AnimeZupCăutare

Iubire la suprapreţ

‹1…345
God, cât am aşteptat capitolul ăsta <3. But there it is, and I soo fuckin luv it. A fost interesant cum ai descris sentimentele lor, iar dialogul a fost foarte bine structurat. Mi-a plăcut că Eric nu a izbucnit cu "Te iubesc" ci şi-a pus câteva semne de întrebare, gândindu-se că, poate-poate, Rose se va întoarce la Victor. Mi-a plăcut s-o văd pe Rose sinceră, se vede că alcoolul ăla i-a dat curaj, a împins-o de la spate.
Vă urmăresc fic-ul de ceva vreme dar nu am apucat niciodată să comentez, dar promit că de acum voi fi omniprezentă pe aici, fie de vreţi - fie de nu.
Un lucru vreau să precizez: îmi place Nate, de fapt îl megaiubesc. E aşa protector cu Rose, se comportă mai mult ca o mamă, iar faza cu setul de pahare - priceless.
Oh Doamne, i-a strigat tot numele! E de rău – păpuşelul e furios, murmură Kristin care încremenise undeva lângă mine.
D'oh păpuşel :)) .
Kristin şi Nate sunt chiar tari. Mi-ar plăceaplăceaplăcea să-i văd un cuplu. Şi reacţia lui Rose ar fi una şi mai uber <33.
Anw, aştept cu nerăbdare nextul şi promit să fiu aici, prima sau a doua sau a treia ~
Foarte frumos fetelor.Cat am asteptat acest capitol.
Nu am ce spune inafara de cuvinte de lauda.Sunteti foarte buna,iar ideea este geniala.
Pur si simplu nu m-as opri din citit.Ma bucur asa de mult ca ati avut timp sa scrieti si sper ca vei posta cat mai repede continuarea.
Am asteptat capitolul acesta si pot spune ca a fost genial.Ma bucur ca este totul bine intre Eric si Rose! Sper sa ramana asa ..

Astept continuarea si sper sa vina cat de curand
Thanks dudes! >:d<
un capitol extra din perspectiva lui Nate. Enjoy!

Capitol Extra
Nate

A trecut atât de mult timp de când am iubit într-un mod romantic, încât mă întreb, câteodată, dacă nu am uitat cum este acel sentiment. Mă întreb… Aş mai putea să-l recunosc?
*

Roselyn şi Eric erau, la momentul actual, cele mai importante persoane din viaţa mea. Îmi iubeam surioara mai mult decât orice; un complex? Este posibil, însă voiam să o văd fericită, să ştiu că nu o să sufere, cel puţin nu atât de mult încât să nu poată suporta, pentru că eram conştient de realitate. Voiam să îi văd zâmbetul în fiecare zi şi voiam, mai mult decât orice, să depindă de mine. Să fiu cu ea pentru totdeauna. Pentru că, într-adevăr, o iubeam mai mult decât orice pe această lume. Şi totuşi, eram conştient că legătura noastră nu avea să dureze pentru eternitate; eram fraţi, era normal să fim „ legaţi” unul de celălalt, dar nu avea să depindă de mine întreaga ei viaţă.
De îndată ce am înţeles acest lucru, mi-am dat seama şi de egoismul ce stătea ascuns în sufletul meu. Îmi fusese greu să fiu singur, chiar dacă – poate – nu o arătam. Sufeream înăuntrul meu şi îmi doream, îmi doream să nu o mai fac. Să pot merge mai departe cu un zâmbet sincer; aşa că am adoptat o atitudine nouă, mi-am centrat atenţia asupra altor lucruri, de la moartea ei. Ştiam că nu trebuia să o uit niciodată, pentru că dragostea noastră fusese prea pură şi sinceră. Era cea mai minunată fiinţă pe care o cunoscusem; deşi, ştiu că nu era nici pe jumătate atât de grozavă pe cât o credeam eu, avea o mulţime de defecte şi era foarte naivă şi slabă, era uşor de doborât din toate punctele de vedere. Dar nu mă deranja. Pentru mine era perfectă, fiinţa pe care o căutasem de când mă născusem; aşa simţeam când eram cu ea. O iubeam, o iubeam, o iubeam.
Şi de aceea, când am aflat cumplita veste a morţii sale, am uitat că sunt bărbat, am uitat multe lucruri şi inima mi-a fost năpădită de o suferinţă insuportabilă, în timp ce lacrimile mele curgeau şiroaie pe obraji. Nu le puteam opri, nu mă puteam ridica din genunchi şi inima mea părea că avea să se oprească în orice secundă; simţeam totul şi parcă nici un sentiment nu mă putea cuprinde. Eram absent de toată realitatea şi eram prins într-o lume nouă, una oribilă din care nu aveam nici o scăpare; o lume a suferinţei, o lume unde fiecare zâmbet este şters de pe chipul oamenilor.
Dar a trecut şi vremea aceea. Am putut merge mai departe, fără a o uita pe Alessia. Îmi aminteam fiecare gest minuscul pe care îl făcea, fiecare cuvânt, fiecare greşeală, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă… Momentele cele mai fericite cât şi cele triste. Pentru că nu voiam, cu orice preţ, să îi şterg amintirea din inima şi sufletul meu. Voiam ca acolo să dăinuiască veşnic, ca cea mai frumoasă amintire a mea. Nepreţuită.
*

Petrecerea lui Eric se dovedise un real succes; nu eram deloc de acord ca Roselyn să bea, după toate problemele pe care le avusese. Eram un frate mai exagerat, se prea poate, dar refuzam să îmi las sora să se întoarcă la vechile obiceiuri, foarte proaste. Suferisem enorm din cauza acestui comportament al ei. Nu neapărat pentru mine, ci pentru ea. Nu voiam să o văd distrugându-se în faţa ochilor mei; nu fusesem capabil să văd adevărul cu ochii mei, nu până nu a fost pusă în faţa mea, Roselyn distrusă, Roselyn depresivă, tristă, arătând groaznic din toate punctele de vedere. O Roselyn ce s-a lăsat pradă viciilor nefaste ale lumii noastre. Nu fusesem un frate bun? Cum de ajunsese în acel stadiu?
După moartea Alessiei, ea a devenit prioritatea mea. Şi mi-am jurat, mi-am jurat ca niciodată să nu o mai las să ajungă în acea condiţie. Deşi, se pare, nu prea mi-am îndeplinit promisiunea. O vedeam adesea plângând, suferind. Şi ştiam că nu este vina mea, dar nici nu puteam face ceva să împiedic aceste lucruri.
Cred că atunci am realizat cu adevărat cât îl iubeşte pe Eric. Chiar dacă îmi plăcea Victor, aceasta se agăţa de el într-un mod egoist. Prea egoist, pentru că nu îl iubea aşa cum o făcea el. Îşi impusese să o facă. Nu înţelegeam prea bine de ce, îmi era milă de bietul băiat. Însă, Eric era persoana potrivită pentru ea. Pentru că el ar fi făcut orice pentru ea. Ştiam asta, o simţeam până în adâncul sufletului meu.
Aşa că atunci când mi-a spus că va sta el acolo, că va sta să o aştepte pe Rose, nu am stat pe gânduri. Ştiam, chiar dacă durea puţin, că el era singurul care o putea face să iasă din cameră, că el este singurul cu care voia să vorbească atunci şi că îl iubea, îl iubea – poate – la fel de mult pe cât o îndrăgisem şi eu pe Alessia. Aşa că am plecat, spunându-mi în gând cât de norocoasă este surioara mea să aibă un asemenea băiat pentru ea.
Îmi doream să îi spun în acel moment: Preţuieşte-l, ai grijă de el. Cred că devenisem prea sentimental din cauza propriilor mele pierderi. În orice caz, am ieşit din apartament; atât eu, cât şi Kristin. Realizând amândoi că cei doi aveau nevoie de nişte intimitate. Era noapte, destul de târziu dar Kristin se părea că vrea să meargă afară.
- E prea frig. O să mergem în apartamentul lui Eric, am spus pe un ton fără prea multă veselie, aproape oftând.
Ea a zâmbit, şi pentru o secundă m-am lăsat pierdut în imaginea zâmbetului ei, atât de plin de viaţă, de energie şi … fericire. O fericire ciudată ce ştiam că nu provine dintr-un motiv anume. Îi era atât de simplu să se comporte, să fie sinceră, să fie ea şi nu avea nici un fel de complexe, nu se temea de nimic, cel puţin nu acum. Ochii ei verzi aveau o intensitate misterioasă, de parcă te atrăgeau să îi cunoşti, nu te puteau lăsa să îţi iei privirea de la ei iar când, parcă, începeai într-adevăr să îi cunoşti, intensitatea dispărea, lăsându-te orb într-un univers străin. Şi chipul ei arogant avea acum o expresie atât de sinceră şi binevoitoare, jucăuşă, încât de abia mi-am dat seama că stăteam de multe secunde doar privind-o, fără a fi în stare să-mi iau ochii de la ea, gândindu-mă cât de drăguţă era.
Drăguţă.
Credeam că este mai mult decât atât. Îmi plăcea Kristin. Îmi bătea inima mai tare când îi vedeam zâmbetul atât de onest şi comportamentul ei atât de juvenil şi iresponsabil. Îmi doream să fiu cu ea, să am grijă de ea. Poate că dezvoltam un sentiment de iubire-frăţească până şi pentru verişoara lui Eric? Nu. Nu era asta. Încercam să mă mint, ceea ce simţeam acum, stând în holul acesta pustiu, şi aproape întunecat, nu era o emoţie frăţească. Îmi plăcea să stau cu ea, să o protejez, să îi privesc zâmbetul şi mă enerva la culme faptul că se îmbătase. Mă enerva că era atât de aeriană şi că nu îi păsa de nimic din jurul ei, deşi eram conştient că îşi cântărea toate posibilităţile înainte de a acţiona; pur şi simplu voia, uneori, să se lase în voia sorţii. Ca acum, când băuse. Şi mă enerva! Pentru că îmi era teamă, stupid, poate, că nu voi fi mereu în preajma ei să am grijă de ea şi că cineva ar putea să îşi dea seama de slăbiciunile ei, aşa cum o făcusem şi eu.
Şi atunci? Atunci, ce?
Şi de ce eram aşa de îngrijorat pentru ea? De când devenisem atât de indulgent faţă de o persoană atât de iresponsabilă? Ba nu… Întrebarea este, de când mă îndrăgostisem eu într-un asemenea hal de Kristin? Era doar atracţie fizică? Pentru că îmi plăcea de ea şi din acest punct de vedere. Îi adoram caracterul? E posibil aşa ceva? Zâmbetul? Ce?...
În timp ce mie îmi treceau aceste gânduri prin cap, bruneta a spus:
- OK, hai afară! Şi m-a apucat de mână, trăgându-mă uşor după ea, pe scări.
- Nu am chef să iau liftul! a spus zâmbind, fără a se întoarce spre mine. Mă ţinea încă de mână, un gest atât de simplu. Degetele noastre erau unite uşor, de abia atingându-se, fără a forma o strânsoare puternică. Însă, mă simţeam bine, de parcă un fior plăcut îmi inundase tot trupul, simţind-o atât de aproape de mine, enervându-mă pe faptul că putea face gesturi atât de tandre extrem de uşor şi faţă de oricine.
Cred că ceea ce doream cu adevărat era să fiu singurul cu care să se poarte aşa, nu?
Bătăile accelerate ale inimii mele mi-au confirmat gândirea. Şi mi-am dat seama, în acel moment, coborând scările, aveam multe de coborât, în timp ce mă ţineam de mână cu Kristin, în lumina becurilor, aproape bolnăvicioasă… Mi-am dat seama pe când inima îmi bătea atât de tare de parcă avea să îmi spargă pieptul, că ştiam, ştiam când mă îndrăgostisem de ea…

Fusese într-o zi banală. Era soare, iar eu tocmai chiulisem pentru o oră de la teatru, vrând să iau o pauză. Era pentru prima dată când mă simţeam cu adevărat obosit şi aveam nevoie de un repaus. Şi, fără să vreau, am fost martorul unei despărţiri, a doi adolescenţi. Nu îi cunoşteam; sau mai degrabă, nu mă uitam spre ei. Dar eram în parc, stăteam aproape de aceştia şi, inevitabil, le-am auzit conversaţia.
- Nu se poate să fiu cu tine, pur şi simplu nu simt că ar trebui să o fac. Eşti pur şi simplu prea exagerată, ştii? Dacă te-ai schimba, poate. Dar eu nu am nevoie de o avalanşă lângă mine. Caut, ca orice tip normal, o iubită cuminte şi deşteaptă, nu o descreierată.
Cuvintele fuseseră rostite calm, dar hotărât. Şi păreau atât de dureroase încât am fost sigur că fata ar fi dorit mai degrabă să ţipe la ea, să îşi reverse furia ca să poată şi ea, la rândul ei, să riposteze. Astfel, în acel ambient apăsător, ea nu putea decât să tacă, să înghită în sec şi să răspundă pe acelaşi ton. Îmi părea rău pentru ea; până am auzit vocea, recunoscând-o, alături de cuvintele ei atât de indiferente.
- A, asta era? Aşa zi, m-ai scos în parc să îmi zici doar prostia asta? Te rog; şi cine a zis că suntem împreună? Pf, nu mă înţelege greşit, nu-mi caut iubit – şi a zâmbit, eu m-am uitat spre ea şi am zărit expresia ei. Pentru orice care nu o cunoştea, era cea mai onestă faţă pe care o văzuseră şi cu un strop de ironie; însă, nu şi pentru mine. Ştiam că era furioasă, că îşi dorea să îi tragă o palmă. Era verişoara lui Eric, ce stătea mândră în faţa băiatului care o respingea cu atât de multă cruzime. Şi ar fi vrut să reacţioneze violent, să îşi reverse furia. Dar nu îndrăznea. Se abţinea atât de mult încât devenise atât de drăguţă, iar eu nu îmi mai puteam lua ochii de la ea. Chiar dacă atunci nu realizasem acest lucru, mă fascinase din prima secundă. Puterea ei.
- Eu… începuse băiatul respectiv, dar ea i-a tăiat-o scurt.
- Ai zis că nu durează decât cinci minute care s-au scurs deja. Mai am şi alte lucruri de făcut, OK? Ne mai vedem! A zâmbit din nou, puţin încurcată, de parcă îşi cerea scuze. Şi am ştiut, din nou, că îi venea să îi tragă o palmă.
De ce o cunoşteam atât de bine? Poate pentru că era uşor de citit; nu ştiu, dar o înţelegeam din toate punctele de vedere.
A stat acolo, neclintită, cât tipul acela a plecat, depărtându-se, fără a se uita înapoi. Şi doar când acela a dispărut de tot, ieşind din parc, luând-o pe o altă stradă, aceasta s-a lăsat pe vine. Şi şi-a prins capul în mâini, uitând că este într-un loc public.
Cum ar fi trebuit să reacţionez, într-un mod normal? Nu ştiu. Însă m-am dus la ea, purtat de impulsivitate, lucru ce nu mă caracteriza, şi lăsându-mă pe vine, la nivelul ei, i-am pus mâna în cap.
- Hai, doar nu vrei să te vadă ceilalţi plângând.
Şi m-am ridicat, neştiind dacă îmi recunoaşte vocea sau dacă o să îmi urmeze gestul, dar s-a ridicat.
- Nu plâng, prostule. Nu pentru un motiv atât de… atât de… Atât de … pro… prostesc, a încercat să îngaime printre lacrimi iar eu i-am acoperit instinctiv faţa, trăgând-o spre mine, îmbrăţişând-o şi cuibărind-o la pieptul meu.
Atunci, nici nu am dat aşa de multă importanţă acelui gest. Dar acum îmi aminteam faptul că mi se păruse atât de drăguţă şi mi-era teamă să nu îi vadă şi altcineva faţa vulnerabilă, atât de adorabilă când plângea, abţinându-se. Şi mi-a zis atunci că nu vrea să plângă, dar că nu îşi poate abţine lacrimile şi inima dezamăgită.
- Urăsc băieţii, mi-a spus, strângându-mă în braţe, fără a îndrăzni să îmi dea drumul.
Iar eu, ca printr-o prostie, nici măcar nu m-am inclus în categoria pe care spunea că o detestă. De parcă mă credeam infinit superior şi cu puncte în plus în faţa ei…


Da, de atunci mă îndrăgostisem cu adevărat de Kristin.
Ajunsesem afară atunci când m-am întors realitate, fiind rupt din propriile gânduri. Era noapte, stăteam la lumina artificială şi ne priveam. Bătea vântul, cerul era înnorat. Cred că avea să plouă. Şi tot ne uitam unul la celălalt, neîndrăznind să spunem nimic.
- Eşti chiar un tip de treabă, mi-a zis din senin, întorcându-se cu spatele la mine, făcând câţiva paşi în faţă, îndemnând-o s-o urmez. Apoi, ne-am aflat iar unul în faţa celuilalt, şi eu de abia realizam că mâna mea încă o ţinea pe a ei. Şi chiar aşa era, o ţineam strâns, fără a dori să dau drumul degetelor sale.
- Mersi? am rostit uşor confuz, neînţelegând unde vrea să ajungă.
- Nate, nu fi idiot.
Şi am tăcut amândoi, zâmbind. Era rece şi nu aveam gecile pe noi, tremurând unul sub privirea celuilalt, fără a îndrăzni să facem vreun gest. Adia vântul, scuturându-i părul şi aceasta îşi lăsase capul pe spate, uitându-se la cerul înnorat.
- E cam nasol afară, a spus într-un final, reîntorcându-se în poziţia iniţială şi într-o fracţiune de secundă s-a proptit în braţele mele, îmbrăţişându-mă strâns, cuibărindu-se la pieptul meu, adăugând: şi frig…
Însă, eu tot nu am spus nimic, în schimb m-am rezumat la a-mi înconjura şi eu braţele în jurul ei şi a-i mângâia părul, fericit de faptul că puteam să stau atât de aproape de ea, neîndrăznind să îmi analizez sentimentele, să mă mai gândesc şi la altceva.
- Eşti cel mai drăguţ, Nate. Îmi pare rău că te plac atât de mult, nici măcar nu merit. Te plac atât de mult încât am avut nevoie de nişte alcool să pot să îmi dau drumul la gură!
A rostit aceste cuvinte pe un ton pe care nu îl auzisem până acum, neîndrăznind să mă privească, era atât de… de indecisă, de nehotărâtă, temătoare. Iar eu i-am dat drumul, dând-o puţin la o parte.
- Kristin, nu vorbeşti serios. E din cauza alcoolului, eşti în stare de ebrietate.
Am încercat să nu par prea dur, dar nu cred că reuşisem. A zâmbit ironic, parcă aruncându-mi o palmă peste faţă.
- Nu ştii, Nate? –a râs – Nu ştii că îmi amintesc orice fac atunci când sunt beată? Că doar atunci prind destul de mult curaj să fac lucrurile pe care simt să le fac? Ştii, nici măcar eu nu sunt atât de dementă, pur şi simplu altfel nu aş avea curaj să îţi spun că-mi place de tine, că vreau să fiu cu tine, că mă enervează faptul că eşti atât de drăguţ şi bun cu toată lumea - începuse să vorbească neîntrerupt, aruncând cuvintele cu multă „pasiune”, parcă simţind cu adevărat tot ceea ce spunea, aproape ţipând – mă enervează! Ştii de ce? Pentru că realizez că nu sunt specială pentru tine, aşa te comporţi cu toată lumea şi nu vreau… Nu vreau să fiu prinsă în asta, nu vreau să realizez că m-am îndrăgostit pentru prima dată cu adevărat de cineva şi nu îl merit… Şi nu o să se uite niciodată la mine. E sub demnitatea mea. De aia am nevoie să beau să îţi spun astea şi să mă arunc în braţele tale… Şi ştiu că mâine îmi voi aminti tot. La naiba, s-a dus şi tot alcoolul din capul meu şi încep să fiu lucidă…
Se uitase în ochii mei de data aceasta, şi am observat o lacrimă scurgându-i-se pe obrazul stâng, pe care a şters-o rapid, şi m-a înfruntat din nou cu forţa aceea pe care o iubeam atât de mult la ea. Iubeam? Folosisem acest cuvânt? În mod inconştient… mai ciudat era faptul că simţeam cu adevărat ceea ce spusesem.
- La naiba… nu îmi vine să cred că o să fac asta, dar … şi înainte să mai continue, a făcut un pas în faţă şi la fel de rapid pe cum se mişca de obicei, s-a agăţat de gâtul meu, m-a tras aproape de ea, nici măcar nu realizam ce face până ce buzele noastre nu s-au lipit, formând un sărut. Un sărut cald şi totodată pasional, unul aproape sălbatic, profund, în timp ce limbile noastre se uniseră într-un mic joc, iar eu o trăgeam mai aproape de mine, vrând să-mi lipesc şi mai tare buzele de ale ei, trupul ei tremura uşor, inima mea se zbătea într-un mod nebun, mâinile mele pur şi simplu nu le mai puteam controla, o trăgeau mai aproape de mine, de parcă era posibil. Parcă ne lipiserăm, cu consimţământul amândurora, sărutându-ne într-un mod nebunesc, incontrolabil, deloc specific mie… Dar îmi plăcea şi nu voiam să îi dau drumul, de teama că magia aceasta s-ar rupe. Mi-era frică, ciudat, să nu dispară, să nu îşi retragă cuvintele, să nu le fi spus la întâmplare. Dar cum era acest lucru posibil? Când îi puteam simţi corpul cum tremura şi recunoşteam cuvintele ei atât de sincere?
Sărutul s-a sfârşit. S-a depărtat uşor de mine, zâmbind timid, prima dată observând un asemenea gest la ea.
- Sunt o proastă, nu? Te rog… nu te supăra pe mine şi să nu mă ignori de acum încolo, nu o să mai fac idioţenii din acestea…
- Nu! am zis prea repede, ca şi un adolescent scăpat de sub control, ştiu că privirea mea era nedumerită, impulsivă, pentru prima dată când mă comportam aşa. Mi-am reglat tonul, ruşinat de ieşirea mea şi am continuat: Nu… m-aş simţi groaznic dacă nu ai mai face asta, Kristin.
Un surâs confuz s-a prins de chipul ei, neînţelegându-mi tonul aproape disperat.
- M-aş sparge în bucăţele dacă nu te-ai mai agăţa de gâtul meu, dacă nu ai mai face toate lucrurile pe care le faci, dacă nu mi-ai mai zâmbi… De fapt, aş muri dacă nu aş mai face asta măcar odată…
Şi înainte să poată reacţiona ( ea, de data aceasta ), am prins-o în braţele mele, purtându-mă fără pic de stăpânire de sine, mi-am lipit buzele de ale ei şi am sărutat-o în felul meu, tandru, uşor, mângâitor şi plin de dragoste. De parcă îmi dorisem să fac acest lucru cu multă vreme în urmă, de când o cunoscusem, neîndrăznind să îi mai dau drumul. Mâinile noastre s-au unit într-o legătură strânsă şi ne lipisem unul de celălalt, ea se ridicase pe vârfuri pentru a ajunge la mine iar eu mă lăsasem puţin în jos, dorindu-mi ca acest moment să nu se termine niciodată.
- Kristin, dacă uiţi mâine, nu o să te iert niciodată.
I-am rostit uşor la ureche, simţindu-mă cum roşesc, fericit că nu îmi putea zări chipul în acea clipă.
Hello dear.
Se pare că ai adus un nou capitol, extra Nate. Recunosc că mi-a plăcut, deşi mă aşteptam să existe o relaţie între cei doi, mă bucur că ai scos-o la lumină ca să zic aşa, într-un asemenea moment care a fost chiar bine ales. Mi-a plăcut că ai reuşit să pui în evidenţă această latură ,, mai sălbatică'' a lui Nate şi că ai descris-o pe Kristen şi într-un alt mod, în afară de cel care era pusă până acum. Se pare că alcoolul în cazul acesta a ajutat. Chiar sunt curioasă de ce se va întâmpla până la urmă se pare că şi aici opusele se atrag. Aştept nextu bye, bye.
Hello girls!
Ştiu că nu am mai postat nici un comentariu la fic-ul vostru dar trebuie să recunosc că este superb! Felicitări fetelor faceţi o treabă bună împreună. Te admir pentru ceea ce faci Teh şi trebuie să recunosc că nu este uşor să scri din perspectiva unui băiat. Cât despre tine Cherie nu cred că poate cineva să descrie sentimentele unei fete la fel de bine cum o faci tu. Am trăit fiecare capitol la intensitate maximă şi trebuie să recunosc că Nate şi Kristin formează un cuplu minunat, la fel şi Eric cu Rose. Cine ştie poate pe viitor va exista şi un cuplu Victor- Bridget :D. Dar până atunci aştept cu nerăbdare next-ul bye, bye :X

Bonjour. Ăăăăh...
Nu ştiu ce v-aş mai putea spune înafară de mulţumim enorm pentru comentarii, scuzaţi întârzierea şi lectură plăcută! :D
Capitolul 31



Când m-am trezit, mahmură, cu o durere ucigătoare de cap, simţeam că totul fusese un vis. Că ceea ce trăisem cu o seară înainte fusese doar imaginaţia mea hiperactivă. Însă, atunci când am realizat că nu era aşa, când m-am văzut cuibărită la pieptul lui, cu mâinile sale încolăcite în juru-mi şi bărbia sa lipită de creştetul capului meu, nu-mi venea crede. Îmi venea să plâng, atât de fericită şi uimită eram, dar nu îmi permiteam s-o fac acum. Doar mi-am muşcat buzele, trecându-mi mâna prin păr pentru a mă linişti.
Am stat ceva timp, nu ştiu cât, nu am ţinut cont de asta – nici nu ştiam cât e ceasul şi în ce moment al zilei eram de fapt – uitându-mă la el, la chipul său adormit, la obrazul perfect, alb şi neted, la fruntea înaltă, genele lungi şi dese, părul negru şi ciufulit.
Mi-am lipit înapoi capul de pieptul lui şi mi-am dezlipit mâinile de lângă corp, aşezându-le uşor şi cu grijă, abia atingându-l, pe spatele lui. Nu ştiu ce fel de îmbrăţişare a fost aia, mi-era frică să nu se trezească şi să mă surprindă aşa, dar l-am simţit oricum în braţele mele şi asta mi-a umplut inima de bucurie.
Tot pierzând vremea aiurea, ascultându-i respiraţia regulată a lui Eric, privindu-l şi fiind atentă la fiecare gest şi mişcare pe care o făcea în somn mi se făcuse sete. Nu voiam să mă ridic de acolo, să-l las singur. Chiar aş fi putut ignora această nevoie tipică, dar în ultimul timp am avut tot felul de probleme.
M-am dezlipit cu greu de la pieptul lui, desprinzându-i cu stângăcie mâinile din jurul meu făcându-l să mormăie ceva, încruntându-se, stârnindu-mi câteva zâmbete şi după ce am mai aruncat câteva priviri, am deschis uşa şi am luat-o uşor, clătinându-mă şi dormind pe mine până la bucătărie.
Nu ştiam ce era cu restul, adică frate-meu şi aiurita aia de Kristin. Bănuiam că dormeau şi ei pe aici pe undeva, Nate prin camera lui, şi ea în sufragerie. Sau în cadă în baie? Nu că ar fi ceva imposibil pentru ea. Nici nu văzusem când paharul se umpluse şi apa curgea pe lângă, atât de răvăşit eram. Am oprit robinetul şi am ieşit din bucătărie cu paharul în mâna udă. Îmi dădea o senzaţie plăcută apa care se scurgea pe încheietura mea.
Aş fi preferat să nu-mi ridic privirea de la paharul cu apă şi să observ acea imagine ce mă oprise în loc. Nu înţelegeam de ce Nate şi Kristin dormeau pe canapeaua din sufragerie, îmbrăţişaţi. Mi-era imposibil să cred că era ceva între ei. Nu, Nate nu ar fi făcut niciodată aşa ceva. Să se uite la o copilă, la una ca Kristin. El o iubea pe Alessia, nu? Chiar şi moartă fiind, a fost marea lui iubire. Mi-a spus că nu a mai iubit şi nu va mai iubi pe nimeni aşa cum a iubit-o pe ea. Că amintirea ei va dăinui mereu şi că tot ce va face în viaţă va fi pentru această fată, fiecare reuşită i-o va dedica ei.
Nici nu am realizat când am scăpat paharul din mână şi acesta s-a izbit de podeaua de gresie şi s-a spart cu un zgomot sec, împroşcându-mă cu apă. Cei doi s-au trezit brusc, speriaţi, ameţiţi. Când mă văzuse tremurând, Nate o împinse pe Kristin din braţele sale şi sărise să mă ajute:
-Rose, eşti bine ?
I-am făcut semn să nu se apropie. L-am lovit unde îl durea mai tare, l-am văzut cum se întristase, privire aceea îndurerată cu care reuşea să mă înmoaie de fiecare dată.
-Stai acolo, am zis pe un ton răguşit. Nu te apropia de mine. Îmi plecasem capul, cascade de bucle roşcate alunecându-mi pe umeri, în jos.
-De ce ai făcut asta, Nate? îmi îngropasem faţa în palme, îndurerată. Cum ai putut pângări memoria Alessiei? Şi mai ales, de ce cu EA? Cu stricata asta, Nate? cu fiecare propoziţie pe care o spuneam, vocea mi-era cu octavă mai sus. Pentru numele lui Dumnezeu, Nate, cum, cum ai putut să faci asta? Ce e în mintea ta...? De ce, de ce-i faci asta?
O luasem razna, ştiu sigur. Întotdeauna m-am simţit vinovată de moartea Alessiei, deşi n-am recunoscut-o niciodată, ştiam doar în subconştientul meu şi sentimentul de vină mă apăsa numai când îl vedeam pe Nate alături de vreo fată, când vedeam că o tratează diferit de celelalte, că s-ar putea uita la ea mai mult decât la o amică sau colegă. Nu aveam de gând să las pe altcineva să-i ia locul Alessiei. Şi mai ales, nu pe Kristin.
-Tu! Nenorocito, ştiam mereu ce fel de persoană eşti, că eşti cea mai josnică şi o profitoare de mare clasă, alcoolică imbecilă. Ştiu că mă urăşti mai mult decât orice altceva pe lumea asta, dar chiar nu puteai să nu te atingi de ceva ce era al meu, ce-mi era la fel de indispensabil ca aerul? Chiar atât de mult vrei să mă distrugi încât te-ai gândit să-i suceşti mintea fratelui meu ca să-l întorci împotriva mea?
Pe Kristin o pufnise râsul. Ba chiar se ridicase de pe canapea şi se apropia cu paşi mici, privindu-mă de sus, cu un zâmbet sfidător. Începuse să zică ceva, dar nu i-am dat ocazia:
-Nici nu vreau să te ascult. Nu meriţi osteneala! cu asta o lăsasem cu gura căscată. Se uita perplexă la mine, nevenindu-i să creadă. Am păşit înainte, nici nu băgasem în seamă cioburile împrăştiate şi băltoaca cu apă. Mi se pare chiar că şi călcasem într-unul.
-Iar tu, Nate, am zis când am ajuns în dreptul lui – mă privea atât de trist, cu lacrimi în ochi, ruşinat şi vinovat în acelaşi timp. Ei bine, Nate... Tu m-ai dezamăgit.
Nici nu îl văzusem pe Eric în holul ce ducea spre camera mea, privirea îmi era înceţoşată de lacrimi, mi-am dat seama că era acolo şi că se trezise deabia când m-am ciocnit de el şi instinctiv braţele mi s-au înfăşurat în jurul trupului său, ţinându-l strâns.
-Rose! strigase Nate şi după vocea pe care o avea bănuiam că plânge. Mă durea inima să-l aud, vorbesc serios, dar...
-Lasă-mă pe mine, a murmurat Eric şi m-a dus în dormitor. M-a pus pe pat şi m-a privit lung, cercetător.
-Eşti egoistă, a constatat simplu aşezându-se pe pat lângă mine.
Stăteam culcată pe spate şi fixam tavanul cu privirea.
-Aşa şi? O zici doar fiindcă e şi Kristin băgată la mijloc. Uite ce e Eric, eu nu am avut nimic cu vară-ta. Ea s-a purtat mizerabil cu mine de la bun început. Dar nu despre asta e vorba, ci despre singurul lucru în viaţă care m-a marcat atât de tare că m-a făcut să-mi doresc să mor. Moarte acelei fete şi preinfarctul lui Nate. Eric, nu poţi să înţelegi ce e în mintea mea, sufletul meu şi nici nu vei vrea s-o faci, oricât de mult m-ai iubi tu.
Am oftat. Încă mă uitam la tavan, dar ceea ce vedeam eu de fapt erau imagini cu mine din vara în care fusesem internată la clinică şi încercările mele, foarte stupide de altfel, de a-mi face rost de droguri ca să scap de remuşcări.
-În tot acest timp am trăit cu un sigur gând ascuns. Noaptea, târziu, cel puţin pe perioda în care am fost internată la dezintoxicare, stăteam şi mă întrebam dacă eu sunt vinovată de moartea unei tinere inocente, de distrugerea unei familii, unui cămin. Iar faptul că fusesem aproape să-l pierd şi pe Nate odată cu ea mă înnebunea de-a dreptul. Să ştii, Eric, că eu nu m-am lăsat aşa de uşor de droguri. Refuzam să merg la terapie sau dacă o făceam era de faţadă. Mă dădeam vindecată când pe la spate încercam să reiau legătura cu Ethan şi restul şi să-mi fac rost de droguri, ca să mă “binedispun”, să scap de sentimentul ăla de vină.
M-am ridicat în capul oaselor şi am stat aşa, sprijinindu-mă în mâini şi uitându-mă la Eric care se întinsese pe spate şi îşi ţinea mâinile la tâmple.
-Da, Eric. Sunt egoistă, egocentrică şi tot ce mai vrei tu, dar nu pot să-l văd pe Nate cu o altă fată, nu mă lasă inima. Măcar atât pot să fac şi eu pentru Alessia, să mă asigur că nu va fi uitată şi înlocuită vreodată...
Mă durea capul aşa de tare şi nu neapărat pentru că eram mahmură, ci din cauza lacrimilor pe care mă forţam atât să le ţin în mine, să nu le mai dau drumul. Eric s-a ridicat la un moment dat şi m-a tras spre el, strângându-mă uşor în braţe şi sărutându-mi fruntea. A oftat:
-Ţi-am spus-o de atâtea ori şi ţi-o mai spun: te iubesc mai mult decât orice şi tot ce vreau eu e să fiu alături de tine orice s-ar fi întâmplat. Sunt, probabil, singurul imun la defectele tale şi la acea parte a ta care s-a dezlănţuit în urmă cu trei ani şi încă mai sălăsluieşte înăuntrul tău. Nu-i iau apărarea lui Kristin, e viaţa ei, nu mă bag. Dar e un singur lucru pe care vreau să ţi-l spun şi acela e faptul că Nate are o inimă pe care ai face bine să nu o mai răneşti.

Eric şi Kristin plecaseră, iar eu nu ieşisem din camera mea decât în cazuri de urgenţă cum ar fi nevoia la baie. Toată ziua stătusem cu ochii în laptop, ascultând muzică şi bântuind aiurea pe net. Analizând liniştea care domnea în apartament bănuiam că Nate ori plecase la teatru, ori stătea şi el închis în camera lui. Şi amintindu-mi cât de răvăşit şi distrus păruse şi la faptul că duminica teatrul era închis, tindeam să cred varianta a doua.
La un moment dat soneria de la uşă a început să sune. Primul gând care mi-a trecut în minte a fost să-l strig pe Nate şi să-i spun să vadă cine naiba e. Am oftat prelung, mi-am scos căştile şi m-am ridicat a lehamite din pat, târându-mi picioarele până la uşă. Soneria suna în prostie şi ori era o urgenţă sau ceva de genul, ori persoana de dincolo era chiar disperată.
-Rosiiie! am auzit un chiţăit prelung când am deschis uşa şi în secunda următoare Bridget mi-a sărit în faţă şi m-a strâns în braţe.
Nu am apucat să-i zic că nu am chef de ea, că sunt moartă de oboseală, capul mai avea puţin şi-mi exploda şi că mă mai şi certasem cu Nate. S-a autoinvitat înăuntru, şi-a pus frumos paltonul şi geanta în cuier şi a intrat în sufragerie unde s-a trântit pe canapea. Toate astea în timp ce turuia ceva despre Eric şi despărţirea lor. Parcă pomenise şi de Kristin.
-Nate ce face ?
-Cred că doarme. Părea foarte obosit aseară când a venit acasă, i-am răspuns sec ducându-mă la bucătărie.Vrei o cafea, suc, ceva ? am întrebat plictisită.
-Ciocolată caldă ? a întrebat zâmbind dulce. Mi-aduce aminte de serile noastre ca între fete. Când stăteam amândouă la tine în cameră şi vorbeam despre băieţi, ascultam muzică...
Povestea toate astea pe un ton pe care eu nu-l mai auzisem vreodară sau cel puţin nu-mi aminteam să-l fi auzit la ea. Părea oarecum nostalgic. Când m-am întors cu cănile cu ciocolată caldă am suprins-o ştergându-şi lacrimile.
-Eşti bine ? am întrebat-o aşezându-mă lângă ea şi înmânându-i cana. Nu te-am văzut niciodată aşa.
A oftat şi mi-a zis că e bine, că e vorba doar despre despărţirea de Eric. Chiar îl iubise, într-un fel ciudat, pasional şi obsesiv, prietenul meu chiar însemnase ceva pentru ea şi sentimentele pe care le avea pentru el nu le mai avusese pentru nimeni înainte.
-Tu eşti bine ? m-a întrebat ea sorbind cu graţie din lichidul maroniu. După despărţirea de Victor, vreau să zic. Nu mi-a venit să cred când te-am văzut bătându-te cu aia de la a doişpea! Eşti aşa o fiară, Roselyn. Aproape că mi-e frică de tine, a început să râdă.
-Eh, trebuia să se întâmple odată şi odată.
-Victor ar fi fost şocat şi totodată mândru să te vadă în postura de scandalagioaică, a zis cu un zâmbet visător. Ştii că e bolnav ? Are febră mare şi delirează, te strigă...
Am încercat să ascund faptul că mă deranja să discut despre asta acum, zâmbeam fals, mă jucam cu câteva suviţe din părul meu roşcat, în timp ce-mi simţeam ochii umplându-se de lacrimi, ferindu-mă de privirea ei ageră.
E bolnav. Mă cheamă... Să mă duc pe la el ?I-ar face oare bine prezenţa mea ?
O periodă bună de timp niciuna din noi n-a mai spus nimic. Ea îşi plimba privirea abătută prin cameră în timp ce eu fixam uşa de la dormitorul lui Nate. Mă întrebam ce face acolo, nu-i era foame? Sete? Niciodată nu mai stătuse atât de mult în camera lui, începeam să mă îngrijorez. Ar trebui să mă duc la el...
-Mereu am fost invidioasă pe tine, a spus Bridget dintr-o dată şi eu am tresărit, întrcându-mi capul spre ea. Am vrut să întreb ce motive are să mă invidieze. Nu mi-a dat ocazia: Eşti frumoasă, Rose, atât de frumoasă că până şi mie mi-ai dat senzaţia că dacă aş fi băiat tu ai fi iubirea vieţii mele. Ai ceva unic în mişcări, în voce, privire, o graţie şi un stil cum nu mai găseşti la fetele din ziua de azi. Dar nu ăsta e motivul pentru care te-am invidiat mereu, ci faptul că tu îl ai pe Eric.
O spusese atât de simplu, de degajat, de parcă-mi povestea ceva de la liceu nu ceea ce avea pe suflet. Eu o priveam perplexă, nevenindu-mi să cred ce aud. Chiar vorbeam cu Bridget, colega şi prietena mea, fosta iubită a lui Eric ? Bridget... blondina ? Şi cum adică îl aveam pe Eric ?
-Ce vrei să spui ? am murmurat.
-Sunteţi legaţi unul de celălalt, nu ştiu de ce anume sau poate nu vreau să recunosc, dar tu ai un trecut cu el, îţi cunoaşte toate feţele şi tu pe ale lui şi mai ales... Ştii atâtea despre el, despre familia lui. Lucruri pe eu nu le-am ştiut niciodată. Nu ai cum să spui că nu e al tău, că îţi aparţine...
-Greşeşti, Bridget. Nu mi-a aparţinut niciodată, i-am dat mereu cu piciorul şi nu am ştiu să-l apreciez la adevărata lui valoare. Da, ne cunoaştem de mici, ştiu despre el mai multe decât oricine ca şi el despre mine, dar... Nu a fost niciodată al meu. Şi oricum, noi nu ne-am mai vorbit deloc în ultimii trei ani.
-Şi cu toate astea, eu nu l-am avut nici măcar pe un sfert cât l-ai avut tu. De ce crezi că ne-am despărţit, Rose ? În mare parte din cauza lui Kristin, că i-am făcut eu o scenă lui Eric şi asta a enervat-o. Nu mai suportam să ştiu că-mi ascunde atâta, mă săturasem de toate secretele alea şi de tot ceea ce îmi spunea el ca fiind partea neinteresantă a vieţii lui. Eu nu sunt o jucărie pe care o ţii în braţe atunci când te simţi singur, ştii că e a ta şi că te sprijină, ca mai apoi s-o uiţi pe raft.
A oftat prelung.
-Rose, nu sunt atât de proastă cum mă crezi, mi-a spus serioasă, săgetându-mă cu privirea. Crezi că eu nu am observat niciodată cum te priveşte Eric, că juca teatru în tot acest timp ? Că deşi te ironiza şi îşi bătea joc de tine, el de fapt te iubea ? Dar am negat mereu, nu voiam să cred şi oricum, chiar dacă era ceva, era clar că tu îl urai de moarte şi că erai prea fericită cu Victor ca să-i acorzi lui atenţie. Aţi face bine să vă schimbaţi părerile despre mine; nu gândesc, nu-mi folosesc creierul cum trebuie sau câteodată mai deloc, mă prostesc, sunt imatură şi copilăroasă, dar am o inimă şi aceasta e mult mai importantă decât creierul şi orgoliul pe care-l aveţi voi.
Nu ştiam, sincer, nu ştiam ce aş mai putea spune. Bridget... Pur şi simplu mă lăsase fără replică. Ştia aproape totul despre noi doi sau cel puţin tot ceea ce îl privea pe Eric şi sentimentele lui pentru mine.
-Brid, am murmurat, uitându-mă în ochii ei. Îmi – îmi pare sincer rău... Nu am vrut niciodată, cu adevărat, ca voi să vă despărţiţi. Nu am vrut nici să-l rănesc pe Victor sau să mă despart de el, l-am iubit mult şi încă o mai fac. Eu doar... Începusem să plâng şi mă frecam copilăreşte cu pumnii la ochi. Pur şi simplu... Eu l-am iubit mereu pe Eric. Şi mereu, vreau să spun dintotdeauna, de când eram mici, de când... ne-am cunoscut.
Nu ştiu dacă o şocasem cu asta sau se aşteptase, nu ştiu ce reacţie avea, nu vedeam nimic din cauza lacrimilor.
-Ştii, ştii cum ne-am certat ? În generală, când el era a opta şi eu a şaptea, mi-a spus că e îndrăgostit de mine şi mi-a cerut să fiu iubita lui. Pe atunci, ca şi acum de altfel, era un fel de sex-simbol al şcolii, cel mai bun tip, toate îl adorau şi se băteau pentru el. Eu nu eram cine ştie ce, majoritatea fetelor mă urau că eram atât de apropiată de el. Eh, eram totuşi populară printre băieţi. Mă rog, ideea e că atunci când mi s-a confesat am fost îngrozită de ceea mi-ar face fetele şi ce s-ar întâmpla cu imaginea mea şi aşa destul de proastă dacă aş accepta, l-am refuzat sub pretextul că nu-l vedeam mai mult decât un prieten foarte bun, un frate. Asta l-a rănit cumplit, eram prima persoană căreia îi spusese vreodată că o iubeşte...
Toată viaţa mea am fost o egoistă nenorocită, mereu am ştiut asta. Ceea ce nu pot să înţeleg e cum de sunt capabile persoane atât de bune şi de minunate ca fratele meu, Eric şi Victor să mă iubească atât de mult când eu nu merit nici măcar cea mai neînsemnată formă de afecţiune.
Am oftat prelung. Bridget era puţin confuză, vedeam în privirea ei că ar fi vrut să mă întrebe mai multe, poate chiar să mă facă să-i spun totul, dar îi sunase telefonul. Nu ştiam cine e, dar din câte auzisem din mica lor conversaţie, amica mea trebuia să ajungă în zece minute la nu ştiu cine pentru nu ştiu ce motiv.
S-a ridicat, fără să mă privească, cu telefonul la ureche, vorbind în continuare cu persoana respectivă şi-a luat geanta, paltonul şi a ieşit pe uşă, fără să-şi măcar la revedere de la mine.
Am rămas un timp pe canapea privind uimită spre uşă, întrebându-mă dacă era ceva în neregulă cu Bridget şi dacă am făcut oare un bine că i-am spus de Eric. Însă nu pentru mult căci uitându-mă pe fereastră am realizat că se înserase şi Nate tot nu ieşise din camera lui. Şi asta începuse să mă îngrijoreze prea tare...
M-am ridicat de pe canapea, îndreptându-mă către uşa camerei lui. Ştiam sigur că e închisă. Dar nu-mi păsa, mă gândeam că dacă voi bate cu putere în uşă, neîncetat, l-aş putea enerva şi ar putea să-mi deschidă uşă. Aveam de gând să-mi cer iertare pentru ieşirea de azi şi să vorbesc puţin cu el, cum n-am mai vorbit de mult. Eram atât de cufundată în gândurile mele că nu vedeam pe unde merg şi m-am împiedicat de noptiera din colţ.
-Ah, ce doare, am şuierat ridicându-mă cu greu de pe jos. Ce-i asta... ?
Cheia de la camera lui Nate alunecase de pe noptieră şi căzuse pe jos, lângă mine. Am luat-o în mână şi m-am uitat lung la ea.
Îmi venise o idee genială acum că aflasem că uşa nu era încuiată. Îl iubea prea mult şi îl rănisem prea tare ca să mă duc la el cu nişte simple scuze, trebuia să-i demonstrez cumva că-mi părea rău. Şi cum altfel aş putea să-i cer scuze fratelui meu dacă nu făcând ceva ce nu am mai făcut până acum, adică pregătindu-i ceva de mâncare şi răsfăţându-l ?
M-am dus entuziasmată la bucătărie şi fără să am o idee anume despre ceea ce voiam să-i gătesc, am început să scot din bufet castroane şi farfurii, oale şi o carte de bucate. În cele din urmă mă hotărâsem să-i fac ceva rapid şi nu prea complicat, ceva la nivelul meu. O omletă ar fi ideală, cu o salată şi nişte suc şi mai văd eu fac pe acolo.
-Hm, unde e uleiul ? Probabil în dulapul de sus, am spus gânditoare şi mi-am tras un scaun. M-am urcat pe el. am deschis uşile şi am început să caut sticla de ulei printre toate acele borcane şi sticluţe cu condimente. Eram destul de suprinsă să ştiu că aveam atâtea prin casă, dar cum gătitul e una din pasiunile lui Nate nu ar trebui să mă mire.
-Ah, uite-o.
Sticla de ulei era într-un colţ destul de îndepărtat, aşa că m-am întins după ea, scâncind şi încruntându-mă din cauza efortului. Însă la un moment dat am simţit cum scaunul a început să se clatine cu mine şi în următoare secundă, piciorul mi-a alunecat, şi am căzut, lovindu-mă cu capul de colţul mesei.
-ROSELYN!
Superb fetelor.Nu am cuvinte sa spun cat de mult imi place.Ma bucur tare mult ca ati pus continuarea.Ambele caspitole sunt geniale,si de abea astept sa vad ce se intampla.Imi place tare mult ca Rose este acum cu Eric.Imi place de ei doi.Puneti continuarea mai repede,pentru ca sunt tare,tare curioasa...Este superb fic-ul.
Succes in continuare la scris si compus!
O doamne, mereu mi-am dorit să vă citesc ficul, dar fiindcă nu mi-am propus acest lucru de la început, mărimea și numărul capitolelor se mărea și înmulțea și mă îngrozea, iar așa am renunțat la idee. Însă acum când nu am avut internet, când am avut ocazia, am copiat tot ce era pe cele trei pagini, și le-am copiat în Word. Mi-a luat să citesc totul cam șapte ore, și acum nu exagerez, unele capitole le citeam de două sau trei ori, eram prea prinsă în lectură. Aveți un stil aparte, care m-a fermecat cu totul. Nu îmi vine să cred cât de frumos puteți scrie. Rose este încântătoare, Cherie, i-ai conturat atât de bine personalitatea, caracterul, felul de a fi încât m-ai lăsat cu gura căscată. Și tu, Teh, l-ai făcut pe Eric atât de vulnerabil în unele momente, îl ador. Nici nu îmi vine să cred că totul s-a întâmplat așa de greu între cei doi, că amândoi sufereau și plângeau unul după celălalt. Eric, uneori așa ciudat, când o tachina pe Rose și ea, refugindu-se în brațele lui Victor, impunânduși să îl iubească, și după să sufere după el, totul părea scos într-un fel dintr-o scenă lacrimogenă, dar cu toate astea atât de fantastic. Bridget, la început când citeam, mi se părea că ați făcut-o așa toantă și naivă, dar la sfârșit iați dat un aer de inteligență, mai ales când s-a confesat în fața lui Rose, spunându-i că mereu a invidiat-o și că de la început și-a dat seama că Eric juca teatru în preajma ei. Dea dreptul încântătoare această reîncadrare în peisaj a acestui personaj. Cât despre Nate, nu știu ce să spun, adică știu, dar el este așa de protector cu Rose și se vede de la depărtare că o iubește și că îi dorește tot binele. Și această prietenie, această ironie, ca Eric să îi fie lui Nate cel mai bun prieten, și totuși Rose abea de ziua lui să îi mărturisească dragostea, a fost incredibil. Despre Victor... la început mi-era milă de el, așa că mama îi murise după ce îl născuse, tatăl era cum era, dar după ce a fost crud cu Rose și la moment nu a înțeles-o când s-a confesat în fața lui și i-a spus că până atunci se droga a început să nu mai îmi pese că la urmă suferea și el după Roselyn. Pe de o altă parte, chiar îmi părea bine că Nate chiar era îndrăgostit de Kristen, dar pe de o parte nu, când am citit de ce Rossie nu era de acord cu ea, și într-un fel și eu sunt de acord cu ea, nu ar trebui nimeni să o uite pe Alessia și chiar îmi pare rău că Rose se simte vinovată de moartea Alessiei. De Kristen pot spune că are o personalitate mai ciudată după părerea mea, adică este așa dură uneori, apoi devine mai blândă, ba se ceartă cu viitoarea fostă iubită a lui Eric și face ca toate alea, apoi își cere scuze de la Eric, așa uneori are niște stări o.O. Acum lăsând la o parte personajele „extra” pot spune că Eric și Rossie sunt făcuți unul pentru celălalt și chiar vreau să văd ce se întâmplă în continuare cu cei doi. Și chiar ultima fază când Rossie a dat cu capul de colțul mesei m-a făcut să mă gândesc la ce este mai rău. Acum trecând peste personaje, pot spune că dialogul este atât de interesant și uneori cu replici care m-au făcut să zâmbesc și uneori chiar să râd, și se îmbină perfect cu descrierea cu totul încântătoare, mai ales când descrieți sentimentele personajelor, care serios vorbind mi-au ajuns până în inima mea mică și neînsemnată. Aproape tot ficul am plâns, adică m-am emoționat atât de tare când citeam, ceea ce nu prea vezi la mine =.=. Descrieți așa de bine lucrurile, întâmplările din trecut, încât parcă și eu aș fi acolo, urmărind ce s-a întâmplat. Ufff, ceea ce am vrut să precizez, și ceea ce nu este așa de important, ar fi că mai folosiți Caps Lockul, care nu dă așa bine la etetică, părerea mea, și că acele paranteze ar trebui să fie înlocuite cu niște virgule, nu știu, cred că ar da mai bine așa. Cred că acest fic va fi mare și genial, și cu siguranță o să trec de acum încolo cu un comentariu pe aici, sigur o să fiu încântată. Înafară de asta ce să mai spun, am lungit-o prea mult, deci încerc să închei. Scrieți genial, ceea ce scrieți mă fascinează, serios vorbesc. Multă imaginație și baftă în continuare, felicitări și laude pentru autoare, faceți o treabă mai mult decât perfectă.

P.S.: Ador titlul ficului.

P.S.2.: Scuzați lungimea kilometrică a comentariului, dar nu m-am putut exprima mai „strâns” de atât. Sper să nu fi spus lucruri alandala. Încă o dată aprecieri sincere.
[/font] [/size]
Cherie, Teh, trebuie să spun că sunt impresionată de ficul vostru. Îmi pare aşa rău că a trecut atâta timp de când aţi postat ficul, timp în care eu mă uitam la titlu dar pur şi simplu parcă nu puteam să dau click. Însă, odată ce am început să citesc primul capitol nu m-am mai putut opri, până am ajuns în prezent, la capitolul 31. Chiar regret că nu l-am citit mai devreme.
În fiecare capitol acţiunea este amplă şi distribuită în mod egal pe tot parcurs. Am observat părţi descrise până la cel mai mic amănunt, însă, nu mi s-a părut chiar deloc plictisitor.
De replici nu pot să spun decât că sunt bine plasate şi nu sunt puse doar de dragul de a apărea dialog, ci unde este nevoie de ele.

Despre cele două personaje principale pot spune următoarele lucruri :
  • Rose - încă din primele capitole pare genul de persoană puternică dar îndrăgostită, care suferă din cauza sentimentelor ei. Atât aspectul fizic cât şi cel moral sunt scoase în evidenţă datorită acţiunilor ei din parcursul capitolelor. Cherie., parcă chiar mă introduci în poveste cu fiecare rând citit.
  • Eric - numele perfect. Nu ştiu de ce dar pur şi simplu ador numele ăsta. De la capitolul unu am observat că este gen : ' vedeta masculină a şcolii ' ceea ce nu îmi displace deloc. Teh, doar felicitări la adresa ta datorită capitolelor din perspectiva lui Eric.

Cred că alte cuvinte ar fi inutile aici. Amândouă sunteţi nişte scriitoare talentate care împreună au reuşit să pună pe un document word nişte idei, reuşind să le transforme în cel mai frumos fic pe care l-am citit [ nu, nu exagerez ].
Eu una vă urez succes în continuare chiar dacă nu aveţi neapărată nevoie şi sper să reveniţi cu continuarea cât mai repede.

O rugăminte : Aţi putea să mă anunţaţi şi pe mine una dintre voi când puneţi continuarea ? Mulţumesc ^^.

Felicitări pentru un fic minunat ! xD
Bună ,fetelor .

Doamne vă iubesc fanficul !
E absolut fantastic .. e minunat !
Descrierea ,acțiunea ,dialogul ,totul e perfect !
Mă bucur așa mult că Rose și Eric sunt în sfârșit împreună ! Că în sfârșit au recunoscut că se iubesc . ( în cazul ăsta ,că Rose a recunoscut )
Tot ce m-a deranjat a fost comporamentul lui Rose când le-a văzut pe Nate ( pe care îl ador ) și Kristin ( și ea e fantastică ) împreună .
E așa egoistă .. ,dar asta o face adorabilă ;))
M-a surprins Brid . Adică , am fost gen : ” Asta-i Brid cea imatură ? ” O.O
Pentru că eu o consideram imatură și așa mai departe . Ba mai mult ,aproape o uram .
Și săracul Victor .. mi-e chiar milă de el ,dar spun clar că nu îmi doresc să se împace cu Rose .
Ea e acum cu Eric și trebuie să rămână așa !
Amândouă scrieți minunat și vă doresc multă imaginație și succes în continuare .:*

huggie.


* Edit :

Vă rog anunța-ți-mă și pe mine când apare următorul capitol . *
Aww ~ geez. nu ştiţi ce fericită sunt acum că am citit comentariile voastre. Le apreciez din străfundul inimii, să zic aşa * lolo* anyway, thanks a lot >:d<

next chapter.
lectură plăcută!
Capitolul 32

- Eric, îţi sună telefonul! Am auzit-o pe Kristin strigând supărată din bucătărie. Am ieşit rapid din dormitor, cu un zâmbet ciudat pe faţă şi am privit-o, sfidător.
- Ce e Kristin, încă eşti nervoasă? am întrebat-o pe un ton jucăuş, făcând-o să stea îmbufnată.
Toată ziua, de altfel, nu avusese chef de nimic şi stătuse degeaba, oftând şi gândindu-se şi uneori înjurând, mai mult pentru sine. O deranja foarte mult faptul că nu îi ieşeau lucrurile pe cât de bine ar fi vrut cu Nate; eram conştient de asta şi de faptul că îl plăcea destul de mult – sentimentul fiind reciproc. Ura pe care o simţea, probabil, pentru Roselyn în acest moment era uriaşă. Însă, ca un verişor bun ce eram, nu puteam pierde ocazia să o tachinez. În fond, eram sigur că lucrurile se vor aranja de la sine. Ros era egoistă şi răutăcioasă, într-adevăr, însă nu putea nega fericirea fratelui ei. Şi apoi, era foarte imatur să gândească altfel… ce se aştepta, ca fratele ei să rămână singur toată viaţa? Şi apoi, ceea ce mă deranja cu adevărat era, poate, faptul că acest lucru îi dădea atât de mare bătaie de cap şi eu aş fi vrut să îmi acorde atenţie doar mie, acum. Atât de tare îmi fusese dor de ea, şi avea un efect atât de puternic asupra mea încât reuşeam să fiu gelos pe orice persoană din jurul meu… Şi apoi, de când nu o mai avusesem atât de aproape de mine?
Roselyn…
- Da? Am răspuns absent la telefon, fără a observa persoana ce mă apela.
- Nu credeam că vei răspunde la telefon, Eric… am auzit vocea atât de cunoscută
lui Bridget. Pentru o secundă, nu am ştiut ce să spun; nu ţinusem niciodată la ea şi nici nu aveam vreun sentiment de milă, neapărat, pentru aceasta. Însă mă surprindea tonul ei şi mai ales faptul că mă căutase; credeam că de această dată mă va uita, definitiv; în fond, era mai bine pentru ea. Mi-am aşezat ochii asupra lui Kristin, încă îmbrăcată în pijamale, supărată, şi mâncând îngheţată direct din cutie, nefiind atentă la nimic din jurul ei. Bucătărie era slab luminată şi seara acaparase deja oraşul… iar eu stăteam euforic în bucătărie vorbind la telefon cu fosta mea iubită, pe care am folosit-o în orice mod am dorit, fără a nutri nici cel mai mic sentiment de dragoste pentru aceasta. Mă întrebam, oare cât de nenorocit puteam fi?
- Ce vrei, Bridget? Am întrebat-o scurt. Ar fi fost frumos din partea mea dacă nu i-aş fi vorbit atât de dur, sunt conştient, dar altfel i-aş fi creat iar speranţe, speranţe ce ar fi fost bazate pe minciuni, înşelătorii… şi iar ar fi suferit cumplit din pricina mea. Toată această „reîntâlnire” cu Roselyn şi faptul că eram, oficial, împăcaţi, îmi dădea gânduri mai bune în ceea ce îi privea pe ceilalţi şi, parcă, îmi schimbasem uşor atitudinea… peste noapte. Nu voiam, cu siguranţă, să o rănesc din nou pe blondă. Oricât de mult m-ar fi enervat, oricât de multe lucruri nu mi-au plăcut la ea, fusese o persoană foarte ataşată de mine şi care, spre deosebire de alţii, îmi fusese întotdeauna alături… şi pentru aceasta, măcar, trebuia să o apreciez. În plus, era mai bine să mă comport ca şi un nesimţit cu aceasta, decât să o iluzionez.
A râs, spre marea mea uimire.
- Nu mai fi aşa de arogant, Eric… nu te-am sunat să mă rog de tine. Ce crezi? Că mă pot înjosi mai mult de atât?... am terminat cu asta, de tot. Sunt conştientă că nu o să mai fie nimic între noi, pentru că… nu mai vreau eu. Am deschis în final ochii, presupun. Dar e prea mult să cer să te văd? Puţin… Vreau să vorbim, pentru ultima dată. Nu în calitate de ceea ce am fost, sau ceea ce vom fi. Ci ca două persoane ce au fost odată împreună, ca un lucru ce deja s-a terminat.
Pot spune că eram uimit de ceea ce îmi spunea. De ce? Nu era deloc caracteristic ei; în plus, nici acest stil atât de profund de exprimare nu i se potrivea, parcă nu mai recunoşteam pe vechea Bridget. Un sentiment ciudat mi-a acaparat întreaga fiinţă… ce? gata? Terminase de tot cu mine şi cu pasiunea ei nebună pentru mine? Cred că eram adânc jignit în orgoliul meu, pentru că o crezusem întotdeauna prea înnebunită de mine pentru a mă uita… şi mai ales, atât de simplu, după o simplă despărţire în care eu îmi pierdusem firea. Poate că în sfârşit realizase cât de urât mă comportasem cu ea.
A urmat un moment de tăcere prelungă în care eu mă gândeam la spusele ei şi aceasta părea să aştepte; însă, nu un răspuns de la mine.
- Măcar atât îmi datorezi, Eric… a zis într-un final, închizându-mi fără alte vorbe – un lucru ce nu îl mai făcuse niciodată până acum. Am pus telefonul în buzunar şi am zâmbit, aproape ironic, întrebându-mă unde a dispărut vechea Bridget…
Nu exista nici o îndoială asupra faptului că urma să ne vedem. I-am dat un mesaj cu locaţia, şi am plecat, ciufulindu-i părul lui Kristin.
- Copilule, nu mânca prea multă îngheţată, nu te uita la prea multe filme melodramatice şi să te culci devreme. Bine?
S-a uitat absentă la mine, cu ochii uşor umezi, fiind gata să mă roage să nu plec; disimulând tristeţea, bineînţeles.
- Şi nu fă ochii de căţeluş părăsit că nu funcţionează. Am treabă.
A zâmbit.
- Te întâlneşti cu oxigenata? Poate te spun lu’ Roselyn… tonul ei răutăcios nu a prins imediat la mine. I-am zâmbit mai degrabă nervos, ieşind din încăpere. M-am întors doar pentru puţin, pentru a-i da o ultimă replică.
- Ştii ce am realizat, după mica mea discuţie cu Bridget? Că o iubesc foarte mult pe Roselyn, mai mult decât orice altceva, însă nu o să mă mai rog niciodată de ea să mă iubească, sau să fie împreună cu mine. Deloc… pentru că voi fi, oricum, mereu alături de ea, nu pot altfel. Însă, atât… există o limită şi pentru mine, ca băiat.
Nu ştiu de ce am spus aceste cuvinte şi nici măcar nu eram sigur că erau adevărate. Până acum câteva ore puteam să jur că îi voi fi loial până ce voi muri, ca prieten şi ca orice altceva, însă acum mă cuprinsese o furie, o gelozie şi o nemulţumire pe care nu le mai întâlnisem de mult, amestecate cu un soi de impulsivitate străină mie.
Şi la urma urmelor… de ce? de ce să nu cer mai mult decât doar să fim cei mai buni prieteni? Doar o iubeam! Şi poate că mă respingea iar, atunci… ce s-ar fi întâmplat? am fi ajuns iar la stadiul de prieteni? Nu cred că mai puteam suporta, încă odată. Înciudat de toate aceste gânduri bizare şi de faptul că aveam o întâlnire destul de stranie cu Bridget, am ieşit în stradă.

Am ajuns destul de curând în localul în care mi-am dat întâlnire cu blonda şi m-am aşezat la o masă oarecare. Ea nu venise încă şi eram sigur că urma să întârzie pe puţin zece minute, pentru a se răzbuna pentru dăţile în care am lăsat-o să mă aştepte. A venit, într-adevăr, peste douăzeci de minute. Nu m-am mişcat deloc de la masă în acest timp, deşi în mod normal aş fi plecat, fără să mă uit înapoi. Eram curios, probabil, vrând să aflu ceea ce dorea să îmi spună şi poate şi intrigat de noua ei… personalitate. Pe care, până acum, nu o cunoscusem. Era o schimbare prea bruscă pentru mine.
- Bună, Eric, s-a aşezat în faţa mea, dar a evitat să mă privească direct în ochi, deşi
eu îmi aţintisem privirea asupra ei în mod insistent, zâmbind ironic.
- Ce vrei să vorbim? Am abordat-o direct, menţinându-mi privirea insistentă asupra ei şi comandându-i un ceai, pe care nu l-a refuzat.
- Nu credeam să ştii ce vreau să beau, aşadar ai fost atent la întâlnirile noastre?
Folosea un alt parfum, se tunsese, observasem, scurt, mai scurt de umeri, părul îi era uşor ondulat, nu era machiată şi nu o mai văzusem îmbrăcată în hainele pe care le purta acum – eram sigur că fusese la cumpărături şi îşi schimbase până şi look-ul, tocmai din cauza despărţirii noastre. Deci, o marcase destul de mult şi era gata să meargă mai departe, vrând să scape de amintirea mea. De ce mă deranja acest lucru? Poate pentru că fusesem obişnuit atâta vreme să am pe cineva alături, necondiţionat. La dracu, ce mă apucasem? Mi se părea foarte drăguţă, acum, pentru că era naturală, era adevărata Bridget la care nu ajunsesem niciodată şi la care, cel mai probabil, nu aveam niciodată să ajung… şi atunci, privind-o, am realizat, şocat, că nu voiam să dispară din viaţa mea. Nu o iubeam, dar îmi plăcea să o am în preajmă… să mă enerveze, să îmi umple timpul, să mă sâcâie. Îmi plăcea să îi aud vocea piţigăiată, să o aud plângându-se, să o simt iubindu-mă… să îmi fie alături. Era ca un plan de rezervă pentru mine şi aveam nevoie de acest lucru, de ea, de fapt, pentru a-mi hrăni egoismul. Şi acum eram pe cale să pierd acest privilegiu. De ce eram atât de nenorocit, chiar acum? De ce atât de multe sentimente se intercalau în sufletul meu? Eram furios, am recunoscut imediat, eram furios pe faptul că Roselyn nu făcuse nici un pas în ceea ce ne privea, nu îmi zâmbea aşa cum îmi doream, poate, nu trăia doar pentru mine, aşa cum o făceam eu… voiam să mă iubească aşa cum o făceam şi eu, nu ca un prieten bun şi voiam să uite de Victor, odată pentru totdeauna… ne împăcasem, da, dar eu voiam mai mult de atât, nu mă puteam sătura de ea şi o voiam doar pentru mine, din toate punctele de vedere… nu mai eram dispus nici să o împart şi nici să o văd ca cea mai bună prietenă. Iar Bridget, aici de faţă, nu făcea altceva decât să îmi stârnească toate aceste sentimente, să mă facă să o văd dintr-un alt colţ… să mă intrige, mă făcea să îmi doresc să mă răzbun, prin ea, pentru indiferenţa pe care mi-o oferea Roselyn…
- Cum, suntem de atâta timp împreună. Adică, am fost, Bridget. Doar nu crezi că sunt atât de nemernic?
Dacă nu crezi asta, ar trebui deja să o faci, căci nu merit nici măcar cel mai mic strop de consideraţie. De ce m-au apucat toate acestea? De ce îmi încolţesc atâtea idei în minte şi nu le pot alunga? Oare ce reacţie ar avea Roselyn dacă m-aş împăca iar cu Bridget? Ar suferi… nu vreau să sufere, dar aş vrea să verse măcar o lacrimă pentru mine, să îmi spună că îi e dor de mine, să mă întorc la ea, dar nu în mod normal, să fim… împreună. Şi totuşi, ar fi bine dacă aş face acest lucru? Dacă m-aş împăca cu Bridget? Dacă Rose nu mă bagă în seamă, îmi arată indiferenţă, o să o am întotdeauna pe Brid. Dar… dacă nu? dacă se întâmplă ceea ce îmi doresc, sunt capabil să o rănesc din nou pe fata aceasta?
Da, sunt capabil, nu e ceva să îmi doresc mai mult decât ca Rose să mă privească aşa cum îmi doresc eu, aş face orice pentru asta… dar merită să risc?
Toate aceste idei se zbăteau în mine în timp ce Bridget privea localul, evitându-mă.
- Eşti foarte drăguţă astăzi, i-am spus fără a o privi, simţindu-i ochii aţintiţi asupra mea. M-am întors rapid spre ea, pentru a o observa roşind.
- Cred că este primul compliment pe care mi-l faci cu adevărat, nu e aşa?
Am încuviinţat din cap, şocat de adevărul vorbelor sale. Într-adevăr, era prima dată când o consideram cu adevărat simpatică.
- Nu obişnuiai să fii atât de naturală, am chicotit, surprinzându-i un zâmbet pe care nu îl cunoşteam.
- Da, să zicem că m-am redescoperit… dar nu de aia te-am chemat aici. Voiam să îţi spun altceva…
A tras aer adânc în piept iar eu m-am relaxat în fotoliu. Localul era semi-plin, nu era deloc fum de ţigară şi era o atmosferă liniştită, caldă. Culoarea ce predomina era crem şi îţi dădea şi o linişte vizuală excepţională, oamenii parcă se mişcau uşor şi simţeam că orice tensiune dintre mine şi Bridget dispăruse, eram relaxaţi.
- Voiam să îţi spun că eşti un nenorocit, Eric… a început pe un ton scăzut, timid, continuând destul de hotărâtă, aparent rece şi indiferentă, deşi simţeam cât de mult îşi dorea să fie alături de mine: eşti un idiot, nesimţit… ştiu că ai stat cu mine doar aşa, pentru a mă folosi. Puteam fi eu sau altcineva. Nu ai ţinut niciodată la mine, ţi-au fugit întotdeauna ochii după Roselyn. Crezi că eu nu am văzut asta? Crezi că eu nu am ştiut întotdeauna că o iubeşti, că … trăieşti doar pentru ea? Că tot ceea ce ai făcut şi faci.. o faci pentru ea? Că m-ai folosit… a tăcut, lacrimile au început să îi curgă pe obraji şi a început să plângă din ce în ce mai tare, fără a se mai opri. Erau lacrimi adevărate de această dată, fără falsitatea cu care eram atât de obişnuit. Era o nouă Bridget, una onestă, clară, prin care puteai vedea… atât de diferit de tot ceea ce cunoşteam eu, şi mă atrăgea nespus de mult… A continuat, printre suspine: da… am ştiut întotdeauna, dar am închis ochii, m-am prefăcut că nu ştiu şi mi-am trăit visul fericită! Dar am ştiut, în subconştient… stăteam uneori noaptea şi mă gândeam la asta: de ce o iubeşte pe ea? De ce nu pe mine? Ea nici măcar nu îl bagă în seamă… dar eu! – a început să gesticuleze uşor, fără să îşi dea seama de gesturile sale – eu am fost mereu alături de el… pentru că îl iubesc şi nu voi renunţa niciodată la el şi apoi îmi dădeam seama că orice aş face, nu aş putea să te părăsesc şi mă mulţumeam cu asta, ştii? Eu! Eram atât de deplorabilă, când atâţia băieţi umblau după mine, eu mă gândeam că nu aş putea niciodată să îţi fac aşa ceva, că orice ar fi, prefer să te iubesc aşa cum te iubesc, cu toată indiferenţa ta, dar să fii al meu… şi până când am realizat că nu pot aşa, nu pot! Te iubesc, Eric, este adevărat, mai mult decât orice… şi aş putea să îţi cedez în orice secundă, sunt conştientă că e de ajuns doar un cuvânt din partea ta ca apoi eu să o iau razna. Ştii de ce te-am chemat azi aici? Nu pentru aţi scoate ochii, până la urmă… nu pot să fac asta, pentru că am fost fericită cu tine aşa. Indiferent de câte mi-ai făcut, eu tot te iubesc şi cred că voi continua să ţin toată viaţa mea la tine, dar vreau să închei acest capitol… vreau să te rog… să te rog să mă laşi în pace. Poate că sunt arogantă,. Poate că nu … dar nu mă mai căuta… bine? pentru că nu aş putea să îţi rezist, şi m-aş mulţumi cu cât de puţin mi-ai da, chiar dacă nu ai fi sincer… şi… la naiba! Vrei să îmi faci aşa ceva?
Lacrimile îi curgeau încă şiroaie pe obraji şi mă minunam de câte sentimente puteau exista înăuntrul ei şi de cât de multă dragoste putea să îmi ofere. Nu fusesem niciodată cu adevărat conştient de forţa pe care o emanam asupra ei… S-a ridicat, şi-a luat geanta, geaca şi a plecat, fără a se uita înapoi. M-am ridicat şi eu, printr-un gest impulsiv, am plătit şi am plecat, conştient de faptul că toate privirile erau aţintite asupra noastră.
Mă amuza sincer această situaţie.

Ieşind din local, am căutat-o cu privirea, se îndrepta spre un semafor. Afară ploua; picături mărunte, ce te secau pe dinăuntru, te făceau să te întrebi de ce nu plouă cu adevărat şi doar te chinuieşte, vremea aceasta nefastă? Şi… da, îmi părea că acest gen de ploaie semăna cu relaţia mea cu Bridget de acum. Nu ştiu ce m-a făcut să fug în continuare după ea, să o ajung rapid din urmă, să îi pun mâna pe umăr şi să îi strig numele, de parcă nu mă aflam lângă ea.
- Bridget!
Ce făceam, m-am întrebat, de ce nu o las în pace? Pentru că nu ţin deloc la această fată, şi totuşi îmi pare rău să o las să plece aşa, zdrobită şi cu atât de multă dragoste pentru mine. De ce o iubesc atât de mult pe Roselyn? De ce nu pot să îi împărtăşesc sentimentele mele acestei fete care ar face absolut orice pentru mine? Chiar să se înjosească în acest stadiu? Puterea pe care o dovedise la telefon pălise de mult, la fel ca şi hotărârea de a nu mai fi cu mine; de fapt, nu îmi putea rezista, o recunoscuse şi singură şi ar fi vrut să poată scăpa de mine. Şi eu, de ce nu o lăsam?
- Eric… nu vreau să aud nici scuze nici altceva din partea ta. Te rog, lasă-mă… măcar atât!
Deşi spunea cuvintele acestea, părea să nu le zică cu adevărat, căci braţele sale s-au înfăşurat în jurul trupului meu, continua să plângă cu capul rezemat de pieptul meu şi m strângea în braţe, nevrând să îmi dea drumul.
- De ce? De ce trebuie să te iubesc atât de tare?... sau poate că întrebarea este: de ce nu poţi să mă iubeşti şi tu? Măcar puţin, măcar puţin, Eric… m-aş mulţumi şi cu atât…
S-a îndepărtat uşor de mine, şi-a şters lacrimile, impunându-şi să nu mai plângă şi m-a privit. Părea atât de fragilă în acest moment, aşa cum nu păruse niciodată. Nu era deloc o fată rea, poate doar prostuţă, nici prea urâtă, era chiar simpatică acum, atât de sinceră şi naturală cum ar fi trebuit să fie întotdeauna.
O acuzam pe Roselyn că este egoistă, însă şi eu eram la fel ca şi ea. Nu puteam să îi dau drumul acestei fete. Nu, nu simţeam nimic pentru ea, şi aş fi fost ipocrit să spun că da. Dar aveam nevoie de cineva care să îmi fie alături, iar ea mă iubea atât de mult. Nu sufeream şi eu la fel din pricina lui Rose? Nu la fel de mult eram şi eu torturat? Şi, ce aş fi vrut, să îmi facă ceea ce îi fac eu lui Bridget? Să mă folosească cum vrea ea, să mă arunce şi să mă adune iar, şi iar, şi iar… până ce se sătura de mine?
Da… cred că mă mulţumeam cu atât, măcar atât, măcar puţin, măcar puţin…
- Aş vrea să te iubesc, Bridget… nu ştii cât mi-aş dori să pot face aşa ceva! Nu mi-am dat seama până acum, dar o să îmi lipseşti. E prima dată când sunt cu adevărat sincer cu tine, nu te iubesc nici câtuşi de puţin şi îmi pare atât de rău din cauza aceasta, aş vrea să mă hrănesc cu zâmbetul tău, cu stările tale de spirit, cu persoana ta… cu vorbele tale, aşa cum faci tu cu mine…
Vorbeam în şoaptă, ea încă se ţinea agăţată de mine, îmi zâmbea trist.
- Poate că ar fi mai bine, într-adevăr, să îţi dau drumul, să pleci pentru totdeauna, pentru că altfel nu vei fi niciodată fericită pe lângă mine…
Eram un băiat nemernic, egoist şi fără scrupule. Mânat de furie, de dorinţa de a mă răzbuna pe Roselyn şi de frica de a nu rămâne singur, am tras-o mai aproape pe Bridget de mine, îmbrăţişând-o mai cald şi mai sincer ca niciodată.
- Să mă uiţi, bine?
Dar cum îmi mai putea rezista, săraca fată, acum când îi vorbisem atât de frumos şi îi recunoscusem că îmi va fi dor de ea?
I-am dat drumul, m-am întors şi am început să merg, aparent indiferent, fără a mă uita înapoi, regretând toate reacţiile mele bizare. Numai Roselyn era de vină… de ce nu putea să fie cu mine? De ce a trebuit să mă respingă atunci şi să mă facă să sufăr atât? Mă transformasem într-o persoană îngrozitoare.
Am auzit zgomot în spatele meu, mâinile micuţe ale lui Bridget s-au înfăşurat în jurul meu, încă o simţeam tremurând, plângând.
- Lasă-mă să stau aşa câteva secunde, te rog…după aceea voi pleca…
Am stat, fără să mă mişc, lăsând-o să mă îmbrăţişeze şi simţindu-i căldura trupului şi dragostea transmisă prin acest gest.
- Îmi pare rău, Bridget, dar nu pentru ceea ce a fost între noi, ci pentru că nu îţi împărtăşesc sentimentele.
Am îndepărtat-o uşor, îndepărtându-i şuviţele umede lipite pe obraji.
- Îmi place cum eşti acum, e o schimbare foarte frumoasă… şi tunsoarea te prinde; dar mai ales personalitatea… ai face bine să rămâi aşa, şi poţi să mă cauţi oricând ai nevoie de ceva; o să fiu acolo, promit. Dar nu mai pot face acest lucru – uite, e prima decizie pe care o iau în favoarea ta. Nu o să te mai caut, nu o să te mai fac să te întorci la mine şi o să te preţuiesc, ca pe un sprijin de care am avut nevoie şi care nu m-a părăsit niciodată.
Mă privea cu lacrimi în ochi şi nu credeam să se mai oprească vreodată, dar îi făceau bine. Nu puteam spune că mă durea suferinţa ei, îmi părea mai degrabă bine că era capabilă să nutrească asemenea simţăminte pentru mine şi pentru că, de asemenea, se elibera.
- Îţi mulţumesc… i-am zis zâmbind, depărtându-mă cu paşi rapizi şi întorcându-mă, într-un anumit moment. Era tot acolo, mă privea pierdută. A încercat să îmi zâmbească, nereuşind să articuleze nimic şi mi-a făcut cu mâna. Aşa cum eram atunci, în ploaia măruntă şi trişti amândoi, i-am făcut şi eu mâna, luându-mi adio la tot ceea ce fusese între noi.
Ştiam că îmi va fi dor să am pe cineva alături, oricând îmi doream. Dar nu o puteam folosi la infinit, eram conştient de asta… Iar Roselyn? Roselyn… o să vrea vreodată să îmi acorde atenţia după care tânjesc?
De ce a trebuit să mă îndrăgostesc nebuneşte de o creatură atât plină de sine: egoistă, egoistă… atât de egoistă precum Rose?
hello girls
v-am citit fic-ul acum cateva zile si am zis ca o sa vin si cu un comentariu la urmatorul capitol
pai.. m-ati impresionat cu fiecare capitol in parte, facandu-ma mereu sa vreau mai mult
poate ca povestea in sine nu e cea mai spectaculoasa dar felul vostru de a scrie este superb
plus titlul m-a atras de am ales fic-ul vostru dintre multe altele si desigur ca dupa primul capitol am fost extrem de dornica sa continui
Teh, la ultimul capitol ai avut cateva cuvinte de lagatura lipsa, probabil te-ai grabit, in rest totul e aproape perfect
deci nu prea am ce comenta dar am vrut sa las un comentariu ac sa nu credeti ca munca voastra nu este apreciata
asa ca va astept cu urmatoarele capitole si o sa raman cititoare fidela :D

bye si cat mai multa inspiratie :*
Deci cum acest fic m-a uimit mereu, am revenit, si pot spune ca imi place acest capitol foarte mult, mai ales ca Brid s-a schimbat, mereu mi-a placut pentru ca il iubea pe Eric, chiar daca parea cam toanta si uneori nu imi convenea ca sunt impreuna, si de aceea imi place ca vrea sa il uite, adica el sa nu o mai caute, si Eric este chiar egoist, in fine, asa este si Rose, de aceea mi se pare ca se potrivesc de minune. Acest capitol a fost superb din toate punctele de vedere, mai ales ca ii descrii atat de bine sentimentele lui Eric, si mai ales ca ma faci sa simt ce simte si el, teoretic vorbiind. Uff, cam atat, sunt cam obosita si am zis sa las comentariu cat mai am timp T.T. Bafta in continuare si nu uitati ca aveti un fic superb cu niste cititori fideli ^^.
Heeei :)

O Teh , ce mi-a plăcut acest capitol ;x
Eric ăsta .. e și el atât de egoist ! El și Rose se potrivesc de minune : O
Mi-a plăcut foarte mult schimbarea lu Bridget ;3
Și îmi pare foarte rău pentru Kristin .
Mi-a plăcut foarte mult cum i-ai descris sentimentele lui Eric . Parcă eram eu în locul său ;))
A și merci pentru că m-ai anunțat >:D<

Vă rog să o faceți în continuare . Huuuggiie .
Salutare! :-h A trecut atat de mult timp de cand nu am mai postat pe zup...soooo long.
E incredibil cum au evoluat lucrurile,Nate e indragostit de Kristin si sentimentul e reciproc (n-as putea spune ca se merita unul pe altul dar se completeaza reciproc asa ca cine sunt eu ca sa ma opun relatiei celor doi,pe langa asta Nate e atat de sweet si sunt sigura ca ar aduce-o pe Kristin pe calea cea buna.Cat despre cel de-al doilea cuplu,Eric si Rose,daaa...pai ei se cam merita unul pe altul din moment ce amandoi sunt egoisti,Rose mai nou s-a lovit la cap asa ca cine stie cum vor sta lucrurile in viitorul apropiat.Ar mai fi si Brid pe care o admir pentru puterea de care incearca sa dea dovada,desi a recunoscut cat de dureros e faptul ca iubeste dar nu e iubita,iar Eric o considera in continuare "roata de rezerva'.Felicitari pentru colaborarea pe care ati facut-o,e un fic superb,imi place modul in care scrieti (ceea ce e epic...pentru ca am tot spus-o)spor in continuare la scris si impartiti cu noi imaginatia voastra ca stim ca aveti de unde :))
Heeei xD.
Ăăăăh...
Nu ştiu ce v-aş mai putea spune înafară de mulţumim enorm pentru comentarii, scuzaţi întârzierea şi lectură plăcută! :D

Capitolul 33


Se spune că există anumite momente în care viaţa îţi trece prin faţa ochilor. Deobicei asta se întâmplă când primeşti o lovitură mortală sau ai parte de un accident grav. În orice caz, în circumstanţe de genul. Şi aceste momente îţi schimbă dintr-odată modul de gândire, te fac să realizezi ce fel de persoană ai fost înainte şi că ai şansa să te schimbi şi să te porţi altfel cu cei din jurul tău, să rezolvi anumite lucruri şi să repari greşeli din trecut.
Dacă aş spune cuiva că asta mi s-a întâmplat şi mie în momentul în care am alunecat de pe scaun şi m-am lovit cu capul de colţul mesei – o lovitură destul de periculoasă, ce mi-ar fi putut provoca un accident vascular cerebral – nu m-ar crede nimeni. Nici nu m-ar mira la ce persoană oribilă am fost pe tot parcursul celor şaptesprezece ani ai mei.
Am făcut-o pe şefa de mică, am fost egoistă şi răutăcioasă şi o manipulatoare cu acte în regulă, foarte profesionistă în ceea ce mulţi dintre noi numim şantaj sentimental. În general toţi pe care-i rănisem se îndepărtaseră de mine, însă unele persoane continuaseră să-mi fie alături şi totuşi eu continuam să le tratez ca pe nişte fiinţe neînsemnate. Desigur, vorbesc despre Eric şi Nate. Şi puţin mai târziu Bridget şi Victor.
Lui Nate îi datorez atât de multe, practic, viaţa mea – el pur şi simplu m-a crescut. Când părinţii mei au plecat în lume cu afaceri voiau să mă ia cu ei, dar Nathaniel le-a spus că nu ar fi bine pentru mine să mă ia de aici, de lângă Eric şi prietenii mei, şi să mă lase să stau cu el, promiţându-le că nu mă va lăsa nesupravegheată nicio clipă şi că oricum eram cu Eric în marea majoritate a timpului. În faţa unor asemenea argumente nici cei mai stricţi părinţi n-ar avea ceva de spus, darămite ai mei care ne permiteau prea multe mie şi fratelui meu.
Iar în acel moment, când deschisesem ochii şi capul mă durea atât de tare, iar tot ce vedeam în faţa ochilor era chipul său palid şi tras, cu privirea aceea albastră, ştearsă şi totuşi împânzită de lacrimi, am realizat, cu adevărat, cât de mult rău îi făcusem acestui biet om, fratele meu, care ar fi dat orice pentru fericirea mea.
-Slavă Domnului că eşti bine, Roselyn! Mă speriasei, a spus cu o voce atât de răguşită că pe moment nu eram sigură că-i aparţine.
Nu m-am putut abţine, l-am luat de gât şi l-am tras spre mine, strângându-l într-o îmbrăţişare sufocantă. Nu spuneam nimic, consideram că cuvintele erau de prisos. Am lăsat doar lacrimile să-şi spună povestea, iar Nate părea să înţeleagă foarte bine. Mă strângea şi el la rândul său în braţe, sărutându-mi părul şi spunându-mi cu blândeţe că mă iartă, că mă iubeşte, că sunt surioara lui mai mică.
-Ce am păţit ? am întrebat şoptit, când mi-am atins fruntea bandajată.
-Nimic grav, doar... ehem, ţi-ai spart capul. Ai fost inconştientă vreo oră şi ceva, începusem să mă îngrijorez. Te-am tratat, dar mă gândeam că poate ai păţit ceva şi voiam să te duc la urgenţe.
-Nu cred că era nevoie, am chicotit. Sunt bine Nate, serios. Nici măcar nu mă doare.
-Asta pentru că bandajul e foarte strâns. O să-ţi rămână un semn urât pe frunte, dar nu cred că asta contează acum. Ce vreau să ştiu e... Ce Dumnezeu făceai acolo ?
-Voiam să-mi cer scuze într-un mod mai spectaculos, am zis ruşinată. Mă gândisem să-ţi fac ceva de mâncare, nu ai ieşit din camera ta toată ziua.
A început să râdă şi m-a strâns în braţe.
-Cum aş putea fi supărat pe tine, a spus ca pentru el, când tu eşti lumina ochilor mei...
I-am strâns tricoul în mâini şi mi-am pus capul pe umărul lui.
-Să nu mai spui asta niciodată, Nate. Nu sunt demnă de aşa ceva, nu merit nici măcar îmbrăţişarea asta. Tu ai fost mereu acolo pentru mine, ai pus întotdeauna fericirea mea pe primul loc, nu ţi-a păsat decât de mine. Nu mai vreau asta, să mai stau în calea fericirii tale, să fiu o piedică în viaţa ta – cum de nu am realizat asta până acum ? Spui că eşti fericit şi împlinit când mă vezi pe mine zâmbind. Înainte mă mulţumeam să aud asta, dar acum vreau s-o văd. Şi ştii ce ? Chiar nu-mi pasă cu cine ai de gând să ieşi atâta timp cât tu eşti fericit – chiar dacă e Kristin, nu-mi pasă. Dacă o iubeşti, şi te iubeşte şi ea, atunci cine naiba sunt eu să stau în calea voasră ?
S-a desprins din îmbrăţişare şi m-a privit sceptic:
-Mda, tu chiar te-ai lovit cap.
-Heei, am zis lovindu-l peste umăr, vorbesc serios! Chiar vreau să fii din nou ca înainte, iar dacă verişoara lui Eric este cea care-l poate readuce la viaţă pe vechiul Nate, atunci nu pot face nimic altceva decât să vă urez să fiţi fericiţi împreună.
Îmi simţeam buzele arcuindu-se într-un zâmbet larg şi călduros. Şi da, sincer, foarte sincer. Pentru că tot ce spusesem era adevărat.
-Roselyn, chiar te iubesc enorm, surioară, m-am strâns energic în braţe, sărutându-mi obrajii, frunte, părul.
-Hai la Kristin, i-am murmurat în ureche. Vreau... vreau să-i cer scuze.

Eram în faţa uşii apartamentului lui Eric şi nu credeam să mai fi fost vreodată atât de emoţionată. Nu ştiam sigur de ce mă simţeam aşa – fiindcă aveam să-mi cer scuze în faţa lui Kristin şi să-i spun că le accept relaţia sau... fiindcă îl vedeam pe el după faza de dimineaţă şi nu ştiam cum aş putea să mă justific în faţa lui ?
Uşa s-a deschis cu un scârţâit prelung, iar în dreptul ei a apărut Kristin morocănoasă, îmbrăcată în pijamale şi ciufulită, cu o cutie de îngheţată în mână. Mi-am încleştat instinctiv degetele în jurul încheieturii lui Nate şi am înghiţit în sec. El o privea amuzat şi totuşi, dincolo de acea privire, vedeam în ochii săi o sclipire pe care nu o mai văzusem de mult. Fratele meu chiar era atât de îndrăgostit de fiinţa asta ?
Când m-a zărit bandajată Kristin a izbucnit într-un râs isteric:
-Ce a păţit cap sec asta, Nathaniel ? Ai bătut-o ? Nu că n-ar merita...
Nate a încercat s-o oprească să mai zică ceva, dar nu i-am dat ocazia. Bruneta era foarte supărată pe mine şi ura ei pentru mine bănuiam că atinsese cote maxime dupa ziua de azi. Totuşi, surprinzător sau nu, o înţelegeam.
-Îmi pare rău pentru tot ce ţi-am spus, Kristin şi pentru reacţia mea egoistă, am spus cu fermitate. Nu ştiu cât de repede o să mă ierţi tu, poate nici n-o s-o faci, dar acum că mi-am cerut scuze simt că mi-am luat o piatră de pe inimă. Şi asta nu e tot!
I-am luat mâna ei şi pe a lui Nate şi le-am împreunat. Kristin s-a uitat confuză la fratele meu şi apoi la mine şi din nou la el, care ridica din umeri.
-Nu sunt nebună, Kristin. Pur şi simplu vreau să mă schimb, să nu mai fiu atât de egoistă cu persoanele la care ţine. Nate te iubeşte, o văd chiar şi eu, iar dacă şi tu îl iubeşti, voi accepta această relaţie. Acum spune-mi... Ţii măcar, câtuşi de puţin, la fratele meu ?
Kristin a început să roşească brusc şi să-şi desprindă mâna din strânsoarea lui Nate. Începuse să gesticuleze agitată şi să bolborosească cuvinte pe care niciunul nu le înţelegea. Până la urmă s-a oprit din vorbit şi m-a privit suspicios:
-Tu n-ai altceva mai bun de făcut, roşcato ?
-Cum ar fi ? am zis neobişnuit de veselă.
-Să-l urmăreşti pe văru-meu sau ceva.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar voiam să discut puţin cu Eric. Aveam atâtea să-i spun.
-Ştii, chiar cred că mi-am terminat treaba aici, am zis şi simţeam cum sângele-mi urca în obraji. Ăăăh... Eric e pe acasă ?
-Din păcate, cap sec, ai picat într-un moment prost. Nu e acasă. Habar n-am pe unde umblă la ora asta şi pe vremea asta, dar se descurcă el, e băiat mare.
-Să-l aştept ? am întrebat uitându-mă când la Kristin când la Nate.
-Cum vrei, a ridicat ea din umeri. Ah, şi Roselyn... Nu zic că te iert, dar slavă Domnului că te-ai trezit la viaţă în sfârşit!
Ne-am mutat toţi trei în bucătărie unde Nate a început să ne pregătească cina. Era destul de târziu, vreo unşpe noaptea şi ploua cu găleata afară. Mă întrebam ce face Eric şi cu cine era ? Oare verişoara lui chiar nu ştia unde e sau încerca să-l acopere ? Dar ce naiba făceam, nici măcar nu eram un cuplu şi eu deja eram geloasă ?
-Acum serios, Roselyn, cum de-ai reuşit să-ţi spargi căpăţâna ? a întrebat râzând în hohote.
-Încercând să-i cer scuze lui Nate, i-am răspuns printre dinţi.
-Nuuu, nu-mi spune că ai încercat să faci ceea ce cred eu că ai încercat să faci!
Kristin râdea atât de mult şi de zgomotos că instinctul îmi dicta să-mi bag degetele în urechi sau să plec de acolo.
-Da, chiar a încercat să-mi facă ceva de mâncare, a răspuns Nate în locul meu încercând cu greu să-şi înăbuşe râsul.
-Vai, dar Eric mi-a zis că întotdeauna ai fost praf în bucătărie, continua Kristin să mă amăgească.
-Ah da ? Ce reclamă drăguţă îmi face el. La cât de mult mă iubeşte mă aşteptam la mai mult din partea lui...
Brusc Kristin a redevenit serioasă. S-a apropiat de mine şi m-a apucat de bărbie, săgetându-mă cu o privire de gheaţă.
-Prostul ăsta chiar te iubeşte, roşcato, şi ai face bine să nu-l mai tratezi cu indiferenţă acum că te-ai deşteptat şi tu în sfârşit. Nu ştiu cât mai poate aştepta după tine, oricât de mult te-ar iubi, e băiat până la urmă şi are şi el anumite nevoi. Dacă tu stai să-ţi baţi capul în continuare cu fiecare prostie care-ţi vine ţie în cap, ca de exemplu cu cine se culcă sau nu fractu’, fi sigură că Eric s-ar putea întoarce oricând la oxigenata aia. Nu te înghit eu prea mult, dar te prefer pe tine în locul piţipoancei ăleia!
Am înghiţit în sec – chiar ar fi capabil Eric să se întoarcă la Bridget ?
Văzând că discursul ei “motivant” a avut success, Kristin a dat drumul bărbiei mele şi m-a privit cu o oarecare satisfacţie.
-Ştii, nu prea observ eu chestiile astea la o fată, da’ tu chiar eşti frumuşică. Acum înţeleg şi eu ce văd ăştia la tine, a chicotit.
Cred că roşisem. Un compliment din partea lui Kristin era un lucru atât de rar că nu aveam cum să nu-l accept.
După cină am mai stat puţin cu Kristin, mai mult Nate căci eu îl aşteptam pe Eric. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat pe urmă, dacă a venit sau nu acasă până să plecăm noi, cât de târziu a venit, pentru că am adormit. Dar îi spusesem lui Kristin, pentru orice eventualitate, să-i spună să vină la mine mâine dimineaţă să mergem împreună la liceu.

-M-a căutat, Eric ? a fost primul lucru care l-am întrebat pe Nate când am ieşit vijelios de la baie.
El a început să râdă şi mi-a verificat rana de la cap.
-Să nu-ţi dai cu fond de ten acolo. De fapt, cred că te bandajez iarăşi – nu s-a uscat încă.
-Lasă asta! Eric – a venit Eric ?
-Nu, a zis şi m-a tras înapoi în baie. A luat trusa de prim-ajutor din dulap şi a scos rola de tifon şi pansamentul, pe care mi le-a înşirat în jurul capului după ce mi-a curăţat rana. Am strâmbat din nas şi m-am smucit protestând că eu nu am de gând să mă duc la liceu arătând ca o mumie.
-Nu ai fi nevoită să arăţi ca o mumie cum zici tu dacă nu ai fi fost atât de egoistă de la bun început, a murmurat aproape imperceptbil.
Nate nu-mi reproşase niciodată nimic şi acum, ca deobicei când mi se întâmpla asta, simţisem nevoia să mă apăr într-un anume fel. Dar am realizat brusc că avea dreptate, că eu chiar fusesem egoisă şi într-un mod cât se poate de nesimţit. Şi asta nu ar fi prima oară. Dar ştiam că acest act de egoism, care speram eu să fie şi ultimul, a fost picătura care a umplut paharul şi eram sigură că nu-i picase bine nici lui Eric... Oare din acest motiv nu venise la mine de dimineaţă ? Mă... evita ?
Gândul ăsta mă îngrozea şi mă înnebunea în acelaşi timp. După ce l-am recuperat în sfârşit după atâta timp în care niciunul din noi nu-şi mai vorbise, să-l fi pierdut doar dintr-o prostie de a mea ?
Doamne, Roselyn, eşti o fiinţă incurabilă... Nici nu-l meriţi!
Mi-am plecat capul în jos şi am suspinat, gândindu-mă la ce fiinţă mizerabilă am fost de-a lungul timpului.
Nici Nate nu era disponibil să mă ducă la liceu, fiind nevoit să ajungă mai devreme la teatru pentru a rezolva nişte probleme cu sponsorul lor care nu prea mai vroia să-i finanţeze, ceea ce însemna că trebuia să merg pe jos. Din nefericire.
Îmi plac plimbările dimineaţa, mai ales toamna, când vântul îmi flutură părul, fusta, eşarfa. Mă simt atât de bine, obrajii mei palizi ca de ceară se înroşesc dintr-o dată, iar cel mai mult mi-a plăcut să alerg printre frunzele uscate, să fac piruete în mijlocul străzii, să mă prostesc. Însă toate astea le făceam cu Victor.
Drumul spre liceu era împânzit de amintirile noastre. Timp de trei ani mersesem pe lângă magazinele alea, pe aleea aia. Şi atât de multe lucruri pe care evitam cu îndârjire să mi le amintesc. Chiar şi numele lui încercam să-l uit, să-l şterg din inima mea... Deabia acum realizam cât de mult m-a durut indiferenţa lui. Şi tot acum îl înţelegeam şi pe Eric.
Însă mi-era absolut imposibil să-l uit! Trăisem cu el cele mai frumoase momente din viaţă şi mă iubise atât de mult...
Nu. Doamne. Te rog eu, nu! Ai milă de mine...
Însă degeaba mă rugam eu, Victor chiar ieşise din patiseria din colţ. Prima oară aproape că nu-l recunoscusem, arăta atât de bolnav. Era palid şi tras la faţă şi nici nu se ţinea prea bine pe picioare. De fapt, la un moment dat îşi pierduse echilibrul şi aproape căzuse. Am alergat spre el şi l-am prins înainte să se prăbuşească pe cimentul dur şi rece.
Când m-a simţit aproape de el, m-a strâns sălbatic în braţe, începând dintr-o dată să plângă. Am crezut că mor acolo, atât de tare mă durea să-l văd aşa.
-Roselyn, Roselyn a mea ? Tu eşti – oare chiar pe tine te ţin în braţe ?
Era atât de înnebunit de prezenţa mea că nu-şi dădea seama că mă strângea prea tare. Mă dureau coastele.
-Victor, mă doare.
Mi-a dat drumul şi instantaneu i-am luat chipul în mâini. Ardea şi avea ochii roşii şi umflaţi de plâns, buzele crăpate... Eu eram de vină pentru toate astea ? Doamne cât mă durea să-l văd aşa. Deabia reuşeam să mă abţin să nu plâng.
-Ce-ai păţit ? De ce eşti bandajată iubirea mea ? m-a întrebat îngrijorat mângâindu-mă pe cap.
-Nimic, un accident în casă. Dar tu, Victor, de ce ai venit la liceu ? Eşti bolnav! De ce nu stai acasă ?
-Casa aia, Rose, casa aia e înfricoşătoare fără tine, atât de pustie...
-Dar tatăl tău ?
-O jigodie! Doar se preface. Nimănui nu-i pasă de mine, Roselyn. Nu le-a păsat şi nici nu le va păsa vreodată! Sau cel puţin nu atât cât ţi-a păsat ţie...
Nu ştiam ce să mai zic, mă durea fiecare părticică din corp, ochii mă înţepau şi lacrimile voiau cu desăvârşire să iasă. Însă voiam să închei acest capitol, mi-aş fi făcut mai mult rău, atât mie cât şi lui, întorcându-mă acum la el numai fiindcă îl vedeam în situaţia asta. Trebuia să ne descurcăm fiecare pe picioarele lui. Ştiam amândoi cât de mult însemnase relaţia asta pentru noi, el găsind în mine acea afecţiunea pe care acasă nu avea de unde s-o ia, iar eu văzând în el un sprijin, poate cel mai deosebit.
Să nu mai menţionez şi faptul că nu sunt o sinucigaşă. Acum eram conştientă de ceea ce Eric putea face pentru mine şi nu aveam de gând să-i dau vreun motiv să-mi dovedească până unde ar putea merge. Şi chiar şi aşa, nu mai voiam eu să mă autodistrug din nou.
L-am luat de braţ şi am continuat să mergem spre liceu.
-Ce suntem acum, Roselyn... Amici ? Colegi ? Poate chiar simple cunoştinţe, a oftat.
-Nu ştiu, Victor, dar sincer, chiar cred că e mai bine aşa. Nu... nu te merit, eşti prea bun pentru mine. Să fim serioşi acum!
-În schimb, Eric are tot dreptul, nu ? a zis dintr-o dată cu un sarcasm ucigător.
Eram perplexă. De unde naiba ştia ? Nu, reformulez – ce anume ştia ? Mi-am ridicat chipul spre el şi l-am văzut privind înainte încruntat. Apoi şi-a pus braţul în jurul umerilor mei şi m-a tras aproape de el. Şi lipit buzele de fruntea mea şi a murmurat:
-Să-ţi spun ceva, Roselyn: nu voi renunţa la tine pentru nimic în lume.
Şi mi-a dat drumul, mergând înainte, clătinându-se uşor pe picioare şi ţinându-se cu mâna de cap. Eu eram îngheţată acolo în urma lui, uitându-mă la el, nemaiauzind şi văzând nimic altceva decât pe el spunându-mi că nu va renunţa la mine.
Ce-naiba-se-întâmplă-aici-?
Bună, bună. Mulţumesc, Cherie, că m-ai anunţat, deşi, citisem capitolul înainte.

Pot spune că de fiecare dată reuşiţi să mă impresionaţi cu ideile voastre superbe. Sunteţi cu siguranţă nişte scriitoare excelente :-? Să vă spun sincer, dacă publicaţi o carte împreună, o să fie chiar foarte bine vândută. Eu, cel puţin o să o cumpăr, clar.

Acest capitol a fost cu adevărat frumos. Mi-a plăcut foarte mult. Am absorbit fiecare cuvânt din capitol - defapt, din fiecare capitol - . Întotdeauna reuşiţi să faceţi capitole extraordinare, reuşind să puneţi în evidenţă într-un mod fascinant fiecare personaj.

Sper să mă anunţaţi când vine continuarea şi scuzaţi acest comentariu atât de scurt dar lipsa de inspiraţie se face remarcată - plus că citeam Texas ! Sage de Sandra Brown când am văzut comentariu la profil şi m-am gândit că poate vreţi să primiţi acest comentariu -.
Succes în continuare amândurora :* !

Edit : Acum am văzut . Am lăsat primul comentariu ? O.O Ciudat.
In acest flic voi descriti o poveste sau intmplare reala prin care poate trece ori care din prieteni sau cunostite noastre si nu numai dar mai ales personajele lui Teh care find fata ne scrie din prespectiva bietilor din acest flic adica Erik Nate si Victor cuplurile sunt Erik si Rose Nate si Kristen si Victor si Bridgit de si ultimi nu sunt inca un cuplu.




Cand pui nextul ca a trecut mai mult de o luna si eu una mai am rabdare da stiuca ai mult de invatat dar de ce nu o rogi pe colega ta sa te ajute sa scri si cand ea nu poate o ajuti tu ca eu nu mai ai rabdare .






Ironic, capitolul este scris de mult. şi mai ironic, nu ştiam că e rândul meu să postez. Îmi cer (milioane de) scuze...
Enjoy your chapter!
Capitolul 34

Am ajuns destul de târziu acasă… După discuţia şi întrevederea cu Bridget, am mers într-un bar şi am băut câteva pahare; ceea ce nu îmi aminteam să fii făcut până acum din cauza blondei. Sau poate că nu fusese pentru ea, ci din cauza gândurilor pe care le avusesem în ultima vreme, despre Roselyn, despre viaţa mea în general. Pur şi simplu nu credeam că lucrurile pot rămâne încă aşa, aşa cum erau. Mi-era imposibil… În noaptea ce trecuse, luasem decizii foarte importante pentru existenţa mea. Mă săturasem, o ştiam prea bine, de toate aceste copilării. Nu mai eram capabil să trec cu vederea toate lucrurile pe care le treceam până acum.
Poate că trecusem la o nouă etapă, sau poate tocmai aceasta este acea maturitate la care ajungi la un moment dat… Sau, cine ştie, este posibil să fii ajuns la o limită a sentimentelor mele.
Când am ajuns acasă, Kristin încă nu se culcase.
- Ce faci trează la ora asta? Am interogat-o destul de prost dispus; nu doream să o văd în picioare la această oră. Totuşi, era verişoara mea şi se presupunea că o am în grijă. Nu aveam să îi permit să îşi mai facă de cap aşa cum o făcuse şi până acum. Lucrurile trebuiau puse la punct.
- Oh, scuze, morocănosu-le! – a râs aceasta, bine dispusă, făcându-mă să mă întreb de ce avea acel zâmbet tâmp şi fericit pe chip. Au venit Nate şi Roselyn pe aici şi… eh, ce mai, roşcata m-a pus să îţi transmit să te duci să o iei dimineaţă să mergeţi împreună spre şcoală. Ce zici de asta?
Nu am spus nimic. Am privit-o rece şi m-am îndreptat spre camera mea. Ce se întâmplase? Putuse ea să stea în aceeaşi încăpere cu Roselyn? Şi Nate, toţi trei? Îmi scăpa mie ceva sau Rose acceptase, în sfârşit, faptul că fratele lui avea o viaţă şi avea de gând, spre marea uimire a tuturor, să îi lase în pace? Sau mai bine zis, să le permită să fie împreună?
Egoistă… de ce a trebuit eu să mă îndrăgostesc de o fiinţă atât de egoistă precum ea? Fiecare clipă o putea revendica numai pentru aceasta, avea un caracter îngrozitor, îndoielnic, rătăcitor… şi eu trebuise să mă îndrăgostesc tocmai de fiinţa aceasta ce nu contenea să mă chinuie la fiecare întâlnire a noastră!
De ce voia să merg să o iau de dimineaţă spre şcoală? De ce?
Voia să redevenim prieteni, cum fusesem şi până acum? Să am grijă de ea, să o răsfăţ şi aceasta să îşi bată în continuare joc de simţămintele mele… Nu fii nedrept, Eric, îmi şopteşte o voce în capul meu, probabil conştiinţa. Şi ea este o fiinţă umană, te iubeşte, nici măcar nu ştie că tu încă o vezi altfel, nu doar ca o amică. Ar trebui să discuţi cu ea despre asta, continuă vocea.
Alcoolul mă făcea să mă clatin… ajuns în dormitor, m-am dezbrăcat de toate hainele, luând un tricou la întâmplare şi o pereche de pantaloni de pijama. Nici nu am realizat dacă le îmbrăcasem cum trebuie; mă clătinam pe picioare, ochii mi-erau întredeschişi. Am nimerit patul, cufundându-mi capul într-o pernă şi încercând să adorm…
Gândurile au reînceput să îmi curgă în minte… Roselyn! Voia să merg la ea de dimineaţă. Şi dacă nu m-aş duce? Este concret, nu mă voi duce. Refuz să mai fac orice altceva pentru ea! M-am săturat să fiu doar o marionetă… sunt şi eu fiinţă umană, nu pot îndura la nesfârşit. La dracu, de ce o iubesc atât de mult? de ce mă doare pieptul doar când mă gândesc la aceasta… şi aş vrea să fie cu mine, să o pot strânge în braţe şi să nu îi mai dau drumul niciodată, să fie protejată şi numai alături de mine, fără a o împărţi cu nimeni altcineva, nici măcar cu Nate…
Niciodată nu realizasem cât egoism era în fiinţa mea. Poate că şi eu aveam un caracter la fel de urât ca şi ea, cine ştie… însă nu mai puteam suporta indiferenţa cu care mă trata. Dacă nu dorea să fim altceva decât amici, atunci voi accepta, odată pentru totdeauna, fără a-mi mai face speranţe… poate că ar trebui să o caut iar pe Bridget. Cel mai bine îmi era cu aceasta; pentru că mă iubea şi ar fi putut fi pentru mine tot ceea ce Roselyn refuză… şi este o fată simpatică şi naivă, Brid… şi mă iubeşte. Da, acesta este esenţialul, mă iubeşte la nebunie, exact aşa cum simt şi eu pentru roşcată…
La dracu, la dracu… de ce nu mă laşi să dorm, Rose? De ce nu pleci din capul meu? Nu ai înţeles? Te voi lăsa în pace! Gata, nu voi mai fugi după tine, aşa că lasă-mă, dă-mi pace, te rog, de implor… nu mai pot suporta chinurile prin care mă faci să trec de fiecare dată. M-am săturat, m-am săturat…. m-am săturat…
Nu ştiu în ce clipă am adormit şi nici în ce fel, însă îmi simţeam sufletul trist şi nemulţumit.

*

Dimineaţa m-a întâmpinat cu o durere incredibilă de cap. Am făcut un duş rapid, îmbrăcând uniforma fără vlagă şi, fără a lua micul dejun – deşi i-am pregătit ceva lui Kristin, m-am pregătit să merg spre liceu.
- Nu sunt în dispoziţia necesară de a aştepta prea mult după tine, mă doare capul îngrozitor. Aşa că, hai odată, Kristin, i-am spus pe un ton destul de nervos încât aceasta m-a urmat, deşi încă nu terminase de mâncat. Astăzi nu se machiase deloc, spre marea mea surprindere, îşi prinsese părul, ceea nu făcea prea des şi îşi purta uniforma perfect, cămaşa închisă, sacoul de asemenea, cravata bine pusă la punct. Am fost destul de surprins de această înfăţişare a ei, părea aproape conştiincioasă.
- Nu te mai uita atât la mine. Mă duc la şcoală, doar nu vrei să mă împopoţonez pentru profi sau mai ştiu eu ce. Hai odată să o luăm şi pe Roselyn. De abia aştept să merg cu ea pe stradă – zise cu un rânjet bine întipărit pe chip – o să fie distractiv!
Eram mahmur, realizasem acest lucru, şi foarte prost dispus. Dar hotărârea luată aseară era încă validă, chiar dacă fusesem pe jumătate beat când o luasem.
- Nu mergem nicăieri, verişoară, decât la şcoală.
- Ce? dar ţi-am zis că… a început aceasta indignată.
- Nu am chef de discuţii şi aş aprecia dacă ai putea să taci.
Nu eram deloc în dispoziţia necesară de a mă purta cu mânuşi, nici măcar cu ea. A oftat, înţelegându-mi dispoziţia, înjurând ceva printre dinţi şi m-a urmat, luându-şi umbrela.
Am ajuns destul de rapid la liceu, mi s-a părut mie, aceasta dispărând pe un alt coridor şi eu urcând în clasa mea, fără a vedea nimic în jurul meu. Nu îmi amintesc când fusesem ultima oară atât de nervos, încât nu eram capabil să tolerez nimic în jurul meu. Pe hol, o fată m-a oprit, timidă, roşind şi neîndrăznind să mă privească prea bine în ochi. Eram pe acelaşi etaj cu clasa lui Roselyn… mă întrebam unde era aceasta.
- Eric… a început fetiţa dinaintea mea. Am privit-o, pentru prima dată pe bune. Era
brunetă, cu părul foarte lung, creţ şi cu o pereche de ochi ciocolatii superbi. Avea o înfăţişare foarte simpatică, părea destul de inocentă şi copilăroasă. Era slăbuţă, dar atrăgătoare şi îmi părea foarte feminină, chiar şi cu aura ei puerilă. Cel mai mult îmi plăceau buzele ei, erau micuţe şi bine conturate iar pielea ei era deosebit de albă, în comparaţie cu părul închis la culoare şi ochii atât de frumoşi…
- Ce e? am întrebat-o rece.
Aceasta a tresărit, însă nu s-a descurajat. Eram îngâmfat, ştiam ce dorea. Se părea că îi trebuise foarte mult curaj să îmi vorbească. Şi în fond, de ce nu? Până la urmă, mă atrăgea şi oricum Roselyn nu îmi da atenţie, nu mă considera decât un amic. De ce să refuz fiecare fată ce se apropie de mine? Pentru ce?
- Ăh… ştiu că nu e destul de…. Ăă… S-a bâlbâit la început, nereuşind să îşi găsească cuvintele.
- Uite ce e, spune ce vrei sau plec, nu am timp de pierdut aiurea, am zis la fel de rece ca şi înainte, fără a-mi măsura atitudinea grosolană. În fond, acesta eram eu.
A respirat adânc şi s-a uitat la mine, foarte îmbujorată.
- De regulă nu fac lucruri de genul acesta, însă… am făcut o excepţie. Mi-a întins o punguţă de cadou, şi s-a uitat iar în ochii mei, de abia controlându-se, mi s-a părut mie.
- Ştiu că a fost ziua ta şi voiam să îţi spun „la mulţi ani”. De asemenea, ştiu că pare ca picat din cer, şi nici nu fac lucruri aşa, de obicei… dar eu te plac foarte mult, o fac de atât de multă vreme că nici nu mai ţin minte cât a trecut. Ştiu că nu o să îmi dai atenţie, aşa se întâmplă mereu, nu? Le refuzi pe toate care se apropie de tine şi eu ştiu că nu sunt o excepţie… dar fă măcar asta pentru mine, te rog, acceptă cadoul…
Mi l-a pus în mâini înainte să pot reacţiona. Fiind sincer, voi recunoaşte, mă amuza situaţia în care mă aflam şi eram surprins de faptul că puteam să zâmbesc, având dispoziţia atât de rău zdruncinată. S-a uitat iar fix la mine, în timp ce zâmbeam, roşind şi mai tare şi vrând să plece, s-a întors şi a început să fugă pe coridor, neîndrăznind să se mai uite înapoi.
Ce naiba fusese asta?
Încă aveam un zâmbet tâmp pe faţă când mi-am auzit numele strigat şi m-am întors, pentru a o vedea pe Rose în spatele meu. De când era acolo? Oare observase micuţa scenă? Ah, la naiba! Dacă ştiam că fusese acolo, măcar aş fi sărutat-o pe obraz pe fata respectivă. Nici măcar nu ştiam cum o cheamă; la dracu, nici nu mă interesa.
- Da? Am răspuns sec, legănând punguţa de cadou.
Ce frumoasă era şi astăzi… trăsăturile ei erau fascinante, pentru mine, adoram totul la ea, părul, faţa, ochii, buzele, expresiile, picioarele, mâinile, da… tot corpul şi… Ce naiba avea la frunte?
Fără a mă putea controla, m-am apropiat de ea şi am atins uşor locul unde era bandajată. Inima mea bătea mai tare, îngrijorată, ce naiba se întâmplase?
- Ce e asta? Am zis îngrijorat. Ce ai păţit?
Aceasta a zâmbit, văzându-mă atât de încurcat şi aproape că am roşit din pricina ieşirii mele necontrolate.
- Accident de bucătărie! Nu a fost nimic grav, Eric… ăh! Aseară te-am aşteptat, dar nu ştiu când ai venit pentru că am adormit şi…
Şi i-ai spus lui Kristin să vin la tine de dimineaţă să mergem împreună la şcoală; ştiu.
- Oh, da, mi-a zis vară-mea că aţi fost pe acolo. În sfârşit o să îi laşi să facă ce vor, să înţeleg? Am spus sarcastic, fără a-mi ascunde dezgustul. Acum că aflasem că nu avea nimic grav la frunte, mă puteam comporta ca un ticălos… şi totuşi, cum eram capabil de aşa ceva când ea era atât de fermecătoare şi nu voiam altceva decât să o iau în braţe şi să o sărut şi să o fac să înţeleagă că ea e totul pentru mine şi nu aş putea, oricum, să fiu cu altcineva, decât cu ea. Nu mi-aş putea dărui inima nimănui altcuiva, să fiu cu alte fete ar fi nimic pentru mine, poate doar obişnuinţă şi satisfacerea nevoilor, dar sentimental nu m-am putea implica cu nimeni altcineva decât cu aceasta. Şi de ce naiba mă chinui atât, Rose, când eu nu fac altceva decât să te iubesc? disperat de mult…
- Şi… cine era fata de mai devreme? M-a întrebat veselă, parcă ignorând ceea ce spusesem mai devreme.
Am zâmbit. În drum spre şcoală îl văzusem pe Victor, îmi aminteam acum, dar nu îl privisem prea atent, deşi părea foarte bolnav şi arăta, într-adevăr, groaznic… profitam de tot ceea ce prindeam pentru a o ataca, se pare.
- Habar nu am, mi-a dat un cadou. Era foarte simpatică, totuşi, ar trebui să mă interesez. L-am văzut pe Victor, nu arăta prea bine, poate ar trebui să fugi la el şi să îl îngrijeşti, în fond, aţi fost – sau sunteţi? – împreună. Şi se vede că are nevoie de tine; cine ştie, poate te vrea atât de mult înapoi încât a venit la şcoală în starea asta doar să fie cu tine… curajos băiat – tonul mi-era plin de dezgust. O priveam în ochi, rânjind şi luând o atitudine foarte arogantă. Tonul mi s-a preschimbat într-unul seducător, aproape, când am spus următoarele cuvinte… Ai putea să te duci la el şi să ai grijă de el, sau ai putea – am întins o mână spre ea – să vii cu mine şi să mă laşi să am grijă de tine şi să te iubesc pentru tot restul zilei ăsteia.
Expresia ei s-a schimbat instantaneu. Ceea ce păruse până atunci un zâmbet forţat şi o veselie falsă, s-a preschimbat într-o expresie plină de … uimire. Roşise şi se fâstâcea, fără a îndrăzni s mă privească direct. Şi-a propagat, în sfârşit, ochii asupra mea. Mâna mea îmi era încă întinsă. Cadoul îmi căzuse pe jos şi nu doream să îl ridic, tot ceea ce mă interesa era să o văd, să observ ce alegere o să facă, chiar dacă nu ştiam dacă înţelegea, cu adevărat, ceea ce voiam să îi spun. Era pentru ultima dată când încercam ceva, ultima dată când făceam un gest spre a mă apropia de ea în alt sens decât a fi amici. O voiam pentru mine, pentru totdeauna. Iar ea trebuia să aleagă, ori eu… ori Victor. Era o decizie irevocabilă. Jur că dacă îl va alege pe Victor, nu o voi mai căuta. Niciodată.
O vedeam încurcată; nu ştiam ce se întâmplă în mintea şi sufletul ei în această clipă. Nu voiam să ştiu decât ce avea să facă mai departe, căci mâna mea era încă întinsă şi nu aveam de gând să o retrag decât în clipa în care îmi spunea ceea ce doream să ştiu.
Se sunase de intrare; colegii noştri intrau cu toţii în clase, făcând zgomot, dar noi nu observam zarva din jurul nostru; sau, mai bine spus, o ignoram.
S-a aplecat, a luat punguţa de pe jos şi a ţinut-o strâns în mână, zicând:
- Nu e frumos să o arunci pe jos, după ce ţi-a fost dăruită… Sunt foarte egoistă, Eric, îţi dai seama, nu? Sunt egoistă! Şi nu mă interesează decât de mine. Victor este cu adevărat slăbit, l-am văzut, nu înţeleg ce face la şcoală într-o asemenea stare –a oftat, prelung, parcă durând-o să îşi amintească aceste lucruri - mi-a spus că nu va renunţa pentru nimic la mine, ştii? A făcut o pauză, cercetându-mi expresia.
Eu eram… eram furios, trist, gelos pe Victor şi tot ceea ce îmi spunea. De ce nu alegea odată? Sau asta însemna, pur şi simplu, că vrea să fie cu Victor? Voia să ies din viaţa ei, să o las pentru totdeauna? Mi-era frică să îmi retrag mâna, de parcă încă aşteptam să o apuce şi să îmi spună: să mergem, să mergem oriunde vrei tu! Dar în adâncul meu, mă îndoiam ca acest lucru să se întâmple. Victor era prea bun, pentru ea, în comparaţie cu mine; nu-i aşa?
Am ascultat-o în continuare.
- Mi-e frică… câteva lacrimi au încolţit în ochii ei, căzându-i pe obraji. Nu vreau să rănesc pe nimeni, mai nou, dar nu vreau nici să mă rănesc pe mine, din cauza egocentrismului meu… Şi nu ştiu ce să fac, nu ştiu! Dar… Eric?
Mi-a întins punguţa de cadou. Braţul meu era încordat, inima îmi bătea cu o putere animalică şi dacă aş fi putut, aş fi început să plâng de durere. Însemna că trebuie să ies din viaţa ei?
A făcut câţiva paşi în faţă, în timp ce îmi înmâna cadoul, degetele sale s-au prins de mâna mea, cu o atingere uşoară, temătoare, tremurândă… Mi-a prins mâna sfios, parcă nu făcând altceva decât să îmi dea acea punguţă.
- Nu îmi place să te văd întotdeauna vorbind cu fete, mă enervează că trebuie să accepţi chestia asta, mă enervează fiecare persoană ce se uită mai mult la tine, de parcă nu ar avea nimeni dreptul să facă asta în afară de mine! … nu vreau să o văd prin preajma ta pe Bridget, nu vreau să te aud vorbind despre ea, măcar, chiar dacă nu ai făcut vreodată asta. Mi-e teamă şi doar să văd pe cineva prin preajma ta, căci nu vreau să acorzi nimănui aceeaşi atenţie ca mine, sau… atenţie, în general. Aş vrea să te am doar pentru mine, în fiecare clipă. Şi acesta e egoism, Eric! Am un caracter îngrozitor, realizez acest lucru, şi toată lumea trebuie să aibă mereu grijă de mine…
Fără a mai asculta ceea ce spunea, m-am apropiat de ea şi am strâns-o rapid în braţe, fără a mă mai interesa nimic din ceea ce se întâmpla, dacă ne vedea cineva sau nu. Nu mă interesa decât ea şi ceea ce se întâmpla între noi.
Strângând-o de mână, am început să fug pe hol, pe scări, ieşind din liceu. Fugea alături de mine, deşi nu ştiu sigur dacă înţelegea ceva din ceea ce făceam, la drept vorbind, nici eu nu înţelegeam. Afară ploua şi nici unul dintre noi nu avea umbrelă. Ne-am văzut în mijlocul străzii, era dimineaţă, oamenii treceau grăbiţi pe lângă noi, cu toţii aveau umbrelă. Ploaia părea să se înteţească, nu era atât de măruntă ca o ploaie de toamnă…
Ne opriserăm iar eu o sorbeam din priviri, părul mi se lipise de frunte din cauza ploii. Mi-am scos sacoul, îl pusesem deasupra ei…
- Roselyn… te iubesc, am ţipat, făcându-i pe toţi cei din jurul nostru să se oprească şi să se uite la noi. M-am apropiat de ea, am luat-o uşor în braţe şi am sărutat-o pe frunte, pe obraji, pe buze…
- Te iubesc, te iubesc, te iubesc… nu ştiu ce să mai fac cu aceste sentimente, m-am săturat să trebuiască să mă comport altfel. Nu mai vreau. Mai ţii minte – i-am cercetat expresia, deşi mi-era greu să citesc ceva în ea – când ţi-am spus, acum ceva ani, că te iubesc, dar nu ca pe o soră sau cea mai bună prietenă? Că aş vrea să fii iubita mea, să mă plimb cu tine pe stradă, de mână, să am grijă de tine? Mai ţii minte? Am repetat, când nu mi-a zis nimic.
- Da… a spus, dureros de dulce.
- Şi ştii ce mi-a răspuns?
- Da… a repetat pe un ton temător.
- Te mai întreb odată, am zis, aproape cinic, lipindu-mă de ea, simţindu-i trupul lângă al meu, mi-era cald, inima îmi bătea sălbatic, aveam nevoie să o sărut, să fiu cu ea, să o mângâi, să o ţin doar pentru mine. Vrei să fii prietena mea?
Nu mă interesa dacă aveam spectatori… sau că era, poate, prea dimineaţă pentru o asemenea confesiune… sau că eram pe timp de şcoală şi ar trebui să fim la ore, când noi suntem în mijlocul străzii, în ploaie, lipiţi unul de celălalt, simţindu-ne temperaturile corpurilor noastre… eram atât de fericit şi temător cu privire la ceea ce urma, încât nu mai conştientizam nimic în afară de Roselyn… îmi trecuse durerea de cap, mahmureala, nervii, proasta dispoziţie şi mă întrebam ce voi face, ce voi face dacă mă va refuza?
Hello, hello.
Văd că s-au întâmplat multe lucruri interesante de când nu am mai trecut pe la acest minunat fic al vostru. Nu a fost cu intenţie să îl ocolesc să ştiţi, dar timpul nu îmi prea permite, dar să revenim. Se pare că i-aţi readus în peisaj pe Briget şi Victor, splendidă idee. Ador schimbarea lui Briget de la fetiţa naivă şi puţin prostuţă a evoluat enorm de mult şi a reuşit să îl înfrunte pe Eric, care nu pare prea încântat de această ,,întorsătură'' ca să zic aşa. Şi Victor, ei bine sincer îmi pare rău pentru el, a decăzut destul de mult de când Rose nu îi mai este aproape, deşi admir curajul lui de a lupta pentru ea şi în această stare deplorabilă. Cât despre Nate şi Kristen, chiar sunt curioasă să văd cum vor evolua lucrurile, deşi într-un fel bănuisem că se va lega ceva între ei, o să fie foarte interesant, ţinând cont că cei doi sunt atât de diferiţi. Şi am ajus la Rose şi Eric, pe care îi ador, sper să renunţe la jocurile astea prosteşti şi să admită tot ce simt unul pentru celălalt, deşi trebuie să recunosc că toate acele jocuri acide, înfrumuseţează şi mai mult relaţia pe care o au. Well cam atât, aştept nextu spor la scris şi multă imaginaţii.
P.S. Sunteţi geniale.
Bye.

Capitolul 35




-Te mai întreb odată, a zis el lipindu-se de mine. Neputând să-mi controlez întreaga mişcare a trupului, am tresărit la atingerea sa. Vrei să fii prietena mea?
E nebun ? Dumnezeule, Eric, tu ştii ce-mi ceri ?
Şi de fapt, ce-mi cerea atât de rău ? Ar trebui să mă bucur, nu ? Mă voia atât de mult că nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic. Nici că ploua cu găleata şi-l udase până la piele, nici că se uita lumea la noi, nici că era opt dimineaţa şi era prea devreme pentru astfel de... momente. Nimic, nu-i păsa de nimic. Îl vedeam aşa cum nu mi se afişase aproape niciodată – nebun, beat de fericire şi numai asta mă făcea să-i zâmbesc prosteşte...
Exact cum i-am răspuns şi lui când m-a întrebat, îmi aminteam cu desăvârşire acea scenă în care-mi ceruse prima oară să fiu prietena lui, mai ales răspunsul pe care i-l dădusem eu. Şi mai ţineam minte că de atunci, din ziua aceea, fiecare clipă a vieţii mele se transformase într-un coşmar din care nu ştiam cum să ies. Un coşmar în care drogurile şi alcoolul păreau a fi singurele portiţe de scăpare. Dar erau de fapt nişte capcane pe care, cu tot cu isteţimea mea impresionantă pe atunci, nu reuşisem să le observ.
Apoi m-am trezit brusc în ziua în care Nathaniel aproape îşi pierduse viaţa şi am realizat că nu mai aveam nimic, pierdusem totul şi ce-mi mai rămăsese era să o iau de la început. Ceea ce am şi făcut, din momentul în care l-am cunoscut pe Victor. Dar în tot acel timp, din acea zi nefastă, l-am tot vrut lângă mine. Fie că eram conştientă de asta sau nu, dorinţa aceea stăruise în sufletul meu şi chiar dacă o negam cu încăpăţânare când mă vedeam atât de fericită cu Victor, ştiam că alături de Eric al meu aş fi avut parte de sentimente mult mai puternice, neobişnuite chiar.
Sacoul său alunecase de pe mine şi acum ploaia începuse să-mi ude şi mie părul, ce începea uşor-uşor să se încreţească, şi hainele care mi se lipeau de trup. L-am mângâiat pe obrazul ud, privindu-l în ochii săi verzi, scânteietori:
-Nu sunt sinucigaşă, Eric. Nu te aştepta să spun “nu” tocmai acum când am decis că vreau să fiu cu tine şi să te las să ai grijă de mine şi să mă iubeşti pentru tot restul zilei. Şi de ce aş face-o când am visat în tot acest timp să mă întrebi din nou asta şi eu să profit de ocazia aceasta ca eu să-ţi spun cele mai ascunse gânduri ale mele ? Te vreau, Eric, numai pentru mine... Să fii al meu, să mă iubeşti, să mă ţii în braţe, să mă săruţi. Numai pe mine, Eric Eyed. Doar eu. Roselyn Hope. Iubita ta.
Voiam să-i spun mai multe, mult mai multe. Şi nu neapărat despre sentimentele mele descoperite de curând, ci despre viaţa fără el în general. Că mă simţeam incompletă fără el şi că nu mă puteam bucura de nimic fără să mă gândesc cum ar fi fost totul dacă ar fi şi acesta lângă mine. Dar începusem să râd. Plângând. Nici eu nu ştiam dacă mai mult plângeam decât râdeam sau invers. Însă el se uita îngrijorat şi totodată fascinat la mine, cu părul negru lipit de fruntea sa şi clipind din genele sale lungi, fără să facă ceva. Lăsându-mă să vorbesc pur şi simplu.
-Priveşte-mă, Eric. Uită-te la mine şi spune-mi cât de patetică sunt! Îmi lăsasem capul pe spate şi-mi întinsesem mâinile în lateral. Picăturile de ploaie, din ce în ce mai dese, se izbeau de faţa mea, udându-mi bandajul ce-mi aluneca de pe frunte. Orgoliul ăsta idiot al meu, egoismul, laşitatea mea... Am pierdut atâtea, nu doar pe tine, şi când conştientizez asta e prea târziu să mai fac ceva. Nu că aş face, dar aşa, ca fapt divers. Dar tu... Serios acum, nu aveai ce face decât să te îndrăgosteşti de o aşa fiinţă ca mine ? Sau poate am avut eu noroc. E noroc ăsta ? Sau... destin. Ce naiba ? Doamne, mi-am pierdut orice urmă de raţionalitate... Am înnebunit. Yaay! Dar... ştii ce ? Nu-mi pasă cât eşti tu cu mine, să fim amândoi nebuuuuni!
Probabil că exuberanţa mea îl îngrijorase. Mă privea încruntat, şi-mi luase capul în mâini. Prima oară am crezut că o să mă sărute şi l-am tras de gât spre mine, dar înainte să-mi dau seama îşi luase sacoul de jos, îl pusese pe mine şi mă lipise de el, păşind grăbit înainte. L-am întrebat unde naiba mă duce.
-Ai febră, a murmurat în urechea mea. Delirezi. Nate o să mă omoare.
Nu l-am băgat în seamă. Şi ce dacă aveam febră ? Nu mai răcisem de mult.
-Am vorbit atât de frumos şi nu-mi dai nici măcar un sărut ca în basme ? m-am bosumflat. Ce fel de prinţ eşti tu ?
S-a oprit şi m-a privit lung în ochi. Apoi a început să râdă şi m-a luat de bărbie, apropiindu-şi gura de a mea. Am înghiţit în sec şi ştiam că obrajii mi se înroşiseră căci îmi simţeam faţa în flăcări – sau poate era doar din cauza febrei ? Inima mea bătea cu o viteză neobişnuită, odată cu fiecare apropiere pe care o făcea – apropieri atât de lente de parcă nu intenţiona decât să mă înnebunească. Privirea mea era pierdută în ochii lui verzi, mult prea intenşi şi părul lui negru din care se scurgea apa. Credeam că o să îmi pierd capul, minţile şi că o să cad, că o să leşin – cu atât mai mult că aveam şi febră după cum zicea el. S-a apropiat şi mai tare, şi mai tare. Când buzele sale aproape le atinsese pe ale mele am simţit cum inima mi s-a oprit. O secundă în care am fost prea fericită să mai şi respir. Era primul sărut pe care-l aveam ca şi cuplu oficial – normal că eram emoţionată!
Doar că...
-De ce naiba râzi ? l-am întrebat nervoasă când a început să râdă în hohote, trăgându-mă lângă el şi continuând să meargă. Cu ce greşesc... ?
-Cu nimic, a murmurat. Chiar mă uimeşti...
-E pe bune, Eric. Chiar accept să fiu iubita, să fim în sfârşit un cuplu şi să fim fericiţi, doar noi doi. Nu eşti o rezervă sau planul B, nu te folosesc pentru a şterge amprenta lui Victor, a mi-l scoate din minte sau să-l fac gelos. Pur şi simplu fac ce trebuia să fac în ziua aceea idioată, când eram în generală. Pur şi simplu fac ce-mi spune inima. Pur şi simplu... – am făcut o pauză ca să-l privesc în ochi şi să trag aer în piept – Te iubesc, Eric! Chiar te iubesc...
Nu mi-am dat seama când am parcurs tot acel drum spre casă sau când el mă lipise de peretele din scara blocului şi mă sărutase scurt, dar atât de gentil, ţinându-mi capul în mâini.
Inima mea... Puteam să jur că încetase să mai bată, atât de intense şi de accelerate erau bătăile acesteia. Trupul îmi tremura – eram sigură că din cauza acelui sărut, atât de dulce şi de neobişnuit din partea sa, dar în următoarele secunde am realizat că de fapt eram bolnavă.
Aveam ameţeli şi-mi simţeam capul greu, gâtul începuse să mă usture. Chiar urma să răcesc? N-o mai făcusem de mult.
Eric a întrerupt uşor sărutul şi m-a întrebat îngrijorat dacă e totul în regulă.
-Da, da, totul e ok, am îngăimat eu şi am făcut câţiva paşi în faţă. Dar nimic nu era de fapt bine căci picioarele mi se înmuiaseră şi nu îmi puteam menţine echilibrul.
-Rose, stai, te duc acasă, a murmurat când m-a prins în braţele sale înainte să cad. M-am cuibărit la pietul său şi m-am lăsat condusă până la lift. Am uitat cât de repede răceşti...
-Geanta mea – am murmurat vlăguită când am ajuns în faţa apartamentului meu – geanta mea e la liceu. Nu am cheile, nu am cu ce să intru în apartament.
-Nate nu e acasă ?
-A plecat mai devreme. Nu cred că a terminat aşa de repede, avea nu-ştiu-ce treabă cu sponsorul, grupul lor stă prost cu...
-Ce-i cu voi acasă la ora asta ? s-a auzit o voce gâfâită în spatele nostru şi noi ne-am întors capul imediat. Era... Nate care urca scările ? Deci voi aţi uitat uşa de la lift deschisă, a oftat. Rose eşti bine ? m-a întrebat apoi când m-a văzut dârdâind de frig în braţele lui Eric. De ce sunteţi uzi ? Ăăăh, mă ameţiţi, haideţi mai bine înăuntru, a zis şi şi-a scos cheile din buzunar.
Niciodată n-am mai fost atât de bucuroasă să ajung în apartamentul meu superb şi să constat atmosfera atât de caldă şi plăcută pe care o emana casa noastră.
-Cum de eşti atât de inconştientă, mi-a zis Nate pe un ton de reproş în timp ce mă schimba în pijamale. Eric era la bucătărie, făcea un ceai. Mă întrebam dacă era cumva gelos pe fratele meu, acesta fiind singurul bărbat căruia îi permiteam cu uşurinţă să mă dezbrace.
Ce minte bolnavă ai Roselyn...
-Umbrela aia ţi-o cari după tine, dar nu o foloseşti niciodată. Ştii cât de repede te-mbolnăveşti şi că sistemul tău imunitar este îngrijorător de sensibil. Ce a fost în capul tău când ai plecat aşa de la ore ? Şi de ce ai plecat, mă rog ?
Nate punea atâtea întrebări şi mă ameţea într-un hal că nu puteam fi atentă la nimic şi nu ştiam ce naiba să-i spun. Eram sigură că ar fi fost încântat să afle ce s-a întâmplat de fapt azi şi de ce am plecat, dar nu eram în stare de nimic. Mi-am tras pilota până peste cap şi am închis ochii în speranţa că aşa voi scăpa de ameţeli.
-Doamne, cum arzi, a oftat Nate. Unde ţii termometrul ?
-În sertarul cu pastile...
-Oh, gata l-am găsit.
Nu mai eram atentă la nimic, ochii încă mi-erau închişi. Deschisesem gura mecanic ca Nate să-mi ia temperatura şi parcă-l auzisem atunci şi pe Eric intrând în cameră cu ceaiul. Auzeam şi o pungă fâşâind, cred că Nate căuta ceva antibiotice. Apoi l-am auzit ieşind din cameră. Nu înţelegeam ce zicea, era ceva legat de motivarea absenţelor şi Kristin care o să-mi aducă geanta.
Eric mi-a dat o pastilă, probabil antibioticul pe care-l căutase Nate şi nu îmi mai amintesc altceva decât momentul în care brunetul a deschis uşa să iasă din cameră şi eu l-am rugat să rămână cu mine. Apoi am adormit. Un somn profund şi fără vise.

Când m-am trezit, durerile de cap şi de gât păreau să fi dispărut, iar temperatura corpului să-mi scadă. Însă nu ajunsese la cea normală. M-am ridicat uşor în coate şi m-am uitat buimacă în jurul meu. Privirea mi s-a oprit în dreptul ferestrei. Sincer... Nu ştiu cât am dormit, nu prea le am cu noţiunea timpului, dar bănuiesc că erau câteva ore bune având în vedere că afară era atât de întunecat.
-Te-ai trezit ? am auzit o voce amuzată în stânga mea şi am realizat instantaneu a cui era.
-Eric, ai rămas...
Nu ştiu de ce eram aşa de uimită că el rămăsese cu mine şi de ce-mi simţeam ochii în lacrimi. Poate nu era evident, dar ştiam oricum că avea să rămână cu mine. Orice ar fi. Spre deosebire de mine, el chiar reuşea să-mi arate cu fiecare gest, vorbă sau privire cât mă iubeşte.
S-a aplecat uşor peste faţa mea şi m-a sărutat pe frunte.
-Cum mai eşti ? Văd că încă mai arzi, dar nu îngrijorător de tare.
Am ridicat din umeri. Mă întrebam ce făcuse în tot acest timp cât eu am dormit.
-Probabil că sunt bine. Unde e Nathaniel ?
-S-a dus cu Kristin la cumpărături, a zâmbit. Mi-a zis să-l sun când te trezeşti. N-am de gând să facă asta. Mă descurc şi singur cu tine – nu eşti aşa de problematică, nu ? Şi nici prea dependentă de el nu pari. E exagerat, zău!
Am început să râd. Dacă doar asta i se părea lui exgerat chiar uitase cât de protectiv era Nate cu mine încă de mică.
-Nu te-ai plictisit tot aşteptându-mă pe mine ? l-am întrebat culcându-mi înapoi capul pe pernă.
-În general sau acum ? m-a întrebat cu un sarcasm ucigător, aruncându-mi totuşi un zâmbet superb. Nu, nu m-am plictisit. Am fost preocupat să mă uit pe ăsta, a spus şi s-a ridicat de pe scaunul pe care şi-l trăsese lângă pat, ducându-se la raftul cu cărţi de unde scosese un album cu poze. Albumul cu pozele noastre.
-Oh, Eric...
Începusem să plâng. Nu ştiam de ce. Poate pentru că se întâmplaseră atât de multe în decursul acestor zile. Eric aflase în cele din urmă că-l iubeam din totdeauna, Nate îşi găsise în sfârşit pe cineva şi realizasem cât de potrivită era Kristin pentru el, Victor care-mi spusese că nu renunţa pentru nimic la mine, Eric care-mi ceruse să fiu cu el...
-E ciudat cum se aranjează lucrurile, nu, Rose ? Mă uitam la pozele astea şi am observat cât de fericiţi eram noi doi numai când ne ţineam de mână sau eram în aceeaşi încăpere. Că pentru mine simpla ta prezenţă era totul...
-Era ? l-am întrebat pe un ton jucăuş, ştergându-mi lacrimile.
A venit lângă mine şi m-a luat de bărbie, privindu-mă foarte intens şi atent, cu ochii săi verzi strălucind într-un mod ciudat – părea o nostalgie amestecată cu un extaz nesfârşit. Mi-am simţit tot sângele urcându-mi în obraji şi inima care parcă se deşteptase dintr-un repaus mult prea lung şi acum începuse să bată din nou, doar că mult mai accelerată, pentru a recupera perioada în care pur şi simplu stătuse.
-Mai zi-mi odată că mă iubeşti, Roselyn, a şoptit cu buzele lipite de pielea gâtului meu.
Tremuram, simţind o plăcere extraordinară. Eric reuşea să trezească în mine sentimente şi dorinţe pe Victor nu reuşise niciodată şi simţeam că eram capabilă de orice pentru el, chiar de orice.
L-am îndepărtat uşor de mine, luându-i capul în mâini. M-am uitat în ochii lui, deşi mi-era greu să citesc ceva în ei. I-am mângâiat obrazul şi l-am sărutat scurt pe buze.
-Te iubesc, Eric.
Huhaa! First, peacee!
Dau edit mai in colo, vreau sa citesc TOATA povestea din nou, am cam intrerupt firul actiunii.

Edit
Huh, este pur si simplu frumos, doar cuvantul asta imi vine in minte. Eric, la fel ca si Rose stie sa se joace cu oamenii. Este sublima relatia lor, defapt, toate relatiile si sentimentele care le-au avut in aceasta poveste m-au incantat, gelozia amandurora, nervii si putina ura cauzate de dragoste, tristetea, fericirea feerica, uah, e superb.
Vreau sa vad continuarea, vreau neaparat.
Succes!
Hello ma cherie.
Trebuie să recunosc că ai venit repede, repejor cu nextu, iar pentru asta nu pot decât să îţi mulţumesc. Şi s-a întâmplat minunea, chiar s-a întâmplat, Rose şi Eric şi-au declarat iubirea, a fost atât de sweet, iar eu eram ceva de genu nu pot să cred. Romantic, dulce, absolut mirific, superb, sublim, extraordinar. Descrierea s-a potrivit ca o mănuşă pentru tot ce s-a întâmplat, deşi acum nu prea ştiu la ce să mă aştept s-a cam rupt firul, oricum sunt sigură că orice se va întâmpla va fi interesant la fel ca până acum.
Deci în concluzie a fost un capitol dulce, dulce rău de tot ca să închei cu un vers din cântecul meu preferat. Aştept nextu. Bye.
Capitolul 36

SI AU MURIT CU TOTII IN CELE MAI GROAZNICE CHINURI!!!


SFARSIT!!!





Scuze Cherie si Teh, aveti o fana care imi zgarie neuronii ca nu s-a mai termiant ficul ei -.-
‹1…345