţit că sunt atât de obosită încât deabia mă mai ţineam pe picioare. Victor mi-a spus să-mi văd de treabă că el se duce să-mi pregătească ceva de mâncare. Încă un defect pe care îl uram la mine. Nu puteam să mă descurc singură. Am depins în totdeauna de cineva. Până la paisprezece ani de părinţii mei, apoi de Nate. Iar acum era rândul lui Victor să stea şi să aive grijă de mine. Într-un fel mă făcea să mă simt bine, dar mi-era şi ruşine totodată. La şaptesprezece ani să-ţi gătească un băiat? E inadmisibil.
-Să ştii că felul în care e decorat apartamentul vă defineşte, îmi spuse el ajutându-mă să-mi dau jos sacoul şi ghiozdanul.
-Nu-i aşa?
Când mă mutasem cu el, Nate mă întrebase cum aş vrea să decorăm. Şi am făcut ceva foarte drăguţ din vechiul său apartament, decorat destul de modest. Era viu colorat. Pereţii erau fiecare de o culoare diferită: verde pal, oranj, lila, albastru ciel şi multe alte culori pastelate. Cât despre mobilă, eu şi Nate am încercat să facem nişte combinaţii ceva mai excentrice. Aveam lucruri moderne, cu forme ciudate şi toate cele, dar care să fie destul de confortabile pentru noi.
I-am dat lui Victor ceva de îmbrăcat de la Nate şi eu am fugit în baie să fac un duş. Deobicei stăteam cu orele şi nu prea făceam duş, ci baie cu totul. Îmi place foarte mult să am grijă de mine, dar câteodată, trebuie să recunosc, exageram. Nate avea cel mai mult de suferit de pe urma mea. Însă acum nu puteam să-l las pe Victor singur. Aşa că m-am decis să fac un duş revigorant care să-mi reducă din oboseală. După ce am terminat, mi-am răsucit părul într-o coadă într-o parte fiindcă mă deranja câteodată să stau el cu desprins şi începuse să-mi cadă în ultimul timp. Uniforma mi-am pus-o pe umeraş şi mi-am luat pe mine un tricou simplu, gri, destul de lung, cam până la jumătatea distanţei dintre coapse şi genunchi, şi o pereche de pantaloni scurţi, negri.
-Nu-mi faci un serviciu dacă mi te afişezi aşa, să ştii, mi-a spus Victor chicotind când am intrat în bucătărie.
Mda. Când spuneam că nu mi-a cerut niciodată să fac ceva ce nu-mi place mă refeream la faptul că el nu mi-a cerut niciodată să mă culc cu el dacă eu nu am vrut asta. Ceea ce însemna că încă eram virgină.
-Răule, am încercat să zic înainte ca el să mă izbească de perete.
Dezbrăcându-mă din priviri, îmi mângâia faţa cu dosul palmei. Apoi cu un zâmbet la fel de încrezut ca atunci când ne-am cunoscut, îşi lipise buzele de ale mele într-un mod destul de brutal. În timp ce mâna dreaptă îmi mângâia cu delicateţe pielea trandafirie a gâtului, cealaltă se plimba în voie pe coapsele mele.
-Şi totuşi, trebuie să am grijă de micuţa Rossie, a zis râzând, dezlipindu-se brusc de mine.
M-am prefăcut că sunt supărată, bosumflându-mă ca un copil mic, apoi mi-am înconjurat mâinile în jurul taliei sale şi l-am întrebat foarte entuziasmată şi exagerat de curioasă ce avea de gând să-mi gătească. Cu un zâmbet specific lui îmi răspunse că e ceva ce-mi place mie adică spaghete carbonara. Chiar erau preferatele mele, deşi deobicei mâncam foarte puţin. Mereu am avut probleme cu pofta de mâncare. Nate se plângea tot timpul de mine. Cât despre Victor în bucătărie... Ah, nici nu ştiu de ce o mai cheamă pe servitoarea tatălui său să-i gătească. Orice femeie şi l-ar dori ca soţ doar pentru simplul fapt că găteşte atât de mine. Nu trebuie să repet că era şi un băiat superb. Avea un zâmbet unic şi fermecător.
-Ştii că eşti singura pentru care gătesc, nu?
-Nu vrei să se afle despre asta sau ce?
-Nu, nici vorbă. Mi-e indiferent. Doar că n-aş avea de ce să le gătesc altora. Tu în schimb eşti ca un copil şi mă simt foarte bine când îţi port de grijă.
-Ce dulce eşti, i-am zis sărutându-l pe obraz. Vrei nişte cafea? Nate îşi face prea multă şi nu apucă s-o termine niciodată şi cum eu nu beau, am zis să n-o arunc dacă tot eşti aici.
-Hai dă-mi o cană. Două linguri de zahăr, ştii, da?
L-am servit cu cafeaua apoi m-am aşezat la masă şi timp de douăzeci de minute cât i-a luat să gătească, n-am făcut decât să mă uit la el. Victor era destul de înalt şi avea un corp de milioane pe lângă privirea pătrunzătoare, ochii precum caramelul topit şi părul mătăsos şi castaniu. Uneori mă întreb cum de nu lucra ca manechin. Dar iubitul meu vroia să devină avocat.
Mi se pare foarte tare alegerea pe care a făcut-o şi mai ales că s-a gândit deja la viitorul lui. Eu n-aş putea să mă bag vreodată în ceva atât de periculos, căci este, deşi nu observă nimeni. Şi mai e şi faptul că eşti obligat să aperi o persoană care a violat sau omorât nu ştiu ce persoană. Nu-mi pasă că nu era conştient sau că cel pe care l-a omorât era un criminal în serie hotărât să ne radă pe toţi de pe faţa pământului. Se ocupa poliţia de acesta. Nu trebuia să se bage şi el. Şi apoi, dacă omul respectiv a făcut-o odată, cu siguranţă o va face din nou. Părerea mea, dar tot îl admir pe Victor că s-a decis să devină avocat.
Eu nu m-am gândit niciodată la ce aş putea face după liceu. Oricum, mai mult ca sigur părinţii mei aveau de gând să mă introducă în lumea afacerilor din moment ce Nate era ocupat cu cariera lui de actor. N-aş putea să spun că-mi place asta. Dar dacă nu am nicio alternativă, atunci cu siguranţă mă voi băga în afaceri. Era totuşi un avantaj în toată treaba asta; călătoream peste tot în lume. Spre exemplu, la ora actuală părinţii mei se aflau la Paris, în cealaltă parte a lumii.
După ce am terminat de mâncat, ne-am aşezat pe canapeaua moale şi cafenie din sufragerie ca să ne omorâm timpul cu televizorul. El se rezemase de spătarul canapelei, iar eu mă întinsesem pe toată suprafaţa acesteia şi mi-am pus capul pe genunchii lui. Jucându-se în părul meu începuse să butoneze telecomanda în căutarea unui program interesant. Până la urmă îi lăsase pe canalul The CW, unde rula serialul meu preferat, Gossip Girl. Destul de tipic pentru o fată, nu? Dar îmi plăcea mult acest serial. Semăna într-o oarecare măsură cu ceea ce mi se întâmpla mie în momentul de faţă.
-Nu ştiu dacă ţi-am mai spus, dar semeni mult cu Leighton Meester, l-am auzit pe Victor spunând.
-Nu eşti primul care mi-a spus asta.
Chiar nu era. Mulţi mi-au mai zis-o. Singura diferenţă era că eu eram roşcată. În rest semănam ca două picături de apă.
Începuse să mă întrebe tot felul de lucruri despre serial. Nu mă deranja asta. Îmi plăcea foarte mult să vorbesc aşa că am început să-i povestesc cam tot ce se întâmplase până atunci în serial, având grijă să-mi spun şi nemulţumirile. Pentru că erau lucruri care mă deranjau şi ţineam cu tot dinadinsul să i le spun cuiva şi cum Nate nu se mai uita cu mine, era mai bine să i le spun lui. Bineînţeles, reacţia lui fusese una la care mă aşteptam. Începuse să râdă zicându-mi că aveam momente în care eram mai rău decât un copil şi că vorbeam ca o moară stricată. Aşa că am continuat să ne uităm la serial în linişte. Deşi, încet-încet, începeam să simt o uşoară somnolenţă netenzindu-mi creierul, iar mai apoi ochii mi s-au inchis şi am căzut într-un somn adânc.

Când m-am trezit mă aflam în patul din camera mea. Ochii mi-au coborât asupra ferestrei şi am zărit cerul acoperit de o păcură neagră, pudrată cu mii şi mii de stele. Ceea ce însemna că Nate ajunsese acasă şi că... Victor plecase. Am sărit din pat aproape prăbuşindu-mă pe podeaua rece şi am ieşit vijelios pe uşa camerei. Nate sigur era sub duş, fiindcă am văzut lumina de la baie aprinsă şi am auzit sunetul apei. Dar unde era el? Şi atunci l-am văzut. Tocmai ieşea din casă.
-Stai! am strigat blocând uşa şi trăgându-l de mână înspre mine
-Ah, te-ai trezit...
-Victor, eu... Am nevoie de tine! Am nevoie de tine mai mult decât oricând. Tu mă iubeşti mult, iar eu am nevoie de asta. Vreau să am pe cineva care să-mi fie mereu alături. Vreau să fii al meu pentru totdeauna. Şi dacă nu ca iubit, măcar ca amic. Dar te vreau lângă mine, Victor! Am nevoie de dragostea ta...
Tremuram din tot coprul. Lacrimile au început să curgă, iar respiraţia îmi era din ce în ce mai întretăiată. Tot ce spusesem era adevărat. Chiar aveam nevoie de el. Era singurul care mă făcea să mă simt cu adevărat fericită şi care-mi înlătura gândurile prosteşti şi dorinţele acelea nesăbuite ce încă persistau.
M-am ridicat pe vârfuri, i-am luat capul în mâini şi, cu lacrimile conturându-mi chipul, i-am acaparat buzele într-un sărut mult mai pătimaş decât cele pe care i le dăruiam de obicei. Total surprins, îmi răspunse la sărut, dar având grijă să mă lase pe mine să domin. Era pentru prima oară când făceam asta...
Da. Încă îl iubeam pe Victor. Şi asta era de rău. Fiindcă în acelaşi timp îl iubeam şi pe Eric, doar că de o mie de ori mai mult. Ba nu. Ceea ce simţeam pentru Eric era greu de definit, dar ştiu sigur că era un sentiment de proporţii infinite.
Am ajuns ...
Începe să îmi placă din ce în ce mai mult de Rose , mai ales personalitatea ei . Ce ciudat a fost modul în care l-a cunoscut pe Victor , dar totuşi parcă a greşit când pentru a îl răsplati a decis să fie iubita lui . Mă aşteptam ca primul sărut să fi fost cu Eric , dar se pare că m-am înşelat . Din această cauza am o curiozitate : S-a sărutat vreodată cu Eric ?
Deci îl iubeşte şi pe Victor . Cred că nici ea nu ştie exact ce simte . Asta face poveste şi mai interesantă , faptul că nu este hotărâtă că îl iubeşte cu adevărat pe Eric . Aşa orice se poate întâmpla în continuare .
Victor este alături de ea şi va fi mereu dacă ea îi va permite acest lucru . Nu mă aşteptam ca la sfârşit să plângă şi să îi spună ca are nevoie de el .

Teh , grăbeşte-te cu următorul capitol ! Baftă la scris !
Sa stabilim un lucru, nu esti mai buna, n-ai fost mai buna, si nu vei fi mai buna, toti la ff sunt egali, chit ca sciru ficuri varza, chit ca au talent la scris, asa ca toata chestia aia de la inceput, ca ideea e a ta, ca iti e mila de teh, etc, etc, laudasenia ta ma zgarie pe creier si nu are ce cauta. Mi-a atras atentia prima data titlul, nu exista suprapret, exista pret mai mare, si exista suprasaturare, combinate, in cazul tau, dau un esec total, titlul seamana foarte bine cu unu de la naruto, si sincer ma asteptam sa fie cu naruto si epic fail. Ai explicat la icneput despre ce e ficul, apoi daca nu puneai ca ficul tau e mai tare decat celelalte ar fi fost prea urat, iti dau seama, mai ales, vai doamne, ideea ta, desigur, tu esti aia numai cu idei geniale, haide sa ne inchinam in fata ta [NOT]. Chestia cu comentariile, ma calci pe bataturi, nu vrei atacuri, dar vrei critici, critica este atac, nu la persoana ta [adica mod direct] ci la povestea ta [adica mod indirect], de unde si contrazicerea, tu vrie critici dar nu atacuri, as vrea sa o vad si pe asta.

Am citit capitolele, urmarea, junkie girl, fara suparare, dar nu e nimica interesant, si tii lumea in suspans cu ce s-a intamplat atuncea, cand e asa evident, tipul se declara, ea ii spune ca-l iubeste ca o sora, iese cearta, nu-si mai vorbesc, si acuma se tachineaza reciproc, desi se iubesc, si pana la urma, 2 sfarsituri are ficul, ori mor, ori ramane fericiti, si am facut rezumat in cateva randuri.

Apoi, ficul asta al tau, seamana cu iluzii, si seamana bine de tot >.< nu ma crezi, dute si citeste iluzii, si apoi discutam. Alt fic cu care mai seamana povestea ta e Simple Desire,[a lu` mayaly] unde, stai, primul capitol incepe tot cu un cosmar, amandoi se detesta, din alte motive cei drept, si amandoi erau cu alte persoane, cea mai buna prietena a ei [din SD] era iubita lui, apoi numele, ghici ce, personajul principal masculin se numeste eric >.< daca o botezeai pe rose cassie, cred ca faceam mai urat decat acuma.
Nu stiu de unde ti-a venit ideea asta super frumoasa pe care o consideri mai buna decat toate ficurile de pe zup, dar te-ai inselat, caci nu e chiar originala.

That was all i had to say ^^ Eu una, nu-ti voi mai citi ficul. Si nu sariti in sus, nu pot tacea cand vad o asemenea chestie la un fic care speram sa fie altceva, mai ales ca era si teh pe aici.
Bună. Mulțumim tuturor pt. comentarii :).
Oh... Aly, pe Eric eu l-am creat. În sensul că eu i-am ales numele și eu i-am făcut trecutul, etc. xD nu e inspirat din povestea respectivă sau de altundeva ( nu am citit-o ).
Sper să continuați să citiți și să ne dați părerile voastre! Oricare ar fi alea, bune rele, sau orice ar fi, sunt apreciate. Și mă scuzați dacă nu o să mai apar pe aici o perioadă, dar am niște probleme, e și vacanța asta și nu o să pot intra =) cel puțin așa cred, așa ca să nu fiu dată dispărută.
Neith, ziceai ceva de un sărut? :)) o să afli D:

Lectură plăcută!
Capitolul şase

De ce este viaţa uneori nedreaptă? De ce , oricât ai lupta pentru a primi ceea ce întotdeauna ţi-ai dorit, niciodată nu ajungi să ai ceea ce ai vrut? Chiar dacă ţi se pare că tu eşti singurul care a depus efort, care merită de drept să aibă. Nu se întâmplă. Pentru că nu e nimic aşa cum vrei. E crud. E adevărat.
De mult nu mă mai gândesc la asemenea lucruri. Nu ştiu ce înseamnă cuvântul resemnare în practică. Nu vreau să caut . Am uitat. Am vrut să o fac. Aşa am putut merge mai departe. Şi de fapt, nu este aşa. Amintirile sunt încă vii. Am putut să le ţin în frâu. Şi acum o fac. Am trecut peste moartea părinţilor mei, am acceptat fiecare umilinţă, am luptat mereu. Am lucrat, am învăţat , m-am ridicat. Ciudat, pare atât de greu acum când reculeg aceste fapte din propria minte, atunci mi s-a părut mai uşor. Nu am uitat.
Sunt atâtea sentimente contradictorii în mine. Nu obişnuiam să fiu atât de instabil. Recunosc, singurul meu sprijin era Rose. Şi chiar dacă nu o să o spun în faţa nimănui, îmi lipseşte din toate punctele de vedere. Mi-e uşor să merg mai departe şi să fac aceleaşi lucruri pe care obişnuiam să le fac dintotdeauna. Pot zâmbi, pot râde, şi orice altceva ce mă duce la extreme. Însă, inima mea nu vrea să mai bată în acelaşi mod în care o făcea atunci când eram cu ea...
Nu ştiu de ce dar îmi e dor de acea perioadă.

Stăteam întins pe canapeaua din sufragerie, gândindu-mă la diferite lucruri. Televizorul era stins. Nu obişnuiam să îl ţin aprins dacă nu mă uitam cu atenţie, mi se părea o pierdere. Mai ales că eu trebuia să îmi plătesc singur cheltuielile. Asta era ironic. Ar fi fost atât de convenabil să mă nasc în puf şi să nu trebuiască să ridic un deget pentru ceva. Nici la limita exgerărilor, ci doar să fi avut un mod mai prielnic în care să cresc. Imposibil, l-aş displace acum, dacă ar fi să rămân cu amintirile pe care le am în prezent. Pot fi eu doar cu trecutul pe care îl am.
Am pus mâna pe telefon şi am format rapid un număr din memorie. Reţineam foarte uşor cifrele.
- Bună seara. Aş dori să vorbesc şi eu cu domnul Saenz dacă este posibil. Sunt Eric Eyed.
Tonul îmi era rece şi formal. Îl foloseam de fiecare dată în asemenea situaţii. Îmi era uşor să fiu politicos .
După ce am fost lăsat să aştept aproximativ o jumătate de minut, o voce groasă şi impunătoare se auzi în telefon. O recunoşteam şi m-am simţit uşurat doar atunci când am înţeles că îmi fusese luată în considerare cererea.
- Salut , Eyed, băiete. Cu ce ocazie primesc acest apel? Eşti destul de scump la vedere şi la auz. Uiţi repede de vechii prieteni, nu-i aşa?
A râs , de parcă ar fi spus o glumă pe care doar noi o ştiam. Omul acesta nu era strict, deşi aşa părea. Nu îmi scotea ochii pentru că nu îl mai căutasem de trei luni de zile; era modul lui de a mă anunţa că îi fusese dor de mine. Sau de abilităţile mele. Am chicotit şi am început să vorbesc.
- Într-adevăr, domnule Saenz. V-am sunat pentru a vă întreba dacă este posibil să mai primesc slujba aceea pe care am lăsat-o acum trei luni de zile? Am nevoie de ea.
Pe timp de vară nu îmi permiteam să lucrez în acelaşi loc. Era vacanţă şi nu prea mergeau afacerile acolo în acea perioadă, înţelesesem asta târziu. Şi era programul lejer acum, întotdeauna fusese. Trebuia să profit de fiecare ocazie pe care o prindeam. După ce mi-a ţinut o predică pe care doar el a ascultat-o, mi-a spus că mă va primi înapoi. Nu se lăsa văzut, dar îl aveam la mână. Avea nevoie de mine. Pentru un local ca al lui nu ar fi trebuit să fie aşa, dar având în vedere cine eram eu, lucrurile stăteau altfel. Atunci când lucram ca bar-man în clubul său, lucrurile mergeau pur şi simplu strună. Trebuia să fiu acolo în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică. Câteodată mai prindeam şi în timpul săptămânii, dacă nu eram ocupat cu programul de la liceu. Şi în vacanţa de vară era convenabil să lucrezi acolo, dar nu erau aşa de mulţi clienţi. De parcă toată lumea ar pleca de tot în această perioadă şi ar uita de acel club. Nu mă deranja atâta vreme cât îmi primeam banii.
Am aruncat telefonul pe undeva şi am mers până la baie. Când m-am întors, am auzit iar obiectul micuţ sunând. Ştiam deja că este Bridget din cauza melodiei ce cânta, aşa că nu m-am grăbit să răspund.
Vocea ei era veselă.
- Am ajuns acasă ! Ce faci? Ai adormit?
Am vorbit două minute cu ea şi apoi i-am închis. Nu aveam chef de discuţiile lungi în seara asta. Oare când aveam? Era obositor să trebuiască să am grijă de toate. Nu , asta pentru că era vorba de blondă.
Un gând extravagant mi-a străfulgerat mintea şi m-a făcut să zâmbesc. Am luat cheile de la apartament, aruncându-le într-unul din buzunare şi am deschis repede uşa ieşind în hol. Plănuiam să merg la Nate acasă să văd ce face; şi să o tachinez puţin pe micuţa Rossie. Mi-era dor de ea.
Am regretat imediat asta. Când am ieşit în hol, ochii mei au primit o imagine pe care nu o doreau. Victor stătea aproape de Rose, sărutând-o. Se părea că erau foarte prinşi în acest gest. Hainele ei erau şifonate, se vedea că de abia se ridicase din pat. La fel şi părul. Iar el? Era atât de fericit că aş fi vrut să îi sparg mutra. Era urât ceea ce simţeam eu . Faptul că uram . Nu era corect. Nu eram un bun creştin; nu aveam regrete . Mă deranja. Nu suportam ideea ca roşcata mea să stea în braţele lui, să se iubească şi să zâmbească. Ochii ei străluceau. S-au desprins din îmbrăţişare şi Victor a plecat. S-a salutat într-un mod foarte intim, necunoscut mie şi de neînţeles. Am calculat fiecare posibilitate în minte, fiecare lucru ce ar fi putut să se întâmple , sau nu. Am ajuns la singura concluzie logică ce putea exista. El, acasă la ea. Pleca la o oră atât de târzie. Nu trebuia să fi savant pentru a înţelege. Am înghiţit în sec şi odată cu acest gest şi nervii mei. I-am închis, încercând să nu fiu condus de impulsivitate.
- A plecat micul tău cavaler în armură strălucitoare? A lăsat prinţesa singură; cât de trist. Ar trebui să îţi fie teamă; Răul e prin preajmă. Şi nu e deloc un cavaler. Ar trebui să îl chemi pe Făt – Frumos să te salveze. Un mic ţipăt o să rezolve totul.
Iubitul ei deja dispăruse , luând liftul. Probabil acum ajunsese jos, ieşea din clădire. Şi asta o calculase mintea mea. Eu mă apropiam de Roselyn cu paşi înceţi şi apăsaţi. Mă privea ciudat, tristă – cred. Şi totodată exista ceva acolo ce eu nu puteam înţelege. Nu cunoşteam; nu ştiam. Mă durea. Inima mea se zbătea neputincioasă în piept în timp ce mergeam. Căci îmi era frică să mă apropi şi ea să dispară, să o ating şi să se spargă. Părea fragilă, şi ca ceva interzis. Avusesem ocazia să nu mă despart de ea. Să fiu întotdeauna lângă aceasta. Ca o umbră . Un prieten. Un alt frate. Aş fi fost şi mai nefericit. O ştiu. Şi totuşi , mi-e dor de vremea când puteam să o ţin de mână....
Fără să îmi dau seama, deja mă aflam în faţa ei. Tremura, poate din cauza frigului.
- Eric, ce vrei?
A reuşit să zică pe un ton ridicat. Am zâmbit sarcastic.
- Ar trebui să îmi vorbeşti frumos. Orice mişcare te-ar putea răni. Nu ţi-e frică? Ar trebui.
A dat din cap în semn negativ şi s-a întors pentru a intra înapoi în apartament. Avea de gând să mă evite, să fugă de mine. De parcă eu eram un nimeni.
Pentru ea, exact asta eram.
Şi de ce nu puteam renunţa?
Incorect. Deja renunţasem.
Şi tot o iubeam. Pe dracu.
- Aşa îţi rezolvi problemele ? Ai de gând să mă eviţi? Să nu te uiţi la mine? Să nu mă înfrunţi; să taci de fiecare dată de parcă nu aş fi zis nimic? Frumos mod de a-ţi arăta compasiunea pentru mine. Ok, nu simţi nici măcar aşa ceva pentru mine. Ce eram noi? Prieteni, parcă... Cred că nu te-ai gândit şi la asta când am vorbit ultima dată pe bune. Nu? Nici nu mai contează.
Ce spuneam?
Am decis să nu fiu impulsiv. De regulă eram calm. Mă controlam, oricând, oriunde. Nu şi când era ea în preajmă. Chiar şi eu puteam deveni vulnerabil. Scotea tot din mine. Voiam să fiu cu ea. Alături de aceasta. Mă deranja că nu puteam şi explodam. Trebuia să vorbesc, indiferent de ceea ce ziceam.
- Despre ce vorbeşti?
A început să ţipe. Da! Da ! Aceasta era Rose pe care o iubeam atât de mult. De fapt, cred că oricum ar fi fost eu ţineam prea mult la ea. Îmi dădea importanţă. Era iritată, observam din tonul ei ridicat, din vocea ei dulce , ce de această dată încerca să fie amară. Să arunce venin în toate părţile. Nu reuşea. Era atât de adorabilă. Inima mea a început să joace acel joc pe care îl cunoştea doar în vremea când ea era în preajmă. Corpul mi s-a încălzit într-o secundă. Am zâmbit perfid, în timp ce ea continua să vorbească.
- Vrei să spui că pentru tine nu a contat că am fost prieteni? Eric... Nu te înţeleg ! De ce? De ce a trebuit să se întâmple aşa? De ce te comporţi aşa cu mine? Nu cred că merit, indiferent de situaţie! Aşa a fost să fie, şi totuşi! Dai vina pe mine, de parcă eu aş fi singura care a greşit în toate lucrurile astea! Cine te-a făcut băiat rău, iar pe Victor rău? Lasă... Lasă-mă în pace!
De abia înţelegeam ce zicea. Eram pierdut în propriile mele decizii. A vrut să plece, să fugă iar de mine. Am prins-o de mână apropiind-o de mine. Mă privea confuză, iar eu nu puteam să îmi şterg zâmbetul. Am tras-o şi mai aproape, făcând paşi în faţă. O ţineam atât de strâns încât îi puteam controla trupul. Într-o clipită s-a aflat lipită de perete.
- Lasă-mă!
A repetat pe acelaşi ton ridicat şi irascibil. Reuşisem să o enervez. Şi asta îmi plăcea. Însă, nu era doar asta. Chipul ei îmi transmitea un soi de frică ciudată. Şi pielea ei reacţiona ciudat, ochii ei îmi trimteau scântei ciudate. Aş fi zis că era ură, dar odată ce analizam mai adânc, realizam că este spaimă. Îi era frică de mine... Poate.
Mi-am amintit iar de clipa în care o văzusem cu Victor, sărutându-se. Am înghiţit iar în sec, pentru a mă elibera de furie. Nu a mers. Acum o simţeam tot mai adânc. Voiam să îl fac să dispară de pe suprafaţa planetei. Era un ghimpi în coastă. Îmi stătea în cale, nu puteam să îl sufăr.
- A fost bine, corect ? Te-ai simţit extraordinar! A fost frumos, nu? Corect. Ştiu că aşa s-a întâmplat. Îl iubeşti, nu?
Se uita nedumerită la mine.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti!
A răspuns hotărâtă. Eu am râs ironic , nemaiputând să ţin în minte toate aceste sentimente. Îi ţineam mâinile în sus, în jurul trupului. Corpul meu era destul de aproape de al ei. Trebuia să mă aplec puţin pentru a avea faţa la acelaşi nivel cu al ei.
- Nu ştii? Am zis eu iritat. Despre Victor vorbesc. Îl iubeşti, nu?
Am repetat căci simţeam nevoia extraordinară de a mi se nega aceste vorbe. De a spune : nu ! Nu o fac! Nu vezi? Undeva... În adâncul meu , ştiam că asta nu se va întâmpla. E frumos să visezi.
- Da! Da! Şi da! O fac. Termină.. termină... Faci lucrurile prea grele pentru noi doi, Eric!
Şi a venit. Da , ca o lovitură grea . Una mortală. Mă înjunghiase, era atât de rău încât nu mai voiam să mă mişc. Durea. Şi ştiam că acesta era adevărul. Atunci? La ce mă aşteptasem? Credeam că văd câteva lacrimi născându-se în ochii ei... Erau din vina mea. Faţa ei era speriată. A închis ochii pentru câteva secunde mai lungi. De parcă îi era teamă să redeschidă pleoapele.
Ceva în interiorul meu s-a născut. Ba nu, a reînviat. Nu ştiu ce . M-am lăsat mai aproape de aceasta şi am eliberat-o din strânsoare. Braţele ei au căzut pe lângă trup, fragile şi fără prea multă vlagă. I-am prins faţa în mâini, ea încă nu era conştientă de ceea ce făcea. Pleoapele ei au început să se mişte, iar eu nu am mai aşteptat.
Mi-am zdrobit buzele de ale ei. Inima mea o luase razna. Nu aşa trebuia să fie. Dar , nu mai puteam suporta. Fiind aici , lângă mine. Prea aproape pentru a nu mă lăsa dus de val. Şi totuşi, cum puteam?
M-am desprins pentru o jumătate de secundă, a fost prea rapid pentru a face ceva. Închisesem deja ochii, pentru a uita de tot din jurul meu. Degetele mele îi mângâiau chipul involuntar. Limba mea îi cuprinsese gura. Buzele ei erau calde acum, împreunate cu ale mele. Una din mâinile mele s-a mişcat, cuprinzând un braţ de al ei. Degetele noastre s-au legat într-o strânsoare. M-am lipit şi mai tare de aceasta. Uitasem să respir. Tremura, şi simţeam că şi inima ei bate foarte tare. Nu mă mai gândeam la asta. O să mă urască, şi o să plătesc mai târziu. Dar nu mă pot opri.
Nici nu ştiu cât a trecut , căci nu mai aveam noţiunea timpului. Toată logica din mintea mea dispăruse, fiind spulberată şi înlocuită cu un labirint. Ordinea din capul meu se spulberase. Totul era împrăştiat şi în totală dezordine. Mă lăsasem purtat de emoţii.
Avea încă ochii închişi când m-am depărtat brusc. Nu ştiam ce să mai cred. O lacrimă i s-a scurs pe obraz, şi am înţeles acum. Tot era speriată, tot nu mă plăcea, o sărutasem cu forţa.
Am făcut câţiva paşi înapoi, desprinzându-mi mâna de a ei. Am zâmbit atunci când aceasta s-a uitat la mine. Dând din umeri, m-am decis să plec.
- Asta e ca să îi şterg gustul idiotului de Victor. Doar nu credeai că o să te las să trăieşti aşa uşor , Roselyn. Nu. Nu meriţi asta. Te-ai jucat cu mine, voluntar sau nu, şi acum simt că trebuie să plăteşti. O să mă visezi în noaptea asta, o ştiu. Şi probabil o să fie un coşmar. Asta sunt eu. Coşmarul tău.
M-am întors pentru a pleca. Tonul meu era rece, grav şi foarte indiferent. Poate aşa aveam să îi sparg încrederea în orice o ţinea departe de mine. Sau poate că aveam să o pierd pentru totdeauna... De fapt, aşa era de mult.
Mi-am întors chipul, pentru a o zări încă lângă perete. Nemişcată, şi cu ochi în lacrimi. Gura îi era întredeschisă. Buzele acelea fuseseră ale mele. Măcar pentru o singură dată. O să preţuiesc asta mereu. Chair dacă a fost un sărut cu forţa. Este al meu. Acum, am reuşit să şterg amprenta lui Victor. Nu mai era asupra ei. Pentru o noapte, atâta cer, să mă viseze. Să o domin , să nu mă poată scoate din minte . Chiar dacă este ură. Te rog, Doamne. Dacă Tu exişti cu adevărat; fă-o, măcar odată... Să se gândească doar la mine.
- Pun pariu că sărut mai bine decât prostul ăla de iubit pe care îl ai . Aşa-i?
Nu am aşteptat un răspuns. Am intrat în apartament, trântind uşa cu satisfacţie.
Telefonul mi-a căzut din buzunar, îl lăsasem deblocat. S-a rostogolit pe undeva şi o melodie a început să cânte.
Eu m-am lăsat pe vine, încercând să îl ridic. Nu am mai vrut. Nu am mai avut forţa. Mâinile mi le-am întins pe genunchi şi privirea mi-am lăsat-o în jos. A fost frumos, nu ? O singură atingere. Am cerut un sărut, nu l-am primit. Era o îtntrebare tacită, în străfundul meu. Nu l-am primit. L-am furat. L-am vrut. Trebuia să îl am. Nu va duce la mai multe lucruri? Nu ştiu. Nu mai pot. O singură seară, doar acum, o să sufăr în linişte fără regrete. Mi-am atins buzele şi am zâmbit. Versurile melodiei se auzeau tare şi clar în încăpere.
„ Ascult cum ploaia se întoarce în viaţa mea ,
Totul e-n umbră de când nu mai eşti în ea . . .
Sub norii care mă înconjoară ca un vis,
Te strig!
Oare m-ai auzit...?”
*

Ridicându-mă , am luat telefonul şi am ieşit din „ redare muzică”. L-am aruncat pe undeva şi m-am trântit în patul din dormitorul meu.
Buzele îmi erau încă fierbinţi. Mi-am trecut limba peste ele şi un alt zâmbet şi-a făcut apariţia.
- Cred că eu nu o să mi te pot scoate din cap azi.... Nu-i aşa?
Am murmurat deşi eram conştient de faptul că nu mai era nimeni în cameră.

_
* Alb Negru - Amintiri
Am zis de sărut şi se pare că a şi venit ;))
Îmi plac fragmentele pe care le pui la fiecare început de capitol . Nişte gânduri ale lui Eric . Este un personaj interesant , îl înţeleg şi îi înţeleg şi dorinţa de răzbunare .
A tras o concluzie pripită în privinţa lui Rose şi Victor , mai ales pentru că între cei doi nu s-a întâmplat nimic. Mă aşteptam să fie mai gelos , poate chiar mai impulsiv , să se lase condus de sentimente .
M-am bucurat că a sărutat , dar mă întreb ce a simţit ea . Nu cred că era speriată , poate se temea de ce s-ar putea întâmpla între ei . Sărutul a fost superb şi mi-a plăcut cum ai descris sentimentele lui . Chiar îmi pare rău pentru Eric ...
Au fost parcă vreo două greşeli de tastare , dar nu le-am reţinut .
Aştept următorul capitol . Baftă la scris !
A fost superb cum ai descris sentimentele lui Eric , Teh :x . Mi-a plăcut foarte mult cum au decurs lucrurile , dar în acelaşi timp poate că Eric s-a lăsat prea dus de sentimente , mai bine s-ar fi stăpânit , dar , mă rog , a fost drăguţ . Este un tânăr foarte drăguţ , dar parcă prea suferă uneori , ar trebui să fie mai tare , să treacă peste , nu am idee .
Victor este extrem de frumos , în toate felurile posibile şi mai este şi dulce , îmi place cum se poartă cu Rose , chiar este un băiat drăguţ .
I rilly like him <3 .
Şi eu sunt curioasă ce a simţit Rose , eu una cred că s-a simţit binişor , nu cred că i-a fost frică . Hm , o să aflăm şi asta .
Spor la scris >:D< ! Hugs !
Bonjour.
Multumim tuturor pentru comentarii :].
Aici este capitolul nou, destul de lame si cam scurt dupa parerea mea. Da' ma rog, sper sa va placa.
Lectura placuta!
Capitolul şapte


Ştiu sigur că pe lângă acel sărut, i-am dăruit lui Victor şi un zâmbet. Cel mai larg, cel mai superb. Cum nimeni nu mai putuse să-mi smulgă până în acel moment. Pentru că mă simţeam bine. Simţeam aceeaşi senzaţie care-mi dominase corpul în timpul primului nostru sărut. Şi era greu de crezut din moment ce mintea îmi zburase imediat la Eric. Poate pentru că tocmai ieşise pe uşă, adresându-mi una din replicile acelea pe care sigur şi le pregătea special pentru mine?
I-am analizat cu atenţie tonul pe care mi se adresase. Denota dispreţ, repulsie, poate chiar şi ură... Mă ştia atât de bine. Chiar vroiam să-l strig pe Victor. Eram fără apărare. Nu-i puteam face faţă. Dar Victor plecase de mult. Şi sunt sigură că şi el îşi dăduse seama de asta. Altfel nu s-ar fi apropiat atât de mult de mine...
Eram speriată. Nu ştiam ce îmi poate face. Mint. Nu ştiam ce aş putea face eu cu el atât de aproape de mine. Mai ales acum că o altă senzaţie, destul de ciudată, îmi dominase corpul. Una diferită faţă de cea pe care o simţeam alături de Victor, una pe care mi-o crea imagina lui.
Era un curent îngrozitor în hol. Dar simpla lui prezenţă mă încălzea. Probabil că dacă am fi mereu împreună, mie nu mi-ar mai fi frig niciodată. Ce mult îmi doream să fie el cel care mă încălzea noapte atunci când îmi era frig şi nu Nate. Am fost întotdeauna o friguroasă şi foarte dependentă de atenţia şi căldura celor din jur. Începusem să tremur.
Am înghiţit în sec şi l-am întrebat pe un ton răstit ce anume vroia de la mine. Răspunsul? Tipic lui. Spunea că ar trebui să-i vorbesc frumos, că-mi poate face rău. Mă întreba dacă mi-e frică.
De el? Niciodată.
De sentimentele mele? Întotdeauna.
Fiindcă ele erau cele care aveau să facă bomba să explodeze. Ele vor fi cele care vor cauza ravagii şi care creaseră deja o prăpastie în prea-frumosul meu basm pe care îl trăiam alături de Victor.
I-am întors spatele vrând să intru în apartament. Şi atunci l-am auzit. Regreta cumva că fusesem prieteni? Pentru că dacă făcea asta, nici nu-şi dădea seama ce fel de durere îmi cauza acest lucru... Şi totuşi, eram o fire irascibilă. Trebuia să ţip ca să mă stăpânesc. Nu vroiam să încep să plâng şi să-i înşir toate motivele pentru care consideram acele amintiri cele mai frumoase lucruri. Că prietenia lui însemnase totul pentru mine şi că mă uram fiindcă spusesem ce nu trebuie atunci când el mi se confesase. Că eram dezgustată de faptul că renunţasem la el pentru popularitate...
Bolboroseam nişte lucruri pe care nici eu nu le înţelegeam. Dar ştiu sigur că-i spusesem că nu l-a făcut nimeni pe el băiatul rău şi pe Victor cel bun. Eram furioasă. Prea furioasă. Orgoliul îmi urla să-i fac ceva să tacă din gură. Răsucea prea mult cuţitul în rană. De parcă eu eram vinovată pentru toate. Şi am vrut să plec din nou. Dar de această dată mă prinsese de mână. Şi am simţit cum mă înmoi. Pierdusem controlul asupra corpului meu. Era conştient de asta. Ştia foarte bine că putea să facă orice din mine acum. Mi-am simţit corpul lipit de peretele rece. Eram speriată şi confuză. Şi cred că el văzuse asta. Pentru că zâmbetul perfid nu-i dispărea sub nicio formă de pe chip.
Mă întrebase ceva. Nu mi-am dat seama ce. Eram prea pierdută, iar gândurile mele nu mai aveau oricum nicio noimă. Repetase întrebare destul de iritat. Mă întreba dacă îl iubeam pe Victor. Chiar aş fi vrut să-i spun că nu, dar era o minciună. Dar era totuşi adevărat faptul că pe el îl iubeam mai mult decât pe Victor. Cu toate acestea, i-am răspuns la fel de răstit că o făceam, că-l iubeam. Să înţeleagă că era totuşi o limită pe care el o întrecea. Să priceapă odată pentru totdeauna ca mai mult de atât nu putea să se răzbune pe mine.
M-am uitat atentă în ochii lui şi am văzut o sclipire ciudată. Aş fi spus că era o lacrimă dacă nu l-aş fi cunoscut atât de bine. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-aş dori ca aceea să fie o lacrimă cauzată de cuvintele mele. Iar eu să i-o şterg cu buzele mele zicându-i în sfârşit adevărul. Dar nu avea să se întâmple niciodată asta. Nu era posibil, chiar dacă aş vrea.
Am închis ochii trăgând aer în piept, vrând să-mi găsesc cuvintele. Însă atunci când în sfârşit o făcusem, chipul meu era prins în mâinile sale. Stupefiată am vrut să-mi deschid ochii, dar înainte s-o fac, el îşi apăsase buzele peste ale mele într-un sărut forţat, dar la care, trebuie să recunosc acum, am tânjit de mult timp.
Sângele mi se urcase în cap, iar pe picioare nu mă mai ţineam de mult. M-am lăsat dusă de val. Îmi doream atât de mult să-i simt gustul buzelor încât nu-mi mai păsa de nimic. În acel moment redevenisem cea de dinainte. Roselyn cea plină de ea, care primea întotdeauna ceea ce-şi dorea. Dar doar pentru o fracţiune de secundă. Pentru că aveam o conştiinţă care nu înceta să mă piseze la cap. Gândeşte-te la Victor, îmi spunea, gândeşte-te la cât de multă durere îi poţi cauza, egoisto! Dar nu puteam. Nu vroiam. Îmi plăcea prea mult, deşi nu o arătam.
Mi-era totuşi teamă de ceva. Presându-mi corpul avea să-mi simtă bătăile inimii. Avea s-o simtă zbătându-se în interiorul meu, strigându-mi să prelungesc cât mai mult momentul. Ar putea intra la bănuiala. Pentru că bătăile acelea nebuneşti ale inimii mele nu însemnau decât că-mi făcea plăcere sau... că-mi era frică. Să-l las să creadă că mi-era frică de el? Ar fi cel mai bine aşa.
Am continuat să-mi ţin ochii închişi chiar şi atunci când rupsese brusc sărutul. Mi-era imposibil să cred că se întâmplase cu adevărat. Vroiam să cred că era un vis, altfel durerea nu ar mai fi atât de accentuată. Nu m-ar mai interesa deloc de Victor. În vis aş fi făcut orice. Aş fi fugit cu el dacă mi-ar cere asta. Dar nu era un vis. Chiar se întâmplase. Am simţit cum o lacrimă îmi inundase obrazul, alunecând lin pe buze. Îmi plăcuse...
L-am privit în ochi şi vroiam să cred ca avea să fie pentru ultima oară când o făceam. Mi-a spus că nu vroia decât să-i şteargă gustul lui Victor şi că nu avea de gând să mă lase să trăiesc în pace. Că era coşmarul meu. Era sigur că aveam să-l visez la noapte. Şi am vrut să-i strig atunci, că de mult timp îmi apărea în vise. Sub forma unui coşmar. Şi era adevărat.
Ultimul lucru pe care mi-l spusese înainte să intre nepăsător şi fără nicio grijă în apartamentul său era defapt o concluzie. Era foarte sigur că săruta mai bine decât Victor. Şi... chiar aşa era. Victor era singurul care punea suflet în săruturile noastre, iar asta le făcea monotone, banale. Dar în cazul de faţă era vorba de altceva. Un amalgam de senzaţii şi sentimente pe care Victor mi le trezea mai greu. O dorinţă nebună de a-l avea numai pentru mine pe care n-o simţeam întotdeauna alături de iubitul meu. Iar inima mea ... Niciodată nu reacţionase în felul acela. Şi da, săruta mai bine! Mult mai bine. De o mie de ori mai bine. De un infinit de ori mai bine.
Alunecând în jos pe peretele rece din hol, cu lacrimile şiroindu-mi tăcut pe obraji, mi-am ascultat în sfârşit conştiinţa. Nu meritam nimic. Sunt prea proastă ca să am parte de ceva. Dacă mă mai lăsăm purtată de val, Victor, unicul meu sprijin, avea să dispară curând din viaţa mea. Doar gândindu-mă la asta îmi puteam închipui reacţia pe care o va avea. Eram singurul lui scop în viaţă. Dacă i-ar face ceva lui Eric? Ar fi în stare. Dar dacă... se va sinucide?
Dar eu? Eu ce mă voi face fără Victor? Aveam nevoie de el mai mult decât de droguri.

Am intrat în fugă în casă, trântind fiecare uşă. Astfel, Nate se prindea că nu aveam dispoziţia necesară să-l ascult şi că vroiam mai mult ca oricând să fiu singură. Deşi uram asta.
Am răscolit peste tot unde ştiam că-mi ţineam ţigările. Trebuiau să fie acolo. Nu aveau unde în altă parte să fie. Nu aveau cum să se evaporeze. Sau poate le terminasem? Nu aveam cum. Tocmai cumpărasem un cartuş. Nu cumva le luase Eric ultima oară când venise la Nate? Dar nu avea cum. Nu intra niciodată în camera mea. Aici erau amintirile noastre, toate pozele cu noi.
În interiorul imprimantei găsisem o punguliţă mică şi prăfuită, aruncată de mult acolo. Nu, nu aveam de gând să revin la vechile obiceiuri. Îmi erau de ajuns ţigările. Am pus-o din nou în imprimantă. De aruncat nu o aruncam. Nu vroiam să o arunc. Ştiu. Asta însemna ca aveam de gând odată şi-odată să mă reapuc de droguri. Dar dacă n-o făcusem până atunci, acum nu mai aveam cum. Minţeam în ultimul hal. În acel moment eram mai tentată ca oricând...
Până la urmă găsisem un pachet de ţigări în sertarul cu aşternuturi pentru pat. Aşa că punguliţă aceea va mai sta ceva timp în imprimantă. Sper că pentru totdeauna.
Mi-am luat laptop-ul de pe birou şi m-am trântit în pat. Calculatorul mi se părea mult mai practic şi îmi plăcea mai mult să lucrez la el, dar nu aveam chef deloc de acesta. Vroiam să stau în patul meu cel moale. Oricum n-aveam de gând să dorm în seara asta.
Să analizăm puţin situaţia, mi-am spus în timp ce laptop-ul se deschidea. Câte hotărâri greşite am luat până acum? Mi-am dorit să fiu populară şi am renunţat la Eric pentru asta. Am vrut să-mi menţin popularitatea şi m-am apucat de ţigări şi droguri. Am vrut să-i mulţumesc lui Victor fiindcă datorită lui îi cumpărasem un cadou lui Nate şi am devenit iubită sa.
Ce am câştigat din toate astea? Nimic. Numai durere şi suferinţă. Mi-am pierdut cumnata, era să-l pierd pe Nate, iar în curând, dacă voi continua să mă las condusă de sentimente îl voi pierde şi pe Victor. Pe Eric îl pierdusem oricum de mult. Dar nu şi amintitile pe care le aveam cu el. Acelea rămâneau vii în inima mea şi nimeni nu avea să schimbe asta.
L-am auzit pe Nate bătând uşor la uşa mea. M-am ridicat din pat, am răsucit cheia în broască şi i-am spus să plece.
-Mă duc să mă culc.
Am auzit cum îşi lovise uşor capul de uşă. Spuse din nou:
-Roselyn, dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, poţi s-o faci oricând. Sunt aici pentru tine.
Ce puteam să-i spun? Că Eric m-a sărutat, probabil din răzbunare, şi că mi-a plăcut? Că-mi doream ca o dată în viaţă să pot lua o hotărâre pe care să n-o regret mai târziu? Că în acest moment m-aş duce peste el în casă şi i-aş spune că sunt cea mai mare idioată, că-l iubesc şi că el e la fel de idiot ca mine pentru că nu-şi dă seama de asta?
-Crezi că dacă aveam ceva să-ţi spun n-o făceam până acum? i-am zis pe un ton moale, plictisit.
A oftat, murmurând ceva ce nu am putut să înţeleg şi se depărtase cu paşi apăsaţi de uşa mea.
Nate ştia că mi-am dat seama de ceea ce simţeam pentru Eric. Mă sfătuise de multe ori să-i spun acest lucru, poate voi reuşi să câştig ceva din asta. Dar nu. I-am spus că nu o voi face nici în ruptul capului. Nu vroiam să-l fac pe Victor să sufere şi eram mai mult ca sigură că Eric avea să-mi plătească cu aceeaşi monedă. O să-mi dea cu piciorul, îi spuneam mereu fratelui meu. Ceea ce era şi adevărat. Adică, la câte i-am făcut să mă ierte atât de uşor? Eu n-aş face niciodată aşa ceva.
M-am aşezat din nou în pat. Uitasem că-mi aprinsesem laptop-ul. Defapt nici nu mai aveam nevoie de el aşa că l-am stins. Mi-am scos ipod-ul de sub pernă şi i-am dat drumul. Cu Trading Yesterday cântând Just a little girl, fixam tavanul alb cu privirea şi mă gândeam la Eric, repetând convinsă că săruta mai bine decât Victor. Începea să-mi pară rău că el fusese cel care-mi furase primul sărut şi nu Eric.
Bun, ajunsesem la trei concluzii.
Prima, Eric încă mai făcea parte din viaţa mea, chiar dacă niciunul dintre noi nu vroia să recunoască asta.
A doua, o parte din mine – şi ştiam mai bine ca oricine cât de puternică era acea parte – era însetată după prezenţa şi cuvintele lui.
Şi a treia.... Ei bine, îl iubeam prea mult pe Eric pentru a mă mai minţi singură.
Am zâmbit. Eram fericită. În sfârşit puteam să accept că-l iubeam fără să-mi pară rău de asta.
Atunci de ce plângeam? Pentru că lacrimi de fericire nu erau. Ştiam sigur asta.
Plângeam fiindcă eram legată de Victor. Nu-mi făcea plăcere să-l văd suferind şi vroiam să-l ajut în relaţia pe care o avea cu tatăl sau. De ce oare îi spusesem acele lucruri? Atunci eram sigură de ele. Erau cuvinte spuse din inimă. Dar simfonia senzuală a sărutului lui Eric îmi zdruncinase încrederea în sentimentele mele. Poate asta era intenţia lui. Să mă facă să realizez ca ceea ce simţeam pentru Victor, încă de la început, nu era decât o minciună menită să-mi menţină pentru o perioadă de timp o dispoziţie cât mai bună.
Um , complicata situatia lui Rose . Ai descris frumos , placut si ne-ai condus in lumea personajului cu usurinta , intr-un mod emotionant <3 . Mi-a placut ca de aceasta data , Rose a fost mai sincera cu ea insasi si a recunoscut adevarul , ceea ce mi se pare si normal .
Imi pare rau de Victor , dar en fin , astept sa vad cum vor continua lucrurile , eu una sunt foarte curioasa . Hm , eram sigura ca Rose nu era speriata , dar sa se prefaca =\ . Mda , nici nu pot sa imi inchipui ca simte Eric , chiar nu pot .
Well , Teh , astept noul capitol si te rog , nu ne lasa sa asteptam prea muult :o3 .
Hugs .
Hey , girls ^^ . Am citit fic-ul vostru si pot sa spun ca deja il ador . M-ati lasat cu o impresie foarte buna . Imi place cum scrieri amandoua . Aveti un stil aparte , original , iar povestea este , deasemenea , originala . N-am mai intalnit asa ceva pana acum . Imi place ca nu duceti lipsa de idei , bravo . Imi place mult cum descrieti , ma captiveaza fiecare cuvintel . Stiti sa descrieti sentimentele personajelor , ma impresionati , nu stiu ce sa mai spun xD .
Imi place foarte mult de Eric , astept cu nerabdare sa vad ce se va intampla cu el si cu Rose in continuare . Pune-ti continuarea repede >.< Va rooog xDD Spor la scris <33
Hello
Am trecut si eu pe la ficul vostru si mam gandit sa va las un com, am vrut inca de la inceput sa ii las unul special lui Cherie, dar nu am putut pentru ca desteapta de mine si-a uitat parola... Nvm
O sa fiu sincera si o sa va spun ca prima data chiar nu am vrut sa citesc... M-a deranjat foarte mult ceea ce a zis Cherie la inceput, nu vreau sa dezbat problema asta pentru ca oricum nu are rost, dar as avea un sfat pentru tine:P
Nu te mai crede tu cea mai buna de pe aici pentru ca eu te asigur ca exista scriitoare mult mai bune ca tine.. uite-o de examplu pe Teh, lucreaza la foarte multe ficuri dar nu se plange de nimic, are talent si se descurca fata, pot sa iti spun ca ai mare noroc ca ea "ti-a inteles viziunea" si ca te ajuta. Nu ma indoiesc de talentul tau si nu vreau sa te simti jignita, dar ceea ce ai facut tu la inceput mi s-a parut lipsa de respect fata de ceilalti de pe forum care isi dau silinta sa scrie ceva cat mai frumos si interesant... E adevarat ca nu toti suntem perfecti, sunt multi care o mai dau in bara, dar asta nu inseamna ca tu te poti considera perfecta... Nvm asta sa zicem ca a fost doar asa o mica paranteza, mii de scuze daca am suparat pe cineva dar chiar nu m-am putut abtine...
Nu am de ce sa ma plang, deoarece povestea este frumoasa. Va descurcati de minune, iar descrierea sentimentelor este absolut superba. Parca simt si eu ceea ce simt personajele, reusesc sa inteleg foarte bine suferinta lor. Dupa cum a spus si B3Ky aveti un stil unic, va completati reciproc si totul este foarte bine gandit.
Eu una inca nu stiu pe care sa il aleg pe Erik sau pe Victor:]] Amandoi sunt draguti *daydreaming* oricum pana la final poate o sa reusesc sa il aleg pe unul dintre ei... daca nu raman cu amandoi:]]
Cred ca sunt singura de pe aici care vrea sa afle mai multe despre Nate:]] desigur asta daca se poate:P
In rest vreau doar urmatorul capitol si asta cat mai repede:]]
Kissez:*:*:*
Cius
:bye:
Îmi scuzați întârzierea . :D mulțumesc enorm pt. tot, pt. toate comentariile, părerile și orice. doar faptul că ați citit mă face fericită. Și ca să o zic la plural, mulțumim ! :X

Lectură plăcută!
Capitolul opt

Atunci când ai momente fericite, nu ar fi splendid să le poţi şi împărţi cu cineva anume? Să îi împărtăşeşti gândurile, sentimentele şi tot ceea ce te învăluie , treptat sau deodată, de parcă ar fi ceva atât de spontan?... Probabil că da. Însă, eu nu puteam face acest lucru. Nu îi puteam dezvălui nimănui că am sărutat-o pentru prima dată pe fata pe care am iubit-o dintotdeauna şi pe care, încă, nu mi-am putut-o scoate din minte. Ce puteam să dezvălui? Că am furat acest sărut, că i-am obligat buzele să se lipească de ale mele, gura ei să îmi aparţină pentru nu ştiu câte secunde îndelungate? Patetic. Prietenii mei masculi ar râde până şi cu ceea ce au mai de preţ de mine. Şi eu la rându-mi de propria persoană, dacă aş fi atât de prost să dezvălui ceva atât de intens. Aş putea oare să îi mărturisesc lui Bridget asta? Mă întreb dacă ar face infarct. Iar Nate, cât de bun este omul ăsta, poţi întinde coarda doar până la sora sa.
Şi la drept vorbind, voiam eu oare să dezvălui aşa ceva?
Nu. Era doar secretul meu. Al meu şi al ei. Ceva ce doar noi doi deţineam; atunci când privirile noastre se vor reîntâlni, va ştii şi ea acest lucru. Că acum există ceva ce nici ea nu poate spune nimănui, chiar dacă ar vrea, asemenea mie. Şi o să o doară, o să o apese şi o să se simtă o trădătoare. Faţă de Victor. Faţă de Bridget. Iar pe mine mă bucură această suferinţă a ei. Sunt o persoană meschină, dar o iubesc prea tare pentru a o lăsa să fie fericită cu un băiat care nu sunt eu. Nu pot. Nu vreau. Niciodată nu am înţeles dragostea fără margini, care doreşte până şi fericirea celeilalte persoane atunci când nu mai sunt împreună. Nu am înţeles şi mi-e cu neputinţă să o fac.
Când zâmbeşte, vreau s-o facă alături de mine. Sau din pricina mea.
Dacă ar fi să ţină mâna cuiva, atunci aceea să fie a mea. Chiar şi un simplu pupic dat cu o extrem de multă afecţiune pe obraz, aş vrea să îmi aparţină. Când văd şi cel mai mic gest drăgălaş între ea şi altcineva, înnebunesc. Inima mea o ia razna, orgoliul mi-e tăvălit pe toate părţile în nu ştiu ce prăpastie. E pustiu sufletul meu. Şi chiar şi capul parcă e invadat de un vid ciudat, ce nu îmi dă voie decât să văd o singură parte a întregii vieţi. Aceea fiind : ea. Ciudat că nu poate aprecia asta. Că nu îmi primeşte dragostea. Că trebuie să fur. Şi... la naiba. Pentru ea, aş ucide.
*

Am stins alarma telefonului şi am fugit în baie, pentru a face un duş şi toate cele necesare de dimineaţă. Am îmbrăcat cât de repede am putut uniforma şi m-am conformat să nu mănânc în această dimineaţă. Luându-mi mapa, fără a mai face efor cu ghiozdanul, am ieşit rapid din apartament şi am coborât cu liftul. Voiam să o prind pe Roselyn, să o văd. Să o admir. Să observ ce expresie are chipul ei la vederea mea. Însă, parcă a prevăzut asta căci deja plecase. Nu am reuşit să mă ciocnesc de ea sau să îi pot vorbi. Asta mă deranja. Cred că deja aveam faţa crispată. Nici nu am sesizat paşii din spatele meu, am realizat că Brid venise lângă mine doar când m-a atins. M-am întors spre aceasta, pe jumătate furios şi totodată indiferent şi mai rece decât de obicei.
Am luat-o de mână şi am tras-o spre mine. A tresărit. Era atât de aproape că îi puteam simţi bătăile inimii. Deja depăşiseră limita de viteză. Feţele noastre erau la o distanţă destul de mică, i-am căutat buzele şi mi le-am apăsat de ale ei într-o clipită. Am dat naştere unui sărut violent. Limba mea se juca nestingherit cu a sa, căutând aceaşi emoţie pe care o primise doar cu o zi în urmă. Am fost dezamăgit. Era ceva ce nu mai puteam dobândi. M-am desprins din acel gest şi am continuat să merg, aceasta fiind alături de mine.
- Ce-ai?
Mi se adresă pe un ton preocupat , de care eu nu aveam nevoie. Chiar dacă îmi oferea satisfacţie să ştiu că mă iubeşte. Că e îngrijorată pentru mine. Câteodată poate fi adorabilă, doar că nu pot ţine la ea. Nici nu vreau, presupun. Mi-e de-ajuns să ştiu câte ar face ea pentru mine, şi zâmbesc. Nu fals. Nu disimulat. Adevărat, pentru că nu sunt respins de toată lumea. Acum însă, aş fi vrut să tacă.
- Nimic.
Am răspuns după o perioadă îndelungată. Am continuat cu aceaşi paşi leneşi şi ţinând-o de mână. Aproape că se lipise de mine, parcă pentru a-mi oferi alinare. Muşchii mi se încordaseră. Am observat câţiva tipi întorcând privirea după gagica mea. Nu am zis nimic, era de prost gust să faci scandal pe stradă şi atunci m-am uitat şi eu mai bine la ea. Era ceva mai aranjată azi şi părul ei avea câteva bucle. Bucle, pentru numele lui Dumnezeu! Nici măcar nu observasem. Mi-a zâmbit, sesizând că mă uitam insistent la aceasta.
- Eşti foarte frumoasă azi.
Am scos printre dinţi printr-un ton seducător. Era îndeajuns pentru a o face fericită pe ziua de azi. A roşit şi a rostit un „ mulţumesc” oarecum timid. Deşi nu era nevoie de aşa ceva între noi. De fapt, ce ştiam eu? Doar ea avea o relaţie aici.
Curând am ajuns în liceu şi am înţeles că urma o mică „ adunare” în curte, pentru că directorul voia să ne informeze cu privire la nu ştiu ce chestiune. Mai aveam circa cinci minute până trebuia să ne aliniem. Atunci, l-am zărit pe Victor. Mândru, drept şi plin de aere. Zâmbea. Am înţeles că era şi Roselyn prin partea aceea, din cauza chipului său. Mereu emana atâta fericire când era cu ea, mi se făcea rău. Am ştiut că trebuie să stric clipa. Erau puţin izolaţi de restul grupului, vorbeau. Erau foarte aproape unul de celălalt. Nu, eu deja explodam! Rose era atât de frumoasă azi, o puteam admira de la depărtare. Cu părul ei roşcat, cu acei ochi căprui atât de expresivi şi totodată de neînţeles... Cu trupul ei perfect pentru mine, cu zâmbetul ce îţi dădea putere să faci orice. Orice. Şi toate astea nu erau pentru mine. Nici măcar o simplă atingere. Nici măcar o privire fericită. Nimic.
- Uite-ţi clasa în partea aceea. Te conduc, după merg şi eu să vorbesc cu Mike.
I-am zis prietenei mele foarte indiferent şi aceasta nu a putut comenta nimic. Era un fel de „ ordin” , sau cel puţin aşa sunase. Mă asculta mereu. Nu era ceva neobişnuit.
Desigur, atunci când ne-am aflat acolo am stagnat în faţa celor doi porumbei.
- Bună!
A strigat foarte veselă Bridget şi a sărit la gâtul lui Rose pentru a o pupa şi a-i spune nişte nimicuri. Eu mi-am arcuit buzele într-un mod foarte perfid, lăsându-mi nişte gânduri ascunse la iveală. Roşcata observă imediat asta şi se feri să mă privească.
Pentru că nu eram chiar aşa îngrozitor, am întins mâna pentru a da salut cu Victor. Acesta mi-a urmat exemplu şi braţele noastre s-au scuturat mecanic.
- Cum o mai duci?
Întrebă el absent şi probabil dornic să dispar din peisaj. Am mai tras un zâmbet privind-o pe vechea mea amică.
- Extraordinar.
Răspunsul meu era decisiv şi destul de înţepat. Brid şi Victor au observat atmosfera ciudată dintre mine şi Rose. Era stânjenită, total. Şi odată ce eu mă uitam în direcţia ei, se ferea, fără ca măcar să îmi acorde o secundă să mă bucur de expresia ei. Şi totuşi, eu eram într-adevăr mulţumit de situaţia asta.
- Hei, e ceva ce noi nu ştim?
Se auzi vocea blondei, oarecum iritată de această situaţie. Ochii îmi deveniseră brusc inexpresivi şi faţa rece. O simţeam. M-am întors spre ea.
- Nu.
Cât de sec sunase asta, chiar şi pentru mine ce rostisem cuvântul. Se cutremură, lăsând puţin capul în jos. Îşi şterse două lacrimi ce îi căzură din obraji şi tăcu, îndepărtându-se puţin de noi. Nu ştiu dacă ceilalţi observaseră, dar nici nu îmi păsa.
- Ce se întâmplă, Roselyn? Parcă tu şi draga mea iubită eraţi prietene. Nu ar trebui să îţi ajuţi, consolezi şi respecţi prietenii? Să le fi alături atunci când trebuie, când au nevoie... Şi să nu îi trădezi niciodată? Urât! Urât! Am înţeles eu acum ce fel de amică eşti tu; sperăm să nu se întoarcă asta şi împotriva altor aspecte. Nu-i aşa, Vic?
Până ce am spus ultima replică, m-am uitat la frumoasa roşcată. Tonul îmi era batjocoritor. La ultima propoziţie mi-am îndreptat atenţia asupra lui Victor, acesta mai avea puţin şi îmi trăgea un pumn sau doi. Probabil era conştient că nu m-aş fi lăsat mai prejos, aşa că tăcu. Am dat din umeri şi am băgat mâinile în buzunare, cărându-mă de acolo. Am strigat-o pe Brid să vină după mine. Mi-a răspuns cu acelaşi „ nu” pe care îl folosisem şi eu. Nu m-am oprit, am mers mai departe.
Însă, încremenisem în felul meu. Nu mă refuzase niciodată, ce dracu i se sculase acum? Eu aveam nevoie de o tipă care să mă asculte şi să fie doar cu şi pentru mine. Nu aveam eu chef de toate fiţele ei; şi dacă nu în convenea, prea bine. Erau multe altele care puteau fi folosite în locul ei. De parcă ar fi fost unică. Nu aveam de gând să mă întorc la ea să îi vorbesc sau să mă rog. Pur şi simplu, nu eram eu genul acela. Pentru ea, vorbind. Am mers la clasa mea, unde am discutat cu bunul meu coleg, Michael.
În sinea mea, mă bucuram de un singur lucru: expresia lui Roselyn şi reacţia lui Victor. Poate exista în sfârşit o ceartă în Paradis.
Mai târziu, în aceaşi zi, când deja ajunsesem acasă, am primit un mesaj de la iubita mea.
Îmi aducea la cunoştinţă că este supărată, şi alte bla-bla-bla-uri care m-au stresat. Nu i-am răspuns dar nici ea nu m-a mai căutat. Îmi plăcea asta, ştiam că acum erau două care sufereau din cauza mea. Din motive diferite, însă asta era partea a doua.

Nu am crezut că vor trece atâtea zile fără să vorbesc cu blonda. Fără să mă mai caute. M-am amuzat într-o anumită clipă, căci eram obişnuit cu ea pe cap şi brusc, mi se părea plictisitor. Nu. Era mai mult de atât. Uram singurătatea. Nu o suportam, era ceea ce detestam cel mai mult în viaţa asta. Sau cel puţin era în top 5. De pildă, mă trezeam câteodată punând mâna pe telefon şi gata să o apelez, să îmi vorbească pentru ca eu să nu mai fiu atât de conştient de cei patru pereţi albi din camera mea. Aş fi vrut să o aud cum trăncănea despre nimicuri, doar să ştiu că cineva îmi ţine companie – fie şi cu vocea. Însă, nu am făcut-o. Şi nu ştiam ce era asta, eu nu aveam nevoie de nimeni. Şi totuşi, când ajungeam să fiu fără nimeni în preajma mea, parcă o luam razna. Irascibilitatea mă cuprindea pe dintregul şi nu se mai putea purta o discuţie serioasă şi fără batjocoră cu persoana mea.
Era vineri şi eu nu mai primisem nici un semn de la ea. Era ironic. Şi nici nu făcusem cine ştie ce ca să o supăr. I se urcaseră şi ei fiţele la cap.
Apoi, când stăteam la mine în sală, aşteptând să se termine penultima oră, m-a lovit un fel de revelaţie. De îndată ce s-a sunat, mi-am luat ghiozdanul şi am fugit în clasa a 11a C. Profesorul ieşise şi de la ei, am deschis brusc uşa şi toţi s-au uitat la mine. Am observat vreo două fete chicotind, probabil ştiind de mica mea ceartă cu Brid. Am observat că blonda stătea lângă Rose, vorbeau. Era tristă şi ochii îi erau încă puţin roşii. Reconfortant; plânsese. Nu mi-am putut abţine un zâmbet. Am mers spre acel loc şi în faţa mea s-a poziţionat un măscărici. Era un tip înalt şi slab, brunet şi cu nişte ochi albaştrii spălăciţi. Am ridicat dintr-o sprânceană, căci nu înţelegeam gestul lui.
- Nu prea eşti bine venit aici.
Îmi zise într-un final. Am râs. Era mai înalt ca mine şi contenea să mă privească de sus. Asta atrase atenţia tuturor.
- Doreşti ceva?
Am replicat eu pe tonul dulce şi plin de sine. Am auzit alte chicoteli şi mă simţeam al naibii de bine cu toată atenţia asupra-mi.
S-a pregătit să îmi dea un pumn, însă m-am ferit. Era prea uşor. Am vrut să îl lovesc, dar mi-am zis că mă înjosesc prea tare. Plus că n-aveam idee cine era. M-am dus la Brid. Şi, intenţionat, m-am pus în faţa roşcatei. I-am luat mâna într-a mea şi i-am furat câteva lacrimi. I-am atins faţa, mângâind-o.
- Iartă-mă!
Am zis încet, vocea fiindu-mi blândă şi protectoare. Nici nu putea avea decât reacţia următoare, mi-a sărit în braţe şi a început să plângă ceva mai tare. Iar zâmbeam.
Revelaţia avută era genială. Trebuia doar să mă împac cu ea, să îi cer scuze şi să o fac pe frumoasa Rose să se enerveze. Poate crezuse că eu renunţasem la prietena ei şi în sfârşit nu aveam să mai interacţionăm atât. Nu se putea aşa ceva. Nu puteam sta cu oricine, mi-am amintit mai târziu.
Şi nu ştiam dacă o deranjează, deşi speram din tot sufletul să fie aşa, dar am ignorat-o. Nici măcar nu m-am uitat la ea. M-am prefăcut absorbit de blondă şi i-am oferit toată atenţia, făcând-o să chiulească la ultima oră.
- Nici nu ştii cât m-am abţinut să nu te caut! Mi-a fost aproape imposibil, de aceea ţi-am dat un mesaj. Rose m-a convins să nu te caut... Cred că avea dreptate! Aşa , poate nu ai mai fi venit după mine..
Îmi zicea aceasta în timp ce mergeam la mine acasă. O ţineam strâns de mână şi am realizat că îmi place, într-un fel sau altul, compania sa.
Normal că o sfătuise aşa ceva. Doar voia să scape de prezenţa mea.
- Hm? Aş fi venit oricum după tine. Te-ai purtat prosteşte, ştii doar că ţin prea mult la tine ca să renunţ aşa. A fost doar un răspuns aiurea , eram prost dispus. Şi mai ştii şi că urăsc fazele astea, aşa că te-aş ruga să mă scuteşti de ele în viitorul apropiat.
A chicotit şi s-a lipit de braţul meu. Ştiam că o încântau ultimele două cuvinte, căci asta presupunea că o să mai fim împreună pe viitor. Fetele erau nişte specii destul de ciudate, dar unele ca Bridget erau atât de uşor de manevrat, încât te întrebai unde e farmecul Şi eu îl găseam imediat ; imediat ce o întâlneam pe roşcată.
Dându-şi capul pe spate, ochii ei îi întâlniră pe ai mei.
- Te iubesc! Mult, mult, mult de tot! Am fost doar geloasă, cred. Nu ştiu pe ce, dar nu mai contează acum.Te iubesc, te iubesc, te iubesc!
A repetat de multe ori, scoţând de la mine un surâs sincer. Am sărutat-o. Un gest simplu, alintător.
Când am intrat în apartamentul meu, Nate tocmai ieşea.
- Salut!
Strigă el vesel iar eu i-am răspuns prin acelaşi mod. M-a întrebat câteva lucruri mărunte şi mi-a spus că ar vrea să discutăm despre ceva, diseară. Am refuzat politicos oferta spunându-i că am planuri cu Bridget, el înţelegând imediat că era ceva serios, ce nu puteam amâna. Din moment ce ştia că nu mă interesa într-atât Brid, şi dacă nu era ceva ce trebuia făcut, mai degrabă vorbeam cu el.
- Atunci mâine dimineaţă? Că pe la 10 tre’ să plec.
Am consimţit şi acesta a dispărut, eu intrând în locuinţă. Blonda m-a întrebat ce planuri avem şi eu am chicotit.
- Lucrez în seara asta, prostuţo. Şi nu vreau să ştie toată lumea asta, doar noi doi o facem. Corect?
Tonul pe care o spusesem o înduiosă imediat. Se simţea mândră pentru simplul fapt că ştia asta despre mine. Doar ea. Mă îmbrăţişă iar eu am purtat-o în braţe până în dormitor.
Eram de-asupra ei, sărutându-i gâtul. Tresărea la fiecare mişcare pe care o făceam, mângâind-o. O dezbrăcasem de tot, însă nu părea să îi fie frig. Chipurile noastre erau la o distanţă destul de mică.
- Mă iubeşti?
Întrebarea idioată pe care o punea întotdeauna şi la care era aproximativ evident ce urma să zic. Am privit-o seducător şi ea era pierdută în persoana mea, probabil nici nu mai gândea logic. A scos nişte sunete pe care nu le-am înţeles iar eu am sărutat-o.
- Foarte mult.
Am minţit eu şi ea a fost mulţumită de asta. Iar eu? Ei bine... Eu... Deja inima mea aparţinea altcuiva. Nu trebuia să îmi mai pese şi de altceva. Bridget era un fel de marionetă. Una pe care de mult nu o mai „ foloseam” în sensul de „ doar a o folosi”. Ci era a mea. Puteam face tot ce vreau din ea. Şi asta îmi răspundea la unele curiozităţi; nu aş fi vrut o altă prietenă acum în afară de ea. Aveam o fată oarecum superficială ce mă adora şi făcea tot ce doream, iar eu mai mult decât atât se părea că nu pot cere. Iar Dumnezeu e martor, chiar şi minţind-o, o făceam fericită.
Victor... Nu mai era de mult un rival, conştientizam eu pentru că Rose nu voia să fie cu mine. Şi mai corect spus, eu nu mai eram un rival pentru el. Şi totuşi, aş fi vrut să îl omor. Iar Roselyn... Ei bine, am jurat odată că nu voi consuma droguri niciodată. Ciudat, căci ea e probabil chiar mai puternică decât haşiş-ul. Acum că o gustasem, nu mă mai puteam lăsa. Mai voiam, măcar odată. Şi apoi încă una... Nu m-aş fi putut opri, probabil. De fiecare dată când o vedeam, eram alt om. Mă gândeam că poate este o obsesie, însă cred că era mai mult de atât. O iubeam, o adoram, o voiam pentru mine. Cum nu era, simţeam nevoia să sufere. Nu puteam suporta gândul să fie fericită cu altcineva. Aşa s-a transformat viaţa mea în ceea ce era acum.
Aş vrea să ştiu, oare cum s-au întâlnit părinţii mei? Au fost ei oare cum sunt eu şi Bridget? Sau mama era un fel de Roselyn iar tata un fel de Eric, un fel de „ eu”? Şi care, în cele din urmă au ajuns împreună? Sau poate că au fost un fel de Victor şi Rose?
Când m-am pregătit să plec la serviciu, eram deja consolat de propria-mi imaginaţie. Următoarea dată când o prindeam singură pe Rose, aveam să îi mărturisesc ceva. A doua mea mărturisire faţă de ea.
123…5›