AnimeZupCăutare

Iubire la suprapreţ

Helăăău!
Am onoarea de a fi prima : >...Mi-a plăcut foarte mult capitolul : x. Ma impresionat faptul că Eric vrea să o facă geloasă. Am crezut că urma să renunţe la Brid dar m-am înşelat. Ai descris foarte frumos singurătatea... chiar mi s-a părut foarte expresiv.. Sunt foarte curioasă să văd care este următoarea ....mărturisire. Ăsta a fost un lucru foarte spontan... chiar nu mă aşteptam ca el să îi mai facă o mărturisire...
Aştept nextul...aşa că spor la scris...
Grăbiţivă că eu mor aici de nerăbdare : )
Teh , cât am aşteptat acest capitol care a fost surprinzător şi la fel de bun ca de obicei . Mi-a plăcut cum ai descris sentimentele lui Eric , dar l-am socotit cam egoist şi chiar nu îmi place cum procedează . Am observat că şi el , dar şi Victor gândesc la fel : amândoi ar ucide pentru Rose . Iar asta chiar este problematic , pentru că realizez cât de mult ţin ambii la ea şi ce s-ar întâmpla dacă sentimentele lui Eric ar ieşi la iveală .
Totuşi , nu îmi place deloc comportamentul lui Eric , mi se pare prea arogant , şi nici modul cum se poartă cu Brid nu mă încântă , pentru că dacă el este aşa , şi va continua , n-am idee cum s-ar putea purta cu Roselyn . Adică eu nu văd nici o soluţie în a coninua să o rănească şi nici să faci gelos pe cineva nu prea rezolvă multe .
Bridget e cam naivă , ar trebui să se mai gândească în privinţa sentimentelor lui Eric , pentru că se vede după atitutinea sa că ceva nu este în regulă , dar en fin , aştept să văd cum o să evolueze lucrurile . Eu una nu mă aşteptam ca Eric să se poarte aşa , m-am aşteptat la multe , dar la asta chiar că nu o.o . Şi forma sa de a o vedea pe Bridget mi se pare arogant şi nu pare deloc comportamentul unui tip de gaşcă şi mai ... hai să folosesc termenul cuminte .
Cât despre Victor , ei bine de el îmi place tare mult <3 . Are grijă de Rose şi îşi păstrează calmul când lucrurile nu sunt tocmai roz . E atât de dulce , zău aşa <3 . Descrierea a fost foarte bună , m-au emoţionat cuvintele ce rulau în mintea lui Eric , deşi pe de o parte mă enervează purtarea sa .
A fost un capitol foarte tare şi mulţumesc Teh pentru că îm ciuda problemelor tale cu netul , îţi faci timp şi pentru fic <3 . Me rilly like it :3 .
Baftă în continuare şi aştept cu nerăbdare capitolul următor pentru că sunt curioasă cum a reacţionat Rose şi ce gândeşte ea în legătură cu Eric .
* Hugs * >:D< .
Deşi citisem şi celălalt capitol , lenea şi proastă dispoziţie nu m-au lăsat să scriu un comentariu , o fac însă acum .
Pe Rose o consider cam indecisă ( trăsătură pe care o regăsesc şi la mine ) în legătură cu Victor şi Eric . Pentru amândoi are nişte sentimente puternice , dar a ales relaţia cea mai stabilă şi care implică mai puţine riscuri . Eric este un personaj destul de complicat , dar având în vedere timpul petrecut împreună , Rose ar trebui să îl cunoască destul de bine . Ea este cea mai în măsură să decidă dacă este bine să îşi mărturisească sentimentele faţa de el . Sunt destul de curioasă cum ar reacţiona acesta , dar bănuiesc că asta se va întâmpla mai târziu .
Sărutul celor doi a fost destul de intens , făcând pe Rose să se simtă vinovata . Victor îmi place ca personaj pentru că pare că o iubeşte , nu ştiu dacă la fel de mult ca Eric .
În acest capitol Eric m-a enervat incredibil de mult :)) Este prea arogant , se crede regele universului , vreau să îl aducă cineva pe Terra . Mi-am dorit atât de mult să îi dea Brid o palmă şi am sperat până în clipa când s-au împăcat . Ah în momentul în care şi-a cerut scuze atât de superficial şi fals , mi-ar plăcut să primească un răspuns negativ şi să primească şi o palmă . Aş fi fost foarte fericită .
Acum o să aştept mărturisirea lui. Baftă la scris !
Buna, buna.
Imi cer scuze pentru intarziere. Am avut probleme cu pc-ul [ceva cu hard-ul, deci a fost foarte grav], dar acum totul e okey. Imi cer scuze pentru lipsa diacriticilor si greselilor de tastare; cat timp pc-ul a fost in convalescenta m-am folosit de laptop unde nu am diacritici si nu prea sunt atenta la ce scriu. Mie, personal, capitolul asta nu mi se pare cine stie, dar sper sa va satisfaca cat de cat.
Ah, mai era ceva de zis.
Wildrose si restul care s-au simtit prost si m-au considerat nesimtita din cauza primului post - imi cer scuze. Chiar imi pare rau. Nu am vrut sa sune asa; toate acele lucruri erau defapt ironii la adresa mea, genul ala de cuvinte cu doua intelesuri daca ma intelegeti. Nu ma credeti, asta e. Ma simteam obligata sa fac asta - sa-mi cer scuze :D.
In rest tin sa va multumesc pentru comentarii si sustinere.
Lectura placuta si o seara buna tuturor!

Capitolul noua



Candva mi-era frica sa iubesc... O sa ma doara, imi spuneam. Eram sigura ca asa va fi. Fiecare imbratisare, fiecare sarut – toate imbibate in chin si durere. Nu voiam sa iubesc; voiam sa fiu iubita. Dar legea firii e clara: ceva in schimbul a altceva. Nu puteam sa cer iubire fara sa dau altceva in schimb.
Si eram o proasta. Iubeam deja. Dar mi-era frica sa accept, sa recunosc. Un singur lucru ma impiedica: daca nu eram iubita? Mai bine pierdeam totul decat sa sufar. Dragostea e un sentiment nebun – e samanta nebuniei pure. Nu aveam nevoie de ea, imi spuneam. Nu vroiam sa fiu distrusa pe interior. Nu vroiam sa ma transform intr-o carcasa goala. Era mai bine s-o ignor. Astfel totul avea sa fie bine...
*

De dimineata cand m-am trezit eram singura. Deobicei era un prilej de bucurie faptul ca nu-l prindeam pe fratele meu acasa, dar acum simteam un gol un stomac – si nu pentru ca imi era foame. Mi-a spus ca saptamana asta are un program lejer la teatru, deci n-avea cum sa plece asa de devreme. Daca il deranjase ca n-am vrut sa-i vorbesc aseara si acum ma evita? La naiba cu ifosele mele. De ce nu puteam sa fiu si eu o fiinta normala, care sa nu le mai provoace atatea griji celor care tin la ea? De cand ma stiu am avut un talent innascut in a-i ingrijora pe toti; mama si tata, Nate, Victor... Eric cand inca eram prieteni. Pe toti. Pe langa toate acestea, capul ma durea ingrozitor si nu stiam ce ar trebui sa fac. Nate imi dadea niste pastile... Daca as stii si ce pastile, ar fi minunat!
In fata usii, pe care seara trecuta o inchisesem cu cheia, era asezata tava cu micul dejun, iar de clanta era agatat umerasul cu uniforma liceului – spalata, calcata si apretata. Un alt motiv pentru care asociam viata mea de adolescenta cu cea a celor din Gossip Girl era faptul ca liceul nostru avea uniforme asemanatoare celor din serial. Am luat umerasul cu grija si l-am pus pe marginea patului, apoi m-am aplecat sa iau tava in mijlocul careia tronau clatitele inca fierbinti si paharul cu lapte. Aveam de gand sa le mananc de data asta si nu pentru ca imi era foame sau pentru ca aratau incredibil de apetisante, ci doar pentru ca, numai gandindu-ma ca fratele meu s-a trezit dis-de-dimineata sa-mi pregateasca toate acestea, ma simteam vinovata. Bine, imi era si foame. Am pus tava pe una din noptierele colorate ce incadrau patul, apoi mi-am luat telefonul mobil si l-am sunat pe Nate. Imi raspunse imediat:
-E totul in regula, Rose?
Parea foarte ingrijorat chiar daca l-am auzit strigand o injuratura la adresa lui Luke – un proaspat regizor foarte chipes care obisnuia sa ia peste picior relatia mea cu Nate .
-Buna dimineata si tie, iubitul meu frate, i-am spus pe un ton bland, desi eram sarcastica.
-'Neata. Pe bune, Roselyn. Chiar m-ai speriat. Nu ma suni niciodata dimineata. Sigur e totul bine?
-Da. Totul e perfect datorita tie. Nu vroiam decat sa-mi cer scuze pentru...
-Nici sa n-aud! pufni el. De ce iti ceri scuze? Ca ai vrut doar sa fii cateva momente singura si sa-ti limpezesti mintea? Pe bune, Rose, asta e o mare prostie. Aseara n-am vrut decat sa vad daca era ceva mai grav. Atat doar.
-Deci nu esti suparat ca n-am vrut sa-ti vorbesc aseara, am rasuflat usurata.
-Logic ca nu, imi raspunse. Nu m-as putea supara pe tine niciodata, prostuto!
-Atunci de ce nu esti aici, cu mine, in aceasta dimineata? Parca aveai un program lejer zilele astea...
-Mda, cred ca am uitat sa-ti spun ca azi e ziua lui Luke si vrea sa petrecem, imi explica pe un ton plictisit si neinteresat.
-Ah. Spune-i..., dar inainte sa termin, Nate deja ii strigase regizorului ca ii uram “La multi ani!”. L-am auzit apoi pe Luke strigand “Manca-o-ar tata pe ea de sora iubitoare! Cum se gandestea ea la prietenii lu’ fracsu’, nu conteaza daca sunt tot feluld de specimene mutante – ca maimutoiul de Nathaniel Hope!” si am inceput sa rad. Oamenii astia erau atat de nebuni. Dar imi placeau mult si se pare ca si ei ma placeau pe mine. Ma faceau sa ma simt bine de fiecare data cand treceam pe acolo.
Mi-a mai spus niste prostii pe care iarasi cred ca le-a cules din vreo carte pentru copii si parinti, apoi l-am intrebat de pastile. Am regretat asta imediat. Parca innebunise. Vroia sa ma duc la medic, poate era ceva grav. In cele din urma i-am explicat ca doar ma durea capul si mi-a spus ca am sa gasesc cateva pe masa din bucatarie. Isi luase una de dimineata, pe langa cele pentru inima pe care i le prescrisese doctorul atunci cand s-a intamplat ce s-a intamplat, si le uitase pe masa.
-Te las acum, Nate. Stii tu, scoala, i-am spus plictisita si dupa ce ne-am marturisit dragostea unul altuia, el printre injuraturi, i-am inchis razand. Apoi m-am asezat in mijlocul patului, mi-am luat tava in mana si am inceput sa mananc. Eram prea infometata sa fac altceva. Sigur aveam sa ma prabusesc undeva pe hol sau in baie daca nu puneam ceva in gura.
In timp ce mancam, mi-am simtit telefonul vibrand scurt sub mine. Un mesaj. De la Victor:
Nu pot sa vin dupa tine azi, iubito. Domnul Jacob Archibald vrea sa-si vada fiul renegat. Are o afacere pentru el... Doar nu credeai ca are de gand sa ma acepte acum, nu? Numai cand vine vorba de afaceri isi aminteste ca are un copil.
Ma rog, ai grija de tine.
Te iubesc.
[/i]
M-am holbat cateva minute la ecranul telefonului. Victor era o comoara. Putea sa-mi spuna orice despre tatal sau. Stiu ca incerca din rasputeri, prin mijloace in care sa nu se umileasca totusi, sa schimbe ceva in relatia sa cu tatal sau. Eram atat de mandra de el! Cate a pierdut domnul Archibald renegandu-si fiul...
Am tastat rapid un mesaj in care i-am spus sa nu-si mai faca griji aiurea pentru mine, i-am urat succes cu tatal sau si ca-l iubesc, apoi am luat-o la goana la baie pentru ca nu aveam timp sa lenevesc. Nu vroiam absolut deloc sa dau ochii cu Eric azi. Mi-era teama de felul in care voi reactiona cand se va uita la mine cu privirea aceea increzuta, dar atat de seducatoare. Si apoi, eram infricosata de felul in care voi reactiona in momentul cand el se va saruta cu Bridget, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat seara trecuta intre noi. Nu era deloc corect! Chiar si pentru cateva secunde, chiar daca era din razbunare, chiar daca eu nu-i aratasem cat de mult mi-a placut, buzele lui se unisera cu ale mele, iar asta nu era un lucru fara importanta. Pentru el fix asta insemna. Mai mult ca sigur. Abia acum realizam ca acela fusese doar inceputul. Pumnalul doar imi zgariase pielea. Adevarata lovitura de cutit avea sa vina in curand si-atunci...
Azi uniforma imi statea mai bine ca oricand si vazand asta ma fulgerase o idee nemaipomenita. O bentita! Lata era perfecta. Aveam destul volum, iar varfurile bretonului erau rasucite spre exterior. Dupa ce am terminat si cu sesiunea de machiaj – unul cat mai natural ce-i drept – mi-am luat geanta si am iesit din apartament fara sa ma grabesc. Plecasem cu o jumatate de ora mai devreme, deci nu aveam cum sa dau ochii cu Eric.

Am fost destul de surprinsa cand am ajuns in fata liceului si am vazut parcata o limuzina superba, de un negru metalic. Cel mai mult m-a surprins ceea ce scria pe placuta cu numarul de inmatriculare, adica numele de familie al iubitului meu. Am inceput sa grabesc pasul, iar cand am ajuns la cativa centimetri de ea, soferul destul de inalt coborase sa deschida portiera. Victor iesise arborandu-mi zambetul sau fermecator, dar in ochii lui ciocolatii puteam citi altceva. Era furios.
-Ce s-a intamplat? l-am intrebat in timp ce intram in curtea liceului.
Nu-mi raspunse. Ma stranse mai tare la pieptul lui si incepu sa grabeasca pasul. N-am mai insistat pe subiectul asta. Stiam ca majoritatea barbatilor urau femeile insistente. Eu nu eram insistenta... Spre deosebire de buna mea prietena, Bridget.
-Atunci voi vorbi eu, am spus doar pentru a inlatura tacerea aceea insuportabila. Nu aveam despre ce sa vorbesc, dar puteam improviza.
-Te ascult, a murmurat dupa mult timp in care eu n-am facut decat sa ma holbez la el.
Am ramas blocata. Deobicei ma saruta si nu-mi dadea ocazia sa vorbesc. Imi spunea mereu ca buzele mele sunt facute pentru altceva, nu pentru palavrageli tampite atat de atipice mie. Si incepeam sa ne ciondanim. Dar azi era diferit...
-E un infern sa vin pana aici fara tine, am zis pe un ton plangaret. Era adevarat. Imi lua zece minute sa ajung la liceu, dar fara el parca imi lua mult mai mult. Zile, saptamani, poate chiar luni.
Liniste din nou. Am continuat cu vocea gatuita:
-Azi dimineata mi-a fost rau. Nu era chiar o minciuna. Ma duruse capul si aveam ceva stari de ameteala.
Se opri brusc, parca lovit de fulger. Imi lua fata in mainile sale tremurande si puteam sa ii vad nelinistea si ingrijorarea in ochii ciocolatii ce ii fixau pe ai mei.
-Cum s-a intamplat asta? sopti el. Si de ce arati in felul asta? Stii ca ai probleme daca nu te odihnesti cum trebuie.
-In sfarsit, am murmurat eu. In sfarsit ti-am captat atentia.
Facu ochii mari, apoi ma stranse in brate.
-Prostuto, stii doar ca atentia pe care ti-o acord e deplina si nedivizata, imi spuse. Acum serios. De ce arata iubita mea in halul asta?
Pentru ca e o mare proasta.
-Nu stiu, am murmurat departandu-ma de el. Dar spune-mi te rog cum a fost cu tatal tau! Sunt ingrijorata... Pari foarte prost dispus.
-Nu sunt, ma contrazise. Vrei sa-ti dovedesc? intreba arborand zambetul sau increzut, cel de care ma indragostisem.
Am dat din cap afirmativ. M-a tras spre el si l-am prins de brat. S-a uitat spre mine, a suras, apoi mi-a luat fata in palme. Mi-a mangaiat barbia, m-a privit in ochi si apoi si-a lipit buzele de ale mele. Le-am simtit cum imi luau tot aerul, cum mi le cuprinsese de parca era ultima oara cand o facea… Era ceva ciudat in sarutul asta. Probabil ca vroia doar sa se linisteasca.
Cand Eric si Bridget ajunsesera inca ne aflam in curtea liceului. Asta pentru ca se tinea un careu; directorul vroia sa ne vorbeasca despre ceva. Nu am fost prea atenta despre ce anume. Victor tocmai imi povestea, plin de repulsie, ceea ce se intamplase cu tatal sau. Domnul Archibald, chiar nu puteam sa-i spun pe numele mic cum o facea el, i-a spus ca in seara asta se va tine o licitatie nu stiu unde si ca noi – da, eu si Victor – trebuia sa ne prezentam in numele familiei Archibald pentr a recupera diferite lucruri ce apartinusera familiei, dar care se pierdusera cu timpul. Nici macar nu-l rugase, imi spusese acesta.
Deabia cand Bridget imi sarise la gat si imi saruta zgomotos ambii obraji mi-am dat seama ca au ajuns. Eric parea foarte madru si nepasator, arborand acelasi zambet pe care obisnuia sa-l afiseze prin preajma mea si fixandu-ma intr-un mod ciudat. Mi-am indreptat imediat privirea in alta parte. Azi eram o carte deschisa, cu sau fara voia mea. Nu ma mai puteam controla. Daca se mai uita mult la mine simteam ca innebunesc. La propriu.
Victor si Bridget observara si ei atmosfera ciudata dintre noi doi; iubitul meu doar ridica din sprancene intrebandu-ma din priviri daca totul este in regula. In schimb, curioasa mea prietena intreba cu voce tare, destul de iritata. Ma surprinse si pe mine raspunsul sec al lui Eric. Ce sa mai spun de Bridget care reactionase de parca ii spusese altceva; am vazut cateva lacrimi alunecandu-i pe obraz. Nu sunt o persoana chiar atat de rea, as fi linistit-o, dar nu ma simteam in stare sa ma misc.
Si atunci o spuse, tintuindu-ma cu privirea. Imi scotea ochii ca nu i-am fost o prietena buna lui, nu avea nicio legatura cu iubita sa. Era atat de dureros. Fusese ca o palma peste fata. Cel mai tare m-a durut cand i s-a adresat lui Victor. Mie putea sa-mi faca orice, nu-mi pasa. Dar lui sa nu-i zica niciodata nimic. Nimeni nu stia cat de impulsiv era Victor... Si ma bucur totusi ca dragostea lui era mult mai puternica si ca reusise sa se calmeze.
L-am vazut indepartandu-se nepasator, cu mainile in buzunare. Ce ii pasa lui ca ii facea pe altii sa sufere... Dar nu asta facusem si eu candva? O strigase pe Brid si am ramas perplexa cand aceasta il refuzase, folosind acelasi ton pe care il folosise si Eric.
Ceva mai tarziu, secretara tatalui lui Victor ii spusese ca licitatia s-a amanat pentru saptamana viitoare, lucru ce l-a enervat enorm. Nu am vrut sa-l stresez prea mult cu dependenta mea fata de el, asa ca m-am ocupat putin de Bridget si l-am lasat sa se linisteasca. I-am dat tot felul de sfaturi. Unele sincere, altele...
Ce? Doar nu puteam sa-i zic ce trebuie sa faca sa se impace.
In primul rand, si eu il iubeam pe Eric.
In al doilea rand, nu eram atat de proasta incat sa nu profit de ocazia asta. Certati, Eric nu mai avea ce sa caute prin preajma mea, deci puteam respira linisita. Deja incepeam sa ma simt ma bine. Brid si Victor vazusera asta si erau foarte incantati. Asa ca, seara, am iesit toti trei sa mancam o inghetata. Victor venise cu ideea; vroia sa o inveselim pe amica noastra. Si, desi el ne invitase, fusese foarte tacut si retras si nici macar nu-mi raspundea calumea la saruturi. Bine, asta cred ca o facea din cauza faptului ca Bridget isi plangea de mila si, fata de mine, el se simtea prost. As fi gonit-o imediat daca nu ma gandeam ca as putea trece oricand prin asa ceva. Am luat-o in brate, mangaindu-i parul matasos prin care erau strecurate si niste bucle si am incurajat-o spunandu-i tot felul de chestii. In primul rand i-am spus sa nu-l caute. Sa astepte sa vina el dupa ea; asa ii dovedea ca o iubeste. Nu era chiar foarte adevarat.
In timp ce mergeam spre casa imreuna cu Victor avusesem o revelatie. Pe care totusi n-am reusit s-o duc la bun sfarsit. Vroiam sa ma culc cu el. Bineinteles, a fost foarte sceptic cand i-am spus, apoi a luat-o cu chestii tipice gen nu vrea sa regret si ca e o decizie importanta si alte porcarii. Dar eu ma incapatanam. Vroiam s-o fac. Astfel as fi scapat de sentimentul de vinovatie. Apoi mi-am dat seama ca eram o ipocrita si ca avea dreptate – cat de egoista puteam fi? Mi-a spus ca sunt mai importanta decat insasi viata lui si ca nu vroia sa regret nici macar o secunda petrecuta alaturi de el. In cele din urma mi-a inchis gura cu o serie de saruturi ca la carte – bine, nu se comparau cu cel al lui Eric, dar cel putin astea erau din dragoste si imi ofereau senzatia de care aveam nevoie; placerea era atat de mare incat deabia ma mai tineam pe picioare.

Nu-mi venea sa cred ca au trecut atatea zile, iar Brid si Eric nu s-au impacat. Faptul ca el numai era pe langa mine imi oferea o senzatie de usurare si confort cum n-am mai avut de ceva timp. Eram foarte bine dispusa si petreceam poate prea mult timp alaturi de Victor; Nate se prostea acasa zicand ca are nevoie de sora lui. Uneori se prefacea ca e bolnav ca sa ma faca sa stau cu el. Orice ar fi, fusese o saptamana de milioane.
Era vineri. Ora de istorie tocmai se terminase, iar eu il rugasem pe Victor sa se duca la bufet sa-mi ia un iaurt. Asta pentru ca Brid imi daduse un biletel in ora in care scria ca vrea sa vorbeasca ceva cu mine. La inceput Victor a fost destul de sceptic; nu mancam in timp ce eram la scoala. Dar s-a dus pana la urma. Vazand asta, Bridget isi lipi scaunul de banca mea si se apleca peste ea, ca sa fie cat mai aproape de mine. Mi-am dat seama ca era ceva important din moment ce nu vroia sa mai auda si altcineva discutia noastra.
-Vreau... vreau sa stiu mai multe despre Eric, murmura cu ochii plin de lacrimi.
-Credeam ca stii destule. Nu era el iubitul perfect care iti spunea totul?
-Am mintit, sopti ea.
-Ma rog, nu-mi pasa. Ce vrei sa stii?
-Despre familia lui, zise pe un ton hotarat.
Mi-am incrucisat bratele la piept si m-am incruntat la ea. De ce ar interesa-o familia lui? Nu era nimic serios intre ei. Cred. Si mai ales, cum de Eric nu i-a spus nimic despre parintii lui? Ma intreb daca stia macar ca au murit cand el avea doar sase ani.
Vazandu-ma pe ganduri completa:
-Nu stiu absolut nimic. N-a pomenit niciodata de ei.
M-am holbat timp de cateva secunde la chipul ei palid; incepuse sa planga. Probabil ca avea un motiv pentru care nu-i spusese nimic despre familia sa. Nu cred ca ar fi prea frumos din partea mea sa vorbesc; i-am cauzat destule suferinte pana acum. Si nu vroiam sa ma urasca mai mult de atat, asta daca se putea mai mult.
-Imi pare rau, Brid, i-am spus in timp ce-mi netezeam camasa. Asta e singurul lucru despre care nu mi-a vorbit cand eram prieteni. Iar eu nu am insistat pe subiectul asta; uraste insistentele.
Da, era o aluzie. Poate se prindea ca ea are multe dintre defectele pe care el nu le agreaza.
Nu mi-am dat seama ca Eric intrase la noi in clasa, desi observasem faptul ca atentia tuturor era concentrata asupra unui lucru sau a unei persoane. Am crezut ca era ceva neinteresant; nu eram mare amatoare de scandaluri, caci asta le atragea atentia deobicei colegilor mei. Cand am vazut-o pe Brid departandu-si scaunul de banca mea am realizat ca se intampla ceva. Am vrut sa-mi intorc privirea, dar prea tarziu; el ajunsese deja la banca noastra si se puse fix in fata mea. Sa scoatem din discutie bataile nebunesti ale inimii mele, ameteala provocata de parfumul sau si cheagul de sange ce mi se oprea undeva in creier – astea nu erau chiar foarte deranjante. Dar sa te pui asa in fata unei femei e chiar lipsa de respect! Unde erau manierele sale?
Cand l-am auzit cerandu-si scuze m-am simtit de parca o piatra imi zdrobise capul; unde era orgoliul despre care aminteam in fiecare discutie ce o aveam cu fratele meu? In fata ei se putea umili, dar pe mine nu ma putea ierta sau macar sa treaca cu vederea peste ceea ce facusem? Era mai usor sa te umilesti in fata uneia ca Bridget decat sa-ti ierti (fosta) cea mai buna prietena?
Nu cred ca aveam un raspuns la intrebarea asta. Cert este ca am reusit sa-mi ascund reactiile; ma prefaceam ca-mi invat la franceza, batand in acelasi timp cu degetele in banca. Asta ca sa se inteleaga ca ma enerva lipsa manierelor sale.
-V-am spus sa nu-l lasati sa intre, striga Victor batand cu pumnul in banca. Venise la numai cateva secunde dupa ce iesisera ei doi, mai veseli si indragostiti ca niciodata.
-Am incercat, spuse Dan. Nu suntem prosti sa ne punem cu el, Victor. Si apoi, Hope e iubita ta. Nu suntem noi obligati s-o ferim de necazuri. Pe care, apropo, si le face cu mana ei.
-Incetati! am strigat cand l-am vazut pe Victor pregatindu-se sa-i dea un pumn. Victor, intelegi ca pe el il doare fix undeva de mine? El a venit pentru ea. Nici macar n-a clipit spre mine.
Victor ma privi in ochi timp de cateva secunde, apoi ma trase brusc inspre el, lipindu-ma de trupul lui. Mi-am lipit obrazul de pieptul sau ascultandu-i bataile ritmice ale inimii in timp ce le spunea celor din clasa, ceva mai calm acum, ca oricare dintre ei ar fi facut la fel pentru iubita lui si ca nu avea de gand sa-si ceara scuze pentru iesirea sa.

Seara, cand am ajuns acasa, Nate era foarte agitat si nici nu-si daduse seama cand intrasem in casa. Era in sufragerie, aranjand niste valize intr-un loc in care n-ar fi deranjat pe nimeni. Cand le-am vazut, m-am uitat la el destul de sceptica.
-Ce-i cu alea?
-Hm, tu ce crezi ca as putea face cu niste valize?
Deabia atunci am realizat.
-U-unde pleci? am intrebat soptit, ingrozita de un singur gand. Sper ca nu indraznesti sa ma lasi singura...
Nate ma privi in ochi – albastrul lor imi amintea de vremurile cand ma plimbam cu Eric pe nisipul cald, tinandu-ne de mana, iar valurile spumegande ale marii se spargeau de stanci – vadit uimit de reactia pe care o avusesem, apoi se apropie de mine si ma imbratisa scurt:
-Nu, Einstein. Eu nu plec nicaieri fara tine. O sa plecam amandoi.
Se pare ca nimeni nu ti-a lasat comment :) Macar eu am sa fiu prima . Deci Capitolul este interesant si lung :))) Oricum imi place . Ma enerveaza ca Eric se poarta asa urat cu Rose , si ea este o incapatanata , ce-ar sa faca ? O sa continuie sa fie cica indiferneta in prezenta lui , ca si cum nu ar intereso absolut nimic despre el . :| Ce kkt frate , vreau actiune .... Dabea astept sa fie ceva cu adevarat , cu adevarat incitant ;)) Si Brid mi se pare asa proasta , nu stiu cum sa o zic. Si atunci cand Rose i-a propus sa o faca , Victor se purta de parca vezi doamne cine stie ce dracu ia cerut :| Avea dreptate dar exagerase . Chiar asa Nate si cu Rose oare unde o sa se duca ? Define palpitant .

Acum greseli :)

Naratiunea - E buna , n-am ce comenta ;))

Dialog - e bun , nu-i sec.

Descriere - multa, prea multa vorba in descrieire , nu stiu cum sa ti-o zic dar daca intelegi e bine:))

Actiunea - Nu-i grabita dar baga actiune , actiune:))


P.S.: Vreai next-ul acum :) Grabiti-va . >:D< Tineti-o tot asa !!

____________________________________________________________________________________
[imagine: http://i666.photobucket.com/albums/vv29/AyaHime22/Anime…20Couples/sunset.jpg]
~Hello , Hello
I wanna hear your sexy hello !

Smile , baby , smile
I can`t wait to feel your body next to mine ...
Oh , kiss , i feel your kiss,
I love to kiss your sexy body and your lips ...

Don`t keep me waiting all night long ,
I need your love ,
So close the door,
So common closer ,
All night long
All night long
All night long !

Sexy, sexy ,
Hello, hello,
Sexy, sexy,
Hello, hello,
I wanna hear your sexy hello !

Hello , hello, i can hear your ecko,
Hello, hello, i feel your body right,
Hello, hello, i love to see your smile girl
It`s so nice to be in love,
It`s so nice to be in love ... ~

Your lovely smiley, I feel the sun comes up . The music don't stop. You kiss me with you'r lovely smiley !!!
Hei! sunt noua pe aici si am decis sa las un comm. Ideea mi se pare interesanta, n-am mai intalnit-o altundeva.
Pot afirma clar ca-l urasc pe Eric. Pur si simplu nu-l suport. Daca intr-adevar ar avea tarie de caracter, ar trece peste refuzul primit de la Rose, ori e prea orgolios si nu poate accepta un 'nu'. Si se mai comporta ca un badaran fata de Rose. Sincera sa fiu imi plac cuplurile acestea (Eric si Bridget ; Victor si Rose). Imi pare tare rau de Bridget, mi se pare foarte sensibila si naiva. Personajele mele favorite sunt Victor si Nate. Imi transmit multa dragoste si intelegere.
La naratiunea, descriere si dialog nu am ce comenta. Dar, cum a zis si 'Lovely Smiley', as vrea ceva care sa dinamizeze actiunea.
Oricum, imi place. E nemaipomenit ficul! Felicitari amandurora! Am cam terminat. Astept capitolul urmator cu nerabdare! :D
Salut^.^
Nu am reusit sa comentez si celalalt capitol>.< da nu-i nimic le comentez pe ambele acum:]
Ca de obicei capitolele sunt frumoase si lungi ceea ce imi covine, dar as dori putin mai multa actiune(cred ca nu sunt singura:P ) Se pare ca voi doua va impacati foarte bine cu descrierea ceea ce aduce cateva puncte in plus povestii, o face mult mai interesanta. Situatia dintre cei doi e foarte complicata@.@ Se iubesc, dar nu isi zic asta pentru ca.... pentru ca nici macar ei nu stiu de ce:]] Victor nu ma deranjeaza deloc, chiar daca intr-un fel este la mijloc si ii impiedica pe astia doi sa fie impreuna(e prea scump, deci nu il pot acuza=]] ) insa Bridget ma dispera>.<' Nu stiu daca e din cauza ca e asa de tampita sau pentru simplu fapt ce exista=]] E mult prea prostuta si vulnerabila, iar mie nu imi plac astfel de fete(Teh in cazul asta as alegeo pe Mirabela=]] ) e bine sa fie un pic mai sensibila dar ea intrece masura...
Greseli nu am observat la nici una dintre voi, dar sincer mie prea lene sa mai caut.
Schumacher e randul tau asa ca pune-te pe scris:]] vreau sa aflu unde o duce Nate pe Rose, sper ca e doar o vacanta sau ceva de genu...
Bafta la scris:*:*:*
:bye:

Btw. Cherie eu nu am nimic personal cu tine numai ca nu mi-a placut ce ai spus la inceput si nu m-am putut abtine:P eu una le apreciez foarte mult pe toate fetele de aici care isi dau silinta sa scrie ficuri, deoarece eu nu am curajul sa ma apuc sa fac asa ceva(mi-e prea lene si stiu ca daca as incepe unul nu l-as termina) si de aceea le admir pentru ceea ce fac, e adevarat ca nu toate se descurca la fel de bine, dar cu timpul toate vor deveni mai bune:P Sper ca nu te-a suparat foarte tare ce am zis data trecuta dar asta e... asta sunt eu, daca ma deranjeaza ceva nu ma abtin din a-mi spune parerea:P
Mulțumim de păreri, cu tot tacâmu`. Sunt fericită că citiți și că vă place... Cât despre acțiune, am citit mai sus că vreți mai multă acțiune... și o să vină și aia la timpul ei, și o să vedeți curând curând despre ce vorbesc... dar să lăsăm asta! Am venit și eu cu zecele, care sper să vă placă.. cât de cât! : )

Lectură plăcută!
Capitolul 10

Dacă vrei să câştigi, trebuie mai întâi să lupţi. Dacă asta nu îţi convine, eşti un răsfăţat care s-a obişnuit să aibă totul din buzunarul lui „ tati”, care odată şi odată nu o să mai fie. Nici el nici „mami” care îţi ia mereu apărarea pentru belele pe care le faci. Şi tu nu o să fi obişnuit să lupţi ca să câştigi. Apoi există două posibiltăţi indubitabile : devii un nimic nerecunoscut de lume şi fără de prieteni, şi cea de-a doua şi cea mai profitabilă pentru tine, persoana care a avut mereu totul – tati îţi lasă o moştenire extraordinară de pe urma căreia trăieşti toată viaţa ( cu afacerile pe care le învârte probabil fratele tău mai mare, cel experimentat ). Nu, aceasta nu era viaţa mea.
Eu lupt, şi mă aştept să câştig. Nu sunt un răsfăţat, nu am părinţii bogaţi – nu am deloc mai exact. Sunt mai mult celălalt gen, care ştie că viaţa e crudă pe toate punctele, şi dacă vrei să răzbaţi trebuie să înveţi să fii tu şi mai mult de atât , tu plus tot ceea ce te înconjoară. Ceea ce va rezulta spre un alt tot, ce îţi pare imposibil de pătruns dar la care aspiri cu toată fiinţa ta. Şi lupţi, cazi, te ridici. Mergi mai departe, fără să te plângi nimănui. Pentru că nu mai ai cui.
Va trebui să înghiţi în sec, să fii fals şi să arăţi doar partea ta frumoasă unora şi doar pe aceea urâtă altora. Să înveţi să zâmbeşti când îţi vine să dai tot dracului şi să fii trist. Artificial, fals. Ceva ce nu mai eşti şi totodată eşti, căci pe acela tot tu l-ai creat. Eşti doar un „ alt tu ”. Mai fals, şi totodată acelaşi.
Va trebuit să te obişnuieşti... Nu, eu eram acela. Va trebui să mă obişnuiesc cu faptul că nu îmi va mai zâmbi, că nu mi se va mai adresa pe acelaşi ton, că nu-mi va mai spune simplele cuvinte de : Eric, mai stai puţin cu mine! Şi nici numele meu nu-l va mai striga atunci când va fi învinsă, nervoasă şi pierdută.
*

Mai aveam puţin şi trebuia să plec la serviciu, era deja pe înserate aşa că am decis să merg la prietenul şi vecinul meu, Nate.
Încă nu apucaserăm să discutăm şi Bridget de abia plecase de la mine; aşa că, puteam să fac o mică pauză şi să merg la amicul meu. Nu ştiam încă ce dorea să îmi comunice, dar aveam să aflu. La drept vorbind, speram să o întâlnesc acolo pe Rose. Mi-era un dor ciudat de acesta, aproape învins şi disperat. Simţeam nevoia să îi văd chipul, să îi zâmbesc superior şi să îi zăresc chipul disperat. Da, asta căutam la ea. Disperarea cu care mă întâmpina de fiecare dată când îndrăzneam să o tulbur. Nu mă iubea, sau poate că mai avea o fărâmă de afecţiune pentru cel mai bun prieten al ei, de altădată.... Însă, acestea erau sentimente atât de vage şi poate chiar imposibile, sau doar necunoscute mie, încât de mult îmi pierdusem orice speranţă de a mai fii cu ea. Şi atunci, atunci de ce o sărutasem cu atât de multă ardoare cu câteva zile în urmă? De ce o doream la fiecare pas, încercând să mi-o scot fără succes din minte... De ce, mă întreb iar, tot ceea ce făceam să învârtea în jurul ei şi a lumii sale perfecte. Voiam să o tublur, şi mi se părea că reuşeam într-adevăr. Eu, atât de insensibil şi fără pic de consideraţie faţă de dragostea mea... Iubire pe care o pierdusem fără a o începe măcar...
Ce ziceam?! Ne cunoşteam de atâta vreme, ne iubisem de mult, de când ne ştiam. Nu, eu eram cel ce nutrea asemenea simţăminte faţă de aceasta. Ea, probabil, era de altă părere. Şi, de altfel, nu o aveam şi eu pe Brid? Draga de ea, ce ar fi făcut totul pentru mine, care ar fi fost oricând gata să se sacrifice pentru o îmbrăţişare de-a mea. Eram recunoscător faţă de ea, într-un anumit mod cred că şi eu o îndrăgeam. Era clar faptul că fără ea aş fi iar aruncat în aceaşi singurătate ce mă dispera, de odinioară... Poate era doar o consolare, sau o marionetă folosită pentru obţinerea succesului meu nebun, după care tânjeam cu atâta ordoare. Eu eram, posibil, un monstru. Unul ce dorea să o vadă pe Roselyn suferind.
Atunci, de ce aveam în ultima vreme aceste gânduri? Convingerea că trebuia să mai rostesc odată acele cuvinte, că mărturisirea mea trebuia aruncată iar în valurile sorţii.... De ce, mă întreb? Nu aveam un răspuns, dar eram condus de instincte. Nici nu am realizat când am ieşit din apartament şi am bătut la uşa vecină, de vis-a-vis.
Aşteptam ca Nate să vină să îmi deschidă, stând acolo cu speranţa idioată de a o zări. Eram aşa de stupid! Realizam asta. Şi totuşi, nu mă puteam desprinde de orice vis îmi aducea o oarecare alinare. O alinare mai mult imaginată de mine, ce totuşi mă ţinea în viaţă.
Am bătut pentru a doua oară, ceea ce devenea deja sâcâitor. În sfârşit, am auzit nişte paşi apropiindu-se de uşă, în timp ce era deschisă. Am căscat, aproape inconştient de gestul meu. Nu era bine, tocmai trebuia să merg la muncă, şi dacă mă duceam aşa adormit acolo, va fi vai de capul meu.
Şi , brusc, am fost surprins. Şi totuşi, trebuia să mă aştept şi la asta! În faţa mea a apărut trupul înalt şi subţire al roşcatei. Avea părul desprins, lăsat să stea liber pe spate. Ochii săi mă urmăreau curioşi cu o oarecare urmă de spaimă, poate provocată din cauza curiozităţii, sau a amintirii a ceea ce se petrecuse de curând între noi... Inima mea a început să o ia razna. Mă simţeam mai sigur ca niciodată şi totodată, mai vulnerabil decât fusesem vreodată în viaţa mea. Am zâmbit superior, sigur pe mine şi aproape batjocoritor. Aproape jalnic, nu fusesem în stare de altceva în acel moment.
E ciudat cum şi cel mai puternic bărbat poate deveni un mieluşel în faţa femeii, a fetei pe care o iubeşte mai mult decât orice, poate mai mult decât pe sine... Pieptul mă anunţa că avea să explodeze.
Evitându-i privirea, am trecut pe lângă ea, intrând în apartament. Îmi băgasem mâinile în buzunare, încercând să îmi înăbuş dorinţa de a o lua în braţe, de a o atinge, de a-i săruta iar buzele... Buzele acelea roşiatice păreau să mă invite mai aproape, iar trupul meu reacţiona ciudat la orice parte din ea. Fie şi atunci când îi vedeam braţele mişcându-se. Când îi zăream degetele fragile legănându-se pe lângă trup... Îmi doream atât de mult să le strâng, să le mângâi, să... Devenisem un disperat incurabil.
Mi-am dres glasul, încercând să nu o mai absorb din priviri. Nu ştiu cât realiza ea din acest lucru, dar eu eram într-un mod straniu cuprins de fiinţa ei, aproape incontrolabil. Faţa ei avea aceaşi nuanţă uşor speriată, temătoare de ceea ce aveam să zic, să fac. Am chicotit involuntar.
- Am venit să vorbesc cu Nate, nu fă faţa aia. Nu am venit să te atac, Doamne! Roselyn, nu sunt chiar aşa un monstru, ştii? Hai, lasă asta. Vrei, mai bine, să îl chemi pe fratele tău? Nu am prea mult timp la dispoziţie, am alte obligaţii.
Am accentuat ultimele cuvinte pentru a o face să înţeleagă alte lucruri. Ca de exemplu, o întâlnire cu Brid sau cu o altă tipă. Mda, şi eram chiar idiot dacă eram de părere că ar fi poate şi pentru o singură secundă, geloasă. Devenisem obsedat, acesta era un lucru clar şi aproape dovedit.
A clipit rapid şi a făcut un gest ciudat din mâini, gesticulând fără să îşi dea seama, probabil.
- Nate nu este, a ieşit până afară mai adineauri. Caută-l mai târziu, Eric.
Avea vocea sigură pe sine şi tot curioasă, aşa cum o observasem încă de când intrasem. Un zâmbet şi-a făcut apariţia în colţul gurii mele. Cât de perfect putea să fie. M-a trăznit imaginaţia exact pe câmpul de luptă; se putea mai convenabil de atât? Rânjetul meu devenea aproape stupid, aşa că am încercat să menţin doar un zâmbet cald; cu care ea nu mai era obişnuită, de când adoptasem eu acea atitudine groaznică faţă de ea...
Am observat-o tresărind, poate că îmi observase şi ea gestul. M-am apropiat de ea.
- Rose, ştii. . . Dacă tot nu e Nate, aş vrea să vorbesc ceva cu tine. De fapt, de ceva timp plănuiesc asta, dar nu am reuşit. Hai, nu te uita aşa la mine, ţi-am mai zis că nu sunt cine ştie ce monstru, pentru numele lui Dumnezeu! Din contră, azi am venit aici în gând de pace. Ştiu că e surprinzător, dar cam aşa stau lucrurile. Nu am un steguleţ alb, îmi pare rău dar nu sunt cavaler în armură şi nu dispun de asemenea „arme”.
Am făcut o uşoară aluzie la dragul ei iubit şi m-am iritat brusc, însă am şters imediat această reacţie pentru a nu strica momentul. Desigur că aceasta mă privea straniu, neînţelegând unde vreau să ajung şi ce era cu toată această întorsătură de situaţie. I-aş fi zis eu acum mai multe, dar ceva mă făcea să îmi stăpânesc simţămintele. Aş fi vrut să merg şi mai aproape, să o strâng în braţe şi să îi şoptesc atâtea la ureche. Dar, cred eu, nu aş fi vrut să fiu respins, aşa că ezitam.
- Eric, te rog, termină cu lucrurile acestea.... Eu nu m-am certat cu tine, vreau doar să ne înţelegem. Acum multă vreme eram aşa buni prieteni, ce s-a întâmplat cu noi?
A făcut o pauză pentru a-şi muşca buzele şi am observat-o ezitând. Nu o scăpam din ochi, se simţea probabil privită căci nu îndrăznise să mă privească direct în ochi.
A continuat.
- Nu vreau să ne mai certăm atât. Dacă nu putem redeveni prietenii de dinainte, nu am putea măcar să ne comportăm mai bine unul cu celălalt? Toată această situaţie mă răneşte destul, şi nu îmi vine să cred că ţie ţi-ar face plăcere....
Ceva m-a trăznit în cap. Te înşeli, frumoasa mea Rose, mie îmi făcea o plăcere nespusă să te văd suferind din pricina mea, să ştiu că tremuri doar la gândul meu. Căci, aşa, realizam faptul că, fie şi puţin şi în mod negativ, mă purtai cu tine...
- De asta voiam să vorbim, Roselyn. Nici eu nu sunt încântat de situaţia asta. M-am hotărât, subit, să o schimb. Ce suntem noi, duşmani? Nu este corect, pentru că... Ei bine, există miliarde de motive. Doar unul este cu adevărat important, baza a tot ceea ce am fost şi suntem. Sau, din perspectiva mea. Acum, nu mai suntem, este corect. Şi mă doare şi pe mine această treabă; eram aşa de fericiţi în trecut.
Încercam să readuc în peisaj viziunea trecutului, nostalgia cuprinzându-ne pe amândoi. O uşoară urmă de tristeţe i se întipări pe chip lui Rose. Am privit-o din cap până în picioare, stătea aşa de fragil în faţa mea, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, ţinându-şi în mână telefonul mobil. Era o imagine pe care mi-o întipăream în minte, dorind şi mai tare să fiu aproape de ea.
- Ştiu, Eric. Crezi că mie nu mi-e dor de acele vremuri? Era atât de uşor şi ne înţelegeam atât de bine! Mi-e dor, crede-mă că îmi este... Şi sunt sătulă de această situaţie... Pentru că...
Încerca să îmi spună ceva, dar realizam că nu putea. Ceva o reţinea, probabil nişte gânduri ascunse în propria sa minte.
- Pentru că, ce?
Am încercat eu să o fac să continue dar răspunsul său a fost aproape răspicat, tare şi clar : Nimic. Nimic. Repeta de parcă ar fi fost o bandă ce spunea un singur cuvânt. Am zâmbit, cu aceaşi blândeţe cu care o obişnuisem când eram prieteni atât de buni.
- Ştii de ce am venit eu azi aici? Desigur, pentru a vorbi cu fratele tău. Dar, de ce nu am plecat încă, ştiind că nu e acasă? Ştii de ce am rămas să vorbesc cu tine, să port această discuţie ciudată ce, pentru tine, poate că nu duce nicăieri?
Nu era chiar o întrebare directă ce aştepta un răspuns. Însă, aceasta îşi clătină capul în semn negativ, şi totuşi părând să înţeleagă. A vrut să vorbească, dar nu i-am dat răgaz. M-am apropiat şi mai tare de ea, acum feţele noastre se aflau la o distanţă milimetrică. O singură mişcare ne-ar fi făcut trupurile să se atingă.
- O să îţi spun eu.... Pentru că, draga mea Rose....
Îi simţeam respiraţa greoaie, ochii ei erau întredeschişi, poate din cauză că eram lângă ea, în faţa ei . . . O roşeaţă ciudată îi cuprinsese obrajii, făcând-o aceaşi fetiţă inocentă pe care o cunoşteam atât de mine. Mâinile mele mai aveau puţin şi le cuprindeau pe ale ei. Două cuvinte ce imediat urmau a fi rostite, ne despărţeau. Am zâmbit iarăşi, neputându-mă controla şi am vorbit; pe un ton atât de calm şi totuşi atât de pătrunzător. Cel mai sincer pe care l-am folosit vreodată, în întreaga mea existenţă. O legătură tacită se crease între noi, o simţeam. Şi totuşi, aveam să o spulber imediat cu vocea mea ce parcă spărgea limitele. Profunzimea ei răsuna în întreaga încăpere.
- Te iubesc!
Am zis punându-mi întreg sufletul în cele două cuvinte simple, rostite de atâtea ori în glumă sau minciună. Acum, vorbeam parcă mai serios ca oricând. Acum, acum – da ! Aveam să îi explic ce vrusesem să spun prin asta. Că nu aveam cum să o uit; cum puteam eu să o urăsc, pe ea? Pe ea pe care o preţuiam atât de tare! Oh, mi-era imposibil! Voiam să îi mărturisesc că era totul pentru mine. Zi şi noapte, era singura care mă făcea să tresar şi singura care putea să intre în inima mea.
Gurile noastre mai aveau puţin şi se lipeau. Acea legătură tacită persista, cuprinzându-i ochii de o uimire ciudată, caldă şi blândă. Pe care , parcă, nu o mai ştiam. Şi totuşi, aveam parcă un deja-vu ciudat. Ceva inexplicabil.
Brusc, când tocmai voiam să fac un pas, pentru a o săruta, telefonul a sunat. O melodie răsuna în încăpere, o recunoşteam şi totuşi nu puteam spune cum se numea. Am scrâşnit din dinţi. Rose nu contenea să răspundă, deşi telefonul îl ridicase şi îl privea, stupefiată. Observam şi eu numele celui ce o apela.
Un râs isteric m-a cuprins.
- Ce faci, nu răspunzi? A apărut şi cavalerul în armură, virtual! Ce drăguţ! Tocmai mi-a spulberat piesa de teatru. Nu-i aşa că sunt un actor bun? Mă gândeam să dau o probă pentru o piesă, şi mi-ai servit drept cobai, draga mea roşcată. Şi totuşi, ce eşti aşa surprinsă?
Am făcut o pauză pentru a râde, în acelaşi mod fals dar, credeam eu, convingător şi batjocoritor. Am continuat, cu aceaşi nuanţă plină de dezgust.
- Ce? Doar nu m-ai crezut? Hai să fim serioşi, nu aş mai zice asta niciodată. Poate doar la mişto, doar nu crezi că te mai iubesc. Doar nu crezi că sunt un fel de Petrican din „ Invitaţia la vals”, sunt doar eu – Eric. Şi tu pici în fiecare plasă pe care o pun. Tare mai eşti proastă, draga mea.
Era scârbită de atitudinea mea, probabil voia să îmi dea cu ceva în cap, să mă omoare pentru că o foloseam pentru scopurile mele josnice. Nu i-am dat ocazia să râdă de mine pentru faptul că o iubeam, că eram atât de inferior, ea având o relaţie cu Victor. Acum îmi dădeam seama, urma să îmi strige cine ştie ce cuvinte în faţă şi să mă dispreţuiască, pentru că nu ajungeam la nivelul iubitului ei stupid... Am trecut repede pe lângă ea şi am trântit uşa de la ieşire cu putere, de fapt – am încercat să mă controlez, dar n-am putut. A fost un gest imatur, pe care totuşi l-am înfăptuit.
Ajuns în apartamentul meu, mi-am luat cheile şi telefonul şi am plecat. Nu aveam nevoie de altceva, căci uniforma mă aştepta la club. Îmbrăcat ca un chelner, cu pantalonii negri, cămaşa albă şi vesta neagră, îmi mai trebuia un papion, am fost vesel şi îndrăzneţ la serviciu. Rolul meu de barman mă prindea prea bine. Pe cine minţeam? Am înjurat toată seara şi mi-am vărsat nervii pe fiecare pipiţă ce încerca să mă ademenească în mrejele ei. Pe toate le vedeam asemenea unor prostituate în această seară. Odată, când una dintre ele m-a întrebat : câţi ani ai, frumosule? Am întrebat-o cât ia pe seară, că mi-aş trage-o cu ea. Desigur, m-a făcut nesimţit şi a plecat. Mai târziu, am primit un bilet de la ea pe care îi era scris numărul de telefon.
În capul meu încă mai stagna ideea confuză pe care o aruncasem în conversaţia cu Roselyn. Eu, un „Petrican”, ca în „ Invitaţia la vals”. Ce îmi venise cu această comparaţie? El care dorea să o facă pe Micaela să sufere, să îl regrete – da, ce minţisem. Eu chiar semănam cu acest personaj. La dracu, ce e asta? Dacă nu ar fi fost prostia aceea de examen, nici nu aş fi citit cartea. Roman prost, siropos şi dramatic de dragoste. La naiba şi cu Mihail Drumeş care a scris-o, şi să se ducă dracului tot şi toate. Doar din cauza ta, Roselyn. De ce trebuie să fiu îndrăgostit de tine?
Când am ajuns acasă, eram de-a dreptul scârbit de tot şi toate. M-am aruncat în patul meu, era în jur de şase dimineaţa, nici nu ştiam sigur, şi am adormit. Gândurile le-am alungat, visele am încercat să le fugăresc; şi totuşi, imaginea ei nu a ieşit din mintea mea...

Auzeam ceva aproape de neînţeles. Ştiam că este doar un sunet. Unul puternic ce mă ademenea să deschid ochii, să îl observ. Să îl aud mai bine. Şi totuşi, eram atât de obosit încât nu cutezam să deschid pleoapele şi să înţeleg ceea ce zumzăia. M-am întors pe cealaltă parte, punându-mi perna peste ureche. Dar începea să sune şi mai tare, aşa că uşor am deschis ochii şi am întis mâna spre acel zgomot. Am realizat atunci că vibra.
- La dracu!
Am strigat nervos şi am prins telefonul între degete, nerealizând nici cine mă apelase –am răspuns. Am sesizat doar ora, era opt. Minunat. La celălalt capăt s-a auzit vocea veselă a unchiului meu. Eu eram prea extenuat pentru a sta la bârfă cu el. Şi totuşi am realizat faptul că era el, cel care nu mă mai căutase de atâta vreme. De parcă fusese vina mea că fiul său murise în acelaşi accident de maşină cu părinţii mei, de parcă eu i-aş fi amintit de băiatul lui... Şi totuşi, îi înţelegeam suferinţa şi nu puteam să nu o respect. De aceea, eram vădit surprins de telefonul lui. A încercat să glumească pe seama faptului că dormeam, dar i-am aruncat scuza cu petrecerea, şi a înţeles. Cum puteam să îi mărturisesc că lucram într-un club ca să îmi plătesc cheltuielile? Nu aveam chef ca rudele mele să îmi afle problemele, puteam să mă descurc şi singur. Printr-o introducţie ciudată, a început să-mi vorbească de fiica lui, Kristin. De curând fusese ziua ei şi chiar o sunasem pentru a o felicita, gest mai rar întâlnit la mine ( şi totuşi, cred că era singura verişoară pe care o plăceam ) . Nu ţineam legătura cu rudele. Neînţelegând ce vrea, i-am zis să treacă la subiect. Asta doar după ce mi-a spus cât de rebelă e fata lui, că s-a transferat fără ştirea lui la o şcoală din alt oraş, la un liceu de arte şi că voia să plece de acasă, să stea singură. După ce mi-a spus de piercingurile ei şi de noul tatuaj ciudat confecţionat, doar după aceasta mi-a zis că se transferase în oraşul meu.
- Mi-e frică, băiete. Cum să o las eu singură, acolo? Cine ştie ce face, aşa de capul ei... Să ştii, deja a împachetat şi a luat bani pe furiş ca să îşi cumpere bilet. A luat şi aprobare de la mine, mi-a falsificat semnătura aşa cum a făcut şi cu transferul. Dacă îţi vine să crezi, ce fată! Şi are doar şaisprezece ani, ce să mă fac eu cu ea? Zi-mi şi tu..
Nu am sugerat nimic, oricum era inevitabil.
- Aşa că.. M-am gândit că poate vrei să îmi dai o mână de ajutor. Desigur, cheltuielile le asigur eu... Şi orice pagube provoacă, le laşi tot pe seama mea. Vreau doar să o iei să stea la tine! Dacă îţi vine să crezi, i-am făcut cadou o maşină ( care nici măcar nu-i place ) şi pe aceea a decis să o ia cu ea. E o prostie condusul de la şaisprezece ani, nici nu prea îi place, dar a decis că e a ei şi o ia cu ea. Mi-e că vrea s-o vândă. Nu aş apela la tine dacă nu ar fi cu adevărat necesar...
Vorbăraia lui fără sens îmi dădea dureri de cap. Îmi venea în minte imaginea lui Roselyn, scena cu o seară în urmă. Şi faţa copilăroasei de Kristin, pe care nu o mai văzusem de o grămadă de ani. Se învârtea totul în mine asemenea unui vârtej. În final, am oftat şi am spus:
- Unchiule, lasă că am eu grijă de ea. O iau de la aeroport luni, nu? Nu-ţi fă griji. Trimite toate cele la adresa mea, şi mă ocup eu de aceasta.
Mi-am luat rămas bun de la el, pe un ton cât mai politicos şi respectuos posibil şi am aruncat telefonul cât colo. Fără a mă mai chinui cu alte probleme ale minţii, am pus capul pe pernă şi m-am afundat într-un somn adânc. Deodată, m-am întrebat dacă Rose o cunoştea pe Kristin, şi dacă nu – ce reacţie o să aibă ea atunci când o să o vadă pe verişoara mea la mine? .... Indiferenţă, probabil.
Hei! capitol nou. Ma bucur!
Mi-a placut nespus! Un amalgam de sentimente. Of! si cand tocmai Eric ii facea o declaratie, Victor l-a intrerupt. Sincer sunt tare indecisa, Victor si Rose sau Eric si Rose. Imi plac ambele variante, nu stiu ce sa aleg. Imi place Victor pentru ca e asa dragalas si scump, ca un caine ascultator. Si Eric desi, nu prea ii suport comportamentul (cum am precizat si in comentariul anterior) e foarte tare. Chiar m-a enervat faptul ca a dato la intoarsa imediat ce Victor a sunat. Asta cred ca e lasitate.
Oricum capitolul a avut actiune din plin, pentru mine. E minunat ca apare un personaj nou si anume verisoara lui Eric, Kristin. Vreau sa vad cum reactioneaza Rose cand o s-o intalneasca pe fata.
Greseli nu ai, naratiunea, descrierea si dialogul mi-au placut ca deobicei.
Sper ca veniti cu un capitol nou cat mai curand! Atat am avut de spus. Bye!:-h
Heeei, buna tuturor =].
Aici este capitolul nou, dar inainte de a-l posta vreau sa va multumesc pentru comentarii si sustinere si pentru ca pur si simplu cititi aceasta poveste.
Va las acum sa va delectati cu acest capitol care sper sa va placa.
Lectura placuta!
Capitolul unsprezece
Am ieşit din bloc ameţită, cu o durere groaznică de cap, târând bagajele după mine şi aproape împiedicându-mă de treptele de marmură. Nate venise la timp să mă scutească de încărcătură, reuşind cu maestrie să-şi ascundă îngrijorarea, de care eram în mod evident conştientă. Se vedea pe faţa mea că eram terminată psihic, dar prefera să tacă din gură – îi era teamă că voi avea din nou o criză ca cea din seara trecută. Aveam toate motivele din lume pentru a mă simţi astfel.
Unul din ele era faptul că eu, la cinci dimineaţa, oră la care în mod normal aş fi dormit dusă, visând sau... pur şi simplu dormeam, mă urcam în maşina fratelui meu ( un Ford Escape argintiu pe care Nate îl primise acum câteva săptămâni de la părinţii noştrii de ziua sa ). Îşi pusese în cap să petrecem un weekend numai noi doi. Plănuise traseul şi ce vom face în aceste două zile toată săptămâna. Mi-a fost greu să-l refuz. Plus că eram conştientă că aveam nevoie de relaxare şi ceva timp alături de dragul meu frate fără a fi întrerupţi de iubitul meu, regizorul său sau... Eric.
Un alt motiv ar fi faptul că încercam din greu să mă conving că ceea ce se întâmplase seara trecută fusese doar un vis. Un simplu coşmar, ca toate celelalte pe care le-am avut în ultima vreme. Vroiam să cred că Eric nu fusese la noi seara trecută şi că nu profitase de absenţa fratelui mei pentru a-şi bate din nou joc de mine. Că el nu fusese deloc sincer atunci când cele două cuvinte îmi îmbunătăţiseră radical ziua şi că era doar un actor foarte bun şi de aceea îl crezusem şi fusesem gata să-i strig, fără nicio remuşcare şi fără să mă gândesc la consecinţe, că şi eu îl iubeam şi că de fapt am făcut-o din totdeauna doar că mi-a fost mult prea frică s-o recunosc.
-Roselyn, icni Nate. Roselyn, sângerezi!
-Poftim? am tresărit eu atingându-mi instinctiv fruntea şi am putut simţi sub pielea degetelor mele o dungă de câţiva centimetri, dar destul de udă şi lipicioasă. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut zgârietura care sângera uşor. Întotdeauna am urât faptul că aveam pielea atât de sensibilă. Cât de tare mă afectase ceea ce se întâmplase seara trecută de n-am simţit când m-am lovit cu capul de portiera maşinii ? Cu siguranţă foarte tare.
-Am vrut să-ţi deschid eu, dar nu credeam că eşti chiar atât de deprimată încât să ajungi să te loveşti, murmură Nate.
-Oh, mai termină cu asta! i-am aruncat printre dinţi. I se putea întâmplă oricui.
Era enervant. Se îngrijora pentru o prostie, ca deobicei. Ştiu că îi era teamă pentru mine, dar nu eram un magnet pentru necazuri şi ghinioane.
-Şi totuşi ţi s-a întâmplat ţie, spuse ca pentru sine.
Am hotărât să-l ignor şi să mă trântesc în scaunul moale şi cafeniu din dreapta şoferului. Încă mă gândeam la scena de seara trecută. Chiar l-am crezut pe Eric... Era un actor foarte bun, cred că ar fi luat proba aceea. O să-i spun asta cu prima ocazie ca să nu-i dau de bănuit, bineînţeles.
În clipa în care mi-a sunat telefonul şi mi-am dat seama că era Victor, pentru prima oară, toată fiinţa mea a fost de acord cu bucăţica aceea din mine care credea că el nu avea ce să caute în viaţa mea şi că eu doar mă foloseam de acesta. Da, exista o parte în adâncul sufletului meu care nu negase sentimentele faţă de Eric şi care le ţinuse acolo, ascunse de mine şi gândirea mea mult prea ilogică. Le apărase de monstruozitatea faptelor şi deciziilor pe care le luasem în trecut, având grijă să le scoată la iveală la momentul potrivit. Dar se pare că nu era deloc potrivit şi nu cred că trebuie să mai repet de ce.
Reactionasem foarte ciudat când l-am auzit spunându-mi că eram cobaiul său. Imediat ce am auzit zgomotul pe care-l făcuse când trântise uşa de la intrare, am început să râd. Un râs isteric şi foarte nebun. Genul ăla de râs pe care l-ar folosi un geniu malefic în desenele animate la care mă mai uitam din când în când cu Nate, ca să se inspire pentru rolurile de genul pe care le mai avea. Şi plângeam în acelaşi timp. Fratele meu mă găsise aruncând şi lovind de pereţi tot ce-mi cădea în mână. De aceea spuneam că îi era frică de reacţiile mele când eram nervoasă sau în orice pasă proastă. Eram un pericol public, aproape că-i spărsesem capul. Când am realizat ce eram pe cale să fac m-am prăbuşit pur şi simplu pe podeaua rece din cameră mea. Nate îşi înfăşurase braţele în jurul trupului meu şi mă lăsase să-i stric cămaşa cu lacrimile mele fără să mai spună ceva până am adormit. Acum că stau să mă gândesc la toate astea, realizez că m-am purtat exagerat de prostesc.
Nu mi-am dat seama că Nate oprise maşina când am încetat să reflectez asupra celor întâmplate, luându-mi ceva timp să realizez unde ne aflam şi că uşor-uşor cerul căpăta o nuanţă rozalie, iar soarele ieşea sfios dintre nori.
Nate venise să-mi deschidă portiera zâmbindu-mi amuzat şi mă luă de mână cu blândeţe. Trase aer în piept şi păşi către intrarea în cimitirul ce mie îmi dădea fiori încă de mic copil. În mâini ţinea un buchet de frezii violet, florile preferate ale Alessiei, logodnica lui. În timp ce parcurgeam aleea pavată cu piatră naturală ce ducea la mormântul ei, m-am cuibărit la pieptul fratelui meu îngrozită de ceea vedeam. El chicoti vesel şi-şi lipi buzele moi de creştetul meu.
Nu mai fusesem de mult timp la mormântul frumoasei sale iubite aşa că nu ştiam ce era aşa de diferit de Nate se holba îngândurat la acesta.
-E totul în regulă? am întrebat în şoaptă.
Mi-era teamă să vorbesc mai tare şi să-mi aud vocea străbătând cimitirul ca printr-un difuzor. Nate îmi făcu un semn ce ar trebui să însemne că nu era nimic important în timp ce punea florile pe piatra rece a mormântului Alessiei. Am ridicat din umeri şi m-am uitat la poza ei. Pe chipul său palid, încadrat de bucle de culoarea mierii, era întipărit ca întotdeauna zâmbetul ei cald ce emana multă bunătate şi înţelegere. Ochii săi verzi precum smaraldul sclipeau de atâta fericire. Ştiam poza aceea, i-o făcuse chiar Nate în camera lui, când pe atunci fotografiatul era pasiunea sa. Normal că era fericită. Doar îl avea alături pe cel care îl iubea... Nathaniel Hope ştia să facă orice femeie fericită. Fie că-i era iubită, amică, mamă sau soră.
L-am privit cu coada ochiului pe fratele meu vrând să ştiu cum se simte. I-am văzut o lacrimă agăţată de genele sale lungi şi am oftat. De ce se abţinea în preajma mea? Înainte să-l întreb asta, am zărit ceva ciudat la doar câteva morminte depărtare şi am simţit cum inima mi-o ia razna. În cele din urmă m-am convins că nu era nimic care să mă sperie. Era doar o simplă persoană. Am răsuflat uşurată şi m-am apropiat de Nate care prespun că se ruga pentru sufletul Alessiei. Se ridică în picioare şi mă trase înspre el .
-Se pare că nu suntem singurii nebuni de pe aici, zise fixându-l cu privirea pe cel care mă speriase acum câteva minute.
-Mda, l-am văzut şi eu pe tânărul acela, i-am spus. Am impresia că-l cunosc. Dă-mi voie să verific ceva! am zis şi am înaintat pe alee, fără să aştept acordul lui Nate.
Cunoşteam sacoul acela – eu îl cumpărasem – şi părul acela castaniu, în permanenţă ciufulit. Dar cum? Ce ar putea să caute Victor intt-un cimitir la ora asta a dimineţii? Dar dacă mă gândesc mai bine, nu mi-a spus niciodată mai multe despre mama lui, înafara faptului că murise la naşterea sa.
Eram la câţiva centimetri de el. Era cu spatele la mine şi privea cerul ţinând în mână un buchet imens de trandafiri albi. Mi-am coborât privirea asupra mormântului din faţa lui şi am constatat cu stupoare că era cel mai frumos monument pe care-l văzusem. În întregime din marmură, inscripţionat cu mesaje foarte frumoase probabil de la rudele sale şi soţul său, domnul Archibald.
Am făcut un pas spre el vrând să mă apropii, dar tonul şi vocea lui caldă şi melodioasă mă făcuseră să mă opresc:
-Mamă, e prima oară când vin aici. Ştiu bine că nu merit nici măcar să-mi asculţi cuvintele de acolo de unde eşti tu, având în vedere că după ce ţi-ai dat viaţa pentru mine, eu nu am păşit niciodată în faţa ta. Dar crede-mă, gestul tău mi-a făcut viaţa imposibilă! Ai făcut-o din iubire, ştiu, dragostea pentru propriul tău copil. Dar, mamă, tu chiar nu erai conştientă de reacţiile lui? Nu ştiai că mă va urî tot restul vieţii pentru că te-am răpit de lângă el?
Durerea şi regretul din vocea sa erau atât de evidente, iar pe mine mă sfâşiau pur şi simplu. Nu suportam să-l văd în starea asta. Chinul prin care trecea el zi de zi, eu îl simţeam mult mai accentuat, iar rănile mai profunde şi mai adânci. Nu pot să zic că nu înţeleg de ce, dar ştiu sigur că nu vroiam să confirm motivul.
Continuă pe acelaşi ton calm şi dulce, dar îi puteam simţi lacrimile înţepându-i uşor corneea:
-Şi încerc să-l mulţumesc, să mă apropii de el. Şi mă ţine pur şi simplu la distanţă. Iar ea, fiinţa aceea atât de minunată care mi-a schimbat viaţa, încearcă din răsputeri să mă ajute. Nu o spune şi nu-mi arată, dar am ajuns să-i cunosc toate expresiile şi felul în care se comportă şi realizez pe loc ce are de gând să facă.
Făcu o pauză scurtă ca să-şi şteargă lacrimile şi râse uşor. Continuă:
-Roselyn e minunată, mamă! Ai adora-o poate la fel de mult ca şi mine. Când o priveşti pare atât de fragilă şi îţi dă impresia că s-ar frânge la o atingere mai dură, dar de fapt e atât de puternică. Are o tărie de caracter nemaipomenită şi un orgoliu pe care şi-l apără cu înverşunare. E unică prin felul ei de a fi şi are un zâmbet minunat, deşi încolţeşte atât de rar pe chipul său perfect. O iubesc pentru ceea ce este, pentru că e raza mea de soare, pentru că mă înnebuneşte prin simpla ei prezentă. Cinci minute petrecute cu ea şi mă pot considera amnezic.
Începuse să râdă, deşi îi vedeam lacrimile strălucindu-i pe obrajii palizi. Îşi trecuse mâna prin păr – gest ce semnifica nesiguranţa. Nu cred că mai avea de gând să continue, dar nu l-aş fi lăsat oricum să o facă. Cuvintele lui mă ardeau prea tare. Spunea numai minciuni! Ştiam că îl răneam mai mult decât oricine şi sigur o ştia şi el, dar de ce nu recunoştea? Trebuia să fac ceva... Cu siguranţă să mă prăbuşesc pe cimentul rece şi să încep să plâng nu era cea mai minunată ideea. Eram aşa o inutilă. L-am văzut tresărind, întorcăndu-şi capul şi aruncându-se la propriu lângă mine.
-Doamne, Dumnezeule! Roselyn, ce faci aici? Ce-i cu tine? De ce plângi, iubita mea?
Nu mai avea timp să fie surprins. Faptul că eram nefericită îl durea la fel de tare cât mă durea pe mine suferinţa lui. Şi uram asta. Eu eram fericită; aveam o familie care mă iubea nespus de mult, dar el era singur şi cu toate astea, se-ntrista numai la gândul că eu sunt nefericită.
-Nu te merit! Deloc, strigam printre suspine, lovindu-mă uşor cu capul de pieptul lui. Eşti prea bun pentru mine, Victor Archibald!
El îmi luă faţa în mâini şi spuse neliniştit:
-Ce tot spui acolo, Roselyn?
-Tot ce i-ai spus mamei tale sunt numai minciuni, Victor! Când te-am făcut eu ultima oară pe deplin fericit?
Se holbă la mine câteva minute, cu o expresie de uimire pe chip, apoi începu să râdă.
-Prostuţo, continuă sărutându-mi fruntea, preţuiesc fiecare secundă pe care o petrecem împreună. Simpla ta prezentă mă face fericit. Chiar dacă eşti nervoasă sau supărată şi eşti hotărâtă să-i razi pe toţi de pe faţa Pământului, ştiu că tot în mine vei găsi liniştea, dragostea şi serenitatea de care ai nevoie. Ştiu că eu sunt singurul care te-ar putea scoate din orice pasă proastă şi eu sunt cel care te va salva înainte să cazi pradă sentimentelor tale. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ultima oară când m-ai făcut fericit a fost chiar acum, n-ai să înţelegi de ce.
-Te iubesc, am murmurat relaxându-mă în braţele sale.
-Eu te iubesc şi mai tare, şopti el plimbându-şi mâinile prin părul meu.
Când Nate ne găsise pe amândoi îmbrăţişaţi şi privind absenţi cerul în faţa mormântului Delilahei Evelyn Archibald, începuse să radă. Victor fusese puţin stânjenit, dar eu eram indignată. Alt moment nu-şi găsea să apară. Când l-am întrebat de ce râdea, mi-a spus “Cum de cimitirul nu te mai îngrozeşte acum?”Adevărul e că până să vină el nu realizasem că eu şi Victor ne îmbrăţişam într-un... cimitir. Printre morţi. M-am cuibărit mai tare la pieptul lui Victor care începuse şi el să radă, nevenindu-i să creadă că mie, la şaptişpe ani, încă îmi era frică de cimitire.
După ce Nate şi Victor au mai schimbat câteva vorbe, fratele meu a decis că ar fi momentul să plecăm înainte să se aglomereze oraşul. Mi-am luat la revedere de la iubitul meu cum numai eu ştiam s-o fac, am urcat în maşină şi după ce l-a asigurat că va avea grijă de mine, Nate porni maşina şi o luă la goană pe şosea, de parcă poliţia era pe urmele noastre.
Prima oară ne-am oprit la un restaurant să luăm micul dejun. De data asta nu mai fusese nevoie să se roage de mine. Nu mâncasem seara trecută şi stomacul meu protestase tot drumul pe care l-am parcurs cu maşina.
După aceea, pentru că prima zi era dedicată culturii, am oprit pe la câteva muzee de unde mi-am luat câteva suveniruri drăguţe. Le-am luat câte ceva şi lui Victor, Bridget şi colegilor mei, în timp ce Nate luase suveniruri pentru toată trupa de actori fiindcă ei îl ajutaseră cu traseul şi le era dator.
Apoi a ţinut morţiş să ne oprim la unul din teatrele de pe Broadway pentru că se juca o piesă spectaculoasă ( după părerea lui ), scrisă de unul din dramaturgii pe care el îi admiră mai mult decât orice, Albert Ramsdell Gurney. Numele piesei era Sylvia şi a fost chiar o fascinantă reuşită – era o piesă contemporană despre drama uni triunghi amoros atipic. Drăguţ. Chiar mi-a plăcut. Era ceva diferit faţă de cele în care juca Nate, dar bănuiesc că de-aia era şi jucată pe Broadway.
Seara ne prinsese prin Brooklyn. Am oprit la cel mai apropiat hotel şi am căzut de acord să comandăm nişte pizza şi să ne ocupăm de ceea ce numeam noi “terapia prin dulciuri şi ingheţată”. Asta până am adormit amândoi extenuaţi pe canapeaua mare de catifea, cu televizorul şi toate luminile aprinse.
A doua zi ne trezisem în sfârşit la o oră normală. Până când el a mai făcut curat prin cameră în urma dezastrului de seara trecută, eu mi-am verificat mail-urile ( aşteptam ceva important de la mama ) şi am vorbit puţin cu Victor. Mi-a spus că se plictiseşte de minune şi că tot ce i-a rămas de făcut era o vizită la bunicii din partea mamei sale. Mi-am adus aminte de ultima noastră vizită la bătrâneii aceia atât de drăguţi. Deşi prima oară credeam că sunt cine ştie ce snobi cu preferinţe infinite, mi-am dat seama că nu e prea bine să judec cărţile după copertă şi că bunicii lui, în ciuda faptului că erau extrem de bogaţi, erau nişte oameni normali, darnici, binevoitori şi foarte nostimi.
Mă primisesera cu prăjiturele făcute în casă chiar de doamna Rhodes, bunica lui, şi un pahar mare cu lapte. Domnul Rhodes, ştiind că eram o împătimită a literaturii franţuzeşti, mi-a arătat bibliotecă sa ce conţinea sute de cărţi scrise de autori francezi. Stătusem acolo destul de mult, pierzând amândoi noţiunea timpului, datorită povestirilor din tinereţe ai domnilor Rhodes. Astfel am aflat că dintr-o familie de oameni politici s-a născut o mare artistă; Delilah Evelyn Rhodes, Archibald după căsătorie, fusese una din balerinele cu care se mândrea America până la moartea ei şi chiar şi după. M-am simţit atât de prost când doamna Rhodes îmi spusese cu lacrimi în ochi că semănăm atât de mult cu fiica sa, mama lui Victor, exceptând culoarea părului. Gândul meu zburase imediat la el ştiind că era cu neputinţă să mă privească şi să nu-şi amintească de mama sa care murise. Dar în drum spre casă mă asigurase că totul era în regulă şi că asemănarea mea cu mama lui nu-l deranja prea mult.
Ziua aceasta trecuse parcă mai repede. Poate pentru că era ziua dedicată distracţiei? Probabil. După ce luasem micul dejun în reastaurantul hotelului, Nate mă târâse prin vreo trei parcuri de distracţie din care am crezut că nu voi ieşi în viaţă. Iar dacă totuşi rămâneam în viaţă sigur ieşeam cu diabet sau mai ştiu eu ce boală aş putea face de la atâtea dulciuri şi prea multă distracţie şi adrenalină.
Tocmai părăsisem cascada Niagara şi mai aveam cam o oră până acasă, când Nate oprise brusc maşina. Frânase atâta de tare încât capul meu se lovi de bordul maşinii.
-Nathaniel Hope, ţi s-a urât cu viaţa? am zis printre dinţi, masându-mi fruntea în speranţa că nu se va înălţa de acolo un cucui de toată frumuseţea.
-Nu, doar că m-a fulgerat o idee genială!
-Mda. Credeam că numai în casă îţi vine ideile astea geniale şi e nevoie să scot totul din priză, am zis dându-mi ochii peste cap. Deci, uimeşte-mă!
-Roselyn Lorinda Hope, pentru că văd că îţi face plăcere să foloseşti numele întreg al oamenilor, ai şaptişpe ani, o superbă maşină în garaj şi tu nu ştii să conduci! Şi, fără să mai aud vreun cuvânt, te voi învăţa să faci asta fiindcă nu-mi păsa ce crezi – motivul ăla e nebunie curată! Haide, fă-mi măcar bucuria asta...
Am oftat prelung. Ştiam amândoi de ce nu vroiam să învăţ, nu înţeleg de ce insista asupra acestui subiect. Se mai oferise şi înainte ( de foarte multe ori ) să mă înveţe să conduc în caz că nu aveam încredere în profesori, dar şi atunci îi spusesem că nu vreau.
Nu vroiam pentru că nici Eric nu vroia aşa ceva. Când eram mici, ne făcusem multe promisiuni unul altuia, pe care din câte văd fiecare le respecta, deşi nu mai eram prieteni. Poate pentru că fiecare promisiune încălcată însemna să ne pătam tot mai mult onoarea. Probabil de-asta îşi respecta el promisiunile. Dar, eu în ciuda a ceea ce s-a întâmplat între noi, le-am respectat întotdeauna pentru că mereu am sperat să redevenim prieteni.
Mi-aduc aminte fiecare detaliu al acelei promisiuni. Părinţii lui tocmai fuseseră înmormântaţi, iar el aşteptase liniştit să plece toţi. Când rămăseserăm numai noi doi, m-a tras brusc de mână şi m-a pus să-i jur că nu voi conduce niciodată în viaţa mea o maşină. Nu vroia să mă piardă şi pe mine aşa cum i-a pierdut pe părinţii săi. Era un copil atunci. Nu ştia că existau atâtea modalităţi de a-ţi pierde viaţa, cum ar fi consumul excesiv de droguri...
Mi-am scuturat capul şi i-am spus lui Nate că decizia mea nu poate fi schimbată şi să nu mai încerce s-o schimbe că nu va reuşi. A bombănit ceva ininteligibil după care a pornit maşina morocănos, luând-o spre drumul spre casă. Am ridicat din umeri şi m-am aplecat să dau drumul la CD player. O melodie lentă pe care o cunoşteam destul de bine, dar al cărei nume nu mă prea chinuiam să mi-l amintesc, începuse şi eu mi-am cufundat capul în scaunul moale şi cafeniu. Mi-am închis ochii şi m-am lăsat pradă somnolenţei ce-mi dominase corpul.
Oh Doamne! :3
Iubesc modul vostru de a descrie sentimentele. Imi place tare mult de Roselyn, se aseamana foarte mult cu mine. Orgolioasa, incapatanata, si imi place ca i-ati conturat tare bine personalitatea.
Victor e dulce, dar nu stiu de ce [poate sunt eu ciudata:))], dar Eric e de-a dreptul adorbail. Modul in care se razbuna pe ea e crud, si desi o iubeste, si as putea spune ca e dependent de ea, o raneste. As zice ca e sadic, zambeste cand Roselyn e disperata.
Bridget pe de alta parte, as putea spune ca imi e mila de ea, de faptul ca nu isi poate da seama ca, daca Eric ar avea-o pe Roselyn, ea ar fi nula, adica nu-si poate da seama ca desi Eric ii spune ca o iubeste enorm, nu e asa.
But, whatever, trebuie sa recunosc ca le-ati cladit minunat personalitatile fiecarui personaj, si pe mine una m-ati facut sa trec printr-o multime de stari.
Descrierea e extraordinara, dupa parerea mea nu exista niciodata prea multa descriere. [Bine, aproape niciodata:))].
Actiunea nu e grabita deloc, iar dialogul e pur si simplu capitvant.
Imi place ca totul e asa de complicat, si ca orgoliul celor doi e nemarginit sa zic asa.
Cherie, cred ca este prima lucrare scrisa [si] de tine pe care o citesc si pot spune ca imi place enorm, nu am nici-o obiectie.
Iar tie Teh, ti-am citit aproape tot ce ai postat pe site, si chiar te descurci. Esti pur si simplu minunata, si iti multumesc pentru asta ;;).

P.S. Teh, astept nextuu` si spor la scris fetelor. Ja! >:D<
Parcă au trecut secole de când nu am mai fost pe la acest fic , dar în seara asta am reuşit să recuperez toate capitolele pierdute (şcoala e de vină ). Voi scrie o părere generală despre toate , la ora asta nu cred că sunt în stare de mai mult .
Ţin să precizez că mă încânta idee de a prezenta câteva gânduri ale personajului înainte începerea capitolului până acum mi-a plăcut mult .
Relaţia dintre Eric şi Rose nu par să se îmbunătăţească , îşi urmeaza cursul , reuşind chiar să se înrăutăţească , lucru care nu prea îmi surâde . Momentul crucial a fost când Eric i-a mărturisit din nou că o iubeşte , în acea clipă povestea părea să aibă un final fericit . Dar apelul lui Victor şi orgoliul lui Eric au stricat totul . Mă cam deranjează atitudinea şi comportamentul lui din ultima perioadă , a devenit mai arogant şi Rose a suferit iar din cauza lui . Mi-a plăcut comparaţia lui Eric cu Dor . Am citit ,, Invitaţie la vals " şi am adorat acea carte care s-a menţinut în topul meu . Şi are dreptate : este la fel de orgolios ca Petrican şi se comportă la fel . Dor a vrut să o facă pe Micaela să realizeze ce a pierdut în momentul în care relaţia lor s-a sfârşit relaţia lor . Orgoliul celor doi , dar şi dragostea lor au dus la finalul tragic .
Sper că povestea voastră să nu se termine aşa şi cei doi să fie fericiţi într-un târziu .
Victor este genul de persoana în care poţi avea încredere şi care ştii că îţi va fi mereu alături . Rose găseşte lângă el siguranţă şi înţelegere , de asta l-a ales şi nu a renunţat la el . Pe Eric îl iubeşte , dar relaţia se degradează tot mai mult pe zi ce trece . Mă întreb ce se va întâmpla după ce apare şi verişoara lui prin peisaj . Lucrurile pot deveni interesante .
Nu cred că mai are rost să menţionez despre descrierea sentimentelor personajelor care mi-a plăcut foarte mult
Cam atât ! Aştept următorul capitol si baftă la scris !
Buuună D: mulțumim de comentarii și de faptul că citiți... sper să continuați să o faceți. Nu sunt cine știe ce extraordinar de mulțumită de acest capitol, dar sper să vă placă măcar vouă ; )) . Apare și verișoara lui Eric, bineînțeles, acum este micuța micuța ei intrare : )) ( știu eu la ce mă refer... ) ..

Lectură plăcută! >:d<
Capitolul 12

Încerci să te schimbi, să fi altul – sau doar să devii mai superior, să atingi cote mai înalte... Să poţi aspira la mai mult, mai mult... Şi pentru ce? Toate lucrurile se fac cu un anumit scop; mijloacele preced întotdeauna o cauză. Cât despre mine? Aveam şi eu cauza mea. Tot ceea ce făceam, tot ceea ce fac este pentru ea, sau s-ar putea spune: din pricina acesteia.
Pentru ca ea să îmi ofere un zâmbet, aş fi în stare de orice, fără să exagerez; chiar şi dacă trebuie să o fac să se uite la mine, fie doar şi o singură secundă... pentru a-mi satisface nevoia nebună de a ştii că mă remarcă, măcar o clipă.... Da, chiar dacă asta înseamnă să o tachinez, să ne ciondănim, chiar să ne certăm – poate şi să ajungă să mă urască! ( dacă nu o face deja ) dar, atâta vreme cât ştiu că este conştientă de mine, de existenţa mea... atunci pot sta, măcar un moment, liniştit.
Nu fericit; asta nu cred că mi-a fost scris mie.
*

Desigur, după întâmplarea aceea nefastă, nu aş mai fi putut fi calm. Trebuia să sune idiotul ăla de Victor, tocmai în momentul în care... În care, ce eram pe cale să înfăptuiesc? Eram gata să mă fac iar de râs, să mă respingă şi totul să fie extraordinar. Uau, nu mi-a ajuns o dată? Caut suferinţa, de parcă ea nu m-a găsit deja! Poate că ar trebui să îi mulţumesc „cavalerului” pentru acest gest. Atunci, de ce inima mea o ia razna şi aş vrea să îi trag pumni doar când îi aud numele? Poate că aş fi vrut totuşi să mai fiu respins odată! Şi dacă... Dacă totul se schimbase, dacă avea alt răspuns? Oricum n-am să-l aflu!
Trezeşte-te, Eric! Am înnebunit de tot din cauza ei. Nu mă mai pot controla; parcă nu mai sunt eu. Mă enervez aşa de uşor când vine vorba de lucrurile ce nu îmi convin ... Când este şi ea implicată. Şi aceasta, cel mai probabil, mă detestă; sau doar nu mă suportă ( cine ştie! ). După câte au fost între noi, altfel nu se poate întâmpla. Nu e vina mea, dar dacă o spun aşa, poate că nu e nici vina sa. Căci sentimentele nu le poţi controla, îmi este greu să realizez asta.
Dacă nu mă iubea, ce puteam să îi fac eu? Ce drept am avut să reacţionez aşa? Nu mă înţeleg, poate că derilez... Nu ar fi prima dată, de când nu mai sunt prieten cu ea – m-am schimbat prea tare. Îmi este dor de calmitatea din acea vreme....
Victor, Victor, Victor. Doar acel idiot este de vină în toată treaba asta. Dacă el nu ar exista, lucrurile ar sta altfel. Aş putea fi pe lângă Roselyn, chiar şi ca „frate”, dacă altfel nu s-ar putea. Şi atunci... Nu mai visa; dacă nu era Victor, era altul! Îmi şopteşte conştiinţa contrariată şi totodată îndurerată, nu poate suporta să mă vadă atât de fraier.
Am decis, astă seară nu mă mai gândesc deloc la roşcată!

La club era mare agitaţie, veniseră o grămadă de persoane şi de abia aveai loc să te mişti, dar să respiri? Toate locurile fuseseră rezervate, şi mai erau şi persoane care veniseră să stea doar la bar, unii pe ringul de dans, era o agitaţie groaznică. Iar eu aveam de lucru, aşa îmi puteam menţine mintea extraordinar de ocupată. Fără nervi şi destul de liniştit, am reuşit să trec şi prin această noapte. Chiar şi cu toate bileţelele pe care le primeam, ba cu numere – ba cuvinte stupide cu declaraţii la fel de idioate.... În final am primit un bacşiş destul de mare, puteam fi mulţumit cu ceea ce căpătasem, plus salariul pe care îl primeam săptămânal – mda, mă puteam descurca!
Nu observasem nici cât de obosit sunt şi nici cât de târziu e, decât atunci când din local a ieşit şi ultimul client. Era în jur de cinci dimineaţa şi ochii mei începeau să se închidă. Am fost să mă schimb de costumaşul meu de chelner; pardon, barman şi mi-am luat tălpăşiţa.
- Bună treabă, Eyed, băiete! Du-te şi dormi, se vede că ai nevoie!
Mi-a strigat proprietarul înainte să plec iar eu am încuviinţat, nu aveam chef de discuţii.
Bătea uşor vântul şi, spre surprinderea mea, chiar am fost încâtat de uşoara briză ce mi-a scuturat hainele şi părul. Am mărit pasul, nevrând să rămân prea mult pe drumuri, aveam o grămadă de făcut pentru a doua zi. De fapt, pentru azi, căci era deja dimineaţă. Aveam să dorm câteva ore, după care să merg la liceu pentru un test important pe care îl aveam, după care să o iau pe Kristin de la aeroport.... Venise şi luni, în sfârşit! Urma să fac pe dădaca, nu că nu aş fi aşteptat.. Avea să fie minunat.
Am traversat parcul şi curând m-am aflat în faţa clădirii în care locuiam. Am răsuflat uşurat, cred că se apropia de cinci şi jumătate ( bine că vecinii mei nu se trezeau aşa de devreme!). Nu mai vedeam nimic în jurul meu, pur şi simplu îmi fixasem atenţia asupra unui singur lucru, anume: intrat în bloc, urcat cu liftul, găsirea apartamentului, trântirea în pat! Proces greu dar sigur; aşa că am mărit iar pasul, şi tocmai când voiam să intru, mi-am auzit numele striat.
Greu de crezut dar am tresărit, apoi am tras un zâmbet a-ntâia şi m-am întors, recunoscând vocea.
- Aolo, Nate, prietene – ce dracu faci la ora asta? Repetiţiile alea pentru teatru te omoară?
Era lângă maşină, încercând să scoată ceva din portbagaj. Uşile din faţă erau deschise şi am zărit-o acolo şi pe Rose. Doamne, cât de frumoasă era când dormea. Avea capul lipit de spatele scaunului şi părea atât de dulce, ca un înger. Iar eu un prost pentru tot ceea ce credeam; însă – cum puteam altfel? Să nu tânjesc la buzele acelea roşii, aşa de frumoase şi pline, stând acolo nemişcate şi cerându-mi să mă apropii? Şi aş fi continuat să o admir cu fiecare trăsătură pe care o avea, dacă nu vorbea fratele ei.
- Teatru? Oh, Eric! Ce memorie ai şi tu, tocmai am venit din mica mea excursie cu Roselyn. Am mai întârziat puţin şi sunt frânt, de la atâta condus! Da’ tu ce cauţi afară la ora asta?
Se vedea din tonul lui că este obosit şi avea şi faţa într-un asemenea mod că nu puteai să nu îţi zici: omul ăsta are o viaţă grea. Aproape că mi-a venit să râd, era aşa de uşor de citit, amicul meu. Şi uitasem complet de excursia lui! Avusesem, se vede, altele pe cap... Cu coada ochiului m-am uitat spre roşcată, dar am schimbat direcţia rapid pentru a nu-l lăsa pe celălalt să observe.
Şi, bum! Ce să îi spun? Acum mi-am dat seama de ceea ce m-a întrebat. Nu pot, desigur, să îi dezvălui cu adevărat unde am fost şi de ce nu am dormit până acum...
- Eu? Nu puteam dormi aşa că am ieşit la o plimbărică, şi acu’ mi-a venit somnul aşa că mergeam să mă odihnesc. Lasă-mă să te ajut!
Doritor să schimb subiectul şi să nu îi dau ocazia să citească prin mine, să vadă cât de frumos am minţit, m-am apropiat de el. Eu nu eram un actor, asemenea lui, aşa că nu mă puteam preface extraordinar de bine; deşi, uneori poate că sunt expert. Folosisem un ton uşor preocupat pentru persoana mea dar totodată detaşat, ca să nu vadă că eu chiar sunt îngrijorat pentru ceva.
- Oh, lasă! Mă descurc cu astea, dar nu ştiu ce să mă fac cu micuţa asta – a adormit şi mi-e aşa o ciudă s-o trezesc!
Am zâmbit amândoi, evitând să râdem pentru a nu provoca prea mult zgomot. Ştiam că şi el şi-a amintit de unele lucruri din trecut, ce şi mie îmi trecuseră acum prin minte. Când eram mai mici, Rose adormea adesea după ce ne jucam. Într-o zi eram cu Nate, nu mai ştiu locul, şi eram cu mai multe persoane. Rose s-a aşezat pe un fotoliu şi a adormit buştean, iar eu am vrut să o trezesc – dar nu am avut nici un succes. Am ţipat, am tras de ea- nimic. Şi atunci m-am pus lângă ea, de ciudă că doarme şi eu nu, şi m-am culcat acolo.... Nu suportam să facă ceva fără mine. Ştiu doar că Nate ne-a trezit într-un târziu.
Eram gata să propun ceva, dar m-am abţinut. Nu voiam să par chiar atât de obsedat şi chiar atunci, amicul meu mi-a citit gândurile şi a vorbit.
- Nu te deranjează dac-o cari tu pe Roselyn în apartament?
Mi-a aruncat cheile, şi zâmbind foarte larg, m-a îndemnat să fac ceea ce mi-a cerut. Deşi era o întrebare, nu aştepta un răspuns. Iar eu am surâs, neştiind cum să reacţionez altfel. Apropiindu-mă de maşină, mi-am strecurat braţele pe sub trupul ei.
Nu trebuia să îmi ceară asta. Nu ştia în ce mă bagă! De ce vrea el să îmi răscolească iar toate acele amintiri? Să îmi reînvie iar şi iar dragostea pe care o port pentru această fiinţă? Având-o aşa aproape de mine, simţindu-i căldura trupului şi respiraţia... Cum mă pot abţine să nu o mănânc? Oare cum? Inima mea a început să bată nebuneşte, trupul meu să reacţioneze ciudat... Eram rece şi totodată prea fierbinte pentru a mă mai putea controla. Simţeam că ard, iar ea era acolo în braţele mele, fără să ştie nimic! Îl ştiam pe Nate aproape, aşa că nu făceam niciun gest.... de ce mă supunea unei asemenea torturi?
Am vrut să intru în lift, dar brusc mi-a venit o idee grozavă... să prelungesc drumul. Aşa că am luat-o pe scări şi o strângeam şi mai aproape de mine.
Mirosul părului ei, a pielii sale... Toată fiinţa ei mă cuprindea, intra în mine şi era imposibil să o mai scot afară.
Nu! Nu putea fi un înger.... Nu putea, la cât de tare îmi vâjâia capul când era lângă mine, la cum tremuram de dorinţa de a o ţine şi mai strâns, mai aproape... Ar trebui să fie ilegal! Ea ar trebui să fie ilegală! Ca şi dragostea ce i-o port....
S-a mişcat uşor iar eu am tresărit, zâmbind iar. A mormăit ceva indescifrabil şi eu mi-am dorit instantaneu să ştiu ceea ce a spus; să înţeleg ceea ce a şoptit. Inconştient de gestul meu, am întrebat:
- Ce?
Însă uşor, pe un ton scăzut şi blând. S-a mai mişcat puţin în braţele mele apoi şi-a cuibărit mâinile în pieptul meu, de parcă ar fi ştiut că cineva o cară astfel. Am oftat. Dormea prea adânc, cine ştie ce îi perturba mintea.... ce vise avea. Cu Victor, probabil. Ce naiv eram! Eu o iubeam atât şi o admiram, adoram, în timp ce dormea... şi aceasta se gândea la altul! Şi atunci? De ce eu îmi doream în continuare să o sărut, să o ating, să o ţin lângă mine?
Ajuns în apartament am aşezat-o pe pat, în camera ei. L-am auzit şi pe Nate intrând şi lăsând o geantă jos. M-am apropiat de roşcată şi m-am aplecat spre ea, învelind-o. Astfel, am mai privit-o preţ de câteva secunde îndelungate...
Ce mi-ai făcut?
Buzele mele nu s-au putut abţine, dar creierul meu era conştient de prezenţa lui Nate, aşa că am sărutat-o pe frunte, ca un prieten....
*

Am crezut că nu voi mai putea dormi, dar odată ce m-am pus în aşternuturi, am aţipit – extenuat de-a binelea după atâta muncă! Când m-am trezit era ora nouă şi un pic; ceasul sunase de vreo trei ori înainte să mă ridic din pat. Am făcut un duş aproape rapid şi mi-am îmbrăcat uniforma, proces extraordinar de lent. După care am dat fuga la liceu, pentru a da testul ăla ( la care nu învăţasem nimic, dar la care urma să iau notă maximă ).
Când am ajuns în clasă, am dat de o surpriză foarte neplăcută. Eu, trântind uşa ca de obicei, am dat nas în nas cu una din colegele mele. O tipă destul de înaltă şi brunetă, care încerca mereu să mă sfideze.
- Eric, păpuşel, dă-mi şi mie un wiskey, te rog!
A început să râdă cu subânţeles iar eu am zâmbit, uşor enervat de gestul ei stupid şi negândit. De acolo a plecat un mare zvon, „ Eric lucrează într-un club de noapte ca barman!” Iar eu nu puteam fi mai fericit de atât, să ştie toată lumea ce fac. Testul l-am terminat în douăzeci de minute, după care am plecat pe jumătate furios. Colegă idioată şi totodată proastă, nu e de mirare că se vorbeşte urât despre sexul feminin! Speciile ca şi Lili le strică toată poziţia.
Nu trebuia să mă impacientez, tot avea să se afle , odată şi odată! Nu voiam, desigur, ca acest fapt să circule şi mai departe... Prin alte clase, la alte persoane. Ca de exemplu, Roselyn şi Victor. Ar fi fost minunat să afle dragul meu rival că eu, Eric Eyed, lucrez ca barman pe când el.. Hmm, stă pe picior mare datorită tatălui său extraordinar de bogat. Mda, oamenii ca mine trebuie să îşi câştige singuri existenţa. Rose probabil nu m-ar considera inferior, mai degrabă i-ar fi milă de mine.... Şi eu nu voiam asta, desigur!
Toate acestea le gândeam în drum spre aeroport, pentru că luasem un taxiu. Nici nu am realizat când am ajuns; am coborât rapid şi i-am zis să mă aştepte, căci nu stăteam mult.
Am început să o caut cu privirea pe draga mea verişoară, în speranţa că o voi recunoaşte. Trecuse o grămadă de vreme de când ne întâlniserăm ultima dată şi mă aşteptam, desigur, să fie cu mult mai schimbată. După câteva ronduri traversate doar cu ajutorul ochilor, am zărit o tânără brunetă. Am început să mă apropi, ştiam că este ea. Din profil era inconfundabilă. Părul negru , filat până pe la umeri ( cu breton ), ochii verzi, deşi nu foarte înaltă, nu putea fi considerată nici scundă, şi mai ales... Privirea arogantă. Desigur, ea era. Purta ochelari de soare cu ramă rotundă, îşi luase o poziţie demnă de o prinţesă şi aştepta. Aveam de lucru. . . M-am aflat curând în spatele ei, iar ea nici măcar nu observase că sunt acolo. Avea o cască în urechea dreaptă, probabil asculta muzică. Am zâmbit, nici eu nu ştiu de ce şi i-am strigat la ureche :
- Bau!
A tresărit instantaneu şi asta m-a făcut să râd. Imediat ce s-a întors spre mine, expresia feţei i s-a schimbat şi în locul acelei feţe acre, s-a aşternut un zâmbet binevoitor, extraordinar de vesel.
- Eric!
A exclamat inutil iar eu mi-am aşezat o mână în capul ei, ciufulindu-i părul şi provocând-o să strâmbe din nas – fapt ce s-a întâmplat. Nu ştiu de ce, dar brusc m-a năpădit un fel de fericire absurdă, eram fericit pentru simplul fapt că o vedeam . . Cred că îmi fusese mai dor decât credeam de rudele mele; sau doar de ea.
- Kristin.
Am aprobat-o, altceva mai bun nu găsisem. Aceasta nu a aşteptat altceva şi mi-a sărit în braţe, strângându-mă până la refuz. Recunosc, era dificil să respir cu ea agăţată astfel de mine. Şi totuşi, sufletul meu era liniştit acum, inima mea bătea ceva mai tare, poate din cauza acestei revederi. Am alintat-o puţin şi am sărutat-o pe obraz.
- Ia te uită! Încă trăieşti! Trebuia să te ating ca să îmi dau seama... Mi-a fost aşa un dor de tine!
Avea ea o grămadă de defecte, dar nu minţea. Şi în plus, era aşa adorabilă câteodată. Cred că fusesem răutăcios atunci când insinuasem faza cu dădăcitul. Eh, ia te uită... O cantitate ciudată de regret mi-a împuiat capul, poate şi altceva. Am încercat să dau acest sentiment afară, dar nu se putea. Conştiinţa mea avea probleme, trebuia să o duc la un control. Mă molestează prea des în ultima perioadă.
- Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre tine, ia uite cât te-ai făcut; într-o zi o să uiţi şi că suntem rude!
Aveam un ton contrariat şi totodată glumeţ, ca şi al ei. Bineînţeles, amândoi am zâmbit şi aceasta mi-a prins mâna într-a sa.
- Bagajele vin mai târziu, a aranjat papa. Îmi trimite şi maşina ( nu am vrut să i-o las pe mână! ) chiar dacă mie nu prea-mi place să conduc... Sper că nu e prea mare deranjul şi, dacă este, va trebui să mă suporţi!
Draga de ea. Absolut neschimbată. Cred că acum ştiu de ce am insinuat faza cu dădăcitul... Am mers până la taxiul ce mă aştepta şi aceasta s-a strâmbat.
- Taxi?
Am râs. Oh, da. Domnişoara „Fiţe” era chiar mai fiţoasă acum decât era acum câţiva ani. Nu este nicio problemă în asta, o să o dezvăţ eu.
- Îmi cer scuze că nu am venit cu limuzina, Prinţesă. Unii din noi nu sunt de viţă- nobilă, ca dumneavoastră! Va trebui să acceptaţi acest gest umil.
Folosisem vocea uşor supărată şi plină de dispreţ; nu că ar fi fost ceva voluntar, mă deranjau lucrurile de acest gen. Dacă nu îi convenea ceva, avea să înghită tot până la urmă. Nu aveam de gând să o menajez, a vrut să vină să locuiască aici, ei bine – atunci să suporte consecinţele. Ea mi-a zâmbit sincer şi mi-a replicat, aproape sec.
- Ce vrei? Amintiri neplăcute! Scuze de reacţie, am avut alt motiv! Desigur, doar nu era să mergem pe jos ( nu ştiu la ce m-am gândit! ) .
Fără să mai bage alte introduceri şi pentru a-şi feri privirea de a mea, a intrat în maşină trăgându-mă după ea.
Lăsasem liniştea să se aşterne între noi, de parcă am fi fost certaţi. Dându-şi seama de asta, la fel ca şi mine, Kristin a început o altă conversaţie.
- Dar tu de ce ai faţa asta? Prea multe chefuri, să pricep? Te ţii bine, vărule!
A râs aproape forţat şi eu i-am ciufulit iar părul, irezistibil gestul.
- Iubito, nu e asta. Mi-am luat un serviciu de noapte, ce vrei! Nu prea mai dorm aşa mult.
S-a uitat stupefiată la mine. Câteva secunde nici nu s-a mişcat. Oare pentru ceea ce am zis? Sau din cauza tonului? Mi-a venit să râd instantaneu, din tot sufletul. Parcă îmi tremura şi trupul şi inima, şi tot - doar de o fericire absurdă. Dacă nu aş fi fost aşa de obosit, probabil aş fi fost şi mai entuziasmat ( şi dacă nu mi s-ar fi întâmplat atâtea în ultima vreme ! ).
- Aolo, Eric! Nu trebuie să îţi vinzi trupul pentru bani, ştii!
Era atât de îngrijorată, pe faţa ei se aşternuse o grijă până la absurd şi se putea deduce din tonul ei că ar putea să şi plângă dacă nu fac cum îmi zice. Şi ce absurdităţi spunea! Eu mi-am muşcat buza inferioară pentru a nu trebui să râd prea tare, dar nu m-am abţinut şi amuzamentul s-a scurs de la sine.
Ce credea ea, ce putea să creadă... Ar fi fost o idee să devin „prostituat”, am înţeles că se câştigă bine.
- Vai! Kristin, mă omori cu zile! Normal că nu fac asta, lucrez la un bar ca şi barman, ce dracu! Mă vezi pe mine în ipostaza de a mă vinde? Nu îmi dau eu trupul ăsta fabulos
pentru nimic în lume.
Ton arogant, plin de mine cum eram adesea şi glumind din toţi rărunchii – i-a provocat şi ei râsul , fără a o mai putea opri până ce am ajuns acasă. Îmi zicea să termin, să tac pentru că nu se putea opri ( era să se înece ). Exagera, ca întotdeauna. Şi totuşi, mă simţeam bine să o văd aşa, şi cum este veselă şi sinceră totodată.... Cred că aveam să iubesc timpul cât va sta aici.
- Aici locuieşti?
M-a întrebat tocmai când îi plăteam şoferului. L-am salutat şi acela a plecat repede; ne cunoşteam, de obicei pe el îl sunam când aveam nevoie să mă ducă undeva. M-am întors spre verişoara mea şi aceasta m-a prins repede de mână, încolăcindu-şi degetele într-ale mele. S-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat pe obraz, lipindu-se şi mai tare de mine.
- Mda. Eu şi cu mine, suntem întotdeauna aici. Hai să îţi arăt apartamentul, după care eu trebuie să merg să fac piaţa, că nu mai am nimic în frigider ( şi presupun că mori de foame şi nu ştii să îţi faci nimic ). Eu nu sunt unul din iubiţii tăi care te scot la restaurant.
Mergeam la pas destul de lent. Vorbele mele i-au produs un chicot.
- De abia aştept să îmi găteşti! E cel mai bun! Uf, bagajele or să fie trimise aici, dacă nu au venit deja ( cred că nu! ) şi o să despachetez în timp ce tu faci asta, cred! Ah şi o să am grijă să îmi aranjez camera...
Am dat din umeri, prea plictisit pentru a mai spune ceva.
Luând liftul, curând ne-am aflat la etajul unde se afla locuinţa mea; mi-am căutat cheile, le-am răsucit în uşă şi am intrat.
Inima mi-a tresărit!
Chiar atunci, uşa de vis-a-vis se deschisese.
Cine fusese oare, Nate, Roselyn?
Mi se păruse mie? Şi dacă a fost Rose, oare ce o să creadă? „Altă fată” ? Şi... De ce mă impacientez? Ce îmi pasă mie? Ce îi pasă ei?
- Eric!
- Ce?
Kris s-a plâns de faptul că m-a strigat de trei ori şi eu nu i-am răspuns. Eram prea pierdut în spaţiu, nu am conştientizat când mi-a vorbit; cred că şi priveam în gol.
Un zâmbet perfid mi s-a aşezat pe buze şi am fost să îi arăt apartamentul.

Rose. Rose. Rose.
Ceva-mi spune că niciodată nu o să mi te pot scoate din minte. Şi un gând nebun m-a invadat. Ce ar fi să nici nu mai încerc să te uit?
Scuzaţi întârzierea şi eventualele greşeli de tastare. Din păcate, Eric nu prea apare în acest capitol :d. Vă las acum, lectură plăcută! Au revoir.

Capitolul treisprezece


Totul s-a petrecut foarte repede. De parcă eram într-o luptă contra-cronometru. Iar atunci când ajungeam la limită, sau mă rog, la zero, totul în jurul meu avea să explodeze. Sau... ceva de genul.
Mai întâi am fost trezită ( după paişpe ore de somn ) de săruturile lui Victor. Probabil încercase alte metode şi văzând că n-are nicio şansă, ajunsese la asta. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut. Ba dimpotrivă. Şi aş fi continuat cu sărutatul dacă nu-i zăream rânjetul diabolic şi pe Nate intrând pe uşa camerei mele, lăudându-se cu noul său ceas Swatch primit în dar de la bunicul lui Victor.
Când m-am uitat mai bine în pat am rămas ca trăsnită. Eram înconjurată de tot felul de cutii şi pungi de cadouri. Victor mi-a zis să mă grabesc. Azi nu mergeam la şcoală ( vorbise cu Nate să ne învoiască el de la ore ) pentru că avea loc licitaţia aceea la care trebuia să ne ducem săptămâna trecută, dar care fusese amânată.
Nici nu ştiam cum să reacţionez. Pe de-o parte era faptul că azi vroiam să mă joc puţin cu Eric şi să-i arăt că nimic nu s-a schimbat la sora amicului său, care, cândva i-a fost cea mai bună prietenă, dar pe de-o parte era senzaţia plăcută pe care mi-o oferea fiecare clipa petrecută cu Victor. Ăh, şi mai era şi gândul că de la aceasta licitaţie până la inima domnului Archibald nu mai era decât foarte puţin.
Am despachetat pe rând toate cutiile. Prima şi cea mai mare era de la bunicii lui care îmi trimiseseră mai multe lucruri: ciclul de cărţi “Fracurile negre” scrise de autorul meu preferat, Paul Féval, o cutiuţă muzicală foarte drăguţă, prăjiturele făcute de doamna Rhodes şi... nici nu-mi mai aduc aminte; eram atât de măgulită încât chiar nu mai conta ce fel de cadouri sau câte erau.
Oricum ceea ce-mi cumpărase Victor mă lăsase mască. Spunea că la evenimentele din Upper East Side era nevoie de o ţinută cât mai extravagantă. Iar el credea că o rochie pe un umăr, din colecţia Victoria Beckham's Fall 2009, de culoare neagră îi stătea perfect iubitei sale roşcate cu ochii căprui, mari şi expresivi. Şi considera că pantofii negrii cu bot rotund, marca Louboutin, se potriveau de minune cu colierul şi cerceii cu semi-lună din onix pe care mi-i făcuse Nate cadou de ziua mea.
Şi astfel iubita lui avea să fie cea mai sclipitoare damă care va păşi pe covorul roşu în acea seară. Chestia asta mi-a picat cam greu. Iubeam să fiu în centrul atenţiei şi popularitatea; o ştiam mai bine ca oricine. Dar nu vroiam să las o impresie proastă; ceva de genul, vai, ies cu Victor ca să mă plimb cu limuzina, să mă duc pe la astfel de recepţii, să apar în ziare sau la TV sau mai ştiu eu ce. Nu. Nici măcar nu mai fusesem la un astfel de eveniment alături de el până acum şi era prima oară când mergeam cu limuzina familiei Archibald.
Când eram cu grupul cu care mă drogam, mergeam de foarte multe ori cu chestia asta kilometrică, chiar era mijlocul nostru de transport din viaţa de zi cu zi. Era o nebunie dacă mergeam undeva fără limuzina celui care ne făcea rost de marfă. Dar mă rog, asta e o poveste veche. Când îmi amintesc de ea, pare că s-a întâmplat cu mult, mult timp înainte, nu în urmă cu doi ani.
În foarte scurt timp, după ce mi-am făcut toaleta, am mâncat şi am pus ceva în grabă pe mine ( nişte blugi skinny şi o cămaşă în carouri ), mi-am luat paltonul şi am ieşit pe uşă strigându-i lui Nate cât de mult îl iubesc. Nu avusese nicio obiecţie când Victor îi spusese că s-ar putea să dorm la el în seara aceea. Adevărul e că ceasul acela îi luase minţile.
Nu prea mi-a convenit că venise cu limuzina să mă ia de-acasă. Asta atrăgea atenţia celor din cartier şi speram să n-o vadă Eric şi să-i ceară explicaţii fratelui meu. Şi nici lui Victor nu-i plăcea să folosească acest mijloc de transport, numai că tatăl său îi impusese lucrul acesta pentru a nu strica imaginea familiei şi pentru a nu crea bănuieli. Majoritatea locuitorilor din Manhattan aveau tot felul de impresii bune despre Victor şi tatăl său. Cum că s-ar înţelege extraordinar de bine, că domnul Archibald era cel mai bun tată şi viceversa. Mă enerva asta. Ştiam că era dureros pentru Victor deşi nu o arăta şi aş fi vrut să fac ceva. Dar dacă spuneam lumii întregi de felul în care se purtau unul cu altul, ar fi ca şi cum l-aş ucide cu propiile mele mâini. Aşa că preferam să-l văd reprimându-şi durerea, decât să-l ştiu mort. El, dragul meu Victor...
-Ştii, îmi spunea înainte de intra în biroul tatălui său pentru ca acesta să ne comunice ce anume trebuia să recuperăm, am făcut un fel de afacere cu el. E bătrân şi nu-i mai arde de prostiile astea de recepţii la care este invitat, aşa că am vorbit cu el să ne lase pe noi să mergem, în schimbul unor... şedinţe de terapie, ca să spun aşa. În fiecare seară ne vom întâlni amândoi acasă la el şi vom încerca să discutăm şi să ne apropiem unul de celălalt. Şi chestii d’astea plictisitoare.
-Vai, Victor, am zis cu ochii în lacrimi, agăţându-mă de gâtul său, e absolut minunat. Cum, cum de te-ai gândit la asta? Şi ce ţi-a venit aşa dintr-odată? Ăh, spune-mi tot!
Rânji din nou cum o făcuse dis-de-dimineaţă şi îmi luă faţa în mâini. Mă împinse în peretele galben-pai din hol şi după ce-mi sărută fruntea, pleoapele şi obrajii, îşi lipi buzele de ale mele pentru o fracţiune de secundă. Apoi trasă cu limba conturul acestora, prelungind momentul; dar eu nu mai aveam răbdare. Mi-am înconjurat mâinile în jurul gâtului său şi l-am tras înspre mine, după care, cu mult înainte să-ncep să-mi pun planul în aplicare, buzele lui se luptau deja cu ale mele în atingeri fine şi puternice, când mărind intensitatea, când încetinind-o. Uşor, aerul îşi făcea loc printe buzele noastre, parcă apăsându-le. Limba era actorul principal în jocul acesta, iar mâinile tindeau şi ele să lupte pentru acelaşi rol: acela de a oferi senzaţii cât mai plăcute. In timp ce ale mele se jucau minuţios prin părul lui moale şi castaniu, ale lui înnebuneau fiecare părticică a corpului meu cu atingeri delicate, dar cu o uşoară tentă de brutalitate.
Când am realizat în sfârşit că aerul nu ne mai ajungea şi că nici timpul nu era de partea noastră, îmi răspunse la întrebarea pe care o pusesem înainte de sărut:
-Nu pot să-ţi zic acum mai mult, dar tu ai fost cea care m-a impulsionat. Încă nu ştii că viaţa mea e în mâinile tale şi că poţi face orice cu mine? Eu sunt marioneta, iar tu superbul meu păpuşar...
-Oh, mai taci din gură! i-am spus zâmbind, în timp ce deschideam uşa de mahon a biroului.
Vizita a fost destul de scurtă şi la obiect, tatăl lui nefiind un om foarte sociabil şi vorbăreţ. Mă bucuram totuşi că-i lăsasem o impresie bună încă de când mă prezentase prima oară, anul trecut. Deşi remarca lui fusese puţin răutăcioasă, spusese că îi pare bine că nu m-am cuplat cu averea lui. Mă considera o fată scumpă şi frumuşică. Mi-a zis că îi plăcea felul meu de a fi şi că voi avea şansa să ajung cineva în viaţă. Eu una speram că nu mă plăcea atât de mult doar pentru că-i semănam mult iubitei sale soţii. Nu vroiam să creez nimănui iluzii deşarte.
Domnul Jacob Archibald şi fiul său semănau ca două picături de apă. Singurele diferenţe erau culoarea tenului care era ceva mai închisă, ochii înguşti şi albaştii şi faţa nerasă. Probabil avusese foarte mult pe cap. Purta un costum business negru şi avea nişte cearcăne imense sub ochii de un albastru spălăcit.
Deşi pe faţa lui Victor se citea clar îngrijorarea pentru tatăl său, îl trata destul de rece. Acelaşi lucru îl făcea şi tatăl său, iar eu simţeam că mai era foarte puţin până o luam razna.
Trebuia să recuperăm diferite portrete, bijuterii ce aparţinuseră familiei şi câteva busturi. Deţineam un buget nelimitat aşa că dacă mai doream ceva ( se referise doar la mine – ce urât! ) banii nu erau vreo problemă, iar datoria lui Victor era să mă facă fericită. Ce prostie... Dacă Victor nu mă oprea, i-aş fi spus eu ceva... Şi ce naiba puteam să-i zic? Nu pot şi nici măcar nu sunt în măsură să condamn pe nimeni.

Seara, pe la opt fără ceva, ne aflam în limuzină, îndreptându-ne spre hotelul în care avea loc evenimentul din această seară. Eu stăteam cu capul pe umărul lui, iar el îmi strângea mâinile într-ale sale şi mi le săruta din când.
-La dracu’. Sunt mai rău ca un copil în prima zi de şcoală, îmi spunea râzând. Nu înţeleg de ce sunt atât de emoţionat...
-Pentru că eşti minunat... şi fiindcă îţi iubeşti tatăl...
-Care-i legătura, iubire?
-Dacă reuşeşti să recuperezi bunurile familiei, tatăl tău va fi foarte încântat şi de aici până la inima lui e un drum foarte scurt.
-Prostii, Roselyn. Chestiile astea pe care trebuie să le iau în seara asta n-au nicio valoare. Jacob şi restul familiei Archibald sunt foarte orgolioşi şi nu suportă ca lucrurile lor să ajungă pe mâinile cui nu trebuie. Prostiile astea au fost pierdute la Poker de unul din verişorii mei. Ştii ce i-au făcut? L-au trimis afară din ţară, cică să se gândescă la ceea ce a făcut şi dacă merită să mai facă parte din familie.
-Dar e... dar e atât de groaznic! am strigat revoltată.
-Ştiu, tocmai de-aia prefer să fiu independent şi să muncesc pentru banii mei. Mă rog, nu pot să zic că muncesc pe bune. Să mă ocup de afacerea cu magazinul de muzică în care te-am cunoscut nu e chiar o muncă, dar e ceva; nu mă duc la Jacob să-i cer bani.
-Ai dreptate!
-Că tot veni vorba, zise ţintuindu-mă cu o privire şireată, ai face ceva pentru mine şi magazinul care ne-a adus împreună?
-Orice!
-Vrei să... fii imaginea magazinului?
-Eu... Ce te-a apucat?
-Hm, m-am gândit că din moment ce acolo te-am văzut şi m-am îndrăgostit de tine şi din moment ce datorită acestui lucru eu am început să mă ocup cu afacerea asta, tu şi dragostea noastră ar putea fi simbolul acestuia. Iar Nate va putea să vină să-şi îngrijească chitara pe gratis.
-Nate e deja de acord, am spus râzând. Va zice ceva de genul: “Şi la fratele tău nu te gândeşti deloc? Nu va mai fi nevoie să-mi iei cadouri de ziua mea timp de cinci ani!”
-Super. Din moment ce Nate a acceptat, tu...
-Accept şi eu, i-am zis sărutându-l scurt pe buze în timp ce coboram amândoi din maşină.
Şi am fost dominată fix de genul ăla de senzaţie pe care o au, cu siguranţă, diferitele specii de animale analizate în laboratoarele savanţilor. Speriată, confuză. Prea mulţi oameni, prea multe lumini. Foarte multă gălăgie. Păcat că acele animale nu au pe cineva care să le ia de mână, să le sărute fruntea şi să le şoptească:
-Uită-te în faţă şi zâmbeşte! Asta e tot ce trebuie să faci.
Ceea ce am şi făcut. Lipită în întregime de corpul lui, înaintam cu paşi repezi, dar siguri, pe covorul roşu, zâmbind cordial. Inima îmi bătea cu putere, în timp ce corpul mi se încălzea din ce în ce mai tare. Auzeam în stânga şi în dreapta zgomotele aparatelor de fotografiat şi exclamaţiile celorlalşi invitaţi. Se pare că toată lumea se aştepta ca iubita lui să fie vreo tipă celebră. Cât snobism!
Clădirea hotelului era imensă; avea vreo douăzeci şi cinci de etaje. Avea o formă destul de ciudată, un poligon sau ceva de genul. Cat despre ceea ce era înăuntru... Abia dacă am putut zări ceva. Victor mă dusese repede în sala de festivităţi fiindcă, din câte am înţeles, la recepţie erau tot felul de ziarişti şi reporteri şi nu avea chef să dea explicaţii sau să-mi provoace cine ştie ce neplăceri.
Sala de festivităţi, unde se ţinea licitaţia, nu era decorată într-un mod etravagant. Pereţii şi totul în jur erau într-o combinaţie alb-roşu. Spre deosebire de ceea ce vedeam eu pe la TV, aici oamenii stăteau la mese, se serveau cu cele din meniu şi în acelaşi timp cumpărau obiecte de artă sau tot felul de lucruri.
Deşi mă aşteptam la ceva extrem de plictisitor, pot să spun că a fost destul de plăcut. Cel care se ocupa cu prezentarea obiectelor licitate, era şi responsabil cu destinderea atmosferii şi mai spunea câte-o glumă printre picături. Şi cu toate că lui Victor nu-i ardea de atenţia celorlalţi, tot felul de oameni veneau la masa noastră. Vorbeau cu noi, îl întrebau de tatăl şi familia lui, despre relaţia noastră şi tot felul de lucruri. În mare parte, toate discuţiile se terminau cu “Domnişoara e superbă!” sau “Vă potriviţi de minune! Sunteţi adorabili!” şi tot felul de laude la adresa noastră.
Recuperase cam tot ceea ce îi spusese tatăl său. Nu a fost foarte uşor; apăreau tot felul de oferte, dar când ai atâţia bani, nimic nu e imposibil. Tocmai ce ne ridicasem de la masă să plecăm, când cel care prezenta obiectele menţionă de teatrul Artemis, cel unde ţinea reprezentaţii fratele meu şi trupa lui de actori şi care, am aflat acum, era fondat de către mama lui Victor. Familia lui nu mai avea ce face cu el şi se pare că nu câştigau foarte mult de pe urma lui. De parcă totul în viaţa depinde de bani...
Degetele lui Victor se încleştaseră în jurul spătarului scaunului meu. Tot corpul i se crispase dintr-odată şi se îngălbenise faţa. Eu eram doar perplexă. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Când am văzut lacrimile ce străluceau în ochii lui ciocolatii şi începuse să tremure l-am strâns tare în braţe şi i-am spus:
-Cumpără-l!
-Nu pot să cheltui banii aiurea, murmură puţin mai târziu. Hai să mergem!
-Dar eu vreau să-l cumperi; tatăl tău a spus că poţi să cumperi orice îmi doresc. Iar eu vreau teatrul ăsta, Victor! Mama ta l-a iubit, nu? Iar tu vrei să ai grijă de tot ceea ce a iubit ea. Ştiu cât de mult înseamnă pentru tine...
-Roselyn, e prea mult...
-Pe bune, Victor! Nimeni nu poate să facă ceva cu ceea ce îi aparţine mamei tale fără acordul tău. Te rog, Victor! Cumpără-l! Mama, acolo unde este ea, va fi atât de mândră de tine... Nu vrei ca mama ta să fie mândră de tine?
-Ba da, dar...
-Niciun dar! Cine ştie ce va face cu el cel ce-l va cumpăra... Nici nu vreau să ştiu. Inima lui Nate va fi atât de zdrobită... Nu vreau să-l pierd, Victor! Şi nici pe tine. Te implor, cumpără-l!
Stătu câteva clipe pe gânduri, dar apoi îşi lipi fruntea de-a mea şi murmură:
-Îl voi cumpăra. Pentru tine, pentru Nate, pentru mama...
Vaii dar ce dragut...pana si mie imi venea sa plang:o3 serios acum!
Imi place cum scrieti amandoua, va potriviti, adica aveti stilurile foarte bine armonizate , ca sa zic asa, si se imbina perfect( ehh daca ati fi fost si baieti:))Vati fi imbinat si mai bine fetelor, lasand asta ) Mi- a placut capitolul, fara nicio greseala, adica eu nu am vazut niciuna si am citit totusi incet,( doar sunt eu aici) si atent...Ce n-as da si eu un iubit ca Victor:X care sa ma iubeasca atata, sa imi cumpere si mie un teatru...doamne ce tare ar fi..
Si chiar fac o pereche ca lumea;) adica , mie imi place cum le sta si sunt si amadoi frumosi:o3 si cred ca fac o pereche tare frumoasa...dar ..dar stiti voi mereu exista un dar acolo.
Ma bucur ca pana la urma Victor a acceptat sa cumpere teatrul, ma intreb oare taica'su va zice ceva rau ? Mi se pare un bosorog acru tare, in fine, mie mereu mi se pare acrii persoanele care nu imi pica bine, si cel putin taticu a cazut rauuuu
Ei bine, astept urmatorul capitol, succes la scriss si muulta bafta!

Kisssu si huuugggzzZ!
Mulțumeeeeeeeeeeeeeeesc pt. comentariu Raluca. Și mulțumesc tuturor care citesc, de asemenea >:d<.
Am venit cu următorul capitol, care... sper să vă placă. Lectură plăcută!
Capitolul 14

Nu ai învăţat deja? Nu te-ai prins? Nu ai priceput?
Viaţa e nedreaptă, te joacă pe toate părţile. Pentru ea, tu eşti doar o altă piese pe care o joacă la cazino. Aruncă zarurile şi, odată cu ele, tot ceea ce ai întreprins tu, eu, noi, până atunci. . .
Partea proastă?
Ei bine, partea proastă este că nu ai ce să faci în legătură cu acest lucru. Pur şi simplu se întâmplă, nimeni nu poate să controleze asta. Destinul, viaţa – ceea ce ţi se întâmplă. Se spune că atunci când vrei să faci ceva cu foarte multă ardoare, atunci reuşeşti – că puterea se află la nivelul minţii, odată ce vrei să faci ceva, o să poţi, o să îl întreprinzi. Este o glumă. Oricât ai încerca, nu o să reuşeşti. Pentru că, viaţa deja a decis pentru tine.
Dacă este să mori, o să mori oricum; chiar dacă îţi doreşti să nu o faci.
Aşa se aplică regula şi în celelalte categorii ale existenţei tale... Dacă este să pierzi pe cineva, o să o faci.... Chiar dacă e vina ta sau nu, chiar dacă îţi doreşti sau nu....
*

- Ştii, Kristin! Ăla nu e un liceu de arte, este un liceu mixt, să spunem aşa, în care intră şi profilul de artă, unde sunt combinate cele trei : desen, muzică şi teatru. Nu există o categorie pentru fiecare, ce Dumnezeu! Iar i-ai minţit pe ai tăi?
Cred că era trecut de miezul nopţii când eu aveam această discuţie cu verişoara mea, Kristin. După ce am mâncat - înainte de asta am avut parte de un experiment eşuat din partea copilului pe care trebuie să îl dădăcesc ( i-a venit o idee magnifică prin care a încercat să gătească şi, ca urmare, pereţii mei au fost vopsiţi în paste şi sos – cum? Doar ea şi Dumnezeu ştie ) , ei bine, m-am băgat în pat pentru a dormi, eram obosit şi aveam de gând, în principiu, să merg la liceu mâine. Este de la sine înţeles că m-am învârtit pe toate părţile şi nu am putut nici să închid ochii pentru că auzeam într-una câte un „bang”, câte un „ pic” şi începeam să devin foarte nervos. Nu ştiu ce făcea bruneta, am presupun că despacheta, dar făcea un zgomot infernal. În final, am reuşit să aţipesc, eram prin pe jumătate în lumea viselor şi pe cealaltă în realitate, dar se părea că nu mai avea să dureze mult, şi aveam să adorm. Sunetele produse în camera alăturată se terminaseră, deci eram fericit. Eh, chiar atunci – buff! Se deschide uşa şi este trântită la perete, foarte violent. Câteva secunde niciunul dintre noi nu a zis nimic, ne-am privit în tăcere ... Apoi, am început fiecare în râs. Eu într-un gest isteric prin care încercam să mă abţin, să nu cumva să o strâng de gât şi ea... Presupun că era amuzată de gestul ei frumos. A închis uşor uşa şi s-a aruncat în pat, lângă mine. Fără pic de jenă, s-a băgat sub cearceaf şi mi-a luat perna, anunţând că ea doarme aici. Atunci, normal că m-am enervat şi nu am zis nimic.. Doar m-am ridicat din pat şi am luat o altă pernă, punându-mă apoi la locul meu.
Astfel, am ajuns să vorbim despre unde mergea ea la liceu, pentru că liceul de arte pe care îl ştiam eu era cam la marginea oraşului şi nu prea aveam de gând să o duc în fiecare dimineaţă până acolo. Am aflat aşa că, de fapt, ea era înscrisă la acelaşi liceu la care mergeam şi eu. Era o pacoste.
- Ştiu, Eric! Crede-mă că ştiu că nu e liceu de arte, mă doare-n paişpe. Crezi că nu m-am uitat pe hartă? E la dracu-n praznic liceu’ ăla stupid, no way! Plus că, eu vreau să merg în acelaşi loc ca şi tine, eşti popular – nu? Trebuie să mă infiltrez în lumea ta şi apoi...
Am chicotit şi aceasta a continuat cu nu ştiu ce baliverne despre faptul că popularitatea era cel mai important lucru posibil existent...
Stăteam întinşi şi ne uitam la tavan, pe întuneric – desigur. Kristin aproape că se lipise de mine şi eu m-am declarat fericit că nu eram vreun obsedat sexual, altfel cine ştie cum ar fi decurs această scenă total inocentă. Plus că nici nu mă puteam gândi la micuţa asta altfel decât ca la o surioară, ceea ce aş zice că era reconfortant. Ce-mi venea să o dau jos din patul meu.
- Auzi, vreau să dorm. Mai taci!
Într-un final, n-am mai putut rezista toată convorbirea asta, din partea ei bineînţeles. Aşa că am anunţat-o, într-un fel sau altul, că vreau să mă odihnesc. A pufnit şi a mormăit ceva de neînţeles şi după mi-a spus : „noapte bună”. I-am răspuns în acelaşi mod şi am pupat-o pe obraz. O mişcare foarte greşită din partea mea, pentru că s-a agăţat de gâtul meu şi aproape că m-a strangulat.
E de înţeles că de abia m-am putut odihni toată noaptea....

Ceasul meu deşteptător suna într-una; proastă idee să îmi iau un ceas deşteptător, cred că o să îl scot din funcţiune. Am vrut să deschid ochii dar parcă nici putere pentru aşa ceva nu aveam. Aşa că m-am întors pe o parte .... Nu era deloc confortabil. M-am întors şi pe cealaltă, încercând să trag perna pe de-asupra capului; dar nu puteam să mă mişc.
Ce naiba?
Un trup stătea exact lângă al meu, nemişcat şi total în calea mea. Uitasem complet de vară-mea. Am oftat şi am sărit din pat, stingând aparatul zgomotos şi dându-i un bobârnac în frunte lui Kristin.
Nicio reacţie. Am mai scos un oftat şi am făcut vreo două ture prin cameră pentru a-mi căuta hainele pentru liceu, nu ştiam unde le pusesem. Aveam de gând să merg să fac un duş, dar mai înainte trebuia să o trezesc pe prinţesa asta.
Am urlat odată, de două ori. Nicio reacţie. Acest lucru începea să mă sece.
- Eric, omule, cine e tipa asta din dormitoru’ tău?
Aveam câteodată câte o revelaţie din aceasta, nu ştiu cum îmi trecea prin cap- eram, clar, genial. Am strigat cât de tare am putut, şi se părea că avusese efect. Nu tonul vocii, cuvintele şi înţelesul lor. Bruneta a sărit imediat din pat şi a început să se uite în jurul său, buimăcită. Părul îi stătea în toate direcţiile, avea cearcăne şi pijamaua stătea ca naiba pe ea, foarte şifonată şi dezordonată.
Avea ochii întredeschişi şi încă îşi mişca capul dintr-o direcţie în alta, încercând să priceapă ce se întâmpla.
- Fato, nu mai sta aşa că trebuie să mergem la L-I-C-E-U. Merg să fac duş.. Şi nu te mai uita aşa la mine, deja suntem în întârziere.
A dat din umeri şi a căscat, fără ca măcar să mă bage în seamă. Era prea adormită pentru aşa ceva, iar eu nu aveam chef să stau să mă cert cu ea şi să îi explic faptul că nu o să o trezesc eu îi fiecare dimineaţă. Plus că era una dintre acele persoane care erau foarte greu de sculat din pat, ceea ce nu era deloc convenabil. Mi-am lăsat gândurile la o parte şi am intrat să fac un duş rapid şi călduţ, pentru a mă mai dezmetici. A durat foarte puţin să mă schimb, să îmi aranjez puţin părul ( nu că ar fi avut vreun efect ) şi să îmi pregătesc o mapă pentru orele ce urma să le am azi.
- Kristin, grăbeşte-te!
Azi aveam de furcă cu toate. Trebuia să o plimb pe Kristin prin oraş, să merg să îi fac o comandă pentru uniformă – cum de nu mă gândisem la asta până acum? Să îi explic lui Bridget că verişoara mea o să stea la mine o perioadă... Aa, da! Brid. Ar trebui să o sun să îi spun că întârzi puţin. Tocmai când pusesem mâna pe telefon să o apelez, micul obiect a început să sune. Era chiar blonda.
- Da?
Am răspuns aproape sec şi am fost întâmpinat de un val de scuze şi nu mai ştiu ce vorbe, pe care nici nu le-am priceput. Mi-a explicat că nu vine azi la liceu pentru că... ( nu am înţeles prea bine de ce ) , iar eu m-am mulţumit să o aprob şi să îi spun că o iubesc, porcării pe care i le spuneam destul de des. Chiar când am rostit asta şi am închis telefonul, Kristin a apărut pe uşă şi s-a încruntat.
- Mincinos mare ce eşti!
Uimirea m-a lovit din plin. Nu pentru că acum arăta complet diferit, aranjată, dată cu anti-cearcăn, etc., ci pentru că era îmbrăcată în uniformă. Am tras un zâmbet larg şi i-am propus să mă urmeze şi să tacă. Ceea ce a şi făcut. Nici nu a avut rost să o întreb de ce era îmbrăcată aşa, pentru că mi-a explicat ea. Şi, la urma urmei, la ce mă aşteptasem?
Era vorba de Kristin. Tipa pregătită pentru orice când era nevoie.
Şi dacă nu ne grăbeam, întârziam sigur. Pe mine mă durea în cot, dar nu era prea drăguţ din partea ei să întârzie din prima zi.
- Chiar la fix, în două minute se intră la oră. Îţi ştii programul?
Ajunsesem în incinta liceului şi uşile de la clădire erau deschise, deci nu avea să fie nicio ceremonie azi, am intrat fără să mai aşteptăm, cum de altfel se părea că o făcuseră şi mulţi alţii. Ne îndreptam spre clasa ei când i-am adresat această întrebare. A zâmbit larg şi mi-a dat replică doar prin priviri : da, normal. Cu cine crezi că vorbeşti?
- Am literatură, cu una sau unul, Flaeming.
I-am explicat că era profesor. Pe care l-am şi prins ulterior pe culoar şi a fost de acord că ar trebui să o conducă el la clasă pe domnişoara asta plină de sine, pe care profesorul a numit-o : verişoara drăguţă a lui Eric. Ei bine, eu şi „tipul” ne cunoşteam de multă vreme, făcusem în primul an literatură cu el ( şi cum era ceva mai tânăr ) ne înţelegeam de minune. Era un idiot cu diplomă, dar nu aveam de gând să mă stresez eu din cauza asta; sau a aspectului său dezordonat şi cam neîngrijit. Am fugit la mine în clasă, şi am stat acolo toată ziua. Nici nu ştiu de ce, poate de teama unui tsunami ce sigur se afla pe holurile liceului...
Când orele s-au terminat ( chiar am stat până la sfârşitul programului propriu zis, de altfel – o altă zi pierdută degeaba, foarte plictisitoare ), a trebuit să mă îndrept spre clasa verişoarei mele, să o iau. Normal. Cum altfel? Nu o iubeam eu pe ea, mai mult ca orice? Sigur.
- Frate, nu mergi?
M-a strigat Nicholas vioi iar eu am dat din cap în semn negativ şi i-am spus că trebuie să o adun pe Kris. Bineînţeles, a urmat un val de întrebări infinite : cine, ce, unde, când, şi cel mai important : cum arată? Nu am răspuns la niciuna; dar asta nu l-a oprit pe bunul meu coleg să mă urmărească, cu pretextul că doar voia să meargă cu mine spre casă, în fine.
O profesoară tocmai ieşise din clasă, iar eu am deschis rapid uşa şi am zâmbit larg. Toate feţele s-au întors spre mine şi deja am auzit chicoteli. Bineînţeles, ce onoare! Vai! Eram prea prost dispus să iau în seamă toate aceste lucruri; normal, se gândeau cum de au venit doi tipi din ultimul an la ele în clasă, cum – doi tipi aşa de faini, vai! Desigur, pe mine mă cunoşteau ( cine nu o făcea ) ? Dar se întrebau, mai mult ca sigur , cine era blondul ăla cu părul şaten, destul de drăguţ, care mă urma. Oh, era minunat.. De abia aşteptam să mă car de aici.
- Kristin, hai.
Au fost singurele două cuvinte pe care am fost în stare să le rostesc. Fata a venit foarte repede şi s-a agăţat de braţul meu, obligându-mă să îi car ghiozdanul. Nu m-am putut împotrivi, cum era de înţeles.
Am mers puţin, şi încă puţin... Apoi am realizat că sunt privit foarte insistent şi m-am încruntat. Uitându-mă odată la verişoara mea şi odată la colegul meu, am înţeles care era problema. Am oftat şi am anunţat, pe un ton ce contura extraordinar de bine, plictiseala.
- Ea e Kristin, vară-mea; el e Nicholas, dar ai face bine să îi zici Nico, colegul meu.
Blondul a spus ceva, probabil : încântat, sau ceva asemănător însă nu am înţeles. Kristin nu a făcut vreun efort pentru a spune vreun cuvânt, mai degrabă l-a ignorat. Era, evident, cu nasul pe sus, plină de ea şi aşa mai departe. Se înţelegea, doar era rudă cu mine. În unele privinţe semănam prea tare; mi-era frică doar de faptul că tipului acestuia i se încinseseră călcâiele după drăguţa de Kris şi ştia unde locuiam... Iar eu nu , chiar NU aveam chef să îl am şi pe acesta pe cap. M-am bucurat când a trebuit să o ia în altă direcţie şi am rămas doar eu cu brunetă.
- Vărule, nici nu mi-a venit să cred. Când le-am zis ălora de la mine din clasă ( nişte rataţi, că veni vorba ) că eşti vărâ-miu, au rămas mască... Când mi-a anunţat Flaeming prezenţa, toţi erau gură cască; pentru că auziseră numele de Eyed. Iar eu le-am râs în nas, cum am putut eu mai bine. A fost aşa de distractiv! Şi totuşi, m-am plictisit. Nu ştiam în ce clasă eşti că aş fi venit să te vizitez.
Am tăcut amândoi în restul drumului spre casă; ajunşi acolo nu am făcut mare lucru. Ea s-a pus să deseneze nu ştiu ce, la ea în cameră, iar eu am pierdut vremea făcând curat în bucătărie ( după dezastrul pe care îl provocase domnişoara ) .
La un moment dat, am auzit soneria sunând. Odată, de două ori. Devenea exasperant. Pentru că terminasem de făcut curat, am mers să deschid. Mare mi-a fost surpriza când am văzut ce era pe hol. O pereche de pantaloni aruncaţi pe un scaun, o bluză prin altă parte... Oh, şi îşi scosese şi nişte pantofi.. Pentru ce Dumnezeu le împrăştiase pe aici? Deja începusem să mă enervez, aşa că atunci când am deschis uşa, am făcut-o cu destul de multă agresivitate.
Cineva mi-a sărit la gât chiar înainte să pot reacţiona. Buzele ei le-au întâlnit pe ale mele, iniţiindu-le într-un sărut ce voia să fie pasional. Şi-a strecurat mâinile în părul meu şi a început să tragă, de parcă venea sfârşitul lumii. Am strâns-o în braţe şi mi-am plimbat limba prin gura ei, un gest ce devenea monoton. Cu piciorul, am avut grijă să trântesc uşa. Şi aş fi continuat, probabil, să o duc în patul meu, dacă nu s-ar fi împiedicat de perechea aceea de pantofi roşii.
- Ce-s ăştia?
A strigat imediat, expresia feţei schimându-i-se instantaneu; ochii i se măriseră şi cred că se pregătea să îmi dea o palmă, fără să aştepte alte explicaţii. Chiar în acel moment, bruneta a ieşit din camera ei ( şi era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni foarte scurţi şi un maieu ce îi scotea formele în evidenţă ) , strigând la mine că vrea ceva de băut.
Şi de aici, a început tot balamucul! Doamne, ajută-mă să fac faţă.
Bridget a început să ţipe, să îi dau explicaţii, ce însemna asta. Eu încercam să îi spun că ea este verişoara mea, dar nu mă lăsa să deschid gura, aruncându-mi în faţă faptul că hainele acelea spuneau totul, că nu ştiu ce naiba mai visa ea. Kristin începuse să râdă, aruncând paie pe foc.. Îmi venea să urlu; dar, chiar în acel moment, sătulă de zgomotul ăla infernal, Kristin a deschis uşa şi a luat-o pe Bridget de bluză, aruncând-o afară. Totul s-a petrecut prea repede, nici nu am avut timp să reacţionez, a târât-o afară, a azvârlit-o şi a închis uşa după ea.
Ce naiba?
Buzele mele se mişcau într-un mod bizar, mi le muşcam ca să nu încep să râd. Amuzamentul îmi intrase până şi în piele. Kristin se încruntase, dar – văzându-mi expresia, a început să râdă cu zgomot.
- E iubita mea, ştii.
A fost singurul lucru pe care am putut să îl spun. Aceasta a dat din umeri.
- Ia să nu mai fie că nu îmi place de ea.
A făcut o pauză, îndreptându-se spre dormitorul ei.
- Mai bine te-ai duce după ea, s-ar putea să facă cine ştie ce şi nu vreau să o am pe conştiinţă.
A trebuit să fiu de acord cu această ultimă afirmaţie, aşa că am ieşit şi am prins-o pe Brid chiar când voia să intre în lift. Ciudat, nu începuse încă să plângă. A început să mă lovească cu pumnii în piept şi să îmi strige că eram un ticălos, că nu o meritam, că nu mai ştiu ce lucruri... insulte de tot felul, pe care –nu credeam că era posibil să le rostească. Mai că îmi venea să o las acolo şi... Dar chiar în acel moment, a apărut Nate şi se uita la noi cu o expresie oarecum amuzată. A trebuit să oftez şi să îi dau un sărut blondei, ca să o fac să tacă şi să termine cu aceste accese de violenţă. Prietenul meu a trecut mai departe – şi chiar când l-am auzit închizând uşa, am întrerupt sărutul.
- E vară-mea, dacă nu mă crezi, nu mă interesează. Ce naiba, nu mă laşi nici să îţi explic, ţipi la mine şi totodată la ea, cum crezi că s-a simţit? Dacă asta vrei, să te las în pace – află că pot să o fac.
Nu ştiu cine se credea ea ca să îmi facă mie o asemenea scenă. Stăteam în hol, chiar în faţa liftului. M-am întors şi m-am îndreptat spre apartamentul meu, părând – probabil – profund îndurerat. Îmi venea totuşi să scap odată de Bridget, începea să mă calce pe nervi. Nici nu mă gândeam vreo secundă că nu avea să fugă spre mine şi să mă îmbrăţişeze. Normal, asta a şi făcut.
- Eric! Iartă-mă.. te rog. Nu am vrut... Nu mi-am dat seama... Nu mă părăsi... Te rog...
Ce ajunge să spună o fată îndrăgostită, plină de iubire. Mi-a părut rău pentru ea, şi totuşi nu aveam ce să îi fac. Dacă şi eu ştiam ce înseamnă să suferi, atunci să afle şi alte persoane.
După ce am convins-o că lucrurile merg OK între noi, Brid şi-a luat tălpăşiţa anunţându-mă că a fost prea mult pentru o zi, pentru ea. Iar eu am fost fericit, nu cred că puteam suporta încă o scenă între ea şi vară-mea.
Altă surpriză, ziua nici măcar nu avea să se termine. Când intram în apartament, Kristin ieşea.
- Unde pleci?
Am întrebat-o pe un ton în care era conturată mirarea.
- Afară. Am întâlnire.
Am rămas stupefiat. Ce naiba, unde se credea fata asta, să facă ce vrea ea, cum are chef?
- Cu cine ai tu întâlnire?
Încercam să îi explic că nu are voie nicăieri şi tocmai voiam să îi interzic să plece undeva, când mi-a dat o replică care m-a făcut să intru în casă, să tac din gură şi să mă gândesc la trecut.
- Uite ce e, tu nu eşti frate-meu ca să îmi zici ce să fac. Nici mama, nici tata. Nici măcar ăştia doi nu ar putea să îmi interzică mie ceva. Fac ce vreau; acu’ mişcă din faţa mea, fără supărare- pur şi simplu vreau să ies.
În mod normal aş fi băgat-o cu forţa în apartament. Dar acesta nu era un caz normal. Nu eram fratele ei; ştiam asta. Doar murise şi el, odată cu părinţii mei.
Ce nevoie aveam acum de Roselyn, simţeam nevoia să vorbesc despre asta, să îi spun ceva, orice. Fie doar să stau lângă ea, să o ţin de mână... Sau.. Doar să o privesc. Să ştiu că este alături de mine. Împins de cine ştie ce sentiment din mintea, sufletul, inima mea... Am apelat-o cu număr ascuns. Nu ştiu dacă a sunat, aşa cred – dar am închis rapid şi am aruncat telefonul pe undeva.
M-am băgat la mine în pat şi am adormit. Ştiu că m-am trezit târziu, când a apărut şi Cenuşăreasa, cu mult trecut peste miezul nopţii.
- Am fost îngrijorat.
Îmi venea să ţip la ea şi să îi trag, poate, şi o palmă pentru faptul că a plecat aşa şi că a umblat cine ştie pe unde. Totuşi, nu asta mi-a ieşit pe gură. Duhnea a alcool, dar nu ştiu dacă era beată. Am îmbrăţişat-o şi ceva în atitudinea ei îmi spunea că avea să plângă.
- Nu plâng, prostule. Fratele meu nu m-ar lăsa niciodată să fac aşa ceva. Nu ştii? Ai mei zic că eram prea mică atunci când a murit , ca să îmi mai amintesc de el... Dar ce ştiu ei! Ştiu ei ceva? Habar nu au! L-am iubit, aşa mică cum eram... Ştii? Nu îmi mai amintesc nimic din acea perioadă decât de el, e prea viu în amintirile mele... Dacă mă întrebi de am făcut acum o săptămână, n-am habar... Dacă mă întrebi cum a fost la plajă, acum nu ştiu câţi ani, când am mers cu Jack, atunci aş putea să îţi descriu fiecare detaliu....
Nu am avut cuvinte pentru ceea ce mi-a zis, cine ar fi ştiut ce să spună în astfel de cazuri?
Am strâns-o tare de tot în braţe şi am iertat-o, pentru seara asta, că plecase aşa – fără să ştiu de ea. Mi-am promis să nu o las să facă lucruri pe care o să le regrete, să nu o las să sufere, să nu... Dar mi-am dat seama că eu nu pot face nimic.
Nici în legătură cu asta, nici în legătură cu altceva.
Ok, reuşesc şi eu cu greu să recuperez capitolele pe care le-am pierdut .
Nu prea am ce să zis despre stilul vostru de a scrie ,mă voi rezuma la a spune că îmi place şi asta e cam tot ce contează pentru mine . Revenind la ultimele capitole , ţin să precizez că o ador pe Kris:)) . Într-adevăr seamănă cu scumpul verişorul ei , este arogantă , independentă şi neascultătoare , ce să mai spun , îmi place . Chiar mi-a părut rău pentru că şi-a pierdut fratele , dar se pare că amintirea acestuia este foarte importantă pentru ea .
Bridget nu îmi place deloc ca personaj , este prea slabă şi dependentă de Eric , mi-ar plăcea să mai arogantă în prezenţă acestuia şi să nu îl asculte orbeşte. (cred că deja îi cer prea multe) . Şi faptul că i-a făcut scandal în momentul în care a găsit haine Kristinei , nu o pune într-o lumină prea bună , dar multe femei ar fi reacţionat în acest mod . Kris a fost din nou genială când a dat-o afara din casă . Mă întreb cum s-ar înţelege cu Rose ? Oare ar putea deveni prietene?
Şi ce drăguţ a fost momentul în care Victor i-a cumpărat teatrul lui Rose ( totuşi un cadou ca micuţ:)) )
Aştept următoarele capitole! Baftă la scris!
Heei.
Mulţumesc pentru comentariu Neith şi le muţumesc şi celorlalţi fiindcă ne citesc >:D<.
Aici este capitolul nou care sper să vă placă. Lectură plăcută!

Capitolul 15


-Uite ce e Roselyn; tu tresari la cea mai mică atingere. Vreau să spun... uite acum, ţi-am atins din greşeală lenjeria şi ai sărit de parcă ţi-am rupt haiele de pe tine! Nu înţeleg cum vrei să te culci cu mine, când la o simplă atingere, te transformi într-o copiliţă speriată! Nu că aş vrea neapărat să te bag în patul meu... ştii că sunt dispus să aştept oricât. Dar vreau să pricepi odată pentru totdeaua că nu tot ce zboară se mănâncă şi că eşti cam incoştientă! Că nu ai dreptate întotdeauna şi că aia a fost doar un impuls sau probabil te-ai lăsat condusă de... nu ştiu, de ceva!
Când am sosit la apartamentul lui Victor eram prea obosiţi ca să mai facem altceva. Cât timp mi-am făcut un duş, el i-a spus servitoarei ( o super servitoare de fapt – franţuzoaică cu picioare lungi, brunetă şi cu ochii albaştrii ) că poate pleca acasă şi că mâine era liberă. Apoi ne-am băgat în pat şi am început să vorbim gândindu-ne că poate aşa vom adormi mai repede. Da’ de unde. Tot ce spunea Victor, şi cum spunea, era îndeajuns să mă ţină trează chiar dacă aş fi fost nedormită nopţi întregi. Totul la el părea atât de unic şi fără asemănare încât mi-era teamă că-l voi pierde dacă aveam să închid ochii.
Era destul de târziu când aproape îl plesnisem pe Victor fiindcă, în timp ce trăgea pătura peste noi, aproape îmi atinsese, cum spusese şi el, lenjeria intimă. Adevărul e că nu avea cum să n-o facă. Purtam una din cămăşile lui şi aceasta nu-mi acoperea mare parte din trup. Nu eram o sălbatică. Şi sper că nu-i lăsasem impresia asta. Doar că... La naiba! Avea dreptate, mereu am ştiut că are. Mi-era teamă sa fac acel pas. Pe bune acum, cărei fete nu i-a fost sau, de ce nu, îi este? Atunci vroiam s-o fac pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie şi ca să nu mă mai simt inferioară lui Bridget. Acelaşi lucru i l-am spus şi lui Victor. Începu să râdă.
-Cu ce dracu’ ţi-e superioară Bridget? Că şi-a tras-o cu Eric? Roselyn, iubire, eşti cam prostuţă dacă tu crezi asta!
Mi-am lipit trupul de-al său, strângându-l în braţe. Parcă-şi calcula bătăile inimii, sincronizându-le perfect cu ale mele. Respiraţia-i caldă îmi mângâia obrazul, iar buzele moi şi catifelate se lipeau din când în când de fruntea mea.
-Mă gândeam că n-o să mă mai vrei... Adică, ştii, suntem împreună de trei ani şi eu încă sunt virgină. Niciun tip normal la cap n-ar suporta asta! Şi mă-ntreb cum de încă mai suntem împreună...
-M-am cuplat cu o tipă pe cât de superbă, pe atât de inteligentă. Ce-ai făcut cu ea?
-Hm, fratele ei a dat-o la schimb pe un camion de îngheţată. Vorbesc cât se poate de serios Victor, ce-ţi place la mine?
-Tipic ţie, Roselyn! Te-ai uitat vreodată în oglindă? Ai văzut cât eşti de minunată? Ce te-apucă? Vrei să fiu sincer cu tine? Păi hai să-ţi spun cât de greu îmi e să te ating. Te doresc Rose, mai mult decât orice! Te vreau şi mi-e teamă de ce ţi-aş putea face dacă nu m-aş controla. Ştii cât de greu e să te sărut, să te ating, ştiind că doar atât îmi pot permite? Mintea mea o ia razna doar când te vede. Câteodată ajung să nu-mi dau seama că aproape te dezbrac şi că mă comport ca un animal. Tu nu realizezi, dar în ultimele zile am fost atât de tentat încât mai era foarte puţin până în punctul în care nu mai aveai de ce să te simţi inferioară lui Brid. Dar întotdeauna, înainte să ajung să depăşesc limita, îmi apărea în minte chipul tău cu o mină sfâşietoare, pierdută şi ochii goi, lipsiţi de orice expresie, iar eu, undeva lângă tine, râzând, satisfăcut, ca un monstru ce sunt. Nu vreau să se ajungă la asta, deaia şi-ţi spun să gândeşti bine înainte de a lua o decizie. Nu poţi să te trezeşti dintr-odată că vrei să faci ceva ce cu siguranţă vei regreta mai târziu. Nu-ţi spun toate astea fiindcă nu te vreau! Aş minţi dacă aş spune asta. Eu nu fac decât să te iubesc ca un nebun, pentru că, dacă nu te-aş iubi, n-am mai fi purtat discuţia asta acum şi nu te-ai mai fi simţit complexată!
În timp ce îmi spunea toate acestea pe un ton oarecum indignat se pusese peste mine, ţinându-mi mâinile deasupra capului şi privindu-mă în ochi. Nu ştiam cum să reacţionez în faţa celor spuse de el. Oscilam între mândrie şi părere de rău. Îmi părea rău că îi era atât de greu să se abţină prin preajma mea, dar eram nespus de mândră că mă considera atât de... Cum se spune în argou? Ah da. Bună. Eram îndeajuns de bună încât să-i iau minţile. Perfect, dacă îmi ascultam orgoliul.
Era destul de întuneric, dar îi puteam distinge chipul aflat la câţiva centimentri de-al meu. Şi am văzut sclipire aceea nebună din ochii lui ciocolatii. Cea care susţinea el că-i aparţinea monstrului din el. Eu cred că aparţinea oricărui tip ce stătea atât de aproape de o femeie. O ştiu din proprie experienţă. Tipii cu care mă drogam se abţineau cu greu să nu sară pe mine în timpul orgiiilor lor sexuale, zilnice din câte îmi amintesc ( eu eram undeva într-un colţ, singur delirând din cauza drogurilor ). Eu eram aia mai mică şi nu-mi puteau face nimic. În fond eram distracţia lor. Eu eram aia care antrena orice petrecere şi cea care... cumpăra cele mai multe droguri. Am surâs compătimitor gândindu-mă la cât de multă scârbă mi-ar fi provocat scena dacă nu jucam eu rolul principal.
-Te iubesc, am spus la un moment dat pentru a-l trezi din contemplare.
-Mai mult decât orice, a completat cu un sărut lung, după care îmi eliberă mâinile şi se aşeză la loc lângă mine. Imediat ce mi-a simţit obrazul rece lipit de pieptul lui, şopti plimbându-şi buzele în părul meu:
-Ne culcăm?
-Îhîm, am murmurat pe jumătate adormită.
Începuse să fredoneze, jucându-se prin părul meu, o melodie pe care aveam impresia că o ştiu, dar nu făceam mari eforturi să mi-o amintesc. Era în franceză oricum.

În afară de seara aceea petrecută la Victor, nu mi s-a mai întâmplat nimic ieşit din comun. Doar chestii banale, tipice.
La liceu totul a fost okey. În sensul că am cules ceva note foarte bune, nici eu nu ştiu cum şi am reuşit să-mi revin pe linia de plutire. Eram din nou regina. Nu mi-am pierdut îndeletnicirile din generală. Am fost populară, sunt şi voi fi mereu. Şi nu genul ăla de popularitate... Moda nu pornea de la mine sau mai ştiu eu ce, ci pur şi simplu, eram cea de care aveau nevoie cu toţii, persoana pe care se baza oricine, cea al cărei nume îl auzeai cel mai des şi fără de care nu se putea nimic. Credea oare cineva că m-am schimbat? Ei bine, acea persoană se înşela amarnic. Nu mai mă foloseam de droguri pentru popularitate, de data asta îmi foloseam capul.
Cu Victor totul mergea perfect, mi se pare şi normal, iar cu Nate... Dacă există o limită pentru enervant, el sigur a întrecut-o demult, chiar foarte mult. Spun asta fiindcă a avut o săptămână liber din nu ştiu ce motiv şi a stat pe capul meu. Şi s-a mai dus o săptămână în care n-am putut fuma. M-a ţinut numai lângă el. Începeam să cred că o făcea intenţionat. Sper că nu bănuia nimic şi că nu descoperise că mă ţinusem de promisiune doar pe jumătate...
Dar nu eram împăcată în totalitate. Nu m-am văzut cu Eric deloc în acea săptămână. Absolut deloc. Şi nu ştiu, parcă era mai rău decât în primele zile când mă lasasem de droguri. Dacă atunci ziceam că treceam prin nişte chinuri cumplite, păi să stau să nu mă gândesc la el, să nu-l aud, să nu-l văd era de o mie de ori mai rău. Şi cred că ştiu de ce... În ciuda faptului că susţinea sus şi tare că mă urăşte, ( vroiam să ) cred că el încă mai ţinea la mine şi că se comporta aşa ca să mă trezească la realitate. Pe bune acum, putea o persoană să urască atât de mult? Să reacţioneze atât de urât din cauza unui refuz? Dacă acea persoană era Eric, atunci, cu siguranţă ( cred că ) da. Pentru că m-a iubit. Cum nimeni nu m-a putut iubi vreodată. Şi nu ştiam cum aş putea să-i arăt că apreciam asta. Că şi eu îl iubesc, în ciuda faptului că nu sunt foarte sigură dacă ceea ce simt pentru Victor e la fel de intens ca ceea ce simt pentru Eric şi... Adevărul e că nici eu nu mai ştiu ce vreau!
Mă rog, prin clasa mea umbla un zvon care mă cam scotea din sărite. Eric Eyed umbla cu o tipă nouă, brunetă, arogantă, dar foarte.. bună. Mie una mi-a căzut faţa. Nu se despărţise de Bridget. Am fi ştiut cu toţii asta, doar Brid nu se putea abţine să nu facă o scenă sau mai ştiu eu ce ca să ne arate asta. Unii credeau că s-au despărţit fără motiv şi că prietena mea fusese atât de devastată de veste încât se încuiase în casă şi de aceea lipsise marţi de la şcoală. Totuşi, înainte să fac vreo scenă şi să devin isterică ... fără motiv... am aflat că tipa brunetă cu care tot umbla nu era nimeni alta decât verişoara lui, Kristin. O cunoşteam din auzite. Fratele ei murise în acelaşi accident în care au murit şi părinţii lui Eric. Parcă o văzusem la înmormântarea lor. Mă rog, o persoană mult prea nesuferită, exact cum era verişoara lui, nu merita osteneala de-a-mi aminti de ea.
Mă întâlnisem cu Kristin la lift. Era frumuşică, chiar foarte. Nu, ochii nu erau ceva din familie. Era un lucru unic, specific lui Eric. M-am convins de data asta.
Eu am fost cât se poate de drăguţă cu ea. Am salutat-o şi am întrebat-o ce mai face. Dar ea mi-a răspuns pe un ton apatic, dându-şi ochii peste cap:
-Uite ce e păpuşă, trebuie să ajung undeva urgent, aşa că mai bine taci şi du-te şi fă ceva constructiv!
M-am holbat la ea timp de câteva secunde. Nu mă aşteptam să fie aşa de înfumurată. Cred că era o trăsătură a celor din neamul Eyed. Oricum, nu puteam lăsa o astfel de puştoaică să-mi vorbească mie în acest fel.
-Hei, hei, hei! Ai idee cui te adresezi aşa? Crezi că-i va pica bine lui Eric când îi voi spune cum îmi vorbeşti ?
Când eram nervoasă, nu realizam ceea ce spuneam.
-Şi ce importanţă mai ai tu în viaţa lui, mă rog? Ştiu cine eşti, dar nu-mi dau seama cum poţi tu să-i mai rosteşti numele cu atâta seninătate după tot ce i-ai făcut vărului meu! Eşti aşa o ipocrită... Nu-mi vine să cred că te-a putut iubi vreodată!
Şi cu asta îmi închisese gura. Câtă dreptate avea şi cât de tare mă enerva că până şi ea, care mă vedea pentru prima oară şi nici nu mă cunoştea pe deplin, avea să-mi reproşeze ceva. Şi fix chestia care mă durea cel mai tare.
Şi pentru că viaţa nu se satură niciodată de surprize, spre sfârşitul săptămânii am avut parte de una la care chiar nu mă aşteptam. Logic. E ceva previzibil în viaţă, în afară de telenovele?
Era vineri. Tocmai ieşisem de la ore şi mă îndreptam spre cofetăria în care pierdeam vremea cu Nate, Victor sau Bridget ( depinde cine era dispus să se îndoape cu dulciuri ) în fiecare vineri. Dar de data aceasta eram singură; Nate dormea şi nu vroiam să-l trezesc, Victor trebuia să se întâlească cu tatăl său, iar Brid era cam ocupată să stea cu Eric. Devenise paranoică, ştiindu-l pe Eric atât de aproape de o fată care nu era ea, cu toate că ştia foarte bine că tipa era nesuferita de Kristin. Într-un fel, sau altul, înfumurata asta ne apropiase mai mult decât speram pe mine şi pe Bridget. Nu eram genul care bârfea, postul era ocupat de buna mea prietenă, dar nu puteam să tac din gură când îi vedeam atât de des împreună. Doar atât ziceam: “Brid, nu crezi că iubitul tău umblă cam prea mult cu verişoara lui?” şi ea începea să spună că o să aibă ea grijă să nu mai umble atât de des împreună, că nimeni nu are dreptul ăsta înafară de ea şi mult alte prostii tipice ei. Dar avea motive să fie nervoasă, era iubita lui ( nu-mi vine să cred că am spus asta atât de uşor! ). Dacă pe mine mă înnebuneau când îi vedeam în permanenţă împreună, eu care nu mai am nicio treabă cu ei fiindcă din ce am văzut el era hotărât să mă ignore, îmi închipui cum se simţea ea.
În timp ce contemplam eu la asta, m-am trezit îmbrăţişată de două mâini delicate şi ca de cretă şi sărutată zgomotos pe obraz de nişte buze incredibil de moi şi fine.
-Măi, măi... Dacă nu e tocmai iubirea vieţii mele, Rossie, zisese o voce cunoscută, sufocându-mă cu îmbrăţişări.
-Doamne, eşti mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit, spusese şi cea de-a doua, analizându-mă din cap până-n picioare.
-Şi mie mi-a fost dor de voi... Cheryl, Amanda, am spus şi le-am luat în braţe.
Ele au fost cele mai bune prietene ale mele în generală şi cele care m-au iniţiat în lumea drogurilor. Chiar dacă prietenia cu cele două îmi făcuse rău, ţineam foarte mult la ele. În plus, eu eram aia care exagera cu drogurile, nu ele, eu am fost cea care a acceptat şi tot eu am fost cea care nu se mai dezlipea de acestea. Fetele chiar mă avertizaseră, spunând că e un preţ mare, dar nu le ascultasem.
-Nici voi nu o duceţi prea rău.
Într-adevăr, erau la fel de frumoase cum le ştiam. Înalte, zvelte, superbe. Ca nişte nimfe, dar mult prea palide.
Părul Amandei era negru şi strălucitor, tuns asimetric şi aranjat în toate direcţiile. Ochii îi avea de un albastru foarte deschis, aproape turcoaz, nasul micuţ şi delicat, iar buzele mici şi trandafirii. Ea era cea care mă iubea cel mai mult, mi-a zis că pentru mine ar deveni bisexuală şi că eram iubirea vieţii ei. Cam aşa glumeam noi pe-atunci. Nici stilul ei nu se schimbase prea mult. Rămăsese în continuare la boho-chic, ca şi idolul ei, Kate Moss. Era îmbrăcată cu un top galben, cu imprimeu floral, lung cam până la jumătate distanţei dintre genunchi şi coapse, şi o pereche de pantanloni cafenii. În picioare purta o pereche de sandale de vară.
Cheryl, pe de-o parte, semăna oarecum cu Albă-ca-Zăpada. Singurele diferenţe erau faptul că Cher era o rockeriţă înnăscută, iar părul ei era lung, foarte drept şi castaniu. Purta un tricou violet, cu tot felul de inscripţii, nişte blugi skinny foarte deschişi şi nelipsiţii ei teneşi. Avea vreo trei dulapuri încărcate numai cu teneşi. La gât şi pe mâini avea tot felul de accesorii specifice stilului ei.
Îmi aduc aminte de vremurile când umblam cu ele la braţ. Totul era atât de frumos atunci, nu conta decât să ne simţim bine, indiferent de mijloace. Razele soarelui ne mângâiau feţele, toate la fel de palide atunci, iar pletele noastre dansau în bătaia vântului. Ce vremuri...
Nici stilul meu nu se schimbase foarte mult. Eu rămăsesem în continuare la ţinutele clasice, elegante, chic. Doar că acum, în majoritatea timpului purtam uniforma liceului, aşa că nu ştiau foarte mulţi de stilul pe care-l adoptam. Şi totuşi, mai conta... ? Mi-era aşa un dor de ele.
-Fetelor, mi-aţi lipsit mult, mult de tot! le-am spus în timp ce ne plimbam prin parcul de lângă cofetărie.
-Mie-mi spui, aproape că eram bi pentru tine.
Amanda continua să-mi sărute obrajii. Mirosea atât de bine, a iasomie.
-Aproape că erai proastă, strigă Cher, lovind-o după ceafă. Termină cu asta Mandy, ştii că Rossie era prea ocupată atunci ca să se uite la fetele sau băieţii din jurul ei! a spus în timp ce-mi făcea cu ochiul.
Într-adevăr. Atunci nu aveam chef de dragoste. Nu aveam nevoie de un iubit şi cred că s-a înţeles din ce cauză.
-Îmi pare rău, dar nu-mi prea plac triunghiurile amoroase... Sau mă rog, poligoanele... Cam astfel se poate numi ceea ce făceam noi în grupul ăla, am răspuns râzând.
Ne-am plimbat aşa, râzând şi vorbind tot felul de prostii, vreo oră. Am aflat că grupul rămăsese compus din aceeşi membrii, că îmi simţeau lipsa cu toţii, că se mai liniştiseră puţin pentru că aveau examenul de absolvire; aşa am aflat că unii din băieţii din grup, printre care şi liderul erau în liceu cu mine. Uau, cum de nu m-am întâlnit cu ei până acum ? Chiar aş fi vrut să-i văd. Au fost ca nişte fraţi, iar liderul... Ei bine, a fost mai mult decât un frate pentru mine.
-Hei, de ce ne-am oprit? am întrebat văzându-le pe fete holbându-se la firma unui local. Era destul de târziu. Afară se întunecase şi cred că nu era mai devreme de opt.
-Hai să comemorăm această reîntâlnire, sugerară cele două şi mă împinseră pe uşa acestuia. Am vrut să le spun că trebuia să ajung acasă şi că Nate era sigur îngrijorat, dar ele nu mi-au dat voie. Mi-au spus că trebuia să sune până acum dacă era ceva aşa că era mai bine dacă mă bucuram de reîntâlnirea noastră aşa cum făceau şi ele.
Am înaintat uşor şi ne-am oprit la o masă mai retrasă. Lumina era cam slabă şi nu prea vedeam pe unde merg, aşa că o ţineam foarte strâns de braţ pe Amanda, fără să-mi dau seama că l-aş putea rupe.
-Hei, frumosule, vin-o să ne iei comanda, strigă Cher imediat ce ne aşezasem pe scaune. Trei Vodka Sunrise pentru mine şi prietenele mele ( aşa-i că asta mică-i superbă? )! Hai, andale, andale! Mai eşti încă aici ?
Chelnerul se-ntoarse pe călcâiul stâng şi plecă bolborosind câteva înjurături la adresa castaniei. Desigur că le auzise.
-Mă-ta şi punct, strigă din nou.
-Merci măi, am zis chicotind. Dar mai lasă şi tu de la tine, ce ţi-a făcut bietul băiat ?
-O femeie nu lasă niciodată de la ea – tu m-ai învăţat asta, Rose! Da’ te-ai prostit de când nu mai umbli cu noi, nu glumă!
-Vezi cum vorbeşti cu iubirea vieţii mele, îi zise Amanda trăgându-mă înspre ea şi îmbrăţişându-mă în aşa fel încât să nu mai pot respira.
Okey, Amanda cam începuse să mă sperie. Nu-mi mai dădea drumul şi-mi tot săruta fruntea şi obrajii. Oare aşa făcea şi înainte ? Ştiu că mă iubea, dar eram cam exagerat.
Când chelnerul ne adusese băuturile, Cher îl trase de cravata şi-l sărută apăsat şi violent. Mă aşteptam ca tipul să-i zică vreo două şi că era o uşuratică, da’ de unde. Nu se mai oprea. Până când l-a gonit ea şi acesta i-a ascultat ordinul întocmai ca un căţeluş. Am început să râd. Scenele astea mi se păreau cât se poate de normale când eram cu ele.
-Nu te-ai schimbat deloc, Cher, am zis sorbind o gură din cocktailul comandat de ea.
-Mda, am râs până acum şi ne-am simţit bine, dar aş avea ceva serios să-ţi spun, spusese pe un ton cât se poate de ferm, luând o poziţie serioasă. Am întrebat-o din priviri ce anume.
- Te vrem înapoi! spuse. Ne lipseşti mult şi ne merge aşa de rău fără tine... Rose, haide înapoi în grupul nostru. Promitem că vom avea grijă de tine şi nu te vom mai lăsa să depăşeşti limita... Spune, te rog, că te vei întoarce înapoi în grupul nostru! Te rog!
În timp ce-mi spunea toate acestea, îmi luă mâna pe sub masă şi-mi strecurase în ea un tub de amfetamină. M-am holbat la ea, strângând în mână tubul. Eram pierdută... Tentaţia era mare, căci acela era drogul meu preferat, dar în faţa ochilor îmi treceau cele mai îngrozitoare imagini. Corpul meu undeva în mijlocul străzii, cu ochii larg deschişi, dar fără nicio expresie, ca şi cum aş fi fost în comă. Apoi decorul se schimba, fiind înlocuit de cimitirul în care era înmormântată Alessia. Acolo, lângă mormântul ei se afla Eric, absent şi la fel de pierdut cum era în ziua în care a rămas fără părinţi. Şi am văzut numele... Nathaniel Hope...
Mi-am scuturat capul, alungându-mi acele imagini din cap. Nu, nu îi puteam face asta, am pierdut amândoi prea multe... M-am ridicat în picioare, tremurând din tot corpul, şi am pus tubul pe masă. Mi-am plecat privirea în pământ, părul acoperindu-mi faţa, pentru a-mi ascunde lacrimile şi am murmurat:
-Nu... Nu pot face asta... Îmi pare rău, nu mă pot întoarce la ceea ce mi-a ruinat întreaga viaţă...
Şi totuşi nu vroiam să mă despart aşa de ele.
Am luat o gură mare de aer şi am spus:
-Mă duc la baie... Mă întorc imediat, aşteptaţi-mă...
* faţă dezamăgită * niciun comentariu, I feel sad.
However, scuze de întârziere. Next chapter, livrat.
Lectură oplăcută!
Capitolul 16

Sunt lucruri care crezi că au încetat. Nu din existența lor propriu zisă, doar că ai impresia că ele au luat sfârșit pentru cei din jurul tău.... Că acele pericole ce au amenințat bună starea prietenilor tăi... Au dispărut. Când constați că reapar, gata să te omoare și pe tine odată cu ei, să îți ucidă sufletul și răbdarea, poate chiar mai mult de atât... Ce poți face?
Să stai?! Nu. Este de neconceput așa ceva. Pentru că nu îi poți vedea iar răniți pe aceia la care ții atât de mult. Pe care îi iubești.
Atunci lupți, cu to ce ai și cum poți. Plin de impulsivitate sau raționament, nu contează - ai face orice să oprești ca acele impurități ce te încojoară să nu ajungă și la cei pe care vrei să îi protejezi... Chiar cu prețul de a fi rănit tu însuți. La un moment dat, uiți că exiști, tu nu mai ești. Sunt doar ei. Ele. Ea.
*
- Ce bine! În sfârșit a plecat și idioata aceea de Bridget. Cum o suporți? Nu o pot suferi. Ce îngâmfată!
Cu două minute înainte închisesem ușa de la intrare și mă pregăteam să intru la duș. Kristin îmi vorbea de pe canapeaua din sufragerie, probabil uitându-se la televizor, îmbrăcată în veșnicii pantaloni scurți și tricoul larg și negru ( cu câteva mărimi mai mari, având în vedere că era al meu ). Ridica tonul ca să o pot auzi, dar nu aveam chef de discuții și nici să răspund la ceva atât de infantil. M-am îndreptat spre baie și mi-am făcut dușul rapid, luând apoi niște haine pe mine. Era vineri, trebuia să merg la club. Desigur, îi explicasem scumpei mele verișoare că lucram și fusese chiar entuziasmată din cauza aceasta. Până ce i-am interzis să plece în lipsa mea. Și așa avusesem destule probleme cu ea, și asta doar într-o săptămână. Cum putea fata aceasta să iasă atât de des și să vină la ore atât de târzii? Mă enerva, de-a dreptul. Așa că începusem să îi interzic lucruri, după cum se înțelege - nu i-a convenit.
Am căutat-o cu privirea și am găsit-o tot în living, schimbând alandala programele de la televizor. Nu îi plăcea nimic ( și asta nu era deloc o noutate ).
- Kristin, vreau să stai acasă în seara asta. Mă enervează cumplit faptul că ieși așa, fără să știu de tine. Ce o să zică tac-tu când o să afle? Oh, lasă-mă pe mine... O să îmi taie capul și o să îmi reamintească faptul că sunt un iresponsabil, că...
Nu m-a lăsat să continui. Mă privea destul de plictisită și era clar o trăsătură ce ne unea. Poate din cauza aceasta ne era uneori greu să nu ne contrazicem. Semănam destul de mult, și la înfățișare și la personalitate, desigur - existau și diferențe.
- Lasă asta, vere. Nu ai tu grija mea. Vreau să ies, o fac. Nu îmi interzici nimic. Plus că, oricum o să fac ce vreau eu.
Eram gata să îi spun vreo două, dar m-am gândit că nu are niciun rost așa că mă pregăteam să plec. Purtând o pereche de pantaloni negri și un tricou ales la întâmplare, încălțat în veșnicii mei teneși albi, mi-am luat cheile și telefonul și m-am îndreptat spre ieșire. Ceva m-a lovit din spate chiar în clipa în care băgasem cheia în ușă ,pentru a o descuia.
Era geaca mea.
M-am întors și am adunat-o, fiind nevoit să o și pun pe mine.
- E frig afară, prostule. Ai face bine să te îmbraci. Dacă răcești o să trebuiască să am eu grijă de tine, și nu îmi convine asta.
Caracteristic lui Kristin. Aveam un deja-vu. Am zâmbit și aceasta mi-a întors rapid gestul, venind puțin mai aproape de mine și ridicându-se pe vârfuri, m-a îmbrățișat strâns. M-am pierdut în brațele ei calde și a trebuit să îi răspund prin același gest. Nu știu când am realizat dar o iubeam foarte mult pe această fată, uram să nu o pot proteja, să nu mă asculte. Cred că aș fi început iar cu morala dacă nu ar fi vorbit ea prima, în timp ce își prindea părul într-o coadă strânsă, la spate.
- Auzi, pe bune acum, mă simt datoare să ți-o spun.. Tipa aia nu e de tine. Adică, nu te merită. Ești prea bun pentru ea. Nu știu ce pana mea se ține după curul tău și tu o accepți. Dacă eram în locul tău o trimiteam la dracu de mult.
Am oftat. Nu avea dreptate. Blonda era într-adevăr foarte dificilă, dar ținea la mine ( în felul ei ) și eu eram cel care mă comportam asemenea unui ticălos când venea vorba de aceasta. Bineînțeles, eram gata să o contrazic, dar nu mi-a dat ocazia.
- Mda, știu deja ce vrei să zici. N-are rost. E proastă și pace, n-ai ce-i face! Mă stresează, nu ne mai lasă singuri deloc. Și tu nu o placi cine știe ce, crezi că nu văd cum te calcă pe coadă în fiecare clipă? Nu știu cum te poți abține! E ca un ghimpe în coastă!
Ridicase tonul și începuse să gesticuleze cu mâinile. S-a oprit brusc, poate din cauza surâsului meu, fiind amuzat de reacția ei - nu puteam să fac altceva. A oftat și s-a întors, vrând să plece în camera ei. Chiar înainte să închidă ușa, a mai spus ceva.
- Știi? Chiar îmi pare rău de ce ți-a făcut Roselyn, dar nu rezolvi nimic dacă te combini cu „prietena ei cea mai bună”... Treci mai departe, nici una din ele nu te merită... Sunt doar două proaste.
Am plecat și eu, cu mintea în ceață și toate gândurile luptându-se în mine, îmi luase și creierul razna. Nu înțelegeam ce avea Kristin împotriva celor două. Desigur, Bridget era enervantă, nu puteam să o neg... Dar, Roselyn era... Ei bine... Poate doar pentru mine se prezenta în această ipostază; oricum nu aveam ce să fac, nici nu eram în stare să neg ceea ce simțeam pentru ea. Se întâmplase, o adoram și nu aveam ce să îi fac. Urma să mor cu acest sentiment și să o port merue în sufletul meu. Eram blestemat, sau binecuvântat să o țin mereu în gând.
Toate aceste chestiuni îmi invadau mintea în timp ce mă îndreptam spre locul meu de serviciu. M-am îmbrăcat în costumașul meu de chelner, pardon - barman și m-am așezat la postul meu. Nu a fost nimic interesant.
Asta până când s-a deschis ușa aia nenorocită și trei fete și-au făcut apariția. Le cunoșteam pe toate, însă doar una mi-a ieșit în evidență. Am rămas mască, chiar atunci făceam un cocktail și cineva îmi tot striga să mă grăbesc. Rapid, am ieșit din transă și am făcut ceea ce trebuia să fac, cu privirea încă ațintită asupra roșcatei.
Ce căuta aici?
Nu puteam observa cu ceea ce era îmbrăcată, eram prea orbit pentru așa ceva. Era cu tipele acelea cu care umbla înainte. Cele cu drogurile. Mi-era imposibil să le disting foarte bine din cauza aglomerației, dar le cunoșteam ( chiar dacă numele lor nu mi le aminteam). Aș fi vrut să plec de acolo și să le întreb ce se întâmplă. De fiecare dată când Roselyn își întorcea privirea spre locul în care mă aflam eu, trebuia să mă ascund cumva ca să nu mă zărească. Nu voiam să știe că lucrez aici, nu voiam nimic... Decât să plece, să se despartă de acelea două. Ce făcea cu ele? Nu înțeleg.
Inima mea bătea cu accelerație și eram numai nervi. Îmi venea să urlu, nu - probabil doar să mă duc acolo și să o iau cu forța pe Rose din local. Ce dracu? Îi promisese fratelui ei! Înțelegeam că eu nu mai contez pentru ea, dar măcar pentru Nate și... Chiar dacă uram să o recunosc... Măcar pentru cretinul, nemernicul și înfumuratul de Victor. Își distrugea iar viața? Merita o bătaie fata asta!
Unul din chelneri, prieten de-al meu de altfel, a fost sărutat de una din ele. Uite, uite în ce grup vrei să te bagi, Rose! Tu ești prea bună pentru așa ceva! Degeaba țipam în mine, mă auzeam doar eu și atât. Și doar eu eram cel care suferea. Am stat ca la vânătoare, la pândă, să văd ce se întâmplă. Păcat că nu puteam auzi ceea ce vorbeau. Roșcata s-a ridicat și s-a îndreptat spre baie.
Ah!
Un gând mi-a trăznit mintea!
Asta era șansa mea!
- Mike!
L-am strigat pe chelnerul care fusese sărutat de una dintre amicele roșcatei, curvele acelea ordinare. A venit imediat la mine și i-am dat câteva instrucțiuni. Îmi era dator așa că , normal, nu m-a refuzat.
- Ai priceput? Când apare cealaltă domnișoară, îi spui că celelalte două au plecat după ce au plătit și că ți-au spus să îi transmiți: s-a terminat, tu nu mai ești de-a noastră. Adio, Rossie.
A dat din cap oareum nedumerit și mi-a spus că s-a făcut. Aveam încredere în el pentru atâta lucru. I-am cerut unui alt coleg să îmi țină locul la bar și am plecat de acolo. Cu mersul meu de fotomodel ( îmi plăcea să glumesc pe tema aceasta cu Kristin, dar acum era pe bune ) și cu cel mai bun și fals zâmbet pe care îl aveam. Probabil că fetele nu mă cunoșteau, nu aveau de unde. Eu le știam prea bine pe acestea. La dracu! Ajungeam la timp, și asta era prea de tot! Tocmai când mă apropiam puneau ceva în paharul frumoasei mele Rose. La dracu! Dacă până acum avusesem vreo reținere, acum nu mai era cazul. Aveam sufletul plin de ură; față de aceste două idioate ce s-au trezit să se bage în viața ei. Nu aveau niciun drept. Mi-aș fi dorit să îi zic vreo două și prietenei mele, fostei mele cele mai bune prietene.
- Bună, dragele mele domnișoare. Fata roșcată care era cu voi mai devreme, vă așteaptă afară acum. Mă urmați?
Am întins o mână spre masă folosind atâta stil cât puteam și le-am făcut cu ochiul. Acestea au chicotit și au început să mă întrebe dacă nu le confund și alte porcării. Iar eu m-am arătat profund jignit, deși mă luptam să nu le trag câte una. M-au urmat, în cele din urmă în timp ce tipa cu părul castaniu mi-a pus mâna pe fund iar bruneta începuse să mă pipăie. Fabulos! Mi-era scârbă de ele, de atingerile lor.
Ne-am aflat în sfârșit afară, în spatele localului. Am închis ușa după mine și am renunțat la zâmbetul fals, abordând unul diabolic și sarcastic, plin de răutate. Știam că ochii mei le săgetau și probabil că ele observau acest lucru - pentru că era o lumină acolo, slabă și părea bolnavă, din cauza pâlpâielilor repetate - însă, oricum ar fi fost, ne puteam citi fețele.
- Unde e?
A început tipa cu părul castaniu. Am rânjit și m-am apropiat de ele, fără pic de menajamente.
- Nu e. Lăsați-mă să vă explic câteva chestii de bază. Nu aveți voie cu droguri în acest club. Nu trebuie să o târâți pe Roselyn înapoi în treaba aceea. Și mai clar, eu nu vă voi lăsa să faceți niciuna din acestea două. Nu vreau să mă port ca un bou, am maniere. O să vă rog frumos să plecați de aici și să o lăsați în pace.
Am vorbit calm și cu o tonă de aroganță în voce, pe care nu mi-o puteam abține. Eram încă dezgustat de imaginea celor două. Drogate. Ce puteai să le ceri? Voiau să o ia înapoi pe ea... Iar eu, eu nu puteam permite așa ceva. Niciodată.
Normal, nici nu m-am așteptat să reacționeze frumos.
- Ce faci tu, mă?
Au început amândouă să râdă cu o poftă extraordinară.
- Pleacă, bă, d-aici! Nu știi în ce te bagi, dispari cât mai ai timp. Cine morții tăi te crezi, să apari și să ne faci nouă scandal? Facem ce vrem. Și află că o să ne întoarcem acolo și o să o facem pe Rossie una de-a noastră, a plecat de unde nu trebuia. Locul ei e alături de noi!
Momentan vorbea doar tipa cu aspect de rockeriță, cea care mă luase de fund. Drăguț. Bruneta a adăugat și ea, ca să nu se simtă mai prejos.
- Noi o iubim mult pe Rosse! Și o vrem înapoi, iar tu nu ne vei opri... Te crezi interesant pentru că ești băiat, eu aș zice să nu o mai faci... Nu știi în ce te bagi!
Am început să râd.
Nu mi-era frică nici de ele și nici de gașca lor. Puteau să facă ce ar fi vrut ei, dar nu urmau să o facă. Îi cunoșteam prea bine pe cei ce făceau parte din tot grupul, discutasem de mai multe ori cu ei, de când roșcata nu mai făcea parte din întreg. Le știam majoritatea secretelor și dacă unii mai puteau încă fii în ultimul an de liceu, era datorită mie. Și erau destui în același institut școlar ca și mine. Să zicem că îi lăsasem în pace pentru ceea ce îi făcuseră naivei domnișoare Hope, în schimbul unui singur lucru.. Să o uite.
Începuseră să trăncănească și mai multe înjurături și amenințări, unde o introduceau fără rușine și pe draga de ea. Nu puteam permite așa ceva. Mă enerveaseră la culme. M-am apropiat de ele și știu că nu e frumos, nu face un gentleman așa ceva, dar nu mai puteam suporta. Le-am apucat de păr pe amândouă odată și le-am dat cap în cap. Ambele au țipat și au început să mă lovească. Una din ele a scos un cuțit și a încercat să mă taie. Nu prea mă simt confortabil să dau în femei, dar nu o să le consider așa ceva , pentru moment.
Am apucat-o iar de păr pe îndrăzneață și am aruncat-o pe jos, în timp ce i-am luat cuțitul și l-am strecurat la mine în buzunar. În același timp, bruneta mi-a sărit în spate și cu un alt cuțit mi-a zgâriat gâtul. Erau profesioniste, va să zică. M-am scuturat și am reușit să o trântesc. Am făcut un gest îngrozitor de urât, dar nu puteam să nu o fac după remarca pe care a scos-o.
- Rose e a noastră! E ca noi! N-o să ne-o iei!
I-am articulat un picior în stomac și după ce s-a ridicat și proasta căreia îi luasem cuțitul, am lovit-o și pe ea cu o simplă palmă. Așa au început iar să dea în mine, dar nu le-am mai lăsat, lovindu-le pe amândouă serios, folosindu-mi doar mâinile de data aceasta. Erau trântite pe jos, una lângă alta.
- Uite ce e, nu vreau să mă cert cu voi. Uitați că ați cunoscut-o și lăsați-o dracului în pace. Asta dacă nu vreți să o pățiți bine, atât voi și cât grupul vostru.
Se ridicaseră pentru a se năpusti iar asupra mea. Din tonul arogant și indignat pe care îl folosisem , nu se putea altfel. Era un coș de gunoi în apropiere așa că le-am luat pe amândouă , nici nu îmi imaginez cum ( nu erau prea grele, oricum ) și le-am aruncat în pubelă. Au început să mă înjure.
- Apropo.. Numele meu. Numele meu este Eric Eyed.
Au tăcut brusc și au făcut ochiii mari, parcă de uimire. Am zâmbit satisfăcut și am plecat de acolo. Probabil auziseră de la liderul lor că nu e bine să te pui cu un anumit tip pe acest nume, că nu ar trebui să se mai lege de roșcată, că s-ar putea să o pățească la fel de rău ca tipul acela care încă mai are o cicatrice pe obraz... Pentru că a încercat odată să îi dea iar droguri roșcatei... Nu voiam să fiu un ticălos și chiar mă simțeam ( un pic ) prost pentru că am dat în ele. Dar ar fi trebuit să știe că de ea nu se leagă nimeni.
M-am pus la postul meu și Mike m-a anunțat că a îndeplinit misiunea.
- Omule, ce-ai la gât?
Sângeram dar nici nu îmi dădusem seama de asta. Am pufnit și mi-am pus un leucoplast. Colegul meu a prins un oftat de-al meu și mi-a tras o palmă pe spate.
- Ții mult la tipa aia, ha?
Am zâmbit.
- Nu. E prea puțin spus.
În timp ce se pregătea să onoreze o comandă, mi-a strigat.
- Nu îți face griji, i-am chemat și-un taxi. E bine. Ar trebui să știi că arăți chiar caraghios în momentul ăsta.
Am dat din umeri și am rânjit. Ce am ajuns să fac pentru fata asta. Ceva a depășit limita normalului....
Când am ajuns acasă, spre dimineață, m-am ciocnit nas în nas cu Nate. S-a uitat mirat la mine și eu am încercat să îmi feresc privirea de la el. În spate, m-am trezit cu Kristin. Prietenul meu încă ne privea ciudat.
- Scuze Eric! Nu am vrut, pe bune! E ultima dată când plec, nu o să te mai fac să vii după mine...
Ce mă bucuram că am o astfel de verișoară! Deci, tot ieșise și știa prea bine că nu aveam chef ca ceilalți să afle cum și în ce fel lucrez, și mai ales că fac asta. Bun, și era și ingenioasă. Oricum, urma să am eu o discuție serioasă cu ea.
- De ce ești treaz așa de dimineață?
Am încercat eu să dreg întâmplarea și acesta a zis că are ceva de lucru și m-a privit oarecum compătimitor, dispărând și făcându-mă să îi promit că o să îmi fac timp să ies cu el zilele astea. Deși el era cel ocupat.
- Unde-ai fost?
Am țipat la vară-mea imediat ce m-am aflat în apartament. Și-a scos pantofii, și-a aruncat geaca pe jos, și-a desprins părul și a scos limba la mine, în timp ce două lacrimi mari i s-au prelins pe obraji.
- N-ai niciun drept, știi? Ți-am făcut un serviciu azi, vrei să taci?
Am oftat și am îmbrățișat-o. Pentru moment, nu puteam face altceva pentru ea.
M-am simțit puțin vinovat pentru că în tot acest timp mă întrebam ce face Roselyn... Sigur ajunsese cu bine acasă, Nate nu era îngrijorat. Oricum. . . nu știa ce făcusem pentru ea , nici nu conta - la o adică... Eu tot o iubeam.
Mulţumim, Anto. , pentru comentariu. Sper să te mai vedem pe aici.
Now, next chapter. True story :>.

Capitolul 17


Am încercat să mă adun. Ce era mai important pentru mine? Viaţa fratelui meu sau fericirea mea? Având în vedere că una depindea de cealaltă e clar că amândouă; eram fericită să-l ştiu pe fratele meu în afara oricărui pericol, dar nu suficient... Ce tot făceam? Nu puteam să mă mai gândesc la droguri ca la o alternativă de a face faţă provocărilor vieţii, de a-mi menţine la cote înalte buna dispoziţie, de a uita de Eric... Era destul că fumam şi mai îl aveam şi pe Victor. Aceste două lucruri îmi erau deajuns pentru a obţine rezultatele dorite.
Am tras aer în piept, mi-am şters lacrimile şi mi-am refăcut puţin machiajul. Eram dată doar cu rimel, dar plânsesem şi se întinsese puţin. N-aş vrea ca fetele să mă vadă aşa şi să creadă că m-am prostit atât de mult de când am ieşit din grup. Nu-mi pasă că e a nu ştiu câta oară când o spun, dar niciodată în viaţa mea n-am plâns atât de mult cât am făcut-o în ultimele luni.
Mi-am îndreptat spatele, mi-am netezit cămaşa în aşa fel încât să vină cât se poate de normal peste blugi, mi-am trecut mâna prin păr şi am deschis uşa. Am luat-o uşor spre masa unde ştiam că mă aşteaptă fetele, arborând un zâmbet dulce, gata să le iau iarăşi în braţe şi să le explic de ce nu mă puteam întoarce la ele. Eram sigură că ar înţelege, mă iubeau prea mult ca să nu fie de acord cu mine. Plus că, la un moment dat, lui Cheryl îi plăcuse de Nate şi când a aflat ce a păţit şi că eu n-am fost alături de el, m-a susţinut. Deşi Amanda era feminină şi drăgălaşă, ea era cea mai periculoasă. În sensul că ea nu ar renunţa nici dacă ar crăpa Pământul la droguri şi tot ea mă încuraja să mă droghez atât cât am nevoie. Spunea că fericirea mea era asigurată astfel. Credeam în deviza asta atunci, acum însă...
O înţelegeam pe Amanda, avea probleme grave. Părinţii ei divorţau în perioada aceea când ne-am cunoscut şi a aflat că era un copil nedorit. Îi înţelegeam durerea... Dar Cheryl nu era chiar atât de dependentă. Ea nu avea probleme sau ceva de genul. Se apucase de droguri doar ca să încerce ceva nou. Atât doar. Şi îi era foarte uşor să se lase, doar că nu vroia. Îi plăcea prea mult.
Şi totuşi... M-am rătăcit cumva? Nu le găseam pe nicăieri. Ba nu. Aceea era masa noastră, ştiam fiindcă îmi lăsasem jacheta cenuşie şi geanta acolo. Am început să le caut cu privirea... Poate se duseseră la bar să mai comande ceva.
-Hei, am auzit o voce în spatele meu şi m-am întors rapid, crezând că sunt fetele. Era doar chelnerul pe care-l sărutase Cher. Am oftat şi el a observat asta. Mă privea compătimitor.
-Le cauţi pe fetele care stăteau cu tine la masă, nu? m-a întrebat, iar eu am afirmat dând din cap. Au plecat acum câteva minute, a spus. Şi mi-au zis să-ţi transmit ceva...
-Da? am zis pe un ton atât de jos încât mă mir că m-am putut auzi.
-S-a terminat, tu nu mai ești de-a noastră. Adio, Rossie.
Continua să mă privească în acelaşi mod. Nu-nţelegeam. Eram confuză. Aveam oare vreo putere specială care-i făcea pe toţi cei pe care-i refuzam să mă urască? De ce plecaseră aşa deodată, fără să spună nimic? Mă durea ceea ce se întâmplase, căci am realizat că ele petrecuseră atâtea ore cu mine doar ca să mă întrebe dacă vreau să mă întorc şi să vadă dacă mai sunt demnă de grupul lor. Mă enerva că mă bucurase atât de mult întâlnirea cu ele şi că acum mă simţeam de parcă cel mai tare tip din şcoală îmi dăduse papucii...
Au. Acum realizez... Oare aşa se simţise şi Eric când i-am spus că ceea ce simt pentru el nu este decât o afecţiune frăţească şi că nu ne vedeam mai mult decât prieteni sau fraţi? Oare şi el simţise că îşi pierde, rând pe rând, părţi componente ale trupului? Că ceva i-a picat în cap sau că nişte gheare ascuţite îi sfăşiau inima?
Naiba să le ia! De ce conta prietenia cu ele atât de mult pentru mine? În tot acest timp, cât am stat departe de grup, am rezistat şi fără ele.
-Eşti bine? m-a întrebat tipul văzând că încremenisem acolo pe loc, cu mina aceea confuză.
-Mda. Trebuia să ştiu că aşa se va întâmpla, am zis ca pentru mine, dar bănuiesc că el m-a auzit căci murmurase un “Asta e...” aproape imperceptibil.
Am oftat prelung şi mi-am luat jacheta de pe scaun, punându-mi-o pe mine. Chelnerul mă ajută şi el; foarte drăguţ personalul pe aici. Poate am să mai trec pe la acest local. Am scotocit prin geantă după portofel şi după ce l-am găsit, i-am plătit băuturile ( chiar dacă mi-a spus că fetele plătiseră consumaţia ) şi i-am dat şi lui câteva bacnote în plus pentru că era drăguţ.
-Sper să compenseze felul în care s-au purtat cu tine, i-am zis schiţând un zâmbet fals în timp ce-i strecuram bacnotele în mână. Era puţin reţinut. Nu ştia dacă să ia banii sau nu. Ia-i, am spus fermă.
Mi-a zâmbit. Apoi mi-a spus că-mi va chema un taxi. N-am refuzat.
Sau poate că ar fi trebuit s-o fac.
Când am oprit în faţa blocului în care locuiam, şoferul taxiului m-a servit cu nişte praline spunându-mi că erau pentru fiica lui care, anul trecut pe vremea asta, murise din cauza consumului de droguri. Mi-a spus că anul ăsta împlinea şaptesprezece ani.
-Dumnezeu s-o odihnească, am zis cu vocea stinsă şi mi-am şters lacrimile.
Am intrat în bloc răvăşită, cu lacrimile şiroindu-mi tăcut pe obrajii reci. Liftul era deja la parter, aşa că n-am mai stat să-l aştept, iar în timp ce urca, începusem să mă gândesc la cum ar fi fost totul dacă în generală nu eram atât de dornică să mă afirm.
Păi, numai lucruri bune, desigur. Eu şi Eric am fi rămas la fel. Cei mai buni prieteni, frate şi soră... Şi aş fi avut cui să mă plâng, cine să mă strângă în braţe când aveam nevoie, un umăr pe care să plâng ( asta dacă mai aveam cum să fac asta ), cine să mă susţină, să mă apere şi să fie acolo pentru mine... L-aş fi avut pe el, adoratul meu Eric.
Iar Nate ar fi avut-o pe iubita lui, Alessia, şi am fi fost cu toţii o familie fericită. El nu ar mai fi avut probleme cu inima, iar eu aş fi avut o fată cu care să vorbesc. O prietenă la cataramă căreia să-i spun totul. Pentru că Bridget nu putea îndeplini condiţiile mele.
Victor... Pe el nu ştiu dacă l-aş mai fi avut. Deşi acum viaţa mea n-are sens fără el, dacă nu m-aş fi certat cu Eric, nu cred că ar mai fi avut vreo importanţă, chiar dacă mă doare să spun asta.
Înainte să-mi dau seama mă aflam în faţa apartamentului meu. Am scos cheile şi le-am băgat în broască, dar se pare că Nate iar uitase uşa deschisă. Am intrat vijelios în casă, mi-am aruncat jacheta şi geanta pe undeva pe acolo şi m-am dus direct la minibarul din bucătărie. Deobiecei nu beau, dar acum simţeam nevoia. De fumat nu puteam că era Nate acasă, măcar asta s-o fac ca să mă liniştesc.
Am turnat într-un pahar din cea mai apropiată sticlă, cred că era votcă. Unul îl dădusem deja pe gât şi am zis că o iau razna din cauza alcoolului foarte ridicat, dar am observat o uşoară senzaţie de relaxare străbătundu-mi tot corpul. Parcă venisem după o zi de iarnă, îngheţată, şi am făcut o baie cu apă călduţă. Cam aceeaşi era senzaţia... Pe lângă usturimea din gât, apoi stomac şi durerea cruntă de cap.
Tocmai terminasem al treilea pahar când a apărut Nate la bustul gol în bucătărie, ştergându-şi părul umed cu un prosop. Ştiam că fratele meu arăta bine, dar acum parcă nu-mi venea să cred cu ce bărbat stau în casă de patru ani.
-Hei, am auzit uşa de la intrare, zisese el. Sper că nu ţi-ai stricat pofta de mâncare cu prea multe... Roselyn, ce faci acolo?
-Ia ghiceşte.
-Bei? De când bei tu, Roselyn?
-De când am hotărât că sunt o proastă, cretină, idioată şi alte multe epitete d’astea şi am constatat că-mi stă mai bine aşa. Tu ce zici?
N-aş putea descrie în cuvinte faţa pe care o avea. Durerea de pe chipul lui când mă vedea aşa, fără nicio speranţă. Se apropie uşor de mine, în timp ce se gândea probabil cum să mă facă să încetez. Nu putea!
-Roselyn, lasă paharul! Nu mai râde, lasă paharul, te rog!
-Nu.
-Te rog!
-Nici dacă m-ai ruga în genunchi! Ăăăh, şi fără şantaj emoţional, te rog! Ce, dacă eşti actor şi cunoşti fiecare stare, emoţie şi tip de caracter, înseamnă că mă cunoşti şi pe mine şi că poţi s-o dregi aşa uşor cu soră-ta?
Asta a fost prea dură pentru el; am văzut cum ochii săi albaştrii i se umplurseră de lacrimi. Începuse să tremure, aşa că s-a rezemat de bufet. Îl priveam cu coada ochiului, dar continuam să fierb de nervi. Mi-am mai pus un pahar, al cincilea, dar el nu avea să ştie. Deja începusem să mă obişnuiesc cu ameţeala.
-Roselyn Lorinda Hope, pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă cu tine?
Luasem sticla şi aproape că turnasem ce-a mai rămas din ea în gură, dar Nate, dintr-o singură mişcare şi trebuie să recunosc că am foat uimită de agilitatea lui, mi-o luase din mână şi o trânti undeva pe bufet, apoi mă trase cu putere înspre el, îmbrăţisându-mă. Eu l-am strâns şi mai tare, aproape că mi-am înfipt unghiile în pielea lui trandafirie, şi am început să plâng. Un plâns amarnic şi prostesc.
-Spune-mi cu ce te pot ajuta, surioară... Nu suport să văd că-ţi îneci amarul în toate astea, că refuzi să-mi spui ce ai pe suflet, că mă ţii departe de ceea ce ţi se îmtâmplă! Sunt atât de gelos pe Victor; stai cu el mai mult decât cu mine...
Îi simţeam lacrimile pe obrajii mei. Oh Nate, de ce nu înţelegi că m-am născut să n-am nimic? Mi-am pus palmele pe pieptul lui binefăcut şi l-am dezlipit de mine.
-Vrei să ştii ce am? Chiar vrei să ştii ce am? Păi hai să-ţi spun cât de greu îmi este să stau liniştită, deşi simt nevoia să mă dau cu capu’ de pereţi! Să râd, deşi îmi vine să plâng! Să zâmbesc, deşi nu simt nevoia! Nu mai pot trăi aşa, e un chin, un calvar pentru mine să fiu eu, să fiu Roselyn. Şi nu pentru că am fost cândva dependentă de droguri... oh stai, încă mai sunt pentru că simt nevoia încontinuare să mă droghez! Sau fiindcă am probleme foarte grave sau mai ştiu eu ce. Nu! Mi-e greu să trăiesc fără el, Nate, fără Eric... Parcă nu mai are sens să mă trezesc dimineaţa când ştiu că nu-i voi vorbi, nu-l voi îmbrăţişa, nu-i voi zâmbi şi mai ales, că nu-l voi săruta... pe obraz, pe frunte, nu contează! Ceea ce îmi face el zi de zi, că mă ignoră sau că mă ia peste picior, e mai rău decât orice tortură fizică! Seara nu pot să adorm dacă nu mă gândesc la el, iar coşmarurile din ultima vreme în care-mi apare mi se par o, nu ştiu, o alternativă de a fi cu el... Mă enervez cumplit când nu-mi mai apare nici în vise. Nate, el e mai rău decât un drog... Dacă e să mor vreodată, atunci va fi de dorul lui!
-Spune-i toate astea lui, prostuţo! Spune-i că-l iubeşti! Ce rost are să ţii toate astea în tine?
-Eşti nebun? Cum dracu’ să-i spun ? Nu după tot ce i-am făcut eu – nu vreau să-mi plătească cu aceeaşi monedă! Iar Victor, crezi că voi suporta să-l văd distrus? După câte a făcut pentru mine... Zilele astea a cumpărat teatrul la care lucrezi pentru că era licitat şi urma să se facă nu ştiu ce complex în locul lui, iar el l-a cumpărat ca să nu-ţi pierzi locul de muncă şi să nu pângărească memoria mamei lui, căci era fondat de ea... Dar lasă asta... hai să-ţi zic ce s-a întâmplat azi!
Şi i-am povestit cu lux de amănunte tot ceea ce s-a întâmplat cu Cheryl şi Amanda. Cu fiecare cuvânt pe care-l spuneam, se întrista din ce în ce mai tare şi vedeam cum i se umfla o venă la tâmpla dreaptă.
-Trebuie să le învăţ minte...
-Încetează, oricum am terminat-o cu ele. Problema e că o aţă foarte subţire mă ţinea să nu iau amfetamina. Mi-e foarte greu, înţelege Nate, fără Eric... Ştiu că mă consum prea mult, ştiu că sună nebunesc, dar chiar o iau razna... Aş bate-o pe Bridget pentru fiecare clipă petrecută cu el... Clipe care mi se cuveneau mie... Şi mă rog, nevoia asta idioată de Eric, doru’ ăsta de el, dorinţa asta idioată de a-l avea numai pentru mine aproape că m-a împins să iau drogu’ şi să uit de tot. Aveam nevoie de asta ca să uit; fă-mă să uit Nate, vreau să-l uit... şi nu pot... parcă sunt blestemată. Cum se va sfârşi oare obsesia asta... ?
L-am strâns iarăşi în braţe şi am continuat să plâng cu faţa lipită de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii. El îmi mâmgâia părul, îl săruta, apoi cobora uşor spre frunte, pleoape, obraji... Eram ca un copil mic, abia născut, în braţele unuia dintre părinţii săi. Nate mă copleşea cu dragostea lui exact cum un tată ar face cu pruncul ţinut pentru prima oară în braţe.
-Mi-e somn, du-mă în dormitor, i-am spus şi înainte să termin el deja îşi strecurase braţul pe sub genunchii mei şi ieşi din bucătărie.
Am început să râd când am intrat în camera mea. Pereţii mei vopsiţi într-un verde primăveratic arătau foarte ciudat. Iar autocolantul cu note muzicale de pe peretele cu patul realizat pe cadru mi se păreau exagerate. Şi cam tot ce mai aveam pe acolo. Chestiile alea feminine şi drăguţe pe care le aveam prin cameră şi lămpile colorate mă făceau să mă întreb cine sunt cu adevărat. Era de la băutură mai mult ca sigur. Când eram trează îmi adoram camera. Era cel mai minunat loc din lume. Dar acum mi se părea greţoasă, iar mirosul petalelor uscate de frezii şi trandafiri mă făceau să vomit.
-Nate, sunt beată, nu? Adică am bolborosit aiurea despre Eric numai pentru că sunt beată, nu?
-Da, scumpa mea, mi-a zis în timp ce mă punea pe pat cu multă grijă. A dat să plece, dar l-am prins de mână.
-Nu vrei să dormi cu mine în seara asta?
-Ba da, îmi răspunse printr-un sărut matern. Stai numai să iau un tricou pe mine.
-Nate, te iubesc mult, mult, mult de tot!
-Şi eu, Rose, a spus confuz.
-Nu, n-ai înţeles. Vreau să spun că eşti totul pentru mine, că apreciez eforturile tale, grija pe care o ai pentru mine, fiindcă eşti atât de perfect, că îmi îngăduieşti atât de multe, pentru că eşti fratele meu... Nu vă merit, nici pe tine, nici pe Victor!
El mi-a aruncat o privire gen spui-numai-prostii-Rose-aşa-că-treci-şi-culcă-te şi a ieşit din cameră să-şi ia un tricou. Între timp eu m-am chinuit cu ameţelile mele şi m-am schimbat într-o rochie de noapte din bumbac, pentru că asta îmi venise la mână. Apoi m-am băgat în pat, împiedicându-mă de câteva ori de noptierele mele colorate.
Când s-a întors în cameră, părul său şaten îi era deja uscat şi am văzut că purta pijamalele scurte pe care i luasem când am fost vara trecută cu mama şi tata la Praga. Am chicotit când s-a băgat în pat lângă mine şi el se strâmbă la mine, apoi începuse să mă gâdile. Într-un sfârşit m-a luat în braţe şi a început să-mi sărute creştetul capului.
-O să vorbesc eu cu Eric. A întins prea mult coarda, şuierase printre dinţi.
Am tresărit când am auzit acest lucru. Îl omoară, mi-am spus îngrozită. Şi pe urmă aveam să-l omor eu că i-a zis.
-Dacă faci asta şi mai ales, dacă-i spui de discuţie şi de întâlnirea cu Cheryl şi Amanda, poţi să uiţi că ai o soră, aşa cum şi eu voi uita că am un frate şi nu voi mai ezita data viitoare, dacă pricepi ceea ce vreau să spun!
Ştiu că am fost din cale afară de răutăcioasă de nerecunoscătoare spunându-i asta, dar era adevărat şi nu puteam risca să-i spună toate acele lucruri. Era destul că nu mai eram la fel în ochii lui, dar dacă afla şi că am băut, era şi mai rău.
Nici nu ştiu când am adormit. M-am pierdut în căldura braţelor sale şi nici nu mai realizam ce se întâmpla. Ştiu că el povestea ceva despre teatru, după ce mi-am cerut scuze pentru toate acele durităţi, şi gata s-a rupt filmul. Căzusem într-un somn adânc, nu că celelalte n-ar fi la fel.
Helău, Cherie, Teh !
Well, ce pot spune ? Nu cred, de fapt sunt sigur că n-am ce critica. Ficul ăsta e tare mişto şi-mi cer scuze că trec aşa rar cu comentarii, dar lenea asta mă afectează :]] . Well, nu pot să-l sufăr pe Victor ăla şi tot cred că nu este aşa de îngeraş precum crede Rose. Aşa, Eric îmi place la nebunie. Este un personaj aşa de . . cul. Îmi place personalitatea sa şi-mi pare tare rău de el. Ar face un cuplu tare drăguţ cu Rose. Aşa, Rose mi se pare extrem de egoistă, dar, totuşi, îmi place de ea.
Capitolul acesta mi-a plăcut tare mult şi mă bucur că Rose a scăpat de fetele alea. Ah, ce mişto ar fi dacă ar fi aflat că Eric a salvat-o. Oricum, bine c-a scăpat de fetele alea. Şi mi-a plăcut şi ce i-a zis şoferul taxi-ului, a fost chiar frumos. De comentat, n-am ce să comentez. Descrierea e chiar frumoasă, dialogul nu este sec, iar acţiunea mă captivează total.
Aştept continuarea! Succes!
Heei~.
Ce bine că ai venit cu nextul. Ţie ţi-am spus că-mi place cum scrii? Şi asta nu ca o linguşeală, nu am prostul obicei.Chiar mă întrebam când aduci nextul, dar lasă asta. Mi-a plăcut capitolul ăsta, foarte mult. E chiar drăguţ ce a spus Roselyn despre Eric, ştiam că simte asta. Păcat că nu vrea să-i spună, cel puţin nu încă. Mi-a plăcut cum ai descris. Acţiunea merge normal, sper să nu facă Amanda şi Cheryl vreo tâmpenie. Ah, deja aberez.E fabulos!Teh, aştept nextul.
*Hug*>:D<
Metal, Biush, mulţumim enorm pt. comentarii. E bine să ştim că mai sunt persoane care ne citesc povestea şi se mai îndură să ne spună câte o părere :))
Thanks, again!

lectură plăcută! >:D<
Capitolul 18

Ceea ce ai construit zbătându-te pentru o mulţime de timp, se poate destrăma într-un singur moment. Poate că ai luptat înverşunat împotriva unui anumit caz, sau poate în concordanţă cu acesta... Şi acest lucru ţi-a răpit mult timp, multă răbdare şi cine ştie ce altceva. Ei bine, nu ar fi normal ( în asemenea circumstanţe ) ca şi distrugerea acestor fapte, sau a unui singur, să se facă treptat, pe o anumită perioadă de timp?
Ar fi, oare? Mă întreb... Probabil că ar fi, într-adevăr. Şi aşa se dovedeşte, încă odată – viaţa e nedreaptă. Poate ar trebui să fie aşa, dar nu este.
Mi-e frică să fiu subiectiv. Mie. Mie, mi-e teamă? Ciudat! Nu, nu asta mi se pare straniu. Mai degrabă faptul că tot ceea ce am lucrat, ceea ce mi s-a părut corect şi mi-a răpit multe, prea multe, se poate transforma în praf şi pulbere atât de rapid, doar în câteva ore, sau minute, sau secunde... Devine şi mai ciudat atunci când realizezi că nu îţi pasă, că ai dat atâtea pentru nimic şi în final, nu ţi se mai pare nici corect şi nici important, de parcă nu a existat.
Este aşa ceva un lucru perfect normal şi uman?
Da. Probabil că da.
*

- Nu pleci nicăieri! Nu îţi dai seama cât de iresponsabilă eşti? Ce crezi că rezolvi prin asta? Vrei să te distrezi! Prea bine, o poţi face şi în alte moduri, mai sigure.
Nici nu mă aşteptasem ca vorbele mele să aibă vreun efect asupra ei, era prea pornită în propria ei decizie.
- Cară-te, vere! Nu fac ce vrei tu, uite aşa, mi se fâlfâie de responsabilitate. Greu de priceput? M-ă d-o-a-r-e î-n c-o-t. Încercând să mă facă să pricep, a spus fiecare literă în parte, făcând câte o pauză semnificativă. Furia începuse să devină vizibilă, la amândoi.
M-am apropiat de ea ca să o liniştesc şi tocmai îi explicam nişte lucruri esenţiale, care păreau că o enervează la maxim. M-a prins de gât şi şi-a lipit buzele de ale mele, printr-un gest prea impulsiv şi nervos. M-a muşcat agresiv şi şi-a strecurat limba în gura mea, începând să se joace sălbatic. Nu am simţit nimic, absolut nimic. Nici dezgust, nici plăcere – ci doar o furie de neimaginat şi o durere în piept îngrozitoare. Nu ştiu, poate ar fi trebuit să fiu şocat, dar sufeream prea tare pentru asta. M-a împins apoi, de parcă eu o sărutasem.
Acum eram şocat! Ce dracu avea?
- Ţi-am făcut o favoare aşa că scuteşte-mă! Nu ai niciun drept să mă enervezi atât de tare, să te dai mare şi tare în faţa mea, cool şi ce dracu vrei! Eric, pricepe – nu o să ascult nici de tine, nici de nimeni altcineva! Fac exact ceea ce vreau! Şi acum o să plec, că aşa mi-a sărit mie! Clar?, Kristin spusese acestea pe un ton perfect nervos şi plin de sine, cu o aroganţă aproape neîntâlnită şi un spirit de convingere înfricoşător.
Înainte să pot răspunde, să pot protesta, aceasta a trântit uşa şi a dispărut. Iar orgoliul meu nu m-a lăsat, bineînţeles, să o urmez. Acum înţelegeam de ce mi-am zis că urma să o dădăcesc pe verişoara mea. Era mai încăpăţânată decât un catâr ( ce comparaţie stranie, având în vedere că ea şi un animal din acela nu ar semăna deloc, la aspect ). Am oftat prelung şi am mers în dormitorul meu, trântindu-mă hotărât în pat.
Favoarea despre care pomenise era clipa în care ne întâlnisem cu Nate, o făcuse doar să scape de altă ceartă cu mine, aceasta este sigur – dar nu mă deranja, trecusem peste acel mic incident şi, poate – doar poate, îi eram dator. Nu asta mă interesa acum. Ci faptul că de fiecare dată venea acasă mirosind a băutură. Şi nu aveam chef să am probleme cu ea, de parcă aveam un magnet la copii cu asemenea... Înclinaţii.
Copii!
Ce gândeam?
Da. Dacă aş fi stat să privesc situaţia din această perspectivă, aşa era. Atât Kristin cât şi Roselyn erau infatile. Nu aveau tăria de caracter necesară pentru a se opune unui antraj neadecvat, tânjeau după multă dragoste şi atenţie, voiau ca totul să se învârtă în jurul lor. Erau egosite şi nemiloase în anumite situaţii, şi totuşi... Atunci când doreau, puteau transmite atât de multă dragoste, să fie atât de protectoare şi de puternice, nu le-ai fi recunoscut. Ambele erau două învingătoare care erau prea predispuse viciilor... Şi uite, ce asemănare! Poate şi din cauza faptului că amândouă erau născute cam în aceeaşi perioadă şi erau în aceeaşi zodie. Nu că aş fi crezut neapărat în asta, dar pe vremea când eram prieten foarte bun cu Rose, mă corupsese destul cât să avem păreri identice.
Oh, la naiba! Acum eram de două ori mai îngrijorat. Roşcata fusese pe cale să cadă iar în „patimă”, mă bucuram că nu o făcuse- aş fi ştiut până acum, trecuseră ceva zile de la incidentul propriu zis. Acum se adaugă faptul că draga mea verişoară bea mereu excesiv şi se întoarce acasă la ore suspecte. Iar eu nu fac nimic în legătură cu asta. Nu încă. O să mă audă ea când se întoarce. ( De parcă m-ar asculta! )
Eram prea pierdut în gânduri şi adâncit în cearceaf, în întunericul încăperii şi mirosul propriului meu parfum, încât am adormit... Încet, fără vise, căzând în obscuritatea somnului....
Nu mi-am dat seama imediat ce se întâmplă. Auzisem ceva zgomote deranjante pentru urechile mele şi aveam de gând să mă ridic din pat, pentru a închide uşa, poate aşa nu se mai auzea nimic. Însă, mă simţeam prea extenuat pentru a face vreo mişcare. În cele din urmă ceva a căzut pe podea şi a făcut un zgomot infernal, ce m-a făcut să tresar instantaneu şi să deschid ochii. Fără a înţelege ce se petrecea, m-am ridicat din pat şi am fugit în hol. Glasul meu era uşor disperat ( ceea ce m-a uimit profund ) şi clar, foarte îngrijorat. Aproape că am ţipat.
- Kristin, eşti bine?
Şi atunci, parcă m-a lovit un bolovan în cap. O siluetă de fată, îmbrăcată în blugi şi un tricou decoltat, cu părul nu prea aranjat şi cu ochii întredeschişi stătea acolo, de abia ţinându-se pe propriile picioare. Eram la o distanţă considerabilă de aceasta, dar i se simţea mirosul de alcool până acolo.
Haina ei era aruncată pe jos, lângă pantofii pe care tocmai îi descălţase. Îşi ridică privirea spre mine şi începu să râdă, parcă inconştientă de gestul ei. Eliberându-se de geantă şi azvârlind-o în aer, făcu câteva piruete în hol, continuându-şi veselia.
Era beată. Beată moartă.
M-am apropiat de ea, fără să ştiu ce să fac altceva şi încercând să îmi calmez nervii şi să nu urlu, pentru a nu îi provoca cine ştie ce ( altă ) stare. Nici nu pot explica cum mi-am reprimat uimirea, căci simţeam că nimic nu se citea pe chipul meu. Poate doar o durere pe care nu o puteam ascunde, dar bătăile inimii le-am mai diminuat ( cum? Poate de la sine!) şi sufletul îmi era la fel de apăsat, vrând parcă să dispară... Undeva unde să nu mai aibă parte de atâtea nenorociri.
- Ha! Ha! Ha! Ce miştoooo! Eriiiic! Cât de iuuubesc! Ce... Ce bine mă siiiiimt!
Era clar, nu puteam purta o conversaţie cu aceasta. Am mai făcut câţiva paşi spre aceasta şi am încercat să ignor tonul acela plin de amuzament şi incoerent. Prinzând-o în braţe, am cărat-o la duş şi am dat drumul la apa rece. Aceasta, tresărind imediat ce a simţit lichidul revărsându-se asupra trupului său, a început să mă înjure, folosind nişte cuvinte foarte vulgare. Le-am ignorat.
Nu era de aşteptat, desigur, să fie prea mulţumită de tratament. În timp ce o scoteam de acolo, s-a agăţat iar de mine şi mă obliga să îi dau drumul. M-a sărutat iar şi amintirea de mai devreme, mult mai devreme, mi-a venit în minte. Aveam acelaşi sentiment, de data aceasta eu am înlăturat-o. Era metoda ei extraordinară de a mă face să îi las cale liberă, şi avea dreptate – asta nu puteam suporta!
- Potoleşte-te!
Am strigat mai mult pentru mine şi am târât-o în pat. Nu dădea niciun semn de a vrea să se liniştească sau de a fi trezită din starea de ebrietate, aşa că am obligat-o să ia un somnifer şi am adormit-o cu forţa. În scurt timp, nu a mai dat niciun semn de agitaţie şi respira mai încet.
Fusese totul prea rapid, nici nu apucasem să o conştientizez, eram enervat profund... M-am aşezat pe pat, lângă aceasta şi i-am mângâiat părul. Cum putea să facă asemenea lucruri? Nu avusese o copilărie urâtă, nu avea decât o dramă – se pare că o lărgise la cote maxime. Sau, cine ştie ce păţise ea în ultima vreme? Iar eu, ştiam, nu aveam niciun drept asupra ei. Dar tot mă durea să nu o pot proteja. Am pupat-o pe frunte şi aceasta m-a prins în braţe, cuibărindu-se lângă mine.
A început să mormăie ceva de neînţeles, vorbea în somn. Am privit ceasul de pe noptieră, era ora 4 şi câteva minute. Închhizând ochii, am alungat toate evenimentele din ultimele ore...

- Chiar şi aşa! Crede-mă, nu ai ce să îmi impui!
Vremea adevărului a venit prea repede. Mersesem la liceu normal, fără să o trezesc şi am lăsat-o încuiată în apartament. Nici nu observase, pentru că s-a trezit doar când am ajuns eu acasă. I-am făcut ceva să mănânce şi atmosfera era normală, până când am adus în discuţie subiectul pe care îl tot evitam. Nu îşi amintea că fusese beată vreodată şi acum ţipa la mine, pe tonul ei veşnic nervos.
- Da. Ai dreptate, chiar ai. Şi ce vrei, să te las să te duci dracului, doar că aşa doreşti? Bine, n-am nimic împotrivă. Dar să-ţi explic ceva, te distrugi singură şi nimeni nu o să te mai poată ajută. Kristin, uite..., glasul meu era foarte îngăduitor şi blând, lăsând însă o urmă de autoritate în el, pentru a fi sigur că mă făceam înţeles. Totuşi, nu am mai putut continua, pentru că s-a auzit soneria şi mi-a stricat toată conversaţia. Ieşind din bucătărie, verişoara mea scumpă a scos limba la mine, am fost să deschid uşa. Nu m-am uitat pe vizor şi acum îmi doream să o fi făcut. Nu aş fi deschis!
- Bună! Cu vocea ei prea veselă şi energică pentru mine, cel puţin azi, a sărit în braţele mele şi m-a sărutat apăsat pe gură. În timp am auzit zgomot de vis-a-vis deschizându-se. Nu am avut timp să zăresc cine a ieşit, Nate sau Rose, pentru că blonda m-a împins şi a trântit uşa după ea. Ochii ei păreau şi mai spălăciţi azi şi mi-am mutat imediat privirea de la ei.
- Salut.
A fost singurul cuvânt pe care am fost în stare să îl scot. Aceasta a chicotit. Eram îmbrăcat în pantaloni scurţi şi un tricou, pentru că aici era destul de cald ( deşi afară temperaturile erau destul de scăzute, eram în octombrie! – asta îmi amintea de faptul că în curând era ziua mea ).
În curând şi-a făcut apariţia şi bruneta, zâmbind batjocoritor către vizitatoare.
- A venit şi ghimpele. Bien venue, ma cherie. Vrei ceva de băut? Un gin tonic cu nişte arsenic ar fi bun, ce zici?
Nu aveam chef de mica lor dispută, am oftat şi m-am pregătit să ies din cameră, pentru a le lăsa perfect libere în cearta lor. Nu am mai reuşit, eram prins chiar la mijloc. Blonda a ripostat, ironică – aşa cum era mereu în prezenţa verişoarei mele.
- Ah, doar dacă bei tu prima! Probabil eşti mult mai experimentată decât mine, când vine vorba de băutură, vreau să zic. Nu-i aşa?
Asta fusese o aluzie rece pe care o prinsesem prea bine. Eram gata să îi trag eu câteva replici, pentru că oricât de greşit ar fi fost, nu aveam de gând să las pe cineva să o certe pe brunetă în privinţa asta, în afară de mine. Kristin nu mi-a dat ocazia.
- Ce zici?! Vai, mă mir că încă mai trăieşti, şi vorbeşti! Draga mea, Lady Disdain! – nobody marks you!
Am fost pentru o clipă uimit de faptul că cita din Shakespeare, dar mi-am alungat rapid confuzia, gata să ies dintre cele două. N-am avut nicio şansă.
- Ha? Vai! Ce să spun! Nu vreau să aud asta de la o alcoolică, crede-mă! Ar trebui să te stăpâneşti, măcar în public. E urât cum circulă zvonurile, totuşi. Se zice că mai ştii să faci şi altceva în afară de a ... Hmm, trage la măsea! Să vorbesc în termeni elocvenţi, ca să pricepi şi tu... Adică, asta e specialitatea ta, corect?
Pe dracu! Până aici. M-am enervat la culme şi am reacţionat mai mult din cauza unui impuls, deşi nu o regret.
- Bridget, ieşi afară!, tonul meu sunase foarte sigur pe sine şi ciudat de calm. Deşi îmi venea să urlu, nu am făcut-o. Au tresărit amândouă auzindu-mă, blonda s-a încruntat şi a ţipat la mine. Frumos, nu mă incomoda şi nici intimida. Continua să vorbească şi, ciudat, o ascultam.
- Eric? Ce naiba? Mereu îi iei apărarea! Nu vezi că se ia prea mult de mine? Nu poţi să faci nimic în legătură cu asta? Eu sunt iubita ta, şi ceva nu îmi sună bine aici. Eşti prea prins în mrejele ei, e doar vară-ta, nu soră-ta! Treci peste asta! Nu e singura ta familie, ştii?
Am oftat şi ignorat vocea ei profund dezamăgită şi prinsă în propria conversaţie. Nu m-a lăsat să deschid gura, mai avea multe de spus.
- Kristin în sus, Kristin în jos! M-am săturat de ea şi de tine pentru asta! Ce naiba? Nici nu ai zice că suntem împreună. Pentru mine nu ai timp deloc, dar când vine vorba de ea... Atunci, nici nu îţi mai pasă. Şi asta mă deranjează la culme. Zici că mă iubeşti, eu nu o mai cred! Ah, şi ce te ţii aşa scai după ea? Dacă era maică-ta, poate pricepeam, asu tac-tu! Sau soru-ta! Să fi fost ceva mai apropiat, ai zice că nu ai altă familie decât pe ea! Ce stresant, pe bune. Îmi vine să îţi cumpăr eu alte rude, doar ca să nu o mai văd!
Calm... Eric. Calm! Repetam asta înăuntrul meu pentru că nu doream să am un acces de furie şi să fac cine ştie ce. Am reuşit să mă abţin şi am zâmbit sec, deşi cred că mai mult a semănat cu un surâs chinuit.
- Dacă nu îţi convine, nu am ce să îţi fac. Aşa stă situaţia. O iubesc prea mult pe Kristin să o tratez altfel decât acum.
Şi chiar când mă pregăteam să adaug : Ştii unde e uşa şi nu te mai întoarce, a început chiar ea să ţipe ( şi mai tare, deşi nu credeam că e posibil ).
- Bine! Rămâi cu ea! N-ai decât! Ştii ce? Ne despărţim! Până aici mi-a fost, am suportat destule pentru tine. Drum bun şi cale bătută, nu mai suport! Să nu mă mai cauţi, să nu mai îndrăzneşti aşa ceva! Pentru mine eşti mort, mort şi îngropat!
A avut grijă să trântească uşa destul de tare şi să lase în urma ei o tăcere mormântală. Am schiţat un zâmbet amar şi am vrut să merg la mine înapoi în bucătărie, pentru a face curat. Avea, oare, dreptate? Eram eu prea prins în relaţia cu Kris? Hm, ciudat! Chiar o consideram o soră, şi nu mă purtasem prea bine ca şi frate. Nu avusesem grijă de ea cum trebuia. Însă, de acum urma să o fac. Indiferent de ce urma. Să îmi cumpere o familie... Ce idee! Voia să înlocuiască ceva ce nu mai aveam de mult... Ironic! Nu că mi-ar fi păsat prea tare, doar că mă cuprinsese o aură foarte ridicată de nostalgie şi totodată un sentiment foarte apăsător, sfâşietor, de suferinţă. Mă durea până în măduva oaselor dar tot îmi păstram în expresia feţei acel zâmbet, ce nuanţă avea... Nu mă mai puteam pronunţa. În timp ce îmi îndreptam paşii spre cealaltă încăpere, două braţe fragile m-au cuprins de la spate şi curând mi-am simţit tricoul udat. Lacrimile ei, am înţeles rapid.
- Ştii? Am treabă. Noi doi o să discutăm mai târziu.
Nu vrusesem să o fac să sune aşa de dur, dar nu aveam un remediu chiar acum. Până şi glasul meu era amar. Aşa era situaţia. Nu eram în dispoziţie de a avea vreo discuţie compătimitoare. M-a strâns şi mai tare.
- Eric, e aşa o idioată! O urăsc! O proastă! Iartă-mă! Pentru tot! Gata, nu mai beau, nu mai fac nimic, sunt aşa o cretină –şi eu. Nu îmi dau seama niciodată de nimic, mă gândesc numai la mine, sunt o egoistă... Niciodată nu mi-a trecut prin cap cât mă iubeşti, câte faci pentru mine şi că... Şi că tu eşti cu adevărat fratele meu, orice ar spune alţii, chiar dacă nu suntem chiar asta. Şi... Nu lua în considerare ce a zis ea, eu sunt familia ta! Noi doi, împreună! Aşa că... Te rog... Eu...
Nu i se întâmpla prea des să îşi piardă cuvintele şi să vorbească atât de repede, atât de trist şi profund. M-a făcut să îmi pierd starea de mai devreme şi dau uitării tot. M-am întors spre ea şi i-am şters lacrimile, sărutând-o pe obraz. Aceasta a tresărit şi a început să plângă şi mai tare iar eu am îmbrăţişat-o, liniştind-o. Aşa se întâmpla întotdeauna, presupun, eu ar fi trebuit să fiu cel mângâiat, în schimb eu ajungeam cel care îi calma pe cei din jurul meu. Şi totuşi, suna cam îngâmfat asta din partea mea, având în vedere că ea mă ajuta destul acum.
- Dacă mai bei, o să te bat de-o să-ţi sune alcoolu’n cap!
A râs odată cu mine şi am văzut în ochii ei înţelegere şi totodată ceva... Straniu, sigur. Dacă îi puneai un pistol în mână, ar fi înspăimântat pe oricine. Am încercat să văd dincolo de acea aură diabolică dar nu am izbutit.
- Vrei să ieşim? I-am şoptit după câteva minute de tăcere absolută. A dat din cap şi a fugit repede să se schimbe, ceea ce am făcut şi eu.
Am coborât cu liftul, ţinându-ne de mână şi stând destul de apropiaţi. Ne îmbtrăcasem corespunzător pentru vreme, pentru că bătea un vânt destul de ameninţător, fluturând tot felul de frunze în aer. O privelişte foarte... Artistică.
M-a trecut un fior când pe lângă noi a trecut o roşcată fără expresie, fără a ne privi, fără a ne băga în seamă, făcându-ne pur şi simplu prea mici şi neînsemnaţi pentru ea, ignorându-ne.
M-a durut prea tare, am uitat de tot, de mâna verişoareie mele, care era încă strânsă în a mea, de creier, de peisaj, de Pământ, de viaţă... Ochii mei verzi erau pierduţi pe urmele ei, aşa cum îmi şi întorsesem capul după ea. Dacă aş fi fost în stare de asta, o lacrimă ar fi apărut. Am înghiţit în sec şi am zâmbit amar, pentru a câta oară pentru ziua de azi?
Cât de mult putea să mă urască? Nu. Nu era asta. Nici măcar nu mă mai băga în seamă, nu mă mai privea, nu o mai interesam nici măcar puţin. Nu izbutisem să fac nimic prin toate manevrele mele, nu-i aşa? Sau poate nici asta nu era?!
Mă despărţisem de Bridget, în sfârşit. Eram eliberat. Ea era încă cu Victor, nici nu mă mai privea. Nu mai contam pentru ea. Totul se sfărâmase în jurul meu, ajunsesem într-un stadiu deplorabil.
Rose. Rose a mea, a mea! Dar nu era a mea...
- Ştii, Eric? Faci numai alegeri nepotrivite.
Am auzit prea bine afirmaţia brunetei dar am decis să o ignor; refuzam să cred asta, şi în plus... Eu nu făcusem nicio alegere, aşa se întâmplase, pur şi simplu... Dragoste.
_
* Lady Disdain! – nobody marks you! – aluzie la piesa de teatru : Much ado about nothing, de William Shakespeare. Personajul ce a spus asta se numea Benedick şi i se adresa lui Beatrice, insinuând faptul că pe „Domnişoara Ură, nimeni nu o bagă în seamă”.
Heei.~`
Trec din pe aici cu un comentariu. . Mi-a placut mult capitolul asta; imi place cum "ai conturat-o" pe Kristin, asa de dura si... totusi sensibila. Mi-a placut asa de mult cum ai descris sentimentele lui Eric, au parut atat de reale, ma simteam undeva acolo. Peisajul acela de toamna e de asemenea magnific descris, altfel spus te pricepi.
Pai, cred ca atat am avut eu de spus.
Cherie, astept nextul :o3.

*Hug*>:D<
Biush, merci de comentariu >:d< apreciez mai mult decât crezi! <3

Am venit cu un extra. Sper să vă placă

Lectură plăcută!

EXTRA – Kristin.

– Eu am fost!
În mintea mea de copil mic, nu ştiam prea bine ce se întâmpla. Doar că spărsesem vaza mamei mele, cea mai drăguţă din toată casa şi pe care o iubea ( parcă ) mai mult decât orice alt obiect. Înţelegeam, deci, că făcusem un lucru îngrozitor şi eram speriată de moarte. Ca orice copil mic când face o boacănă, mai aveam puţin şi făceam pe mine şi tot încercam să găsesc o minciună care să mă scape de toate. Încăperea era la fel ca întotdeauna, sufrageria frumoasă şi plină cu musafiri de Ziua Recunoştinţei iar eu şi mama stăteam în bucătărie. Teama mi se citea, probabil, în ochi. Mai aveam puţin şi începeam să bâzâi. Atunci l-am auzit pe Eric, verişorul meu scump şi drag, apărând pe uşă foarte eroic şi luând toată vina asupra sa. Aş fi încercat să protestez dar mi-era prea frică de pedeapsă. Chiar când mama mea se pregătea să vorbească din nou, o altă siluetă a apărut. Una mai înaltă chiar şi decât verişorul meu, dacă le-ai fi dat aceeaşi vârstă – ar fi fost identici! Părul brunet, ochii verzi.. Trăsături pe care le aveam şi eu, de parcă am fi fost tripleţi!
- Mami! Scuze că am spart vaza, n-am vrut... O să îţi cumpăr alta...
Şi nu era vina lui Jack! Nu, eu fusesem cea care fugise prin toată casa ca o cretină şi dădusem de mobilă, făcând marele dezastru şi chiar spărsesem nişte pahare. Am vrut să vorbesc, dar fratele meu stătea acum în faţa mea şi nu m-a lăsat să scot o vorbă. În schimb, a fost pedepsit în locul meu.
- Dar .. Dar!
Chiar şi cu încercarea mea nereuşită de a protesta, nu am reuşit să îi schimb decizia.
- Eşti surioara mea mai mică, e de datoria mea să te protejez! Şi pe tine, Eric, eu sunt cel mai mare deci eu trebuie să am grijă de voi!
A rânjit aşa cum numai el era în stare să o facă şi ne-a îndemnat să îl urmăm în grădină, pentru a ne juca.
Ce lucruri mărunte, fără importanţă... Şi totuşi, ce au rămas prea adânc în inima mea, nereuşind să le scot... ai fi zis că eram îndrăgostită de propriul meu frate. Mai degrabă, eram dependentă. Îl iubeam mai mult decât orice... Şi atunci s-a întâmplat, a dispărut şi m-a dezechilibrat total, lăsându-mă singură! Ce egoist! A spus că mă va proteja... Şi acum?
Acum îl aveam pe Eric, nu-i aşa?


De când apărusem aici, mă simţisem grozav. Şi trebuie să recunosc că am cam exagerat cu ieşitul şi băutul. Aveam nişte amici pe care îi cunoscusem on-line şi am decis că ar fi foarte fain să ne întâlnim. Se pare că nu erau genul „cuminţi”, iar pe mine nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Deşi, s-ar fi zis că ar fi trebuit. N-am habar, cred că m-am sărutat cu fiecare dintre ei ( fiind sub influenţa alcoolului ). Mă purtasem îngrozitor, dar ce puteam face eu? Aveam doar 16 ani, nu era – practic, sau teoretic? – vina mea. Vrusesem să încerc. Şi am făcut-o. Gata! Acum s-a terminat. Aşa îmi ziceam de fiecare dată când ajungeam în apartamentul lui Eric şi mă trezeam din starea de ebrietate, realizam că făceam rău... Dar tot o luam de la capăt. Până ce am întrecut măsura. Nu era corect. Nu puteam să îl fac să sufere atât de tare.
Atunci când a apărut idioata aceea de Bridget, am ştiut că nu mă voi mai putea abţine. Nicio secundă nu mi-a trecut prin cap că o să spună asemenea bazaconii, nici că dragul meu verişor avea să fie rănit atât, din cauza ei. Şi mă iubea, ştiam asta. La fel ca Jack, de când murise el... Nu mai era nimic la fel. Şi eu eram o egoistă, agăţându-mă de tot din jurul meu, încercând să fiu centrul universului. Pentru că voiam să fiu iubită, protejată, totul să se învârtă în jurul meu, întotdeauna. Aveam impresia că ceream prea mult, poate, dar nu mă interesa. Unele lucruri erau de drept ale mele, iar celelalte aveam să le dobândesc... Pentru că nu voiam să mai fiu lăsată singură, niciodată. Moartea era oribilă, îmi răpise cea mai dragă persoană şi nu aveam să o iert niciodată. Şi acum îmi făceam rău cu mâinile mele....
Este bine, totuşi, că mi-am dat seama de tot. Când m-am întors de la plimbare am decis să îi vorbesc brunetului, pentru că altfel nu m-aş fi simţit împăcată cu mine însumi.
- Îmi cer scuze. M-am comportat ca o idioată, ştiu. Sunt atât de ... Ah, răutăcioasă? Şi egoistă! Şi rea... Şi ipocrită! ( Gata! Mi-am găsit destule defecte ). Treaba este că îmi pare sincer rău, mi-e şi aiurea să zic asta dar las orgoliul de-o parte. Nu vreau să fiu o pacoste, iartă-mă Eric.
Deşi vrusesem să accentuez fiecare cuvânt, nu prea reuşisem. Mă înroşisem puţin la faţă, având în vedere că nu eram genul de persoană care să îşi calce pe mândrie şi să îşi ceară scuze, dar unele situaţii erau inevitabile. Râsul verişorului meu m-a readus la realitate şi, clipind des, am aruncat cu o pernă de pe canapea în el. Măcar acum eram împăcaţi.

Intrat în pat. Dormit. Trezit.
Păreau lucruri prea banale, de fiecare zi. Şi totuşi, se întâmplau. M-am ridicat rapid din pat la auzul vocii brunetului, stătea în uşă şi striga la mine ca un disperat. Nu prea realizam ceea ce zicea.
- Taci, mă! M-am trezit!
Am fugit în baie înainte să îmi facă o morală zdravănă şi m-am îmbrăcat în uniformă. Fusta destul de scurtă, cămaşa perfect albă, cravata se aranja perfect, am aruncat şi sacoul pe mine şi după m-am privit în oglindă. Machiajul Ok, părul aranjat cum trebuie. Bun. Eric m-a întâmpinat în bucătărie cu micul dejun şi am mâncat în fugă, având în vedere că eram în întârziere ( din cauza mea ) din nou.
Am ieşit pe uşă şi ne-am văzut de drumul nostru spre liceu. Eu una era prea somnoroasă pentru a scoate vreo vorbă, iar celălalt prea pierdut în propriile gânduri, visând cine-ştie-ce-chestii. De fapt, eu eram destul de conştientă de ce se întâmpla în mintea lui acum. Era vorba de Roselyn, nesuferita aceea. Nu îl merita! Se purtase îngrozitor cu el şi eu nu îmi puteam imagina cum de acesta încă putea fi îndrăgostit de ea. Planul cu Bridget-aia, fusese chiar total pe dos. Dacă aş fi fost băiat, nu m-aş fi încurcat niciodată cu o piţipoancă-fără-creier ca aceea, proastă de dădea în gropi. Brusc, mi-am amintit scena de ieri şi am avut o revelaţie. Am rânjit, aproape inconştientă de gestul meu şi am strâns şi mai tare mâna lui Eric. Era ceva obişnuit să mergem aşa spre şcoală, la câtă dragoste exista între noi. Bineînţeles, oamenii înţelegeau adesea numai prostii dar nu era ca şi cum ne-ar fi interesat, pe noi, aşa ceva.
Ajunsă în clasa mea, mi-am aruncat ghiozdanul pe o bancă şi l-am strigat pe Harry.
Era ca un căţeluş, îmi mânca din palmă de fiecare dată când deschideam gura. Nu că era deranjant, să ai unul care să fie obsedat de tine, mereu îmi făcea câte o favoare.
- Îmi spui şi mie la ce oră termină ăştia de la 11C?
A clipit foarte des şi s-a uitat în jur, dând din umeri şi apoi zâmbind. El era un băiat foarte înalt şi cam slăbănog, cu părul şaten şi o pereche de ochi albaştrii foarte expresivi. Per ansamblu, era foarte drăguţ. Avea talent la desen, ca şi mine şi era în limbă după mine.
- Aflu imediat.
Eram cam nesimţită, recunosc. Dar nu prea îmi păsa. Nu îl foloseam, la propriu. Îmi plăcea, într-o anumită măsură şi îi dădeam atenţie, nu asta îşi şi dorea? Voiam ca toţi din urul meu să mă iubească, să fie în jurul meu, să nu mă părăsească, să fiu necesară pentru aceştia. Cred că ceream prea multe... Cineva trebuia să o facă.
Peste cinci minute, mi-a dat raportul iar eu l-am sărutat pe obraz în semn de mulţumire. S-a înroşit tot şi a inventat o scuză oarecare pentru a ieşi din salon. Am început să râd, eram chiar o diavoliţă.
Cursuri, profesori, plictiseală. Pauze, colegi, prânz. Lucruri monotone, ceva ce făceam în fiecare zi. M-am bucurat când programul s-a sfârşit şi am plecat din liceu, ca împuşcată. Cei de la 11C terminau în acelaşi timp, Eric se cărase ceva mai devreme şi totul era minunat. M-am poziţionat la ieşirea din liceu şi am aşteptat, în timp ce zăream o grămadă de persoane ieşind. Pe lângă mine a trecut şi roşcata ( cu tipul acela nesuferit cu care umbla – deşi trebuia să recunosc că era frumos ). Am chicotit imediat ce s-au aflat în faţa mea şi le-am atras atenţia, deşi niciunul nu s-a întors spre mine. Avusesem doar un gând, unul micuţ pe care nu mi l-am putut înlătura. Eram o persoană foarte visătoare şi aveam o imaginaţie super-bogată; iar lui Victor i-ar fi stat minunat părăsit. Oh, eram aşa de rea!
Cât timp gândeam, ca să mă ţin ocupată, a apărut şi blonda cu o expresie ce spunea : Daţi-vă dracului din calea mea, sau o păţiţi! Aha, deci nu îi trecuse supărarea, foarte bine.
- Hei, Ghimbe!
I-am atras imediat atenţia, poate din cauza tonului plin de amuzament. Mi-a adresat o privire furioasă şi plină de ură, pregătindu-se să mă evite. Am luat-o de braţ şi am tras-o după mine, pentru că blocam – altfel – ieşirea colegilor noştrii din liceu.
- Uite, nu am chef de spectatori şi cred că nici tu nu vrei aşa că vin-o odată după mine, am o vorbă cu tine. Tonul nu îmi era neapărat impunător, dar foarte serios şi plin de aroganţă, aşa că am convins-o imediat. Ne-am retras într-un colţişor ascuns de lume, unde ne puteam privi faţă în faţă fără menajamente şi fără ipocrizie, pur şi simplu ne arătam sentimentele – transmiteam sentimentul acela de neplăcere una împotriva celeilalte.
- Ce vrei? A zis într-un final. M-a bufnit râsul dar am decis să mă abţin. Nu credeam că are atât curaj cât să şi vorbească, evident mă înşelasem. Pe lângă vărâ-meu se dădea ultima Sfântă şi era chiar simpatică ( însă, cu spiritul meu de observaţie, o citisem din prima – of! Câtă îngâmfare! ).
- E simplu.
Nu ştiu cum s-a întâmplat dar imediat m-a apucat un val de furie incredibil şi m-am enervat la culme. Cred că până acum nu realizasem dar acum eram conştientă de prostiile pe care le zisese. Dacă nu ştia, să nu vorbească! Mă deranja profund să se ia de brunet, să îl facă să sufere pentru unele lucruri pe care nu le poate reface.
- Eşti o proastă. Îţi dau un sfat, înainte să deschizi gura, gândeşte de câteva ori. Cum dracu ai putut să îi zici fazele alea lu’ vărâ-miu? Tu n-ai habar de nimic! Uite, îţi explic eu ca să nu mori chiar atât de cretină! Vrusesem să continui dar nu mi-a dat ocazia, a început să râdă şi dădea să plece de acolo, parcă sătulă de tot discursul meu, vai! Atât i-a fost!
Dacă încercasem să mă abţin, acum nu mai avea rost. Am prins-o de păr şi am trântit-o pe jos, având grijă să îi articulez un picior în stomac. Ridicându-se, a gemut de durere şi s-a năpustit asupra mea, pentru a mă zgâria. I-am pus o piedică şi m-am aplecat spre ea, apucând-o de păr şi trăgându-i o palmă peste faţă ( mi-am zis că pumnul ar fi fost prea agresiv ).
- Taci şi ascultă, curvo. Uite cum stă şmenu’, dacă te mai văd prin preajma lui, o păţeşti rău de tot. Lecţia număru’ unu, nu te lua de familia lui – nu ai de unde să ştii că părinţii lui au murit când el avea vreo cinci ani, nu? Probabil, aşa mă gândeam şi eu! Atunci, taci! Lecţia numărul doi, împuşcă-te ca să scapi omenirea de atâta stupizenie. Lecţia numărul trei, dacă cea de-a doua nu a mers, tot nu mai veni în preajma lui Eric. Data viitoare, dacă mă eneverzi, s-ar putea să te şi bat. Bine? Zisesem toate acestea rapid şi cu o intonaţie cât mai potrivită. I-am dat drumul la firele blonde şi am vrut să plec, chiar atunci s-a ridicat şi pe Dumnezeul meu, nu ştiam ce vrea să facă aşa că i-am dat un pumn în faţă, făcând-o instantaneu să îşi treacă mâinile pe zona rănită. Îi dăduse sângele. Nu m-am sinchisit să mă uit în spate, nu aveam nici cel mai mic interes pentru ea. Începuse şi ploaia, iar cerul părea să se spargă în mii de bucăţi, din cauza norilor negrii ce se luptau pe cer, unul lângă celălalt.
- Minunat!
Rostind asta mai mult pentru mine, am mărit viteza paşilor şi m-am îndreptat spre casă. Chiar atunci, am simţit pe cineva în spatele meu, dar probabil era doar impresia mea. Mărind viteza, am decis să evit orice alt pericol şi am început să fug. Cealaltă persoană, în spatele meu. Asta era prea de tot!
Inima îmi bătea mai tare din cauza efortului fizic şi nu eram într-o ipostază prea confortabilă, nu că mi-ar fi fost frică doar eram... Ok, poate mi-era puţin teamă să nu fie cine ştie ce beţiv pe urmele mele. M-am liniştit când mi-am auzit numele strigat. M-am întors chiar în clipa în care un tunet a crăpat cerul iar ploaia s-a înteţit, turnând cu găleata, parcă.
- Harry! Răsuflând uşurată, am reuşit să îi rostesc numele. Acesta mi-a zâmbit şi şi-a trecut umbrela de-asupra capului meu, scoţându-şi abil haina şi punând-o pe umerii mei.
Era prea drăguţ, trebuia să o recunosc.
- Acum trebuie să te conduc acasă.
Era roşu tot când spusese asta şi a încercat să îşi ferească privirea. Sesizasem faptul că a ezitat destul înainte să rostească cuvintele. Era destul de timid şi îi era, probabil, frică să nu îl resping, cumva. Am început să râd şi l-am apucat de braţ. Mi-era şi frig şi începusem oarecum să tremur, iar trupul lui era foarte cald, nu mă putusem abţine. Dacă până acum mi se păruse că se înroşise, acum era chiar mai mult decât atât.
- Auzi, Har, tu mă placi, nu?
Ajunsesem în faţa blocului când m-am trezit să spun asta iar el şi-a mutat iar privirea de la mine, uitând să respire. I-am întors chipul spre al meu ( deşi m-am ridicat pe vârfuri ca să pot să îi fac faţa să o privească pe a mea ).
- Md...a. Mda. A reuşit să îngaime ceva, fâstâcindu-se. Mi-am abţinut râsul.
- Eşti băiat bun! Mersi că m-ai adus acasă.
Se pregătea să spună : nu ai pentru ce. Nu i-am mai dat timp, l-am tras spre mine şi l-am sărutat. A fost un pupic nevinovat, buzele noastre s-au unit... Şi-atât. Pur şi simplu i-am simţit căldura aproape de mine, făcându-mă să tresar uşor. Mi-am simţit stomacul gol, de parcă mi-ar fi fost incredibil de foame şi o nevoie extraordinară de a-l strânge şi mai tare lângă mine. Nu a fost nevoie. Umbrela lui a căzut pe undeva pe sol şi eram udaţi de stropii necruţători. Nu îi mai sesizam atât de clar. El se aplecase spre mine, cu mâinile pe obrajii mei şi încercând să facă momentul să dureze cât mai mult... Ciudat, parcă fusese o veşnicie... Pentru un sărut care nu era nici măcar cu limba.
-Eu... Ă.. O să.. Mda, o să plec!
Înainte să pot spune ceva, a început să alerge, uitându-şi umbrela şi sacoul la mine. Le-am luat pe ambele cu mine, odată ce am intrat în clădire, încă fiind ameţită. Ce fusese asta? Doream chiar atât de mult să îi am pe toţi înnebuniţi după mine, să fie în preajma mea, să mă idolatrizeze... Voiam... Prea multe. În drumul meu, pe scări – căci nu aveam răbdare să aştept liftul, am dat nas în nas cu vreo doi vecini, apoi, când m-am aflat la etajul unde se afla apartamentul în care locuiam momentan, m-am lovit de Roselyn.
Eram euforică, dar nu vrusesem să scap şansa de a-i spune şi ei vreo două.
- Eşti aşa nesuferită! Nu vezi, nu-i aşa ? Că îl iubeşti aşa de mult pe vărâ-meu încât nu mai ştii de tine şi te refugiezi în braţele altcuiva! Mi-e milă puţin de prostul ăla de Victor, îl joci pe degete cum vrei. Păcat, e chiar aiurea, să vă iubiţi atât de mult şi totuşi să nu fiţi împreună. Nu înţeleg asta de nicio culoare. Mă bucur, pe o parte, pentru că nu îl meriţi. Şi pe de alta... Ştii, nu-mi place să-l văd trist din cauza ta.
Oh! Rahat! Câte porcării putusem să scot pe acel ton atotştiiutor... Eric avea să mă ucidă dacă va afla că îi spusesem asta. M-am pregătit imediat să plec, pentru a scăpa de momentul penibil. Totuşi, când să închid uşa, am auzit-o.
- Te înşeli... El nu mă mai iubeşte.
Se pare că era chiar mai oarbă decât părea. Mi-a venit să râd, dar nu am avut vreme căci a cineva mi-a vorbit.
- Eşti udă leoarcă, unde naiba ai fost? Treci şi schimbă-te.
Foarte impunător, acest brunet. Am oftat şi mi-am dat sacoul jos... Oh, era al lui Harry.
- Oo, Kristin, tocmai ai roşit!
Tresărind, i-am spus nişte vorbe la întâmplare şi am fugit la mine în dormitor. Nu! Nu făcusem asta, adică... Nu cred!