AnimeZupCăutare

Iubire la suprapreţ

M-am ţinut întreaga zi să las un comentariu pentru că am reuşit să recuperez numeroasele capitole pierdute .
Nu prea am multe de spus , poate fiindcă sunt cam obosită şi îmi găsesc cam greu cuvintele acum . Mi-a plăcut cum a evoluat povestea , deşi aş fi fost mai încântată dacă lucrurile ar merge mai bine între Eric şi Rose . M-am bucurat să văd cum acesta a salvat-o şi cât de mult îi pasă de ea , făcând orice pentru a o salva . Trebuie să recunosc că a fost cam violent cu fetele alea , dar într-un fel o meritau . Oricum Rose luase hotărârea să nu mai înceapă să se drogheze .
Un alt personaj care îmi intră tot mai mult în graţii este Kristin care a început să ocupe un rol important în această poveste . Are multe din trăsăturile lui Eric , se vedea că sunt rude :)) Se pare că şi-a învăţat lecţia şi sper că nu se va mai atinge prea curând de alcool . Of! Şi ce drăguţ a fost sărutul dintre ea şi Harry , deşi el este mai timid , se potrivesc . Nu prea m-am încântat faptul că l-a sărutat pe Eric ...
Nu ştiu dacă îmi place că s-au despărţit Bridget şi Eric , dar poate e mai bine aşa .
Aştept următorul capitol !
Mulţumim Biush. , Neith pentru comentarii şi pentru că aţi rămas alături de noi. Sper să vă mai vedem pe aici. Now, next chapter. True story :>.
Sper să vă placă şi lectură plăcută !

Capitolul 19


-Mişcă-te! am strigat sărind peste Nate care mă privea îngrozit şi am intrat vijelios în baie.
Nimic nu era clar, totul se mişca în jurul meu, iar ceaţa era constantă. Nici nu ştiam dacă am nimerit bine closetul când m-am aplecat să vomit. Nate ajunsese odată cu mine şi venise să-mi ţină părul oftând, ba chiar suspinând din când în când. Când am simţit că nu mai am ce să dau afară, nu că până acum aveam ceva – deabia m-am trezit, am ridicat privirea şi am spus cu o voce atât de răguşită încât mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că era a mea şi nu a altcuiva:
-Nate, mai bine nu. Du-te înapoi. Pe bune, mă simt...
Dar n-am mai apucat să termin pentru că picioarele mele au cedat, iar eu m-am prăbuşit pe gresia rece din baie. Nici măcar două secunde nu i-a luat fratelui meu să mă ia în braţe şi să mă ducă în dormitor, după care să-mi dea cu nişte apă pe faţă, să mă înfofolească în patul meu moale şi să iasă pe uşă strigându-mi că ştie el o metodă foarte bună pentru înlăturarea mahmurelii.
Cam aşa mi-am petrecut eu ziua de sâmbătă; stând toată ziua în pat, cu Nate lângă mine răsfăţându-mă de parcă aş fi pe moarte, nu de parcă m-am trezit dintr-o beţie cruntă.
Îl iubeam pe fratele meu mai mult decât orice, nu puteam respira fără el, totul în viaţa mea se învârtea în jurul lui... şi al lui Eric, dar câteodată era enervant de exagerat. Stătuse toată ziua în pat lângă mine, povestind şi sufocându-mă cu dragostea lui. Într-un fel îmi făcea bine prezenţa şi răsfăţul lui, dar de la un timp începuse să mă plictisească şi începusem să fiu din ce în ce mai ţâfnoasă. Până când adormise.
În timp ce eu ţineam un discurs despre cum s-o lase mai moale, capul îi căzuse pur şi simplu pe pieptul meu. Şi un sentiment matern ( OK, nu sunt genul care-şi protejează foarte bine persoanele dragi ) m-a cuprins dintr-o dată şi am început să-l mângâi fredonând un cântec de leagăn pe care i-l fredonam deobicei lui Eric când eram copii şi dormea la mine. La un moment dat, Nate îşi pusese braţele în jurul trupului meu şoptindu-i numele Alessiei.
Mi-am ignorat lacrimile ce-mi şiroiau pe obraji şi am continuat să-l mângăi şi să fredonez, cu un surâs chinuit în colţul gurii.
*

Am deschis ochii leneşă, căscând, după care am aruncat o privire în dreptul ceasului şi am observat că mă trezisem la timp, adică la şapte fără douăzeci. Destul ca să mă pregătesc pentru şcoală şi să mănânc.
În timp ce-mi luam uniforma de pe umeraş şi tot ce mai aveam nevoie ca să mă duc cu ele în baie, l-am strigat pe Nate ca să mă asigur că era acolo. Nu-mi aduceam aminte să fi zis că pleacă devreme la teatru, dar voiam să verific.
-În bucătărie, iubire, mi-a răspuns pe un ton cald.
Am mai aruncat o privire prin camera mea, aceasta oprindu-se asupra unei poze de pe peretele lateral al încăperii. Era o poză cu mine şi cu Eric, la una din aniversările mele. Cred că împlineam şapte ani. Nu mi-am permis să mă las furată de amintiri aşa că doar am zâmbit amar şi am ieşit din cameră, târându-mi picioarele până-n baie.
Fiind înfometată – asta e ceva nou, trebuie notat în calendar – m-am îndreptat către bucătărie gata să-l uimesc pe Nate cu apetitul meu. Dar când să deschid uşa, am auzit câteva râsete. Unul era sigur al fratelui meu, celălalt... Speram să nu fie Eric! Am deschis uşa. Nate stătea sprijinit de bufet, îmbrăcat în haine de casă, iar în capul mesei se afla iubitul meu, ţinând în mână o cană cu cafea.
-Victor, am strigat surprinsă şi i-am sărit în braţe.
-Uşor, mi-a spus în timp ce-mi mângâia părul ciufulit. Mi-a sărutat fruntea, obrajii şi gura, în timp ce eu îl strângeam mai tare în braţe şi îi spuneam cât de dor mi-a fost de el.
-Hm, tuşi Nate în spatele nostru, nu-ţi strica pofta de mâncare cu dulciuri.
Ştiam că zâmbea. Se simţea împăcat când mă vedea atât de fericită.
L-am privit în ochi pe Victor şi am chicotit amândoi. Nate puse pe masă un bol cu lapte şi cereale şi mă invită să mănânc, poftindu-l pe Victor să continue discuţia grosolan înteruptă de către mine. M-am strâmbat la el şi am început să mă delectez cu micul meu dejun, lâsându-l pe Victor să-mi încânte auzul cu glasul său melodios şi să mă copleşească cu zâmbetul dulce pe care mi-l arunca din când în când în timp ce-i povestea lui Nate despre licitaţie.
-Victor, iubitule, am spus când a terminat de povestit, te duci să-mi iei geanta, te rog? E în camera mea, în pat. Ăh şi dacă tot eşti acolo, poţi să-ţi cauţi şi CD-ul pe care mi l-ai împrumutat.
-Sigur, mi-a spus sărutându-mi fruntea, după care a ieşit din bucătărie, închizând uşa în urma lui. De parcă ştia că de fapt vroiam să vorbesc ceva în particular cu fratele meu.
-E băiat bun, murmură Nate nostalgic. Te iubeşte prea mult. Văd asta în ochii lui, cum te priveşte, cum vorbeşte despre tine... E aceeaşi sclipire pe care o avea Eric până acum doi ani, doar că nu e la fel de puternică că a lui. Practic, Eric parcă se hrănea cu existenţa ta...
-Termină, îmi faci rău, am spus muşcându-mi buza inferioară. Ştii, Nate, m-am hotărât: îi voi spune lui Victor despre droguri. Tocmai fiindcă mă iubeşte atât de mult, m-am gândit foarte bine şi am decis că merită să ştie cu cine umblă.
-Foarte înţelept din partea ta, îţi apreciez curajul. Dar chiar crezi că vei putea să-i spui? Gândeşte-te bine la ce s-ar putea întâmpla atunci când va afla că i-ai ascuns asta în tot acest timp. Nu toţi băieţii sunt ca Eric sau ca mine, să ştii!
-De ce trebuie să-l aduci mereu în discuţie pe el? Da, ştiu. Fiindcă m-a iubit şi eu i-am dat cu piciorul. Crezi că eu nu regret asta? Dar ce pot să fac acum? Asta e, s-a întâmplat. Ce vrei mai mult? Lasă asta. O să am eu grijă să nu se întâmple nimic rău şi să nu fie vorba de mai mult de o supărare sau ceva de genul fiindcă i-am ascuns. Victor mă iubeşte îndeajuns de mult încât să-şi seama cât de rău îmi poate face o reacţie nepotrivită.
-Nu ştie însă şi cât eşti de egoistă, a spus dând dezaprobator din cap. Roselyn, tu-l iubeşti pe băiatul ăsta?
-Bineînţeles că-l iubesc, am zis cu octavă mai sus decât deobicei.
-Nu se vede.
Am deschis gura ca să ripostez, dar fix atunci a intrat Victor pe uşă arborând zâmbetul său şmecheresc. Dar dispăru imediat când văzu tensiunea din încăpere.
-Ce se întâmplă aici? întrebă pe un ton neutru.
-Mă certam cu Nate, am zis ridicându-mă de la masă.
-Nu ne certam, purtam o discuţie contradictorie.
-Asta înseamnă că ne certam!
-Tu te certai, eu eram cât se poate de calm cu tine.
L-am ignorat şi am ieşit în hol să mă încalţ. În spatele meu l-am auzit pe Nate zicându-i lui Victor să nu mă bage în seamă pentru că o să-mi revin repede, apoi apa de la robinet curgând. Începuse să-mi spele vasul în care am mâncat. Ia să-şi vadă de treabă şi să nu se mai bage în viaţa ta, aud o voce undeva în cap şi aproape că-i dau dreptate. Vai ce moale eşti, vocea persista în continuare, nu moare nimeni dacă faci de capul tău să ştii. Până la urmă m-am enervat şi mi-am dat o palmă în cap. Victor se holba la mine, iar Nate râdea în bucătărie.
La liceu a fost şi mai rău. Trei teste neanunţate la cele mai tâmpite materii ( matematică, geografie şi biologie ), un scandal între colegii mei din care eu am ieşit ţap ispăşitor – dacă mai fac vreun pariu pe tema Roselyn Hope le rup gâturile –, trupa de teatru nu a vrut să asculte ideea mea pentru balul din decembrie şi Victor nu a fost acolo lângă mine ca să le convingă pe aiuritele alea cu farmecul lui – prostuţele alea false erau înnebunite după iubitul meu şi mă urau din toată inima pentru că eu eram iubita lui – şi multe alte probleme de genul. Să nu mai spun de ăia doi care umblau toată ziua împreună. Sunt doar veri, Roselyn! Dar o aveam pe Brid cu care mă prosteam gândindu-ne la tot felul de torturi pentru Kristin; nu sunt chiar atât de rea, doar ne amuzam şi noi.
În drum spre casă mi-am tot impus să-i plătesc lui Eric cu aceeaşi metodă. Mereu am ştiut că indiferenţa doare, dar nu mă aşteptam să mă doară atât de tare pe mine. Să mă înnebunească şi să mă facă să cad iarăşi în patima drogurilor – deşi, slavă Domnului, n-am făcut-o – sau să mă îndemne la băutură. Îmi amintesc şi acum cu exactitate tot ceea ce i-am spus lui Nate şi îmi vine să-mi scot inima din piept şi s-o măcelăresc fără milă. Nu că n-ar fi deja, dar dacă e opera mea, parcă e mai relaxant.
Eram oricum prea indispusă ca să-mi mai ardă să zâmbesc ca să-i fac în ciudă, aşa că nu mi-a fost foarte greu să maschez ceea ce simţeam în momentul când am trecut pe lângă ei. Pur şi simplu nu aveam nicio expresie pe faţă, întocmai ca o statuie. Rece şi fără viaţă. Nu că ceea ce trăiam eu ar putea fi numită viaţă. Mai degrabă tortură sau ceva de genul. Iar ei nu însemnau nimic pentru mine, erau nişte oameni obişnuiţi, banali, care treceau pe lângă persoana mea.
Următoarele zile parcă fusese mai bine. La teste mă descurcasem acceptabil ( opt la matematică, nouă la geografie şi zece la biologie ), colegii mei mi-au dovedit nevinovăţia, iar pe fetele de la teatru le-am convins – Victor de fapt – să-mi asculte ideea pentru bal, aşa că, având o săptămână atât de bună, m-am hotărât să-i spun atunci iubitului meu despre problema mea cu drogurile.
Desigur, înainte de a o face am tatonat puţin terenul câteva zile ca să mă asigur că va reacţiona cât de cât acceptabil. Nu-mi păsa că Nate mă considera o egoistă manipulatoare. Vroiam să-mi fie bine. Nu mai aveam de gând să mă autodistrug şi să dărâm tot ceea ce am construit până acum. Am suferit destul. Şi apoi, sunt sigură că Victor va aprecia sinceritatea şi curajul meu şi va trece repede cu vederea peste incidentul ăsta. N-a spus el de atâtea ori că făcându-mă pe mine nefericită se apropia din ce în ce mai mult de moarte ? Şi cum el nu voia să moară pentru că astfel va fi despărţit de mine pentru tot restul vieţii, nu avea de gând să mă facă nefericită. Am dreptate? Sau e chiar aşa cum spune Nate şi eu chiar sunt o manipulatoare egoistă ?
Totuşi, cu o zi înainte de-ai spune, Bridget îmi spusese ceva înainte de a intra în apartamentul lor. Ceva care m-a lăsat puţin nedumerită şi m-a făcut să-mi pun din ce în ce mai mult întrebări în legătură cu felul de a fi a lui Eric şi dacă nu cumva toată şarada aia era ca să-şi ascundă frustrarea. Dar le-am ignorat pentru că obiectivul meu în săptămâna aceea era să-i spun lui Victor despre problema mea.
În ziua aia am avut grijă să-l fac pe Victor cât mai fericit. Nu i s-a părut nimic ciudat în felul meu de a mă purta, deci era de bine. Planul meu mergea cum trebuie. Ne-am petrecut timpul chiulind de la ore în părculeţul din apropierea liceului pe care îl frecventam mai des decât orice altceva şi apoi, după ce ne-am întors la ultima oră, am mers la mine acasă unde am văzut un film împreună, apoi am vorbit despre vrute şi nevrute până când a sunat Nate şi a zis că întârzie din nou şi că îl roagă foarte mult pe Victor să mai stea cu mine în seara asta sau, dacă nu poate, măcar să-mi facă ceva de mâncare.
Perfect, mi-am spus rânjind, va fi mult mai uşor să-i spun.
Cât timp mi-a a robotit el prin bucătărie şi mi-a pregătit cel mai delicios lucru mâncat vreodată – Cordon Bleu, după reţeta specială a bunicii sale – eu am stat în camera mea, în pat şi în timp ce priveam tavanul alb, am întors situaţia pe toate părţile şi mi-am pregătit discursul, alegând cuvintele cu grijă. Când va pleca să se întâlnească cu tatăl său, îl voi opri şi îi voi spune tot. O să mă înţeleagă, n-are cum să n-o facă, mi-am spus în gând în timp ce mâncam. Trebuie să mă înţeleagă. Mă iubeşte, continuam să mă încurajez.
Victor a văzut că nu eram în apele mele şi că devenisem agitată. Îşi arcui sprânceană spre mine, dar nu i-am spus ce aveam. Atunci s-a ridicat de la masă, s-a dus la frigider, s-a uitat în congelator după care, aparent amuzat, a spus:
-Ai rămas fără provizii. Mă duc să-ţi mai iau o îngheţată şi după o să plec. Ştii că Jacob urăşte oamenii care întârzie şi tocmai ce i-am intrat în graţii, aşa că o să-ţi dau eu un bip să cobori jos.
-Sigur, am încuviinţat pe un ton şters.
Am terminat de mâncat, mi-am spălat farfuria şi m-am dus să mă schimb. Mi-am luat o rochie tricotată cu un guler amplu şi cu mâneci scurte, paltonul în carouri alb-negre şi botinele negre cu cataramă şi m-am dus în hol să-mi mai aranjez puţin părul. Între timp sunase şi Victor şi am ieşit din apartament cu inima cât un purice şi uitând din când să mai respir.
Jos, Victor mă aştepta nerăbdător – îmi puteam da seama după cum bâţâia din picior. La naiba, fix de asta aveam nevoie, să plouă cu găleata! Părul meu o va lua razna în curând, iar eu voi fi udată până la piele.
Am înaintat în ploaie, picăturile mari şi reci lovindu-se de faţa mea şi cu un zâmbet şters în colţul gurii m-am apropiat de el şi l-am îmbrăţisat. Apoi m-am ridicat pe vârfuri, i-am luat chipul ud şi dezorientat în mâini şi mi-am lipit buzele de-ale lui într-un sărut lung şi pasional.
Când am întrerupt brusc sărutul nu ştia cum să reacţioneze. În sfârşit şi-a dat seama că era ceva ciudat cu mine. Mi-am pus capul pe umărul lui şi am murmurat:
-Am ceva să-ţi spun! E ceva important aşa că ai face bine să fii cât mai calm şi să asculţi tot ce am de spus. După ce voi termina poţi să-mi spui ceea ce crezi. Totul, fără menajamente. Sunt tare, îţi aduci aminte?
Heiiii.
Mă bucur că ai venit cu nextul, ştii, chiar mă întrebam când se va întâmpla asta. În orice caz, mi-a plăcut mult capitolul ăsta, cum ai descris and so on. Cred că eşti conştientă de cum stai cu descrierea, acţiunea, dialogul and so on şi nu mai este nevoie să repet şi eu; te descurci bine şi nu-i nevoie să ţi se spună de mii de ori. Apoi, nu sunt aşa sigură că Roselyn face ce trebuie dacă-i spun lui Victor, dar dacă lucrul ăsta ar apropia-o într-un fel sau altul de Eric, atunci sunt pentru. : ))
Îmi place cum decurge acţiunea, dar parcă mi-ar plăcea să se mai întâmple câte ceva înre Rose şi Eric, sunt adorabili împreună. *Mie aşa-mi par. : ))*.
Oricum, aştept nextul care sper să vină mai repede. :o3.
Helău ! Metăluț is here !
Mi-a plăcut capitolul, ofc. Cui să nu-i placă vreun capitol de la ficul ăsta genial ? Nimănui. : )) Așa. Well, nu am văzut nici o greșală de tastare și descrierea, narațiunea și dialogul sunt perfecte, as usual. Chiar sunt curios să văd cum o să reacționeze Victor după ce află de la Roselyn că ea s-a drogat. Și mă întreb dacă ei o să mai fie cuplul perfect, ori nu. Pfff...totuși eu nu-l pot suporta pe Victor și aș da orice să se certe rău : )) . Chiar mă întreb cum va reacționa : - ? . Ca și Biush, dacă faptul că-i spune lui Victor toate astea o ajută să se aproprie de Eric, sunt și eu pentru.
Well, Teh, sper să vii repede cu continuarea. Succes ! :d
Hey there :>
Am aparut si eu ( insfarsit, right?O_O ). Stiu ca i-am promis lui Cherie ca voi citi acest fic de nu stiu cand si mi-am zis intr-una ca trebuie sa-l citesc >_< Acum cand s-a sfarsit vara l-am terminat si eu =]] Imi pare rau pentru marea mea intarziere, dar am uitat mereu sa las comm, ori aveam altceva de facut, ori aveam in mine o prea mare lene. Cred ca ma intelegeti=]] Aseara pe la 2-3 dimineata am terminat toate capitolele de citit, unele le-am si recitit, deoarece uitasem in mare parte ce se intamplase, iar acum m-am gandit sa las comm insfarsit O_O Doamne ajuta.

Pot spune ca este primul fic citit de mine care m-a emotionat atat de mult. Ba chiar am crezut ca o sa plang la un momendat, dupa scena din club cu drogurile. Tot ce s-a intamplat dupa a fost atat de emotionant, de patrunzator. Eric tine enorm la Rose si chiar a dovedit asta ajutand-o de n ori, iar ea nici nu stie acest lucru, crezand ca n-o iubeste deloc. Ma intreb oare cand vor fi destul de curajosi sa-si impartaseasca sentimentele unul altuia, sper ca curand, deoarece eu una nu mai am rabdare. M-a emotionat mult scena din taxi, povestea soferului chiar a fost una frumoasa, mi-am adus aminte de un prieten de familie care cam la fel a patit cu fiica lui. Mi-a placut la nebunie scena in care Rose ii spunea fratelui ei tot ce simte pentru Eric, chiar m-a intristat starea ei de spirit. Iar Kristin mi se pare adorabila din toate punctele de vedere. Imi place mult caracterul ei, este o tipa tare, care nu renunta niciodata, orgolioasa si cateodata foarte aroganta. Totusi cu toate aceste defecte, in ochii mei pare o persoana mareata. Este una dintre personajele mele preferate din fic. As dori sa aflu mai multe despre ea, poate o sa formeze pana la urma un cuplu cu Harry, cine poate sti?
Bridget...hmm...intr-un fel ma bucur ca s-a despartit de Eric, nu se potriveau deloc, desi ea il iubea mult. Poate inca mai tine la el, dar cu siguranta nu ca la inceput. Mi se pare prea enervanta tipa, desi mi-a fost mila de ea cand Kristin i-a dat un pumn in fata, parca asa s-a intamplat, nu mai retin. Uit repede O_O Cat despre Victor...este un tip minunat din toate punctele de vedere, imi este mila de el, deoarece Rose nu-l iubeste atat de mult pe cat pretinde, iar Victor si-ar da viata pentru ea. Totusi...desi este o persoana minunata nu vreau sa-l mai vad prea mult pe langa Rose xD Vreau sa fie si ea libera asa cum este Eric acum xD.
Sunt foarte curioasa sa vad ce se v-a intampla in continuare, vreau sa aflu reactia lui Victor atunci cand Rose ii va spune adevarul despre trecutul ei. Sa speram deasemenea ca nu va reveni la vechiurile obiceiuri, iar daca se va intampla acest lucru...Eric ar trebui sa o salveze din nou 8->

Nu stiu ce sa mai spun...imi place la nebunie povestea voastra, as dori sa nu se termine niciodata, deoarece transmiteti multe prin fiecare rand citit. Este o poveste de viata, intr-un fel...care poate fi povestea a multora. I mean...majoritatea persoanelor se intragostesc de cel mai bun prieten (chiar si eu, ahem O_O)...si trec prin multe pentru a dobandi fericirea. Chiar va admir pentru tot ce a-ti facut pana acum, astept continuarea si va rog sa nu renuntati la acest fic. Este minunat :3

Si gata cu faimosul meu comm O_O Daca am greseli de tastare, va rog sa ma iertati=]] Dar imi este o lene uimitoare sa corectez mesajul. Spor la scris in continuare si multa bafta, i don't know O_O
Vaaaaaai! Vă mulţumesc enorm pentru comentarii, de fapt noi vă mulţumim. Nu ştiu dacă sunteţi conştienţi cât de mult înseamnă o părere pentru noi, probabil că ştiţi deja ... but. Anyway, mulţam >:d<Beki, când am citit comentariul tău am avut fluturi în stomac * laughs * Mulţam, tuturor!

Lectură plăcută!
Capitolul 20


Viaţa ar însemna un mare nimic fără prietenie. O amiciţie adevărată, aproape de invincibilitate. Ceva ce ar data cu sau fără relaţii. Atunci când te gândeşti, ca şi fiinţă umană, la legături, te întrebi ce înseamnă ele cu adevărat?! Un prieten cu care ieşi întotdeauna şi căruia i te destăinui, cu care te simţi în largul tău şi îi spui adesa „frate” ? Oare doar asta înseamnă? Prea multîă superficialitate, într-adevăr.
Prietenia adevărată nu constă în ieşiri constante şi destăinuiri, nu – nu doar în asta. E mai mult decât atât. Este încredere şi totodată dragoste. O iubire ciudată, nu din aceea obsedantă şi nu te face deloc să suferi. Este o legătură mai puternică decât cea de sânge, pentru că pe aceasta din urmă nu o alegi tu. Un prieten ţi-l faci singur şi tu decizi dacă să trăieşti cu el sau nu.
Un amic adevărat te înţelege fără vorbe. Te cunoaşte fără explicaţii. Îşi dă întotdeauna seama ce este cu tine. Şi da, şi tu observi lucrurile acestea la celălalt.
Ajungi la un moment dat să te întrebi : ce am făcut să merit atâta bunătate din partea respectivului? Realizezi că exişti şi că se poate ca şi tu să însemni acelaşi lucru pentru partea opusă.
Partea bună? Întotdeauna o să existe acea legătură, prietenia adevărată nu se rupe niciodată, indiferent de obstacole.
*

În acea zi, nu m-am simţit atât de bine dispus pentru a merge la liceu. Am lenevit prin pat şi mi-am făcut un ceai pentru că mă simţeam cam răcit. Speram, într-adevăr, să nu fie gripă. Kristin mersese la şcoală şi când se întorsese mi-a făcut ochi dulci, spunându-mi că ar vrea să plece să doarmă la o colegă în seara aceea. Eu eram prea extenuat pentru a o refuza. Ca să fiu sincer, m-am simţit încântat de faptul că nu mai pleca aiurea şi îmi cerea voie. Asta era oarecum exagerat, m-aş fi mulţumit şi cu simplul fapt să îmi explice unde pleacă, când se întoarce; ca o înştiinţare.
- Da, măi. Du-te, vezi să nu faci prostii pe acolo. Ah şi i-aţi şi cheia că nu ştiu dacă sunt acasă când te întorci.
A zâmbit fericită şi a sărit în pat peste mine dându-mi un pupic pe obraz şi sugrumându-mă. De abia puteam respira cu gesturile ei exagerate.
- Auzi, ce-i cu atâta fericire? Ha!? Ce s-a întâmplat azi la liceu de nu ştiu eu şi te face atât de ... Ieşită din normele veseliei? Oh, să înţeleg, a apărut vreun tip cine-ştie-cum pe acolo şi tu de abia aştepţi să ieşi la atac?, am zis pe un ton suspicios ridicând din sprâncene.
Aceasta a chicotit şi s-a ridicat din pat făcându-mi cu ochiul.
- Ce vrei? Sunt şi eu adolescentă! N-am voie să trăiesc ca lumea?
Am dat din umeri.
- Apropo, ştii că duminica asta e 11 octombrie, nu? Ar trebui să ştii foarte bine lucrul ăsta şi să nu te duci la serviciu că altfel fac ca trenul! A ridicat tonul după care a scos sugestiv limba la mine şi a fugit din cameră, trântind uşa după ea. Mai târziu am auzit-o ieşind şi din apartament şi atunci m-am ridicat şi eu din pat.
Mda. Ziua mea de naştere. Îmbătrânisem, clar. Mi-a venit să râd la acest gând. Nu eram, oricum, deloc încântat de acest lucru. Nu aveam chef de petrecut o zi de naştere, ca la carte sau nu, era pur şi simplu o altă duminică obişnuită în care eu împlineam 19 ani.
Am privit pe fereastră şi am observat că cerul era destul de întunecat, am oftat şi am decis să mă îmbrac. Probabil urma să plouă, dar nu asta mă deranja acum. Aveam chef să vorbesc cu Nate, aşa că urma să merg după el şi în gaură de şarpe. Pe naiba, probabil era la teatru la ora asta, nu? Nici nu îi mai ştiam bine programul, fusesem şi eu prea ocupat, să spunem aşa.
Am optat pentru o pereche simplă de blugi, un tricou şi geaca, apoi am ieşit din apartament. Am vrut să bat la uşă mai întâi, dar mi-am zis că mai bine îl sunam. Suna foarte ciudat dar nu voiam să o văd chiar acum pe Roselyn. Nu după faza în care ea nici măcar nu s-a uitat la mine. Eram aşa un laş, uneori. Mi-era teamă de ceea ce mi-ar fi putut transmite ochii ei azi. Şi era clar că eu nu doream să o văd atât de indiferentă faţă de mine. Gândul că nu aş mai putea-o tulbura, nici măcar enerva vreodată, mă ataca până în măduva oaselor şi mă despica în miliarde de părţi, făcându-mă un nimic în faţa acestei lumi imense.
A răspuns după al doilea apel, amicul meu.
- Salut, bine că te-ai trezit să-mi răspunzi. Ai treabă?
Mi-am imagiant că deja zâmbea foarte larg, chiar înainte ca el să vorbească.
- Salut- salut! Nu aveam telefonul lângă mine, de fapt tocmai am terminat ( în mare parte ) pe aici. Sunt la teatru, spuse cu o voce foarte entuziasmată, cum era întotdeauna când era adusă în discuţie „treaba” lui.
- Aha, ia lasă tu tot ce faci că te scot la prânz ( stai, nu ştiu dacă e prânzul , dar nu asta contează ).
A râs.
- Mda, mă scoţi la masă dar plătesc eu? Mi-a amintit de o veche glumă pe care i-o făcusem într-o zi, nu se supărase – evident, dar ne amuzaserăm copios.
Cam pe anul trecut când am împlinit eu 18 ani, am ieşit undeva şi eu eram lihnit aşa că am comandat o grămadă, la fel şi el. Şi la final i-am zis că nu am niciun ban aşa că a trebuit să plătească el tot. Mai târziu, am primit o amendă de la un poliţist şi a trebuit să o plătim pe loc, doar că Nate nu mai avea niciun ban la el, atunci mi-am scos portofelul şi am făcut onorariile. Bineînţeles, au urmat nişte tunete şi i-am zis că voiam doar să mi se facă cinste.
- Haide mă, cum aşa? Când am făcut eu ceva asemănător? Mă cunoşti, doar... Hai, lasă asta, vezi că în cinşpe minute ajung.
Înainte să îi aştept confirmarea, căci orice s-ar fi întâmplat ar fi acceptat, am închis şi am urcat în lift, am luat un taxi şi m-am aflat curând la locul cu întâlnirea. Nate era chiar acolo, tocmai se uita la ceas când am ajuns lângă el.
- Ai întârziat două minute, a spus pe un ton serios şi teatral. Mi-am cerut scuze imediat.
- Şi, ce-i cu tine, omule? Nu cred eu că mori de foame!
I-am făcut cu ochiul şi ne-am îndreptat paşii spre dreapta, pe trotuar. Ceva mai departe era o cafenea şi eu chiar aveam nevoie de un alt ceai. Începusem să strănut, iar şi simţeam că dacă îmi faci vânt o să cad pe jos. Probabil mă încerca şi un fel de febră.
- Oh, nimic. Ştii, aveam chef să ies şi să vorbesc cu tine, a trecut ceva vreme de când am făcut ultima dată asta.
A aprobat tonul meu uşor îngrijorat şi a adăugat şi el, rapid.
- Mda, ai şi tu dreptatea ta. Am fost ocupat. Şi tu la fel, cred. Dar ce naiba ai păţit? Ai o faţă... A gesticulat ceva din mâini şi s-a uitat urât la mine, de parcă m-aş fi neglijat. I-am făcut cu ochiul, arătându-i spre localul unde voiam să mergem. A consimţit.
- Nu am nimic, mă-ncearcă o răceală. Nu sunt distrus fizic, sau cel puţin nu eram. Sufleteşte, se cunoaşte ce stare am.
Încercând să schiţez un zâmbet, am reuşit să scot o strâmbătură de la el. Probabil nu îmi ieşise gestul aşa cum ar fi trebuit.
- Eu nu te înţeleg, pe bune. E soră-mea, şi normal că am unele reţineri dar dacă o iubeşti atât, ce naiba te opreşte? Înţelegi că eu sunt pus mereu între ciocan şi nicovală...
Nu era nevoie să îi fac desene ca să poată pricepe despre ce vorbesc. Aveam o încredere extraordinară în el. Timp de atâţia ani fusese singurul care mă înţelesese perfect în orice, chiar şi atunci când îi explicasem care fusese faza cu Roselyn. Nu avusesem nicio reţinere pe acest plan, ştiind cât de bine mă pricepe. Fusese cam egoist din partea mea, o recunosc. Şi totuşi, Nate nu mi-a reproşat niciodată nimic.
- Ce vrei să fac? Am şi eu o limită şi doar îmi cunoşti orgoliul, nu am cum să îl dau la o parte de două ori! Ah, apoi – ea e atât de fericită cu Victor, ce drept am eu? Ea şi-a găsit tipul perfect. Nu putem nega, aşa stă situaţia, drăguţ, frumos, cu personalitate, nu face niciodată greşeli. Ce pot adăuga? Îl cunoşti şi tu şi nu poţi să negi: îl simpatizezi şi îl consideri ideal pentru Rose, am zis pe un ton iritat – pe care, deşi încercasem să îl disimulez, nu reuşisem.
Nate a început să râdă, probabil de gelozia mea, şi am cotit spre stânga, intrând în cafenea. Am comandat amândoi câte un ceai, aşezându-ne confortabil la o masă în apropierea unei ferestre.
- Îmi place Victor, o recunosc, Eric. Se comportă exemplar cu Roselyn, aceasta chiar vrea să îi destăinuie „ faza cu drogurile”, are atât de multă încredere faţă de el. Eu nu sunt prea sigur, cum ai zis, există limite. Oricum, el e un băiat bun. Nici tu nu o poţi nega.
De ce să mint? M-a deranjat tonul lui obiectiv şi foarte liniştit, de parcă era un lucru absolut normal ca idiotul de Archibald să umble cu surioara lui.
- Oh, da! Perfect, asta trebuie să mai facă şi îmi ia absolut totul, soră-ta! E o egosită, scuză-mă că îţi zic. În ultima perioadă chiar aveam impresia că ăsta era singurul lucru care ne mai unea, un secret ca acela. Acum, pe dracu – nimic! Chiar vrea să mă depărteze total de ea, foarte frumos! Oh, şi lasă-mă să îţi zic, nu mă interesează cât de bun e, mă doare în paişpe de el. N-aş vrea să-l mai văd, mă calcă pe coadă de fiecare dată când îl întâlnesc! Am replicat furios, încercând să nu mă ridic de pe scaun.
Nate a zâmbit spre chelnerul ce se hotărâse să îmi ignore pornirea. Nu vorbisem atât de tare încât să îmi atragă atenţia. Am sorbit puţin din ceai şi parcă m-am mai liniştit.
- Surioara mea e tare egoistă, o recunosc. Dar... Eric, noi o iubim oricum, nu-i aşa?
Sclipirea din ochii lui m-a înfiorat. Am oftat şi am dat pozitiv din cap, avea dreptate- orice s-ar fi întâmplat... Eu nu aş fi încetat să simt ceea ce simţeam pentru ea.
- Ştii, s-a întâlnit cu două dintre „fostele prietene” într-un club şi a trebuit să le dau o mână de ajutor să o lase în pace; încercau să îi pună droguri în băutură, halal amice. Nu ştiu ce căuta cu ele şi nu vreau să mă gândesc, dar sper că după asta nu o să o mai caute niciuna din ele.
Nate s-a crispat uşor dar am observat că nu este uimit de remarca mea. A luat ceaşca din faţa sa şi a gustat puţin, apoi lăsând-o jos a vorbit.
- Le-ai bătut? Cred că uneori te implici prea mult, să nu îţi faci probleme – Eric Eyed, a ridicat uşor tonul, molestându-mă, apoi a făcut o pauză şi a vorbit din nou. Dar îţi mulţumesc că ai grijă de ea, înseamnă mult pentru mine. Noroc că erai şi tu în localul ăla, nu?
Am oftat. Uitasem că amicul meu habar nu avea de acea parte schimbată din viaţa mea.
- Omule, acolo lucrez. M-am angajat într-un club d’ăsta ca barman.
Cum era de aşteptat, s-a încruntat scrutându-mă din priviri. Am zâmbit, pentru că nu puteam reacţiona altfel.
- Oh, şi eu acum aflu? Dacă aveai nevoie de bani..., a început vechea replică pe care o (cam) uram.
- Stop, stop. Dacă am nevoie de bani îi câştig şi singur, lasă-mă să termin şi eu cu studiile apoi o să îmi iau ceva mai bun, acum e tot ce pot prinde.
Am tăcut amândoi, privind pe fereastră. Un moment nostalgic s-a înfiripat între noi, de parcă am fi adus brusc înapoi trecutul, era o aură tristă pe lângă noi.
- Nu vreau să suferi mai mult decât e necesar, ştii? Eşti prietenul meu, e normal să cred asta. Întotdeauna ai putut conta pe mine, nu înţeleg de ce nu apelezi la ajutorul meu!
Spusese acestea fără a mă privi, nici eu nu mi-am întors atenţia spre el. Ci tot privind în afară, i-am răspuns.
- Ce spui? Tu eşti singurul la care vin când am probleme. Nu tu mă cunoşti cel mai bine? Şi nu îţi face griji... Singura boală pe care o am se numeşte „ Lipsa gravă a iubirii lui Roselyn”, în rest sunt O.K.
A râs la remarca mea şi ne-am întors iar unul spre celălalt, începând o discuţie despre ceea ce a mai făcut el la teatru în ultima perioadă. Trecuse destul timp de când stăteam acolo, el mi-a cerut numele localului în care lucram. M-a întrebat ce mai face Krisitn, cum o duce , etc. Eu i-am explicat despre fratele ei şi cât de ataşată este de el, şi până la urmă am început să vorbim despre trecut, despre când eram mai mici, despre părinţii mei. Niciodată când discutam cu el nu mă îndurera subiectul acesta.
- Şi Bridget? N-am mai văzut-o pe la tine.
M-a întrebat în cele din urmă, pe picior de plecare. Am plătit eu consumaţia, după o mică ceartă cu el, şi apoi am ieşit de acolo.
- Ah? Bridget? Ştii că nu e frumos să foloseşti oamenii! Am încetat să o mai fac, îmi pare rău pentru ea, m-am agăţat cât am putut de aceasta... Devenisem uşor dependent, pentru că era singura mea legătură cu Rose. A făcut prostia să aducă în discuţie familia mea, Kristin s-a înfuriat, etc., etc. Am terminat-o de tot cu ea. Ştii şi de ce am reuşit să mă desprind, nu?
A dat din cap.
- Vară-ta asta te ajută o grămadă cu tot. Trebuie să înţelegi, totuşi, ea nu e Jack.
Am oftat la tonul său mustrător.
- Crede-mă, ştiu. Şi tu cunoşti cât mă irită rudele care îmi amintesc de trecut. Dar ea e la fel ca mine, în sensul că şi ea a pierdut pe cineva drag. Oh, şi pe cealaltă parte... Seamănă atât de mult cu Roselyn! Incredibil, înfăţişarea le desparte, evident. În rest... Aveam un zâmbet larg şi chicoteam în timp ce spuneam acestea.
- Aoleu, aceleaşi ieşiri, egoism...
- Şi toane? L-am completat. Dap! Am exlamat rapid. Nici nu observasem când ajunseserăm în faţa locului de unde îl întâlnisem. Era destul de târziu, nici ploaia nu o observasem prea tare. N-aveam umbrelă, bine că îmi luasem geaca.
- Eu trebuie să plec, m-ai luat din treabă şi acum trebuie recuperat. Ah, stai să îl sun pe Victor să îi spun să aibă girjă de Roselyn, cum eu întârzii.
Am scrâşnit din dinţi. Pe dracu, trebuia neapărat să îmi strice ieşirea asta cu idiotul acela! Şi ce fusese cu glasul acela total amuzat?
- Oh, minunat! Da, sună-l! De ce nu? Superb, cineva trebuie să aibă grijă de ea. Ah, prefă-te că nici nu sunt aici! Nu mă deranjează!
A început să râdă şi între timp a răspuns şi Archibald la telefon.
- Oh, Victor, scuze de veselie. Aşa, ăă, ştii ? Eu nu pot ajunge prea devreme azi acasă, ai putea să ai grijă de surioara mea mult prea (ne)descurcăreaţă? Te rog mult! Poţi să îi dai şi ceva de mâncare? Ok, mersi.
A închis şi m-a privit, cercetându-mă. Am oftat.
- Sunt bine, mă. O să mă duc şi eu acasă şi o să mai beau un ceai după mă culc şi ăla sunt.
Tonul meu înfrânt părea să îl amuze. Ne-am salutat iar eu am plecat spre apartament, cu ploaia ce mă uda straşnic, din cap până în picioare. Nu mă deranja prea tare dar avea să o facă mâine când urma să am o gripă demenţială. Însă, azi nu voiam să mă gândesc la asta.
Paşii mei cunoşteau prea bine drumul aşa că nu necesitau atenţia mea. Nu îmi amintesc câte secunde, clipe – minute, au fost până ce am ajuns în apropierea blocului dar ştiu că atunci m-am trezit şi am rămas pironit blocului din cauza acelei imagini.
Victor stătea la intrarea din clădire şi dincolo de el, Rose. Vorbeau. El era udat de ploaie iar ea se chinuia parcă să îi explice ceva. Părea atât de... Romantic. Tainic. Dureros, pentru mine. Am rămas locului, parcă neputându-mi mişca picioarele, simţindu-mă – poate pentru prima oară, cu adevărat – înfrânt. Ratat. De parcă totul se terminase pentru mine.
Da, de parcă pierdusem totul.
Capitol nou :3 Ma bucur ca ai postat continuarea, chiar o asteptam. Imi place foarte mult cum descrii sentimentele lui Eric, mi-am putut face o imagine clara despre el, despre tot ce simte, adica il caracterizezi complex, cu amanunte si te pricepi foarte bine la asta. Felicitari din acest punct de vedere. Se pare ca protagonistul nostru e balanta :> Abia astept sa vad ce se va intampla de ziua lui, cu siguranta multe, sper multe xD. Imi place din ce in ce mai mult de Kristin, chiar o simpatizez si sper ca pe viitor sa aflam mai multe despre ea, ce se mai intampla cu ea.
Se pare ca la final Eric i-a prins pe Rose si Victor vorbind despre trecutul roscatei, ma intreb daca va auzi ceva din discutie. Deasemenea ma intreb care va fi reactia lui Victor, sunt foarte curioasa. Ori va intelege...ori va fi confunz xD
Greseli de tastare sau ortografie nu am vazut, nu cred ca exista, in fine nu e un pacat. Stai foarte bine la capitolul moduri de expunere, dialogul nu este sec si se imbina foarte bine cu naratiunea.
Astept capitolul lui Cherie. Succes in continuare si spor la scris.
Heeei.
Îmi cer scuze de întârziere, nu prea am avut timp de nimic de când a început şcoala. Dar mă rog, uitaţi capitolul.
Sper să vă placă!
Capitolul 21

Ce dracu’ făceam?
Victor mă împinsese în apropierea scărilor de la intrarea în bloc, ca să fiu la adăpost, pentru că începuse să plouă prea tare. Oh Doamne, chiar şi când eram pe cale să-i spun de trecutul meu îngrozitor avea grijă de mine şi mă proteja. Nu am protestat, concentrându-mă pe ceea ce aveam să-i spun. Nimic de bine. Şi nici nu îmi găseam cuvintele şi forţa necesară ca să reuşesc să-i spun ceva. Nici măcar un „Nu am fost întotdeauna aşa cum mă ştii” sau ceva de genul.
Şi totuşi, cum puteam să-i spun despre dependenţa mea când el nici nu-mi dădea voie să fac asta ? Când mă copleşea cu dragostea lui şi se purta aşa cu mine?
Haide, mă îmbărbătam, spune-i că ai fost o drogată şi că aproape ţi-ai omorât fratele îngrijorându-l fără limită. Că plecai zi şi noapte de acasă, că nu există drog pe care să nu-l fi luat, că începusei să furi drogurile celor din grup şi că toţi banii pe care-i muncea Nate se duceau pe rahaturile alea. Că ai fost la un pas de moarte şi nu ştia nimeni, iar când Nate a văzut vânătăile de pe corpul tău provocate de spălăturile stomacale i-ai spus că-l urăşti din toată inima că se bagă în viaţa ta. Spune-i toate astea. Te iubeşte. Va trece cu vederea peste ele. Nici el nu a fost un sfânt, nu? La treişpe ani şi-o trăsese cu aproximativ toate fetele din şcoală. Poţi să-i spui. Haide!
Dar oare chiar vroiam să-i spun? Chiar vroiam să-i spun toate astea şi să-mi distrug imaginea – creată oricum în urma relaţiei cu el ? Să distrug tot ceea ce creasem împreună în ultimii trei ani? Să distrug lumea mea de basm ? Pe bune acum, chiar vroiam ca Victor să mă urască? Vroiam eu oare să fiu rănită, distrusă şi dată la o parte ? Aruncată într-un hău fără fund ?
NU! Nu vroiam nimic din toate aceste lucruri. Deoarece, cu tot ce se întâmplase în ultima perioadă – faptul că mi-am dat seama de ceea ce am simţit dintotdeauna pentru Eric şi jocul „ De-a cine chinuie mai tare pe cine ” dintre noi doi – eu îl iubeam pe Victor. Foarte mult, deşi nu la fel ca la început când eram nebună după el şi-l sorbeam toată ziua din priviri. Ce mai conta cât, important era că îl iubeam. Iar dacă mă despărţeam de el... Eram terminată. Victor era unicul meu sprijin, fără el eram un nimic. Nu puteam supravieţui lui Eric fără să-l am pe iubitul meu lângă mine. Pur şi simplu, nu mă vedeam fără Victor. Eram obişnuită ca el să fie oricând şi oriunde cu mine. Adoram să-i respir aerul şi eram înnebunită să-l ştiu privindu-mă, mirosindu-mă, atingându-mă şi orice alt gest ce ţinea de mine. Nu puteam să accept faptul că în curând nu mai aveam să fiu „ fata lui Archibald ” şi că prin noi nu mai aveam să mă refer la mine şi la el.
Dar şi dacă nu-i spuneam era acelaşi lucru. Eric era hotărât să mă distrugă, dar o făcea încet, cu grijă, calculându-şi toate mişcările. Ceea ce mă făcea să mă aştept oricând ca Victor să strige la mine „De ce a trebuit să aflu de la boul ăla de Eric că ai fost dependentă de droguri?”. Aşa că mai bine îi spuneam eu. Poate aveam şansa să treacă cu vederea peste şi să-mi aprecieze sinceritatea.
La naiba, nu eşti sinceră când îi spui după trei ani în care te-a făcut să pari perfectă în faţa tuturor şi ţi-a pus totul la picioare! îmi striga conştiinţa cu o voce ce denota multă scârbă şi dezgust.
Şi totuşi, continuam să sper. Doamne, îmi spuneam, sunt cea mai oribilă persoană din lume, sunt conştientă, dar dacă îl vei face să fie indulgent cu mine şi să mă iubească la fel de mult îţi promit că voi da uitării ceea ce simt pentru Eric şi voi încerca să-l iubesc la fel de mult cât mă iubeşte el pe mine!
-Roselyn, voi întârzia! Spune odată ce ai de spus, te rog!
Tonul lui uşor iritat mă trezise din contemplările mele. Oh nu, deja era nervos!
Uitasem că trebuia să se întâlnească cu tatăl lui şi că acesta ura nepunctualitatea. Dar nu puteam să mă grăbesc, nu vroiam să-i spun orice lucru. Eram pe cale să-i spun că am fost dependentă de droguri. Mai aveam oricum câteva lucruri de făcut înainte de a începe discuţia cu adevărat. Vroiam cu disperare să mă asigur că nu se va întâmpla nimic după ce-i voi spune.
-Mă iubeşti?
Vocea mi-era stinsă, de parcă eram în convalescenţă şi făceam un efort supraomenesc pentru a vorbi. Ştiam cât de mult mă iubeşte, mi-o dovedea zi şi noapte. Dar ura cu desăvârşire să-l întreb dacă o face. Spunea că îl fac să creadă că-i pun la îndoială sentimentele şi că numai tipele ca Brid îşi seacă iubiţii cu întrebarea aceasta ca să se asigure că nu vor fi părăsite prea curând pentru altă tipă. Apoi îmi înşira toate motivele pentru care nu m-ar putea părăsi vreodată. Am oftat şi am început să simt o durere cruntă în zona pieptului.
-Pentru numele lui Dumnezeu, Roselyn, ţi-o spun în fiecare clipă! Ce naiba e cu tine zilele astea?
Chiar era nervos. Îmi dădeam seama după felul în care stătea. Era atât de încordat şi avea o privire care mă făcea să mă îndepărtez cu ceva paşi de el. Bănuiam că din cauza faptului că era ud leoarcă. Din părul castaniu se scurgea apa, iar hainele îi erau atât de ude încât se lipiseră de piele.
-Răspunde la întrebare, am zis pe un ton răspicat, dar cu o figură rece.
Ridică din sprânceană. Ştia că nu era de bine când vorbeam şi mă purtam în felul acela. Măcar mă puteam bucura de faptul că mă ştia de frică, dacă pot să numesc aşa reacţia lui. Era a doua oară când foloseam tonul acela cu el, dar fusese martor la toate discuţiile cu Nate şi colegii din clasă şi ştia că şansele de supravieţuire în faţa „ uraganului Hope ” erau extrem de slabe. Era din familie. În cartierul în care am crescut, familia mea era cunoscută drept cea mai impulsivă şi nimeni nu se certa cu noi. Eric, în schimb, provenea dintr-o familie de oameni buni şi atât de blânzi. Chiar îmi părea rău de felul în care-l făcusem eu să fie acum. Pentru că eu eram cea din cauza căreia se purta aşa dragul meu prieten. Fostul meu prieten, am uitat.
Victor oftă prelung în timp ce trânti punga cu îngheţată pe cimentul ud şi rece. Apoi îmi luă faţa în mâini şi, ţintuindu-mă cu privirea, şopti:
-Enorm. Tu nici măcar n-ai putea înţelege cât de mult te iubesc.
-Dovedeşte-o, am zis pe acelaşi ton, dar cu un zâmbet trist în colţul gurii.
A rânjit. În felul ăla unic ce mă făcea să mă topesc în adevăratul sens al cuvântului. Dar nu era deloc de bine. Era ca o zguduitură puternică, am simţit cum un bolovan de proporţii enorme mi-a căzut în cap şi mi-a fărâmat cutia craniană. Doamne, chiar îl iubeam! La fel ca întodeauna. Altfel nu aş putea explica senzaţia care-mi dominase corpul în ultimul minut. Şi nici felul în care tremuram atunci când mâna lui mi-a atins obrazul într-un gest foarte tandru, apoi a început să sărute orice parte vizibilă a corpului meu, m-a mirosit şi am simţit că odată cu mirosul parfumului meu pe care-l inhala lua şi o parte din mine. Doamne, te rog, nu uita de promisiunea mea!
Era o tortură, clar. Oare aşa se întâmplă de fiecare dată când vrei să mărturiseşti ceva îngrozitor? Eşti supus unei torturi groaznice care te împiedică să mai spui adevărul? Şi totuşi, din câte se părea, asta nu era nici pe jumate la fel de dureros ca ceea ce avea să urmeze.
Aveam ochii închişi când mă sărutase scurt pe buze. După acel preludiu în care mă înnebunise mă aşteptam la ceva mai pasional, mai intens, mai demn de mine. Atunci am simţit, pentru prima oară în ultima perioadă, că-l vroiam pe Victor. Mult de tot. Şi că nu aveam să mă satur niciodată de el.
Am strâns din ochi, fără să-i deschid şi mi-am înfipt unghiile în braţele sale. L-am simţit tresărind sub atingerea mea sălbatică, apoi începuse să râdă înţelegând istantaneu ceea ce vroiam. Imediat după, cu un gest sălbatic, îşi lipi buzele de ale mele iniţiind cel mai nebunesc sărut de care avusesem parte până atunci. Jocul în care intraseră limbile noastre nu mai fusese niciodată atât de plin de viaţă, iar eu nu fusesem niciodată atât de obsedată să-l ştiu sărutându-mă cu atâta ardoare. Degetele noastre erau împletite atât de strâns încât mi se învineţiseră. Şi nu ştiu dacă văzuse acest lucru, dar îşi desprinsese mâinile dintr-o dată din strânsoare şi mă trase şi mai aproape de el, astfel încât, dacă ne vedea cineva ar fi zis că suntem doar o singură fiinţă. Şi în acel moment chiar asta eram. Inimile noastre băteau acelaşi ritm şi ne coordonasem respiraţia în aşa fel încât atunci când inspira el inspiram şi eu şi tot aşa.
De ce, Doamne, m-ai făcut atât de proastă? Trebuia neapărat să se ajungă la asta ca să realizez că-l iubesc şi pe el, poate nu la fel de mult ca pe idiotul ăla de Eric ? mă întrebam disperată.
Când în sfârşit am realizat că-mi făcuse varză buzele şi că gâtul îmi era plin de urmele dinţilor lui, am început să râdem.
-Era mişto dacă sărutul ăsta avea alt deznodământ, am bălmăjit visătoare.
-Dacă nu era tata, crede-mă că dădeam dracu’ tot ce ţi-am spus în ultimii trei ani şi ai fi avut parte de deznodământul pe care ţi-l doreşti. Realizezi cum ar fi fost? Mă întreb care pat ar fi cedat mai repede, al meu sau al tău? Cred că o să-l pun în discuţie doar pe al meu, că la tine m-ar rupe Nate în bătaie. Uau, stai... Cât de obsedat am părut zicând asta?
Aveam ochii înecaţi în lacrimi. Vezi, idioato? Acum vrei tu să faci pe iubita perfectă, când are de gând să se culce cu tine! Când vrea el, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să se culce cu tine! Zbiera o voce în capul meu. Nu era conştiinţa, aia dădea de zor cu „ Spune-i odată! ”
I-am spus că şi eu îmi doream la fel de mult acel deznodământ şi că amândoi eram la fel de obsedaţi pentru că ne iubeam. M-a sărutat scurt pe buze, dar atât de brusc şi de violent încât nici nu a semănat cu un sărut. Dar îmi plăcea... Şi brusc şi-a amintit că aveam ceva să-i spun şi mi-a zis că aveam zece minute la dispoziţie. Rahat!
Am tăcut pentru câteva secunde, timp în care Victor s-a prins de gravitatea situaţiei şi a redevenit serios. După ce primisem o porţie din dragostea lui şi după ce mă asigurase – cel puţin eu asta am înţeles – că avea să se culce cu mine cât mai curând posibil, nu mai eram în stare de nimic. Îmi pierise curajul, deşi nu-mi venea să cred asta, şi mi-era foarte greu să rostesc cu voce tare ceea ce am fost odată. Pentru că odată ce recunoşteam acel lucru, îmi veneau în minte toate acele scene în care arătam ca o muribundă.
Am oftat prelung, am luat o gură mare de aer şi, trecându-mi mâna prin părul umed, am rostit cu o voce răguşită, dar totuşi se înţelesese clar:
-Până să te cunosc am fost dependentă de droguri.
Pentru un moment am crezut că se oprise timpul în loc. Dar nu aveam eu norocul ăsta.
Mă aşteptam să-i pice faţa de uimire, să-mi spună că nu mă crede, să înceapă să râdă zicând că glumele mele deveneau din ce în ce mai bune. Să facă ceva de genul. Dar nu. El doar a rămas nemişcat, privindu-mă totuşi într-un mod straniu, ce-mi dădea fiori. Înţelesese oare ce îi spusesem?
Am înghiţit în sec şi am continuat să vorbesc. Vocea mea sunase mereu atât de rău, atât de chinuită?
-Aveam paişpe ani când mi s-a spus să încerc ceva nou dacă vroiam să rămân populară şi ştii şi tu de obsesia mea cu popularitatea. Doar că atunci era ceva mai rău, parcă nu conta nimic altceva decât ca eu să fiu cea mai sclipitoare entitate ce învăţa pe atunci în şcoala aceea. Un tip din ultimul an îmi sugerase asta. Era defapt Ethan Jones, cel mai tare tip din şcoală şi totodată cel mai periculos, dar şi cel care se ocupase de imaginea mea când am intrat în jocul ăla. Era un amic foarte bun şi mă ajutase de multe ori, iar eu îi eram datoare vândută. Şi într-o zi mi-a spus că cei din şcoală începuseră să se plictisească de mine.
Am făcut o pauză ca să văd cum reacţionează, căci în tot acest timp am avut ochii închişi. Nu vroiam să mă las furată de amintiri şi să-mi apară imaginile acelea îngrozitoare cu mine când mă drogam prin faţa ochilor. Începusem să simt un gust amar în gură. Mi-era greaţă.
Cu toate acestea, n-am putut observa nimic nou în atitudinea lui Victor, înafara faptului că muşchii feţei erau foarte încordaţi. Cât calm poate zace în omul ăsta? mă întrebam disperată. Păstrase aceeaşi privire stranie şi era tot nemişcat şi serios. Aşteptând să termin ceea ce aveam de spus ca să înceapă să dea cu mine de toţi pereţii. Eram sigură că asta aştepta.
Am mai făcut un pas în faţă şi mi-am sprijinit fruntea de pieptul lui, agăţându-mă de braţele sale.
-Am acceptat bucuroasă propunerea lui fără să-l întreb despre ce era vorba.
L-am strâns mai tare de braţe.
-Am început de fapt cu fumatul. Când Ethan m-a prezentat celor din grupul lui ( ştiam foarte bine cu ce anume se ocupa grupul acela şi cât de periculos era să umblu cu ei, mai ales că toţi erau mai mari, unii chiar la liceu ), am fost provocată să arăt că am aptitudini şi că sunt demnă de grupul lor. Şi eu am luat ţigara din gura unuia dintre fiţoşii aceia care mă luau peste picior, am băgat-o în gură şi am tras adânc în piept asemenea unei experte, deşi era prima oară când băgam o ţigară în gură. Abia mai târziu aflasem că fumasem marijuana.
Eram acolo. Totul era clar, se vedea orice detaliu. Eu ceva mai scundă, arătând prea bine la vârsta aia, îmi deplasam corpul cu nişte mişcări rapide şi graţiose. Eram ca o gazelă. Dar atât de înfumurată. Îi priveam pe toţi de sus deşi eram prospătura şi făceam pe şefa cu ei. Probabil ăla era şi motivul pentru care mă adorau. Pentru că îndeplineam condiţiile impuse de ei: o tipă bună, cu nasul pe sus, care trage bine în piept, impulsivă, tare în gură, care se face remarcată şi care se impune.
-Am trecut foarte repede la droguri. Şi la fel de repede am devenit şi dependentă. Am luat toate drogurile existente şi inexistente, dar aveam ceva cu amfetamina şi cu ecstasy. Parcă şi heroina îmi plăcea la fel de mult, deşi aveam oroare de ace.
Îmi venea să vomit, dar am tras aer adânc în piept şi am reuşit să continui:
-Să te scutesc de detaliile acestea dezgustătoare. Am fost la un pas de moarte de foarte multe ori, iar pe Nate îl minţeam de fiecare dată când venea după mine la spital, deşi asta se întâmpla mai rar fiindcă nimic din ce se întâmpla cu membrii grupului nu se afla. Toată chestia asta cu drogurile nu a ţinut decât vreo şase luni, timp în care ajunsesem o sfrijită. Eram atât de slabă şi de palidă că Nate începea să plângă de fiecare dată când mă vedea şi asta destul de rar, că nu treceam cu săptămânile pe acasă. Lumea când mă vedea pe stradă se uita îngrozită la mine, iar cunoştinţele credeau că sunt grav bolnavă sau pe moarte.
Mă durea fiecare părticică din corp şi aveam o stare de ameţeală cumplită. Nu mă puteam ţine pe picioare şi totul se învârtea în jurul meu. Aş fi căzut jos dacă nu mă prindea el. Am ridicat privirea uimită, dar mi-aş fi dorit să n-o fac căci gestul lui nu reprezenta nimic din ce mi-aş fi dorit să reprezinte. Era un gentleman desăvârşit, nu ar fi lăsat nicio fată să cadă pe jos.
-Dă-mi drumul, am murmurat, dar el m-a strâns mai tare de umeri săgetându-mă cu o privire rece şi furioasă. Nu ştiam că plâng până să mi se oprească una din lacrimi pe buze şi să-i simt gustul sărat ce-mi provoca usturimi pe buza rănită.
-Victor, ce naiba!? Dacă vrei să mă torturezi, zi dracu’ ceva! Am supravieţuit atâtor atacuri venite din partea lui Eric, nu poate fi mai rău, am strigat disperată.
A început să râdă, dar era ceva straniu în râsul lui cândva melodios. Mă speria. Prea tare. Dar s-a oprit brusc şi s-a încruntat la mine. Nu ştiam ce să înţeleg din toate reacţiile lui. Faptul că stătea acolo fără să facă nimic, că nu zbiera la mine, că râdea în felul ăla, că mă prinsese înaine să cad. Te iubeşte, mi-a amintit una din vocile mele interioare.
Victor mi-a mai aruncat o privire tăioasă, ordondu-mi să continui povestirea. Am înghiţit în sec. Urma partea îngrozitoare, cea cu Nate şi iubita lui, Alessia. Lacrimile deja îmi şiroiau din ce în ce mai tare.
-Doamne, am strigat înnebunită, îngropându-mi faţa în palme, era să-mi omor fratele! Era foarte îngrijorat. Nu dormea zi şi noapte, panica îl urmărea pretutindeni. Plângea de fiecare dată când ajungeam acasă şi mă prăbuşeam în mijlocul sufrageriei. Uitase de faptul că trebuia să dea nişte examene, uitase de lume, de iubita lui, Alessia. Ajunsese la fel ca mine, doar că la el era pe sistem nervos.
Victor îşi plecase privirea în pământ astfel încât să nu-i văd faţa. Ţinea la Nate enorm şi îl admira foarte mult pentru dragostea şi grija pe care mi-o purta. Bănuiesc că această parte a poveştii îl făcea să mă urască cu adevărat. Întotdeauna mi-a spus să am grijă de Nate şi să-l preţuiesc fiindcă un frate ca el rar se mai găsea sau poate chiar era unic.
Mi-am sprijinit din nou capul de pieptul lui şi l-am apucat strâns de jacheta cenuşie din care se scurgea apă. Începusem să plâng în hohote.
-Am să mă urăsc toată viaţa pentru asta! Într-o seară a primit un apel de la părinţii Alessiei, din cauza căruia a făcut un pre-infarct. Corpul Alessiei fusese găsit printre blocurile de la marginea oraşului. Fusese violată în cel mai brutal mod, apoi înjunghiată în inimă. Nate a iubit-o mult. Atât de mult încât îi promisese ca se vor căsători imediat ce terminau liceul. Şi merita toată dragostea lui. Alessia a fost cea mai minunată fiinţă pe care am cunoscut-o. Şi cea mai frumoasă. Un înger... Pierdut pentru totdeauna.
Începuse să plângă, am strigat înnebunită în sinea mea când am ridicat privirea să văd ce mai face. Avea o figură împietrită şi o privire sumbră. Cine ar fi crezut că în urmă cu câteva minute sărutul lui mă făcuse să-mi pierd minţile ?
-Abia atunci m-am trezit la realitate. În timp ce celei care ar fi trebuit să-mi fie cumnată i se făcea autopsia, iar fratelui meu nu i se dădea nicio şansă, eu mă înecam în cocaină. Metaforic vorbind. Eric m-a găsit tolănită în mijlocul străzii vorbind de una singură. Cu stelele. El şi fratele meu s-au înţeles din totdeauna, ştii prea bine. Sunt cei mai buni prieteni, inseparabili... ( Dacă ar fi să se certe vreodată, atunci ar fi numai şi numai din cauza mea şi a idioţeniei mele. ) În timp ce eu mă distram strigând la stele, el fusese alături de fratele meu. Asta mi-a reproşat tot drumul cât m-a purtat în braţe până la spitalul în care era internat fratele meu. Încă eram sub influenţa drogurilor. Nu-mi dădeam seama de ceea ce spunea sau de ceea ce făcea. Până l-am văzut pe Nate pe patul de spital. Atunci, pentru prima oară, am simţit ca vreau să mor. Mă uram. Şi e greu de crezut având în vedere că sunt aşa cum sunt; o vacă narcisistă, egoistă, vanitoasă şi orgolioasă.
-La strigătele mele Nate a deschis ochii. Deşi era total inapt, mi-a aruncat unul din zâmbetele sale ce emanau căldură şi blândeţe. Cu lacrimile şiroindu-mi pe obraz i-am strigat că voi renunţa la droguri şi ţigări numai să nu mă părăsească. Şi n-a făcut-o, cu toate că eu mi-am respectat promisiunea doar pe jumătatea.
Spusesem toate acele cuvinte printre hohote de plâns. La un moment dat aveam impresia că doar le gândeam, atât de joasă şi de înăbuşită îmi era vocea. La ultima propoziţie, Victor îşi ridicase brusc capul şi se uitase în ochii mei cu o privire tăioasă şi plină de ură. Îngheţasem, dar am înghiţit în sec şi am deschis gura ca să continui:
-Am continuat să fumez în tot acest timp pe ascuns. Singurul care ştia era... ăh, Eric.
Îşi încleştase pumnii la auzul numelui vecinului meu. Naiba să mă ia, chiar nu puteam să tac? Am înghiţit în sec pentru a nu ştiu câta oară şi am continuat:
-De fiecare dată când mă prindea mi le arunca. Avea grijă să-mi arunce toate cartuşele pe care le cumpăram de la vechi cunoştinţe de fiecare dată când trecea pe la Nate şi nu mă găsea pe acasă, adică mai tot timpul. Şi totuşi, am aproape o lună de când n-am mai fumat...
Am oftat din nou - pentru a câta oară pe ziua de azi? Nu mai aveam nimic de spus. Discursul oricum se terminase de mult. Partea cu Eric era un bonus, deşi nu ar fi trebuit să menţionez despre asta. Acum îmi aşteptam sentinţa, cu pumnii încleştaţi, ochii închişi şi un zâmbet chinuit în colţul gurii.
Totuşi, tăcerea aia insuportabilă mă seca de-a dreptul. Zgomotul pe care-l făceau picăturile de ploaie când se izbeau de asfaltul rece întârea şi mai mult sentimentul de disperare care zăcea în mine.
-E cazul să spui şi tu ceva, Victor!
Mă miră faptul că încă mai puteam fi sarcastică.
-Pleacă...
Parcă nici nu l-am auzit. Nu era vocea lui atât de melodioasă, de profundă pe care o ştiam. Era o şoaptă îngrozită, dezgustată de ceea ce auzea.
-Nu înţeleg.
-Ţi-am spus să pleci, ce-i atât de greu de înţeles?
Ridicase privirea; se uita în ochii mei şi-i puteam vedea furia ţinută strâns în lanţuri. Sprâncenele se ridicaseră în mod sugestiv şi maxilarul îi era încordat. Explodează odată, omule! Dezvăluie-ţi furia! Mă omori cu bunătatea, calmul şi răbdarea ta! Am râs ironic. Am încercat mai mult. Şi a eşuat.
-Hei, Victor, poţi să-mi spui ce crezi! Sunt tare, îţi aminteşti? Vreau să-ţi aflu părerea; vreau să ştiu dacă vrei s-o continuăm, dacă mă ierţi că ţi-am ascuns asta în tot timpul ăsta...
-Ţi-am spus totul. Sunt lucruri pe care nu le-am zis nimănui, dar ţie da. Am avut deplină încredere în tine, dar chiar nu înţeleg ce te-a putut împiedica să-mi spui lucrul ăsta până acum. Oh, ba da. Ştiu. Era în joc imaginea ta...
Şi-a trecut mâna prin păr şi m-a privit de sus, cu aroganţă.
-Ar fi cazul să pleci, Roselyn!
-Deci ne despărţim.
Cum am reuşit să spun asta cu calmitatea aia? În mine totul era distrus. Mă aşteptam să plâng în hohote, să urlu şi să ţip de durere, poate chiar să plâng cu lacrimi de sânge dacă asta era posibil. Dar nu. Eram mai calmă decât aş fi crezut şi mă simţeam uşurată acum că-i spusesem. Păcat că toate visele acelea, cum că ar trece cu vederea peste, nu se împliniseră. De fapt, ştiam că erau imposibile – dar aveam dreptul să visez, nu?
-Doar pleacă odată! a strigat în cele din urmă furios.
Şi am plecat. N-am aşteptat o altă reacţie. Nu pot să mint – mi-era frică de el, de reacţia lui, de faptul că ar vrea să ne despărţim. Mă durea felul în care mă gonise. Cu atâta aroganţă şi răutate. Dar aveam un orgoliu de proporţii infinite. Nu voiam să-mi fie călcat în picioare. Nu de alţii.
Am intrat în bloc, trântind uşa de la intrare. Picioarele nu mă mai ţineau şi m-am prăbuşit pe marmura rece şi prăfuită. Am început să plâng cu adevărat – jelind de durere, amintindu-mi de toate momentele cu Victor, inhalându-i mirosul ce rămăsese impregnat în hainele mele pentru ultima oară.

Tot ce-a fost, a fost doar un vis frumos, în care noi doi ne-am pierdut... *
_______________________________________________________________________
*Versuri din cântecul Un vis ( Adda )
Saluuuut.
Am citit de ieri capitolul dar eram prea obosită şi îmi era prea lene să mai las şi un comentariu; şi acum sunt, dar am văzut că nu postează nimeni şi chiar mă gândeam că trebuie să las un post, eniuei, deja încep să aberez şi să cam sar de la subiect. : ))
Deeeci, mi-a plăcut atât de mult acest capitol, cum ai descris sentimentele lui Rose şi cum i-a spus lui Victor despre droguri; parcă i-am putut simţi toată neliniştea şi tulburarea, suferinţa and so on.
De dialog, descriere şi acţiune nu cred că mai este nevoie să spun, pentru că probabil ţi-au fost spuse de mii de ori aceleaşi lucruri, iar acum stai foarte bine cu toate trei; greşeli de tastare nu am văzut, şi sincer, am fost atât de absorbită de conţinutul capitolului încât nici nu am avut timp să mă uit după greşeli. Îmi place estetica, nu cred că am mai menţionat până acum; îmi place aşezarea în pagină şi tot, aş putea spune fără reţineri că e perfect, şi asta nu doar ca să aberez din cauza oboselii sau pentru a flata pe cineva, pur şi simplu e perfect.
Mi-a mai plăcut că lui Victor nu prea i-a convenit, nu ştiu de ce am impresia că s-a supărat că Rose i-a spus atât de târziu de droguri, din moment ce i-a cerut să plece, deci, şi mai bine; dacă Victor de supără pe Rose poate se va mai întâmpla ceva între ea şi Eric, având în vedere că acum e singur.

Nu am mai lăsat de multişor un comentariu aici, dar trebuie şi vreau să menţionez că-mi place mult cum e conturat personajul lui Kristin, atât de orgolioasă, şi totuşi are remuşcări.
Nu ştiu dacă ficul e inspirat măcar puţin din viaţa uneia dintre voi, dar totul pare foarte real şi mă face să vreau mai mult.
Ei, şi mă opresc aici, că încep să vorbesc prostii, ceea ce probabil îmi stă în fire, dar să zicem că dau vina pe oboseală. :]].

Aştept următorul capitol. *Hug*.


Ediiiit: Cred că e cel mai lung post al meu de la FF. :))
Mulţumim Abbeh *hugs* apreciem enorm comentariul tău.
Sper că mai sunt şi alţii care încă ne mai citesc povestea.

Am venit cu următorul capitol. Sper să vă placă.
Lectură plăcută!
Capitolul 22

Se spune că, atunci când te aştepţi mai puţin la un lucru, atunci se întâmplă.
Niciodată nu m-am gândit dacă ceva asemănător poate fii adevărat.
De asemenea, se mai spune şi că nu ar trebui să subestimăm nicio persoană din jurul nostru, oricât de bună sau dulce ar fi, oricât de rea şi crudă ar fi. Uneori, o persoană malefică poate face un act incredibil, extraordinar, ceva la ce nu se aşteaptă nimeni. Dar, aşa cum partea mai întunecată poate aduce lumină, aşa şi o persoană bună îşi poate schimba instantaneu figura şi să facă un gest groaznic, ceva la care nu te aşteptai niciodată.
Şi totuşi, atunci ajungi să te întrebi : cunoşteam eu acel personaj? Şi realiezezi că, poate, nici nu îţi pasă. Eşti condus de nervi pentru ceea ce a făcut şi uiţi câtă fericire ar trebui să îţi aducă acest fapt. Realizezi mai târziu şi eşti uimit de simţul dreptăţii pe care l-ai avut în acel moment. Sau poate, nu fusese asta. Ci doar un act disperat al propriului amor. Ceva ce inima ta a făcut, sau poate doar trupul a reacţionat în favoarea ta.
Oricum, ajungi în acel punct să te gândeşti că... Orice este posibil.
*

Stăteam acolo de câteva minute, cred, fără a mă putea mişca. Într-un final am realizat unde eram, stând în mijlocul drumului, în ploaie, fără o umbrelă sau geacă cu glugă, fiind ud leoarcă, din cap până în picioare. Am tresărit uşor la această reacţie a mea, şi m-am mişcat, plin de îngâmfare de acolo. Şi dacă stăteau în acel loc, ce ? Nu mă puteau influenţa în niciun fel. Am scrâşnit din dinţi, puţin perceptibil şi am încercat să îmi arunc toată furia într-un colţ necunoscut al sufletului, pentru a nu trebui să izbucnesc, să fac lucruri pe care le-aş putea regreta.
Nu mai aveam mult. Nu mai vedeam drumul în jurul meu, şi aşa era prea cunoscut. Doar picăturile de ploaie mă izbeau cu o violenţă aproape turbată, începând aşa de rapid să lovească cu picăturile mărunte, necruţător.
Şi atunci, Victor s-a întors, cu o expresie de neînţeles pe chip. S-a întors şi a făcut câţiva paşi, foarte rapizi, pentru a pleca, Eu am continuat să merg, neînţelegându-i prea tare gestul, şi chiar nu mă făcea să mă gândesc prea mult. Treaba lui nu era şi a mea. Bine, atâta timp cât nu era vorba de Roselyn, se înţelege de la sine. Venea ca şi turbat, parcă, nemaivăzând nimic în jurul lui, cred că dacă ar fi avut ceva la îndemână, l-ar fi distrus.
Faţă în faţă.
Nici nu mă văzuse iar eu nu am vrut să îl ocolesc. I-am examinat expresia feţei. De nedescris.
Avea buzele curbate într-un mod sarcastic, de nerecunoscut, ochii fără culoare, deşi îşi păstrau căpruiul bine conturat. Părul i se lipea de frunte, părând mai degrabă brunet. Şi-a aţintit ochii spre ai mei, nici nu îmi dădeam seama acum dacă era o diferenţă de înălţime între noi. Se uita la mine într-un mod ciudat şi neînfricat, aproape încurajator, de parcă îmi cerea o provocare. El nu făcea niciodată asta.
Era ceva , clar, în neregulă cu el.
Oh, da! Am râs, neputând să mă abţin. Inima mea se zbătea cu putere, era un moment perfect să îl atac; nu făceam eu asta de multă-mutlă vreme?
- Ce-i cavelerule, sunt probleme-n Paradis?, am zis destul de tare şi clar, să fiu sigur că înţelege ce zic, în zgomotul produs de ploaie.
Nu şi-a mutat privirea de la mine şi nici nu mi-a răspuns la întrebarea cam retorică, totuşi – a vorbit.
- Înţeleg acum de ce te comporţi aşa cu Roselyn. Ai avut mereu dreptate..., râde ironic. Îmi spune că sunt ca un drog pentru ea, mi se pare atât de stupid. Ea în sine este stupidă în asemenea condiţii. La urma urmei – un zâmbet i s-a întipărit pe chip, unul aproape crud- , nu e decât o dependentă de droguri.
S-ar zice că în momente din acestea nu ai timp să reacţionezi, să asimilezi informaţia. Însă, la mine a fost total opus. Chiar înainte ca eu să îmi dau seama, am izbucnit într-un râs agresiv, neputându-mi-l controla. Am replicat.
- Ce ştii tu! M-am uitat la el, abţinându-mă să nu îl arăt cu degetul. Ce ştii tu despre Rose! Ce? Îţi zic eu, nimic. Nu o cunoşti, nu ai niciun drept să spui asta despre ea. Eşti doar un laş.
Ţipasem mai mult. Se uita la mine confuz, încă nervos, ridicase din sprâncene sugestiv. Am vrut să plec şi să îl las baltă. Nici nu merita efortul. Totuşi, nu şi-a putut ţine pliscul.
- Pardon? Eu nu o cunosc?! Ba da, crede-mă că o fac. Acum, cel puţin. Eu am avut de-ajuns. Din ea, de ea, de tot. Şi pe tine ce dracu te-a apucat? Tu eşti mereu împotriva ei, sau doar îţi place să intri în contradictoriu cu mine?
Nu am avut cuvinte pentru a răspunde. Pentru prima dată în viaţa mea nu am vrut să vorbesc, nu am vrut să îi spun nimic. Corpul mi s-a mişcat fără voie, înainte să îmi dau seama. Îmi încleştasem degetele mâinii stângi într-un pumn agresiv. M-am îndreptat rapid spre Victor. Nici nu îşi dădea seama ce se întâmpla. Eram destul de aproape unul de celălalt. Totul s-a întâmplat rapid. Nici nu a ştiut cum să reacţioneze, nu s-a putut mişca. Pumnul meu s-a întipărit pe chipul lui, mişcându-l câţiva paşi în spate şi aproape făcându-l să îşi mângâie obrazul, totuşi – nu a făcut-o. Atâta demnitate avea şi el.
Eu aveam un sentiment plăcut, îmbinat cu o furie de necontrolat. Era roşu tot, fără mişcări, vorbe sau interpretări. Deschisese gura pentru a zice cine ştie ce minune, nu i-am dat ocazia. Am trecut pe lângă el cu o expresie mult superioară.
- Ştii ce, Victor? O să îţi spun un mic secret, şi eu simt ceva pentru Roselyn. Nu, nu aşa cum o faci tu. Ceva şi mai intens, mai puternic. Vezi tu, eu am fost alături de ea şi în perioada drogurilor, apoi ai apărut tu şi ai stricat totul. Vezi, acum că ai dispărut iar din peisaj, să nu te aştepţi să reintri. Nu o să îţi mai dau voie. Ştii? Chiar o iubesc şi nu are nevoie de tine ca să trăiască. Ţi-o garantez.
Nu ştiu dacă a întors privirea după mine, dacă mi-a mai spus ceva sau dacă a reacţionat în vreun fel anume. Nu mai aveam timp de el şi oricum nu mă interesa, trecusem de mult de lângă el, îi spusesem acele lucruri din mers. Acum mă grăbeam spre Rose.
Inconştient, am început să fug pentru a ajunge cât mai repede în bloc, ceea ce am şi făcut. Am intrat fulgerător, cu o viteză uimitoare şi nu mi-am dat seama că cineva era acolo. M-am ciocnit de acea persoană, recunoscând-o rapid.
Eram gata să cad peste ea, aceasta dezechilibrându-se total, dar m-am întors repede astfel încât poziţiile s-au schimbat iar eu am fost cel care s-a lovit cu capul de scară.
Asta duruse.
Dar nu a contat pentru moment. Roselyn avea lacrimi în ochi, plângea de mult? De fapt, se părea că tocmai terminase cu o rundă de boceală şi acum îi mai dădea încă uneia drumul. Nu era plouată, nu stătuse afară.
Mi se rupea inima.
Era atât de tristă. Şi pentru cine? Pentru amărâtul acela de Victor? Idiotul, trădătorul – pentru că acele cuvinte nu ţi le spune o persoană onestă pe la spate.
Am îmbrăţişat-o şi nu mă aşteptam nicio secundă să mă respingă, nici nu avea forţa pentru aşa ceva. Am ridicat-o şi am luat-o în braţe, iar ea nu a avut niciun reproş. Am intrat în lift, am apăsat un buton şi am aşteptat.
- Poate nu trebuia să îi mărturiseşti, am zis. Chiar dacă nu credeam asta.
A oftat.
- Mda..., poate, a răspuns extraordinar de sec. Am zâmbit.
- Te face să suferi, ha?, am întrebat-o neputând să mă abţin. Şi eu cât mai suferisem din cauza ei. Totuşi, asta nu mă făcea să mă simt mai bine având în vedere autorul.
S-a uitat straniu la mine, prima dată neînţelegând, apoi ochii ei s-au schimbat, lacrimile s-au oprit şi şi-a întors faţa în altă parte.
- Scuze, a zis sec atunci când am ajuns la etajul nostru. Eu m-am mulţumit să zâmbesc, să intru în apartament şi să îi mulţumesc în gând lui Kristin că nu era acasă în seara aceasta.
Am pus-o în sufragerie pe un fotoliu şi aproape mi-a venit să râd. Parcă starea ei s-a schimbat rapid, din deprimarea în care căzuse, văzându-mă făcând acel gest.
- Ce ai?
Rapid, trebuia să cunoască detalii. Am dat din umeri.
- Te-am udat de tot, nu observi? Acum, trebuie să îţi caut şi ţie haine curate. Dacă o să iau de la Kristin o să mă omoare, aşa că n-am ce să-ţi fac.
Nu am aşteptat să spună nimic, pur şi simplu am ieşit, am mers până la mine în dormitor, am scotocit în dulap, am scos un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi şi i le-am înmânat. În timpul în care eu lipsisem, scurt de altfel, ea parcă se transformase în piatră.
Am oftat.
- Hai, nu-i aşa rău. Să îţi dau nişte îngheţată şi să pun un film? Se spune că funcţionează, nişte calorii în plus, dar le dai tu jos, nu?
Recunosc, făceam conversaţie pentru a-i mai lua gândul de la nesuferitul ăla, pe care dacă până acum nu îl suportam acum îmi doream mai mult ca oricând să îl omor, cu riscul de a mă transforma într-un criminal.
- Mersi, Eric. Ştiu că nu merit asta. E cam ironic, nu? Oricum, poate că ar fi mai bine să mă duc la mine... Acasă. Tu probabil nu ai chef să mă... Dădăceşti...
Da, cu siguranţă nu aveam chef să fii la mine acasă, sigur!
Am oftat, şi am făcut un pas în spate. Dacă voia să plece, poate că ar fi fost momentul potrivit să o las să facă ce vrea, să nu o mai tachinez; poate chiar nu avea nevoie de mine, la urma urmelor.
La naiba! Mi-era rău. Era foarte cald şi totodată foarte frig, aveam frisoane? Sigur mă îmbolnăvisem de la ploaia asta. Perfect. Acum începea să se rotească şi încăperea şi eu vedeam două Roselyn ce se ridicau de pe fotoliu. Ok, o să plece curând şi eu o să îmi fac un ceai şi...
Tocmai trecea pe lângă mine, atingându-mă uşor, m-a făcut să mă întorc rapid, se împiedica. Am prins-o; stăteam aplecat spre ea, ţinând-o de mâini. Am revenit rapid în poziţia iniţială.
- Eric, dar ... Arzi!, a zis contrariată, făcând ochii mari. Eu am zâmbit.
- Dap, aşa se pare. Şi tu ai de gând să mă laşi aici singur, dar o să mă descurc eu – hei! Sigur, nu o să mor. Nu e ca şi cum ar fi prima dată când m-ai lăsa singur, aşa în pustietatea mea. Sunt obişnuit, nu te stresa.
Urât din partea mea, cred. Doream doar să iau toată atenţia ei asupra mea. Să nu se mai gândească la ştiu-eu-cine-e-cel-mai-mare-cretin-din-lume. Am oftat. Ăsta era şantaj sentimental.
Şi mergea ca uns.
M-a luat de mână şi m-a aşezat pe canapea, ducându-se în altă cameră şi schimbându-se în ce îi adusesem. Nu veneau prea OK pe ea lucrurile, în sensul că – evident – nu purtam aceeaşi mărime, dar era sexy. Iar eu fierbeam ( la propriu, aveam febră ) .
- Crezi că eşti în stare să te schimbi? Mi-a zis mergând la mine în dormitor, mai degrabă a ţipat ca să o pot auzi.
- Ştiu şi eu! Poate!, am răspuns chicotind. Ce ar fi să încerci tu?
Bineînţeles, nu a fost încântată şi mi-a aruncat nişte lucruri la întâmplare iar eu m-am dus în baie, timp în care aceasta a fugit în bucătărie. Rapid, am terminat acolo şi m-am dus să văd cât de tare mi-a distrus bucătăria. Însă, nu apucase decât să caute ce îi trebuia pentru ceai. Am răsuflat uşurat.
- Stai jos!, i-am ordonat pe un ton fals impunător şi aceasta s-a îmbujorat, aşezându-se pe primul scaun de lângă ea.
- Voiam să te ajut!
Se apăra doar.
- Da, ştiu asta, apreciez. Dar îmi amintesc eu cum m-ai ajutat tu ultima dată să facem sendvişuri şi mi-a fost de-ajuns să înţeleg că ceaiul e prea avansat. Am zâmbit larg, făcând-o să înţeleagă că nu vreau să o jignesc.
- M-am mai schimbat de atunci!
- Ştiu şi eu? Nu pot garanta, având în vedere că m-ai cam dat afară din viaţa ta , sau am plecat eu. În orice caz, nu am fost pe lângă tine ca să văd asta. Acum lucrez din amintiri, fără supărare.
Mă mişcam prin încăpere şi evitam să mă uit la ea. Mai mult de teama să nu înceapă iar să plângă din cauza cretinului şi eu să mă scap cu vorbele pe care el le spusese despre ea. Desigur, nu voiam asta. Să o demoralizez şi mai tare... Chiar dacă ar fi fost benefic, eram şi eu o persoană dreaptă. Dreptatea era mai presus de toate. Ok, starea ei era mai presus de toate.
Am terminat cu ceaiul şi am făcut şi o gustare, întinzând-o pe masă şi îndemnând-o să mănânce.
- Hei, parcă tu erai cel bolnav aici!, a ripostat nu prea convingător iar eu i-am făcut cu ochiul.
- Sunt, şi uite – ai grijă de mine, aşa că mănâncă tot. Între timp îi dau un mesaj lui Nate.
A înghiţit în sec.
- Ce mesaj?
Doar nu credea că o să îi povestesc ce s-a întâmplat între ea şi Victor? Doamne, fata asta îmi scotea peri albi uneori. Nu era o dulceaţă? Clar, o iubeam prea mult.
- Ceva de genul : vezi că soră-ta stă la mine în seara asta? Vezi tu, Nate are treabă şi nu ştie când ajunge.
S-a ridicat brusc în picioare, vrând să protesteze.
- Oh, nu – nici nu încerca. E stabilit.
Înainte să spună ceva am pus mâna pe telefon şi i-am tastat :
Roselyn stă la mine în seara asta.
Am eu grijă de ea.
Fără comentarii, sunt şi eu fericit.
Şi am febră.
Baftă la serviciu!

A răspuns, se înţelege, ca un disperat : s-a întâmplat ceva, ce face Rose? Etc. Nu i-am dat explicaţii ci l-am făcut să tacă.
Între timp roşcata mânca uitându-se în gol, eu mă miram că era capabilă să facă asta, având în vedere că din câte ştiam eu – atunci când era demoralizată, nu băga nimic în gură.
- Deci, ne uităm la un film sau vorbim?
Tocmai când ziceam asta, lumina din bucătărie a început să pâlpâie, câteva secunde a făcut aşa, după s-a stins de tot, s-a aprins şi s-a stins, definitiv de data asta. Aşa era în toată casa.
- S-a luat curentul?, m-a întrebat uşor indiferentă. Am răspuns cu un „Da!” categoric. Ea s-a ridicat de la masă iar eu am luat-o de mână. Oh, asta era frumos. A vrut să se desprindă.
- Facem pace în seara asta, şi nu te mai speria aşa, nu sunt contagios sau ceva. Vreau doar să nu te loveşti, sau ceva.
Nu a spus nimic, dar îmi imaginam că se înroşise, de ruşine probabil. Şi amintindu-şi şi de faptul că odată noi fuseserăm cu adevărat cei mai buni prieteni.
- Deci, nu ne uităm la niciun film, a concluzionat ca pe vremuri... Cu vocea pe care o folosea şi atunci când eram în relaţii bune. Asta mi-a umplut inima de bucurie. Un sentiment atât de cunoscut, şi totuşi străin, de parcă nu îl mai întâlnisem de multă vreme.
Pentru că eram atât de aproape de ea, am simţit-o tremurând.
- Mi-e frig..., a explicat cu o oarecare greutate, pe un ton abia şoptit. Eu am tras-o mai aproape şi am dus-o în cameră, am pus-o în pat şi am învelit-o cu o pilotă. Nu ştiam ce ar trebuit să fac, aşa că m-am aşezat pe marginea patului, lăsând-o ghemuită pe cealaltă parte.
Şi oare unde pusesem pastilele acelea? Aveam nevoie neapărat de ceva, îmi exploda capul.
- Auzi, ce faci? Ai de gând să mă laşi să stau aici singură şi să îngheţ? Urât!
Am tresărit.
Aceasta fusese TOTAL, Roselyn pe care eu o cunoscusem când eram cei mai buni amici, cea care îmi putea spune orice fără menajamente, pe tonul ei prea jucăuş şi adorabil. Am râs şi m-am aruncat lângă ea, învelindu-mă şi eu. Stăteam întinşi şi „ne uitam” ( nu vedeam nimic ) la tavan. Unul lângă altul...
- O să treci peste.
M-am trezit vorbind ca un idiot. Ea a oftat.
- Tu ai trecut peste?
Ei bine, cu aceasta mă încuiase. Într-adevăr. Dar... Cum ? Cum puteam eu să zic :gata, s-a terminat? Când la noi nici nu a început? Când noi nu am avut aşa o ceartă, cum noi nu am fost niciodată iubiţi. Nu se putea, nu exista identitate în aceste două cazuri.
- Nu e acelaşi lucru. Eu nu am avut o şansă. În orice caz, aşa mult îl iubeşti?
Mi-am ascuns reproşul în ton şi nu am părut deloc răutăcios. Nu mi-a răspuns.
Tăcere! Când eu chiar voiam să cunosc răspunsul.
- Cred că da, a zis într-un final. Iar eu cred că îmi încordasem toţi muşchii.
Începuse să plângă, iar. Nu mai aveam nici eu puterea să o opresc, să schimb starea, conversaţie. Nu mai puteam. Am îmbrăţişat-o, lipind-o şi mai tare de mine. Asta a făcut-o să plângă şi mai tare, dar nu mă puteam da la o parte, o ţineam lângă mine şi aceasta trăgea şi mai tare de hainele mele, nevrând să o părăsesc parcă, neavând forţa să se dezlipească de mine. Iar eu o mângâiam pe păr neîncetat, sărutându-i fruntea.
- O să treacă..., o încurajam cu neîncredere, pentru că-mi era teamă de sentimentele ei pentru Victor.
Mă durea. Nici nu ştia ea cât mă durea faptul că aceasta suferea din cauza lui. Că plângea pentru el, după el. Iar eu asistam la scena aceasta penibilă. Ah, da! Ca un adevărat prieten!
Prieten! Pentru că doar asta fusesem pentru ea. Şi dacă, şi dacă aş mai fii încă odată doar atât? Aş mai putea suporta?
Roselyn, aş vrea să nu mai plângi după Victor.
Încet, stăteam unul lângă celălalt. În tăcere, pentru că niciunul nu mai îndrăznea să spună nimic. Eram aproape lipiţi, oare cum ajunseserăm aşa? Inima mea era liniştită şi fericită, de parcă un vis i s-ar fi împlinit. Dar trupul îmi reacţiona într-un mod ciudat, aproape pasional. Uşor, printr-un gest involuntar şi aproape necunoscut mie, m-am aplecat spre ea, fără a o zări dar fiind sigur unde se află, simţindu-i prezenţa până şi în cea mai mică păriticică a corpului meu. I-am cuprins faţa cu mâinile, am tras-o mai aproape şi am închis ochii; disperat după emoţiile mele, după persoana ei, după tot ce însemna,
Nu am mai putut rezista...
First!

Yeah yeah I know you'll kill me. Sunt şi eu o leneşă:D Îmi cer scuze că nu am postat, deşi am citit fiecare capitol.

Pentru început vreau să vă felicit pentru idee. Este genială.

Cherie. ai un stil de a scrie demn de admirat, îmi place foarte mult. Ai expus foarte bine sentimentele fetei.
Teh pe tine te stimez şi mai mult deoarece scrii din perspectiva unui băiat, şi pot afirma că e perfect.

Nu o să mă leg de naraţiune, dialog şi aşa mai departe deoarece nu am de ce. În schimb o să aduc din nou felicitările mele pentru derularea acţiunii şi sentimentele atât de bine exprimate. Trăiam o dată cu personajul, îi simţeam toate stările prin care trecea, toată suferinţă, tot.

Fetelor sunteţi excepţionale. Cherie. aştept cu sufletul la gură următorul capitol, aşa că te rog nu mă face să mor pe aici căci nu cred că vrei să mă ai pe conştiinţă. :]]
Second?
Uău, în sfârşit se împacă. Chiar dacă pare sec felul în care m-am exprimat , am rămas cu gura căscată când s-a terminat şi parcă vroiam să nu se mai termine pagina : )) . Schimbul de replici dintre Victor şi Eric a fost genial, tare nesimţit şi ipocrit Victor ăsta. Oh, şi aproape mă lua râsul la "Să nu se mai gândească la ştiu-eu-cine-e-cel-mai-mare-cretin-din-lume." şi "De fapt, se părea că tocmai terminase cu o rundă de boceală şi acum îi mai dădea încă uneia drumul." . Sunteţi extrem de talentate şi aveţi un dar de a descrie sentimentele personajelor, locul în care se petrece acţiunea + împrejurările.
Doar vreo două greşeli, ca tot omu', da' eu tot le zic:
- realiezezi;
- cavelerule , aici nu ştiu dacă ai făcut-o intenţionat.
- ştiu că mai era una, dar nu mi-o amintesc.
Cherie. , aştept cu sufletul la gură următorul capitol , aşa că te rog nu mă face să mor pe aici , căci nu cred că vrei să mă ai pe conştiinţă. :]]
La fel!
Heeeei :].
Mulţumin mult, fetelor, pentru comentarii. Apreciem enorm că vă faceţi timp să comentaţi şi că ne citiţi. Habar n-aveţi cât de mult înseamnă pentru mine şi Teh că aţi rămas alături de noi şi ne citiţi în continuare. Vă mulţumim din suflet - sunteţi geniale! În orice caz, am venit cu următorul capitol care sper să vă placă la fel de mult ca şi cele de mai înainte. Ca o paranteză, ţin totuşi să-mi cer scuze pentru că am întârziat cu postatul - liceul îmi ocupă cam 80% la sută din timp şi în restul de 20% nu pot să fac prea mult. Daaaar mă opresc aici. Închidem paranteza :)).
Lectură plăcută.
Capitolul 23


Să nu se înţeleagă greşit! Sufeream cumplit după despărţirea de Victor, căci, deşi el nu spusese aceste cuvinte, era oficial o despărţire. Dar era Eric – Eric al meu! Persoana pe care o iubeam cu adevărat, de care eram îndrăgostită încă de mică, deşi nu realizasem asta până atunci. Cum aş putea să-i rezist lui, când buzele sale se năpustiseră în felul ăla asupra a lor mele, luându-mă prin surprindere?
Îmi luase uşor faţa în mâini, desprinzându-mă de trupul lui şi îşi lipise încetişor buzele de ale mele.
Nu se compara cu primul sărut de la el, clar. Ăsta era gentil, dulce, armonios. Nu simţeam niciun gând de răzbunare în spatele lui. Ba chiar îl simţeam nesigur, gata să-l rupă în orice moment. Şi era surprins. Se observa asta în felul şovăielnic în care mă mângâia. Surprins că i-am răspuns la sărut. Că m-am pierdut aşa uşor în braţele sale.
Cum am mai spus, despărţirea de Victor îmi cauzase o rană adâncă. Şi mă durea îngrozitor, de parcă cineva scărmăna cu cuţitul în interiorul ei. Am plâns mult după el, iar amintirea lui nu avea să-mi dea pace niciodată.
Dar Eric reuşise pentru un moment să-mi aline durerea, să mă facă să uit şi să înghit în sec. Mi-am spus că ce rost mai avea să mă gândesc la asta şi să mă consum în acel moment? Aveam să mă confrunt cu realitatea a doua zi. Trebuia să rămân tare pentru ce va urma, pentru lumea de afară. Aşa că m-am lăsat purtată de val. I-am răspuns la sărut pe cât de reticent posibil.
Fusese atât de drăguţ cu mine. Părea hotărât să îngroape securea războiului, dar era posibil doar să mi se pară. Şi totuşi, era aşa un dulce... Cum mă luase în braţe din hol şi mă adusese în apartamentul său, cum avusese grijă de mine şi încerca să mă binedispună, deşi nu se simţea prea bine şi avea febră. Cum de am tot trăit cu iluzia că mă urăşte? Sau poate că fusese într-adevăr supărat pe mine şi văzându-mă atât de deprimată nu a putut să stea pur şi simplu cu mâinile în sân, amintindu-şi că am fost odată prieteni. Mai era posibil să fie şi un efect al răcelii, dar să nu mai caut acum nod în papură.
Nu ştiu cât timp durase sărutul până să-l întrerupă el brusc, ca şi cum ar fi realizat că a comis cea mai mare tâmpenie şi să îngâne un “Culcă-te acum. Noapte bună!”, după care să se trântească cu capul în pernă şi să-mi întoarcă spatele. Surprinzător, dar fusesem destul de prinsă în sărut. Uitasem de toţi şi toate, nu mai conta nimic în afară de el, eu, noi.
-Noapte bună, am şoptit uşor, rămânând ceva timp în aceeaşi poziţie şi zâmbind chinuit în întunericul încăperii.
În cele din urmă m-am pus şi eu cu grijă cu capul pe pernă, i-am întors spatele şi m-am acoperit cu pilota până în dreptul umerilor. Înainte de a închide de tot ochii în acea noapte, mi-am mângâiat buzele. Le-am simţit arcuindu-se într-un zâmbet prostesc, tipic unei adolescente care a avut parte de primul sărut. Eh. Măcar noaptea de dinaintea furtunii să-mi ofere oarece satisfacţii...
*

M-am răsucit în pat copilăreşte, împotmolindu-mă în pilota ce-mi acoperea trupul şi căscănd destul de zgomotos. Mi-a luat ceva timp până am deschis ochii, dar când am făcut-o am rămas ca trăsnită. Dormeam foarte prost. Asta era clar. Picioarele îmi erau în partea mea, dar capul cu tot cu claia lui de păr roşu se odihnea acum pe perna lui Eric. Dar... Unde era el?
Am aflat răpunsul imediat ce am auzit zgomote din baie şi apa curgând. M-am uitat la ceasul telefonului său – pe al meu îl lăsasem acasă – şi am văzut că era vreo şapte şi ceva. Ok, aveam cel puţin zece minunte la dispoziţie să fug de acolo şi încă vreo douăzeci de minute să mă duc acasă, să mă schimb şi să plec la liceu fără a exista riscul de a mă întâlni cu Eric. Dintre care vreo cinci alocate linguşirii lui Nate. Nu aveam de gând să merg singură şi pe jos până la liceu acum că mă despărţisem de Victor. Parcugerea acelui drum era sinucidere curată!
Aşa că am sărit repede din pat şi am zbughit-o pe uşă afară. În fuga mea prostească mi-am adunat hainele uscate şi frumos împăturite ( era prea drăguţ! ) de pe canapeaua din sufrageria lui şi am ieşit vijelios pe uşă, având grijă totuşi să n-o trântesc în urma mea.
-Pff, perfect! Doar trei minute.
Am apăsat pe clanţă şi am intrat rapid în casă, ignorându-l pe Nate care scosese capul pe uşa de la bucătărie şi se holba curios la mine. Am intrat în camera mea, mi-am luat uniforma de toamnă din şifonier şi am intrat în baie. Totul doar în cinci minute.
-Pot să ştiu şi eu ce s-a întâmplat seara trecută? m-a întrebat când m-am trântit la masă şi m-am năpustit asupra ciocolăţii calde. Eric nu a vrut să-mi spună nimic!
Am înghiţit în sec. Rana era din nou deschisă şi nebunul ăla continua să răsucească cuţitul acela ruginit cu o mai mare satisfacţie după o pauză atât de lungă. Parcă îi auzeam râsetul malefic şi hârşâitul pe care-l făcea cuţitul înăuntrul rănii mele. Ochii mi s-au umplut iar de lacrimi. Am lăsat uşor cana pe masă şi i-am zâmbit mai fals ca niciodată.
-Mă duci şi pe mine la liceu azi?
-Da’ Victor ce face?
Cuţitul aproape a ajuns la os. Muşchii feţei mă dureau din cauza faptului că mă abţineam să plâng. Continuam să zâmbesc.
-I-am spus Nate. Faza cu drogurile – i-am zis-o. Şi ne-am despărţit.
Era suprins. Îşi plecă privirea în pământ, refuzând să se uite în ochii mei.
-Ai avut dreptate, Nate. El nu e ca voi. Voi aţi învăţat să mă suportaţi de-a lungul celor şaptesprezece ani pe care i-am petrecut alături de voi. Dar el nu a putut să mă înţeleagă. Şi sincer, şi el are dreptate. Am încercat să mă pun în locul lui. Ştii foarte bine ce i-aş fi făcut eu dacă îmi spunea că el a fost dependent de droguri.
Nu ştiam că plâng până să se apropie el de mine şi să-mi şteargă lacrimile.
-Ai crescut mult, surioară...
Mi-a sărutat fruntea, după care mi-a zâmbit plin de el.
-Ştii că întotdeauna mi-am dorit să te duc eu la liceu. Şi cu Eric ce s-a întâmplat? m-a întrebat ridicând sceptic din sprâncene.
-Oh, doar a fost drăguţ şi a avut grijă de mine după ce m-a găsit pe scară plângând.
A început să râdă.
-Aşa se zice la voi mai nou?
-Dar nu s-a întâmplat nimic. Mi-a împrumutat din hainele sale pentru că le udase pe ale mele. Atât doar.
Da, aveam de gând să neg totul... Sau poate să păstrez amănuntele doar pentru mine.
Mi-a întins un bol cu lapte şi cereale dând din urmeri.
-Bine, cum zici tu. Mănâncă acum. Mă duc să mă schimb şi plecăm.
Am dat din cap şi m-am făcut că mănânc până a ieşit el din bucătărie. Nu puteam să fac asta Nu puteam înghiţi nimic. Mi-era poftă doar de o ţigară. Sau două. Sau un pachet întreg. Cum nu puteam, m-am îndopat cu ciocolată caldă. Şi asta era bună la ceva, deşi ţigările erau net superioare. Mi-am mai turnat o cană. În schimb, bolul cu cereale a rămas neatins.
-Bun, haide, a zis când a intrat din nou în bucătărie. Îşi pusese pe el un tricou alb cu un pulover anchior de culoare gri şi o pereche de blugi închişi la culoare. În mâini avea cheile Fordului său şi jacheta lui cenuşie.
Mi-a aruncat o privire tăioasă când a văzut că nu m-am atins de cereale, dar nu a mai zis nimic altceva. Doar a luat bolul şi l-a pus deoparte ca să nu uite să-l ducă vecinei de la opt care avea o pisicuţă drăgălaşă pe care eu şi Nate o adoram.
-Stai o clipă, mi-a zis după ce mi-am luat botinele în picioare şi s-a dus repede în camera mea. Ia asta, e frig afară, continuă aşezându-mi pe cap bereta mea din tricot bleumarin cumpărată de mama dintr-un boutique din Paris. Îmi aranjă pliurile fustei în carouri, apoi gulerul cămăşii albe şi verifică nasturii puloverului bleumarin.
-Perfect. Se potriveşte cu puloverul, zise mândru de el, admirându-mă pe toate părţile. Apoi îmi dădu paltonul şi geanta, închise becul, uşa şi ne-am îndreptat către lift. Nu puteam să nu observ veselia lui. Era atât de încântat că-l rugasem să mă ducă la liceu că îmi transmitea şi mie starea lui şi mă făcea să uit adevăratul motiv pentru care i-am cerut asta.
Într-adevăr, afară vremea se răcise. Cerul era înnorat, vântul bătea cu putere şi străzile şi trotuarele erau umede. Însă în maşina era atât de bine şi aproape că mă luase somnul din nou, holbându-mă pe geam, cu capul sprijinit de tetieră. Nate conducea maşina relxat, fredonând. I-am spus că nu voiam să ascult muzică aşa că nu dăduse drumul la CD player. Dar în schimb, pentru că nu se putea abţine, începuse să fredoneze o melodie veselă dintr-un musical care-i plăcea.
Maşina s-a oprit în faţa liceului. Am aruncat o privire scurtă prin curtea acestuia. Nicio urmă de Victor, dar în schimb multe grupuri de elevi rămăseseră pe teren pălăvrăgind sau făcând cine ştie ce. Probabil că nu se sunase încă.
Grozav. Nu aveam cum să trec neobservată. Mi se părea şi normal. Despărţirea de Victor mă afecta atât pe plan sentimental cât şi pe cel social. Bănuiesc că tot liceul ştia de asta şi că eu eram principalul subiect de bârfă. Nu că până acum nu aş fi fost. Dar atunci împrejurările erau altele. Fir-ar.
-Vrei să te conduc eu? m-a întrebat Nate văzându-mă contemplând la mulţimea de elevi din curte.
-Te-aş arunca mai degrabă la tigroaice înfometate. Nu vreau ca pipiţele astea să te privească, să te atingă, să-şi închipuie vreodată că ai putea fi cu ele. Şi oricum, ai fost destul idolul lor şi vedeta şcolii, i-am zis aranjându-mă încruntată în oglinda pudrierei mele.
Începuse să râdă.
Mda, timp de patru ani, cât a studiat în liceul ăsta, a fost un fenomen printre elevi –superb, inteligent, amuzant, vesel, amabil. Dăduse pe spate toate fetele din liceu, profesorii erau surprinşi să vadă pe cineva atât de dedicat învăţăturii, era înscris în toate cluburile, fusese ales preşedintele consiliului elevilor, câştigase toate probele sportive, tot felul de olimpiade, însă cel mai bun era la şah şi la actorie. Prin acestea două se făcuse remarcat şi iubit. Aşa se zicea. Dar e evident că multă lume l-ar iubi pe fratele meu de la prima întrevedere cu el. E o persoană prea minunată, pentru care aş face absolut orice.
-Vrei nişte calmante?
Nu voia să mă întrebe asta. Calmantele aveau un efect asupra mea identic consumului de droguri.
-De ce nu-mi dai nişte cocaină ca să te asiguri de efect? am strigat ironică. Te rog, Nate. Ai puţină încredere în mine. Sunt o persoană tare, chiar tu ai zis că am crescut. Bun, hai că mă duc. Te iubesc. Habar n-ai cât de mult.
L-am strâns puternic în braţe şi i-am sărutat apăsat obrazul. El şi-a pus braţul în jurul umerilor mei şi m-a tras înspre el, lipindu-şi buzele afectuos de fruntea mea. Cu ultimele lui urări de bine auzindu-se în spatele meu, am ieşit încrezătoare din maşină.
Încrezătoare pe naiba. Cum am intrat pe poarta liceului, bătăile inimii mi se triplaseră şi le simţeam în tot corpul, iar picioarele mi se înmuiaseră şi deabia puteam să merg. Însă eram o actriţă prea bună şi am reuşit să maschez toate astea. Mă uitam drept înainte deşi nu ştiam sigur ce vedeam şi mergeam repede şi cu paşi hotărâţi. Însă pe dinăuntru mă simţeam încolţită de privirile şi remarcile mândre şi răutăcioase ale celorlalţi şi nu ştiam cât avea să-mi mai reziste masca.
Toţi vorbeau despre despărţirea mea de Victor, însă cel mai mult se vorbea despre asta pe culoarul primului etaj, unde se afla clasa mea.
Fetele, în special cele din trupa de teatru, se bucurau exagerat de tare că “Archibald s-a trezit din prostie” şi îşi pot încerca şansele cu toatele acum. Unele însă nu se bucurau neapărat că Victor era singur, cât se bucurau că nu mai era cu mine. Băieţii păreau să mă pândească la fiecare colţişor, cu propuneri care mai de care mai indecente şi hotărâţi să mă consoleze.
Când am intrat nervoasă în clasă, Bridget mi-a sărit în faţă şi m-a luat în braţe. Părea suprinsă, dezamăgită şi puţin iritată. I-am pus mecanic mâna pe spate şi mi-am ascuns faţa în părul ei blond de unde mă uitam fix la locul unde stătea el, concentrat, scriind ceva. Părea absolut normal, însă totodată nu. Era prea prins în ceea ce făcea şi eram sigură că şi acesta juca teatru şi încerca să pară impasibil şi de neclintit.
-Rose, spune-mi că nu e adevărat, te rog!
Am oftat. Faţa mă durea din nou, dar NU trebuia să plâng oricât de mult voiam să fac asta.
Normal că nu-i venea să creadă. Ea ne considerase întotdeauna adorabili, meniţi să fim împreună pentru totdeauna, era sigură chiar şi că o să ne căsătorim. Se implicase mult în relaţia asta, ne ajuta să trecem peste diferite certuri minore şi mă pisa mereu la cap să-i dovedesc mai des lui Victor că-l iubesc. Evident, pentru că ea se considera prietena mea cea mai bună. Îi apreciam toate astea, dar câteodată era o prietenă prea bună şi mulţi puteau să profite de ea, exact cum am făcut-o şi eu, deşi nu-mi place să recunosc asta.
-Nu! Nu şi nu! Nu şi tu, Rose! De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă? Mai întâi eu şi Eric şi acum voi...
-Stai aşa. Cum adică tu şi Eric... Vrei să spui că şi voi doi v-aţi despărţit? am întrebat surprinsă.
Asta însemna că... Sărutul...
Nu, ar fi prea mult!
O să le treacă. Aşa cum le-a trecut mereu.
Înainte ca ea să-mi poată răspunde, am auzit un zgomot ciudat, de lemn sfărâmat sau ceva asemănător şi mi-am îndreptat instinctiv privirea către Victor. I se rupsese creionul, însă nu reacţionase în niciun fel. Calm şi cu grijă îl pusese de-o parte şi îşi luase altul din ghiozdan. Ciudat, mi-am spus. Chiar se pricepe la asta.
Între timp se sunase şi profesoara de engleză intrase în clasă binevoioasă, mulţumită de cum evoluaseră lucrurile prin liceu, totul datorită mie şi lui Victor, eu fiind preşedinta consiliului de elevi, iar el vice-preşedintele. Mi-era tare greu s-o aud pe profesoară vorbind despre ce echipă bună făceam eu şi Victor, dar pe el se pare că nu-l deranja nimic. Stătea în bancă la fel de relaxat ca deobicei, privind atent în faţă, în timp ce eu mă agitam şi nu-mi găseam loc. În faţa mea, Brid îmi arunca din când în când câte o privire neliniştită. Doamne, nu se mai termina odată ora !? Simţeam că mă sufoc în încăperea aia, atât de aproape de el. Aveam impresia că pereţii se apropiau de mine şi că pământul îmi fugea de sub picioare şi odată cu acesta şi banca mea. O să plâng, îmi ziceam, o să încep să plâng ca o disperată şi toţi vor râde de mine!
Dar înainte să intru rău de tot în panică şi să mă dezlănţui, a sunat clopoţelul. În sfârşit mi se aplica şi mie sintagma “salvat de clopoţel”. Am ieşit vijelios pe uşă, înaintea tuturor, chiar şi a profesoarei dacă stau să mă gândesc şi am intrat în baie disperată, unde m-am năpustit asupra chiuvetei. Mi-am aruncat ceva apă rece pe faţă şi am stat o bună perioadă de timp aplecată peste chiuvetă, încleştându-mi puternic degetele pe marginea acesteia. În timp ce încercam să mă liniştesc, îmi trecuse prin minte să plec acasă, pentru că nu aveam cum să rezist încă şapte ore în sala aia de clasă, uitându-mă la cât de normal părea să fie el. Şi mai aveam şi banca lângă a lui. Dar cum sunt o persoană orgolioasă mi-am zis că plecând de la ore voi părea afectată de situaţie şi mulţi ar profita de chestia asta. Dar nu ştiam că oricum aveam s-o fac...
Când am ieşit din baie eram chiar ok. Zâmbeam, fals ce-i drept, şi îmi pusesem din nou masca aceea plină de încredere şi fermitate. Până când le-am auzit; erau toate îngrămădite în jurul uneia pe care n-am recunoscut-o decât după ce o auzisem strigând entuziasmată:
-Archibald viiiiin!
Alyson Morgan de la a 12-a A. Şatenă cu ochii căprui închişi, robustă, mult prea scundă pentru vârsta ei, nesuferită şi gălăgioasă, făcuse o pasiune pentru Victor de când îi salvase viaţa la începutul clasei a 9-a când traversase pe roşu şi era să o izbească un camion. Am fost acolo când s-a întâmplat asta. Era la puţin timp după ce devenisem un cuplu.
Mă oprisem la câţiva metrii de ele. Erau prea prinse în conversaţia lor ca să-mi observe prezenţa.
-Nu-mi vine să cred că s-au despărţit în sfârşit, a zis una din aghiotantele ei, o blondă deşirată.
-Mă întreb din ce motiv, zisese o alta, brunetă şi total opusă celei de mai înainte. Adică, ştiţi şi voi ce se zicea despre ei, cum că erau cuplul perfect, meniţi să fie împreună pentru totdeauna... Trebuie să fie ceva foarte urât la mijloc ca să-i determine să se despartă după atâta timp cât au fost împreună!
-Cine ştie? a zis Alyson indiferentă. Poate a aflat că Hope aia era o curvă sau o alcoolică sau mai rău...
În timp ce zicea toate acele lucruri eu mă apropiasem de ele. Fetele mă observaseră şi se îndepărtaseră de ea. Am înaintat calmă şi m-am oprit în faţa ei. Mă privea încruntată. Nu cred că îi era frică de mine, dar era evident că o deranja prezenţa mea.
-Continuă, am spus pe un ton normal, calmă, puţin arogantă, dar nu impunătoare. Nu încă. Ce voiai să spui prin “sau mai rău”?
-Nu contează.
Lumea se adunase în jurul nostru. Uram chestiile astea. Nu puteai să porţi o discuţie cu cineva că se adunau cu toţii să vadă marele scandal. Mă rog, nu cred că-mi mai păsa în acel moment de ceea ce se întâmpla în jurul meu.
-Oh, haide, Alyson. Ştim amândouă cât contează asta!
Simţeam cum furia îmi domina toată fiinţa, făcându-mă să mă port ca o sălbatică. Cuvintele îmi ieşeau fără să le gândesc pe gură, privirea sigur îmi era una tăioasă şi înspăimântătoare şi tremuram de mânie din cap până picioare.
-Hope, nu e cazul să-ţi verşi nervii pe mine. Acceptă că te-a părăsit! a spus infatuată.
Mi-am pus mâinile de-o parte şi de alta a capului ei, forţând-o să se lipească de peretele galben-pal şi rece.
-Taci şi spune odată ce voiai să spui!
-De ce?
Deci mă provoca.
-Doar spune! am urlat.
-Eşti o drogată, bine? Eşti mulţumită?
Doar de asta aveam nevoie să explodez. Nu eram conştientă. Furia îmi invadase fiecare părticică din corp, îmi intrase până şi în creier, blocând orice comadă dată înainte de a mă stăpâni. Nu vedeam decât negru în faţa ochilor. Nu am realizat când am ridicat palma şi am izbit-o zdravăn de faţa ei bronzată, impactul cu peretele fiind inevitabil.
O vedeam cum îşi mângâia obrazul şocată. Dar tot nu-i era frică.
-Ce dracu’ te-a apucat!? Ce te aprinzi aşa !? Doar nu-i adevărat?
Avea un rânjet idiot pe faţă ceea ce mă făcea să cred că-i plăcea la nebunie să mă enerveze.
-Mă opresc aici. Cred că palma asta ţi-a fost de-ajuns ca să-ţi zdruncine mândria. Oricum eşti o proastă. De acum încolo, încearcă să gândeşti de două ori înainte de a deschide gura. Pentru că orice spui se va întoarce întotdeauna împotriva ta.
Voiam să continui, dar nu mi-a dat ocazia. Începuse să râdă şi dădea să plece, probabil sătulă de ipocrizia mea. Oh, ar vrea ea să scape cu doar atât! Chiar mă întărâtase. Am prins-o de păr şi am trântit-o pe jos. Înainte ca cineva să intervină, m-am năpustit asupra ei şi am continuat s-o păruiesc şi s-o pleznesc, având grijă să nu-i dau ocazia să-mi riposteze. Tot ce auzeam erau strigătele ei disperate şi răsetele mele animalice – în ce bestie mă transformasem?
-Rose, te rog, dă-i drumul! Roselyn, revino-ţi!
Cineva sărise în spatele meu şi mă trăgea cu putere de-acolo. Bridget! Am dat-o la o parte, aceasta dezechilibrându-se şi câzând în braţele câtorva tipi dintr-a 10-a. Era şocată de ceea ce vedea. Toţi de fapt... Roselyn Hope se dezlănţuise în sfârşit!
Înainte să plec de-acolo am pufnit ameninţător şi i-am strigat lui Alyson:
-De acum încolo să ştii să-ţi gura, curvă ce eşti! Oh, şi Victor are anumite pretenţii! Niciuna din voi n-o să ajungă să fie cu el! Niciuna – mă auziţi?
Saluuuuuuuuut. :]
Nu am comentat capitolul trecut, dar l-am citit; consider că nu are rost să mai spun ceva şi de el, ştii deja, Teh, că te descurci nemaipomenit.
Capitolul ăsta mi-a plăcut aşa muult, în sfârşit a făcut şi Rose ceva mai 'nebunesc'. Mi-a plăcut c-a păruit-o pe Alyson aia; ah, am menţionat cumva că n-o suport?
Ar fi aşa tare un captiol extra din perspectiva lui Victor, aş vrea să văd ce simte. : )). Ah, ignoraţi-mă, aberez. De acţiune, descriere şi dialog nu cred că mai este nevoie să menţionez eu, eşti conştientă şi tu că le stăpâneşti. Îmi place cum decurge totul, în sfârşit (sper!) să fie ceva între Rose şi Eric. (Şi probabil va fi, aşa e? ; ; ) ) : )).
Aştept capitolul următor.
Baftă! * h u g *
Am un dar de a fi mereu a doua. [[:
Superb capitol, mai ales felul în care ai descris sentimentele lui Rose în timp ce se săruta cu Eric. Deşi sunt fană R & E, mi-ar fi plăcut o firmitură de emoţie din partea lui Victor. Cum naiba să nu facă nimic şi mai stă şi lângă ea? Tipul asta e prea calm. O înţeleg perfect pe Roselyn. Şi eu cred că ideea de a face un capitol extra cu Victor e tare ( dacă Abbeh aberează, eu nuuu <3)
Nu ştiam că se ascunde o asemenea fiară în micuţa Rosey. Deşi îi stă bine când e "dezlănţuită". Tipa aia chiar şi-o merita.
Nate e aşaaaaaa perfect <3. Deja devin geloasă că e înconjurată de atâţia tipi perfecţi.
Doar una bucată mică de greşeală:
- relxat, iep, relaxat.
Baftă Teh! *aşteptând, aşteptând noul capitol* >d:<
Muuuuuulţumim pt comentarii. Mai este nevoie să mă repet şi să spun cât le apreciez? :))) o să o fac dacă vreţi. În orice caz, merciiiiiiiiiiiiiiiiii >:d< mda, hugs hugs. Am venit şi cu următorul capitol, speeer să vă placă.

So, lectură plăcută !
Capitolul 24

M-am întrebat întotdeauna cum să fac, ce să fac doar să îi pot spune cât de mult o iubesc. Nu a fost cu premeditare. S-a întâmplat. Neprevăzut, m-a refuzat. Nu aş fi crezut că s-ar fi întâmplat aşa ceva. Cred că asta era problema... Avusesem prea multă încredere în mine.
Eu, ea, fusesem meniţi să fim împreună. Ca prieteni. Şi eu stricasem totul. M-am trezit la realitate şi am înţeles că sentimentele de prietenie nu sunt aceleaşi cu iubirea. Şi totuşi, se îmbină, formează un tot, te înnebunesc, te distrug. Te fac ceva ce nu eşti tu. Un eu ce nu sunt eu.
Dragostea, în cele din urmă, nu e decât un el şi-o ea, un loc, un timp şi cuvintele potrivite...
*

Mă trezisem şi nu eram şocat. Ştiam că Rose dormise cu mine, în cel mai inocent sens al propoziţiei.
Trecuse atâta vreme de când făcusem ultima dată asta. Ea probabil nici măcar nu simţise, la cât de adâncită în vise era, dar eu deschisesem ochii peste noapte şi o priveam. Aveam impresia că nu adormisem niciodată ci doar mă minţisem. Pentru că prezenţa ei era atât de vie, lângă mine, nu o puteam ascunde, nu mă puteam minţi. Era acolo şi asta mă înnebunea, aveam fluturi în stomac şi pieptul îmi tresălta de fericire.
La dracu, asta era. Eram atât de beat de fericire că nu eram în stare nici să aţipesc. Şi mă uitam la ea, cum se rostogolea prin pat în somn, dându-mi cu picioarele şi mormăind cuvinte de neînţeles. Îi mângâiam părul, chipul, mă apropiam de ea, o îmbrăţişam. Dar îmi dădeam seama, brusc, că ceea ce fac nu este normal, că nu ar trebui să reacţionez aşa. Şi mă opream, mă puneam pe partea mea de pat şi închideam ochii în speranţa amăgitoare că voi putea merge în lumea viselor. Dar nu. Nu se întâmpla, mă întorceam şi iar o priveam, zâmbeam, surâdeam. Şi în prostia mea absolută, aveam impresia că acum nimic şi nimeni nu ne va despărţi.
De dimineaţă, tot mi se părea un vis. Nu dormisem prea mult dar ştiam că mă pot ţine pe picioare. Am mers la duş, mi-am limpezit gândurile. Ştiam, ştiam că nu va rămâne aici. Am auzit uşa de la intrare, ştiam că voia să fugă de mine. Să nu se uite în ochii mei şi îi era, cel mai probabil, teamă de ce urma să vadă acolo. Îmi voi bate iar joc de ea? Sau va observa iubire? Îi era frică, eram sigur, de sentimentele mele, să nu o întreb iar, să nu aduc în vorbă subiectul ce ne despărţise. Probabil mă ura, într-un fel sau altul, pentru asta. Şi cu o a treia posibiltate, era terifiată de gândul că aş putea s-o compătimesc, să simt milă pentru ea, Roselyn Hope. Eu, Eric Eyed, să o privesc inferior şi batjocoritor. Dar nu se întâmpla. Voiam doar să fiu lângă ea, să o protejez, să fie a mea. Prietenă. Dar a mea. Şi ea, ea! Nu ştia aşa ceva.
M-am îmbrăcat rapid şi am plecat spre liceu, cu mintea înceţoşată, cu Kristin pe lângă mine care vorbea într-una despre cât de idiot era fostul ei prieten.
- Fost? o întrebai.
- Ne-am despărţit ieri. Ştii! Credeam că o să am şi eu parte în sfârşit de dragostea mea nemărginită, plină de momente frumoase, cutremurătoare şi de suferinţa aceea de la sfârşit... Tot tacâmul! Asta voiam! Dar nuu, am realizat că de fapt nu simt nimic pentru el, el pentru mine. E un idiot! Un cretin, un... Eriiic, eşti atent la mine?
Eram, în mare parte. Mergea graţios în uniforma de iarnă, îşi plimba mâinile pe lângă trup şi gura nu i se închidea decât pentru mici, foarte mici pauze. Am oftat.
- Mă oboseşti chiar acum, am recunoscut fără pic de menajamente.
Mi-a zâmbit. Cald, binevoitor. Ne întâlniserăm pe drum, când venea spre liceu, „ fără prietena la care dormise”.
- Dacă m-aş numi Roselyn Hope, nu te-aş obosi.
- Dacă ai fi Rose, nu ai vorbi atât.
Am tăcut amândoi, împăcaţi deşi ar fi crezut oricine că era o atmosferă apăsată, controversată. Aşa ne liniştiserăm. Îşi vărsase nervii, tacit, iar eu suspinam, tot silenţios, căutând o soluţie.
Pentru moment, era perfect. Ea nu mai era cu Victor, puteam să îl dau dracu şi să mă comport cum aveam chef. Puteam să fiu pe lângă ea. Desigur, urma să fie greu; dar pentru asta exista Nate. Mă băgam pe sub pielea ei şi... Pe cine minţeam? Nu era atât de uşor! Singurul punct extraordinar pe care îl aveam acum era acela că erau despărţiţi. Şi poate era mişelic, dar adoram asta. Să nu îi mai văd ţinându-se de mână, privindu-se atât de familiar şi dulce, fără a mai fi numiţi cuplul perfect. Eu, personajul negativ, aveam în sfârşit parte de un moment de victorie! Şi nici măcar nu ridicasem un deget pentru asta. Doar se întâmplase.
Desigur, cum era de aşteptat, toată lumea vorbea despre marea despărţire ca despre un eveniment mondial. Chiar şi în clasa mea, acesta era subiectul principal.
- Hope nu mai e cu Archibald. Oh, în sfârşit! Frate, credeam că nu li se mai termină doza de cuplu perfect; mi se făcea rău de câte ori îi vedeam, zicea un coleg de-al meu.
L-am aprobat în gând. Trecuse doar prima oră, de abia se făcuse pauză când discutau asta.
- Oh, da. Pot în sfârşit să mă dau pe lângă Roselyn, e bună rău tipa, şi dacă eşti cu ea, eşti ca lumea. Ştii că frate-su lucrează la Teatru ăla, are pile.
- Numai bine, pentru tine. Doar voiai să te duci acolo.
Scârbit de ceea ce auzeam, am ieşit din clasă, trântind uşa după mine – doar pentru a le atrage atenţia acelor cretini, retardaţi. Chiar credeau că nişte nemernici ca ei aveau vreo şansă, fie oricât de mică, de a fi cu ea? Normal că nu! Dacă nu eram eu, atunci nu avea să fie nimeni. Victor fusese o greşeală absolută şi inevitabilă. Doar una. A doua oară nu avea să se mai întâmple.
Holul era atâtde larg, sau aşa mi se părea mie azi, mergând leneş cu mâinile în buzunar pe culoar, fără a fi atent la nimic în jurul meu. O fată s-a poziţionat în faţa mea. Plictisit, am cercetat-o. Era destul de scundă şi avea o faţă copilăroasă. Anul întâi, am presupus. Se înroşise toată şi parcă de abia stătea în picioare, era slăbuţă şi foarte albă.
Prevedeam ce urma să se întâmple.
- Aş.. aş putea vorbi puţin cu tine? mă întrebă.
Părul lung şi drept, ochii albaştri, faţa în formă de inimă, toate mi se păreau obişnuite, normale. Dizgraţioase, poate. Timiditatea ei, plictisitoare.
- Ce vrei?
Crud, nemilos, aşa cum eram întotdeauna. Plictiseala mi se putea citi pe chip. La fel ca şi indiferenţa.
- Eu... Ei bine, voiam să...
- Nu vreau să ies cu tine, nu mă interesezi nici câtuşi de puţin, nu eşti genul meu, i-am tăiat-o scurt. De ce nu puteam simţi nimic zicând asta?
Şi-a ridicat fruntea atât de rapid că aproape m-a uimit. Era hotărâtă.
- Dar! Dar care este genul tău? Sunt dispusă ....
Parcă eram într-un film cu proşti. Atât de anostă era atmosfera. Începeam să mă enervez.
- Dacă vrei să ţi-o spun aşa, am încercat să fiu drăguţ, nu mă interesezi. Niciuna dintre voi nu o face; sunteţi nişte superficiale, vopsite, proaste, oxigenate şi fără pic de esenţă. Nimic din ceea ce aveţi, aspect sau personalitate nu mă exictă. Mă uit la tine şi mă gândesc la examenul de final de an, vezi vreo legătură? Nu ridicam tonul, vorbeam atât de calm şi de încet, de parcă îi explicam o problemă esenţială. Am continuat: nici eu nu văd. Atunci, ai face bine să nu îţi rispeşti timpul încercând să vorbeşti cu mine. Există o singură fată pe care o iubesc, iar tu..., am râs uitându-mă în jur, rectificându-mă : de fapt, voi, nu îi ajungeţi nici la degetul mic.
Am trecut pe lângă ea, fără a mă uita înapoi. De regulă, confesiunile de genul le respingeam cu un „ Nu! ” mai mult sau mai puţin politicos. Dar acum nu eram în apele mele şi nici în dispoziţia necesară de a asculta orice piţipoancă dorea să se bage în seamă cu mine. Nu pentru că eram frumos, inteligent şi popular. Tipicul băiat rău după care mureau toate. Nu, nu pentru asta mă comportam aşa. Nu mă interesa. Ci pentru simplul fapt că uram această faţadă, aceste miniciuni şi încercări absurde. Niciuna! Niciuna din fetele ce îmi mărturisiseră că mă plăceau, nu simţeau nimic pentru mine. Sentimentul acesta, se citeşte în ochii cuiva.
Chiar şi în cei ai roşcatei mele. Dar mie! Mie, mi-e imposibil să ştiu, nu cercetez. Doar bănuiesc. Mă întreb uneori, chiar e Victor acolo, pe lângă emoţiile ce le transmite? Dar sunt prea laş să îmi răspund.
Mă pierdusem în gândurile mele gând brusc am auzit vocea ei, cuvintele sale şi m-am aflat în faţa unei întregi mulţimi, un cerc creat pe culoar cu două fete în mijloc, una pregătindu-se să plece victorioasă şi nervoasă peste măsură. Cu părul ei superb şi roşcat, atât de frumoasă părea în această clipă. Buzele pe care le sărutasem cu doar o seară în urmă erau acum poziţionate într-o expresie sarcastică, nervoasă, ironică.
-De acum încolo să ştii să-ţi gura, curvă ce eşti! Oh, şi Victor are anumite pretenţii! Niciuna din voi n-o să ajungă să fie cu el! Niciuna – mă auziţi?
- Oh, ba cred că da!
Vorbele celeilalte au oprit-o brusc. Şi eu stăteam, cu mâinile în buzunar, cercetând spectacolul. Nu ştiam cine era cealaltă fată, nu o putam distinge măcar, nu îi puteam acorda atenţia mea; căci toată era îndreptată către cealaltă fată. Deşi, vocea i-o auzeam.
- Ştii tu, Hope, oricine poate fi mai bună. Gândeşte-te doar, noi nu suntem nişte curve, alcolice sau... Drogate.
Tăcerea era absolut profundă, toţi aşteptau parcă cu sufletul la gură reacţia ei .Roşcata parcă încremenise pentru câteva secunde. Inima mea începuse să bată mai tare. S-a întors şi eu odată cu ea am început să fac paşi , să merg, să mă apropi. Aveam parcă sufletul la gură, eram înciudat şi curios şi totodată furios, pentru aluziile unei tipe pe care nici nu o puteam analiza. Iar ea, ea era atât de sălbatică în clipa asta. S-a apropiat de Alyson, căci curând realizasem că o cunosc, şi i-a tras o palmă. S-au privit. Fusese un moment plin de graţie, din partea ei, aşa cum îşi lipise degete lungi de faţa micuţă a adversarei.
Şi s-a dezlănţuit şi cealaltă, aruncându-se cu mâinile în părul ei.
Nervos de-a binelea, inima mea începuse să accelereze atât de tare încât aveam impresia că din cauza ei mi se mişcau picioarele, am ajuns acolo într-o clipită.
Am apucat-o de mână pe Alyson, deşi nu eram prea conştient, nu mă uitam la ea şi m-am pus în faţa lui Rose. Era prea târziu, însă, căci mâna sa deja aterizase pe pieptul meu. Am râs, dându-i drumul adversarei sale.
A ţipat ceva.
M-am întors spre ea, privind-o cu dezgust.
- Tu şi grupa ta de fufe, căraţi-vă de aici. V-aţi trezit să creaţi nod în papură. Ce nu vă ajunge? Vă dau eu, nu e nicio problemă.
Vorbisem atât de calm încât m-am uimit chiar şi pe mine însumi. Eram, ciudat, într-un fel... Mulţumit.
S-a spart trupa, cu nişte mormăieli şi înjurături pe care nu le-am băgat în seamă. Ochii mei erau acum prea preocupaţi de imaginea ei.
- Ce faci, mă, ai ajuns să te baţi pentru mine?
Tăcere profundă pentru mai multe secunde, nu ştiu cum arătam dar ea ... Chipul ei era distrus, trist, deprimat, deşi păstra o mască atât de intactă şi ai fi putut jura că este furioasă, nu era adevărat. O vedeam cât de distrusă era; la limită. Se delănţuise, se aştepta ca acest lucru să îi facă bine, să o elibereze. Dar eu o cunoşteam mai bine decât oricine, orice. Ştiam ce înseamnă asta. Care era adevărul.
Fără a mă gândi, fără a ştii dacă cineva este sau nu în jurul nostru, am îmbrăţişat-o. Braţele mele i-au înconjurat trupul într-un mod atât de rapid şi neintenţionat încât a luat-o prin surprindere. Ştiam. Inima îi bătea la fel de tare ca a mea, o simţeam. Deşi, nu ştiam care era motivul. Poate că era prea tristă. Dar nu, nu conteneam să mă gândesc acum la asta.
I-am mângâiat capul, deşi degetele mele mari păreau acum neîndemânatice, iar ea îşi avea braţele prinse de cămaşă, pe spate. Strângea, iar apropierea dintre noi mi se părea, acum, nostalgică. De parcă avusesem odată, de mult, parte de un asemenea moment...

- Plângi?
Mă întrebă atunci, cu mulţi ani în urmă. Muriseră părinţii mei. Eram doar eu şi ea în cameră. Mi-o amintesc atât de bine. Sau poate, eram afară? Ploua. Nu îmi amintesc, mi-e imposibil să readuc în temă peisajul. Dar eram eu şi ea. Asta îmi era concret.
M-am uitat la ea.
- Nu. Nu am lacrimi, vezi?
I-am arătat cu ajutorul mâinii faţa, ochii, pleoapele. Să vadă că niciun fel de lichid nu mi se prelinge pe obraji. A zâmbit, copilăros şi într-un mod atât de drăgăstos, cum doar ea putea şi s-a apropiat de mine, îmbrăţişându-mă. Capul meu era la pieptul ei, atunci, se ridicase pe vârfuri iar eu parcă mă făcusem mic, mă pleoştisem şi umerii-mi căzuseră.
- Poţi să o faci acum, nu o să te vadă nimeni
Mi-a zis atunci, atât de dulce, atât de protector încât ştiu că lacrimile-au început să-mi curgă. Pentru că m-a înţeles, mai bine decât oricine. Mai bine chiar şi decât mine.


Acum, revedeam parcă acea scenă. Am apropiat-o şi mai tare de mine, rostind:
- Ţipă, Rose. Spune tot ce ai pe suflet, descarcă-te, loveşte-mă.
Tăcea.
- Plângi, i-am zis scurt, duios, cât timp auzeam clopoţelul sunând, anunţând următoarea oră. Nu mai era nimeni pe hol.
Doar eu şi ea stăteam acolo, lipiţi unul de celălalt şi tacit, uşor şi dureros, mai sfâşietor decât credea, a început să plângă.
Iar eu, pe cât de disperat eram, m-am mulţumit cu atât. Cu faptul că şi-a amintit că noi, deşi... Poate nu suntem făcuţi unul pentru celălalt, am fost meniţi să ne-nenţelegem, unul pe celălalt, mai bine decât pe sine însuşi.

Ştii, nu ţi-am mai spus de mult, Rose, dar eu chiar te iubesc.
Păcat, aceste vorbe n-am reuşit să le şoptesc, să le dau glas. Au rămas doar gânduri bine imprimate în minte, cât timp simţeam cum îmi este udată cămaşa...
Vaaaaai, ce romantic a fost capitolul asta... Bine cel putin acum la final. Off, as vrea si eu un biat ca Eric.
Mi'a placut de Rose cand a batut'o pe Alyson :))

Asa, sa fie rea cu idioatele, pentru ca nu se poate sa stea degeaba si sa auda fel de fel de comentarii stupide. Nu pot sa cred ce a facut Victor. Si care se lauda ca o iubeste si ca este alaturi de ea. Halal intelegere si compasiune.

Eh, wathever, chiar as vrea ca Eric sa'i spuna ce simte si cei doi sa fie impreuna. Dar oricum orice s'ar intampla eu voi continua sa citesc ficul vostru pentru ca este super ;)

Tineti'o tot asa !! Astept continoarea !

Sa nu ne ti mult in suspans Cherie :D
Kiss & hugs!
Ah, nu! Nu concep să nu-i faceţi pe Rose şi Eric un cuplu. : )).
Îmi place atât de mult cum descrii, pur şi simplu nu am ce critica; descrierea e perfectă (ca de obicei), acţiunea e ok, n-o grăbeşti or something, iar acum nu ştiu de ce spun eu toate lucrurile astea pentru că tu le ştii deja.
Apoi, îi vreau un cuplu pe ei doi, vreau ca Rose să-l iubească, să-l dea naibii pe Victor şi tot ; poate pare copilăros, dar... da, sunt copilăroasă. Victor nu e demn de iubirea ei, atâta timp cât nu a acceptat-o aşa cum este.
Da, chiar vreau un capitol extra din perspectiva lui Victor, pe care trebuie să recunosc că nu-l am deloc la suflet.
Aştept următorul capitol. * h u g s *
Măăă, deci ideea aia, amintirile sale de când erau mici, m - au lăsat mască. Când ea i - a zis "Poţi să o faci acum", îmi venea să o îmbrăţişez eu, nu el. : ))
Şti, mi se pare cam ciudat ca tipa aia să nu fi comentat mai mult la Eric. Adică, din caracterul pe care i l - aţi făcut, nu reiese doar atât. Când le - a spus să plece, mă aşteptam să comenteze cu tupeu, ştiţi voi. Mă rog, aţi prins ideea.
Rău baiatu' ăsta, rău. Dar cui nu îi place, nu? Dx
Baftă!

Halooo.
De data o să fiu scurtă şi la obiect fiindcă nu sunt la mine acasă şi nu prea am timp la dispoziţie pentru introduceri kilometrice. Totuşi, ca deobicei, ţin să vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi pentru faptul că ne citiţi în continuare. Apreciem enorm.
Bun, acum să postez capitolul. Lectură plăcută şi sper să vă placă!
Capitolul 25



Cât timp trecuse oare de când stăteam aşa, lipiţi unul de celălalt?
Nu cred că mai conta. Nu mai eram oricum conştientă de nimic. Mă auzeam plângând sfâşietor. Mă descărcam, mă eliberam de toate. Nu-mi plăcea să plâng, asta dovedea că sunt o persoană slabă. Dar atunci când o făceam în compania lui, nu-mi mai păsa. Era bine. Un sentiment înălţător şi relaxant. Era ca şi cum deveneam altcineva. O altă eu, mai puternică, mai încrezătoare în forţele proprii, gata de un nou început. Şi asta doar pentru că el era aici, cu mine, consolându-mă. Ştiam că nu avea să fie doar atât. O simţeam.
-Nu mai am ce căuta aici, am şoptit cu capul lipit de pieptul lui. Du-mă undeva. Fă ceva. Scapă-mă de toate astea...
Încremenise pentru o fracţiune de secundă. Nici eu nu ştiam ce fac, de data asta am hotărât să-mi ignor conştiinţa, inima, tot. Aveam să mă las purtată de val, de amintiri, de tot ce ne legase cândva. Dacă singura modalitate prin care puteam trece peste despărţirea de Victor era Eric, atunci aveam să profit cât mai mult de asta. De faptul că nimeni nu m-ar putea înţelege mai bine decât el, nici chiar eu.
-Stai aici, mi-a spus cu blândeţe. Îţi iau ghiozdanul şi plecăm.
Mi-a dat drumul uşor şi cu grijă, dar totodată evaziv şi cu o urmă de regret. Mi-a zâmbit afectuos şi a luat-o la fugă spre sala mea de clasă, lăsându-mă în urmă doar cu uimirea. Nu-mi mai zâmbise de mult în felul ăla. Oare ce se întâmpla cu noi? Chiar exista o şansă să redevenim prieteni? Atunci nu-i voi mai da cu piciorul de data asta. Voi avea grijă de el. Îl voi ţine lângă mine. Şi, cine ştie? Poate într-o zi aveam să fiu destul de tare să-i spun şi despre ceea ce simţeam pentru el.
Da, Eric, prostuţule! Te iubesc. Enorm.
-Să te duc acasă? m-a întrebat vesel în timp ce ieşeam pe poarta liceului.
Când s-a întors mândru şi plin de el, cu ghiozdanul meu atârnat de umăr, mă găsise ieşind din baie, după ce mă liniştisem şi revenisem la normal. Mi-a zâmbit încântat de brusca schimbare de dispoziţie şi m-a luat nesigur de mână, îndemnându-mă să coborâm şi să plecăm odată.
-Nu ştiu.
Îl ţineam strâns de mâna cu care mă ţinea. Nu ştiu de ce. Probabil de teamă să nu-l pierd cumva prin mulţimea de oameni de pe trotuar sau chiar nu pot să-mi dau seama. Poate pentru că eram egoistă şi în momentul ăla îl voiam doar pentru mine.
-Cine eşti tu? a întrebat serios. Se oprise în mijlocul trotuarului şi mă privea sceptic. Eu mi-am ridicat fruntea şi m-am uitat confuză la el. Roselyn pe care o cunosc eu ştia întotdeauna ce vrea! Era cea mai hotărâtă fiinţă pe care am cunoscut-o vreodată!
Am oftat şi mi-am dat ochii peste cap.
-Ăsta e un mare clişeu, Eric. Urăşti clişeele!
A început să râdă.
-Ca să vezi. Chiar eşti Rose.
-Incredibil, nu? am replicat sarcastică.
O pauză lungă s-a lăsat şi eu m-am uitat în jurul meu. Vremea era la fel de urâtă şi îmi era cam rece. Vântul bătea ceva mai tare şi la cum arăta cerul sigur avea să înceapă o ploaie cât mai curând. Dar, sincer, mi-e îmi plăcea vremea asta. De fapt, îmi plăcea toamna în general. Era anotimpul meu preferat. Iar dacă îmi amintesc bine, şi al lui Eric.
Îmi vin în minte momentele în care ne completam unul pe altul când ne spuneam de ce ne plăcea acest anotimp rece şi mohorât. Ne făcea să fim plini de viaţă. Noi consideram cerul de toamnă, aşa înnorat cum era, cel mai frumos pentru nuanţele acelea plumburii. Cel mai mult ne plăcea când îngheţam şi credeam că ne puteam încălzi numai unul pe celălalt.
Atâtea amintiri frumoase...
-Deci, ce fac cu tine?
Da chiar. Ce se putea face cu mine în ziua aia rece şi urâtă, ca o reflexie a sufletului şi a dispoziţiei mele? Nu eram în stare de nimic. Tot ce voiam era să cumpăr un pachet sau două de Parliament Aqua Blue şi să mă închid în camera. Doar eu şi ţigările mele pentru următoarele două sau trei zile de şcoală. Nu era ceva minunat?
Dar Eric făcea ceva cu mine de fiecare dată şi ajungea să-mi dispară nevoia aia presantă de a fuma ţigară după ţigară. Şi chestia asta mă enerva atât de tare! Cam toate te enervează zilele astea, frustrato, zise una din vocile mele interioare. OK, trebuia să scap de fazele astea cu vocile interioare. M-am lăsat de droguri de mult. Oare? Dar prezenţa lui nu avea acelaşi efect?
-Orice vrei, am zis într-un sfârşit, oftând.
-Chiar orice? a întrebat, un zâmbet pervers răsărindu-i pe chipul superb.
Dacă ar fi fost altcineva în locul lui şi ar fi rânjit în felul ăla pervers punând întrebarea aceea, l-aş fi jucat în picioare fără nicio reţinere. Şi totuşi, ajungeam să gândesc de două ori asupra a ceea ce voiam să fac sau să zic de fiecare dată când fostul meu cel mai bun prieten era prin preajma mea.
-Absolut, am oftat.
Eram plictisită, demoralizată, nervoasă, negativistă, pesimistă. Un cocktail de stări şi senzaţii. N-am mai avut de mult parte de stările astea nasoale, dar ştiam sigur că nu prea existau şanse reale să scap aşa uşor de ele. Trebuia doar să aştept să-mi treacă. Ar fi ceva, dacă n-aş urî cuvântul ăla. E uşor de zis “Aşteaptă şi vei vedea că totul va fi bine!”, dar nu la fel de uşor e să faci asta. Aşteptarea e mai rea decât depresia în sine.
Eric m-a privit lung, apoi m-a strâns de mână şi a început să meargă. Unde? Habar n-aveam. Oricum, oriunde ar fi, ştiu că totul va fi bine atâta timp cât el va fi cu mine.
-Vin-o, a spus schiţând un zâmbet blând. Mă enervează să te văd aşa!
A început să meargă din ce în ce mai repede, trăgându-mă după el dezorientată.
*
-Mă dor picioarele, m-am plâns eu trântindu-mă pe banca rece din lemn de stejar lăcuit.
Ne-am plimbat peste tot, holbându-ne la vitrinele magazinelor, inhalând mirosul produselor de patiserie proaspăt scoase din cuptor, râzând ca nişte copii şi vorbind despre vrute şi nevrute, uneori subiecte fără logică, doar ca să comunicăm unul cu celălalt.
Ne-am amintit de copilăria noastră şi de cât de apropiaţi eram unul de altul, iar toate astea nu mi-au făcut deloc rău aşa cum am tot crezut eu. Ba dimpotrivă, mi-au alinat suferinţa şi mi-au deschis ochii. Aşa am realizat cât de dor îmi era de el şi de timpul pe care-l petreceam împreună. Îmi doream din tot sufletul să retrăiesc acele amintiri, să fim din nou prieteni...
-Dar a fost minunat, Eric, i-am zis zâmbind. Chiar nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru ce ai făcut astăzi.
S-a aşezat pe bancă zâmbind foarte satisfăcut. A închis ochii şi şi-a lăsat capul pe spate.
Nu l-am scăpat din priviri nici pentru o nanosecundă.
-Nici nu e nevoie s-o faci. Mă mulţumesc şi cu faptul că datorită mie nu mai eşti în starea aia deplorabilă.
Tonul său era uşor nostalgic, dar blând şi afectuos totodată. Ochii îi ţinea în continuare închişi, iar expresia de pe faţa sa părea să fie una îngândurată. Ceea ce mă făcea să mă întreb ce e în mintea lui, la ce se gândea oare ?
Şi tot privindu-l şi analizându-i chipul superb, am realizat cât de mult voiam ca el, şi tot ce ţinea de Eric, să fie numai pentru mine. Zâmbetele lui, privirile diabolice, replicile acide, totul. Eric însăşi să fie al meu şi numai pentru mine...
Dar până acolo era un drum lung de parcurs, asta era clar. Şi eu eram deja pregătită de această călătorie.
-Eric, aş vrea... Dacă ai putea cumva să-mi ierţi toate greşelile din trecut... Mi-aş dori să fim din nou cei mai buni prieteni, Eric! Nu-mi place deloc ce se întâmplă cu mine! Mă prostesc, nu mai sunt eu. Sunt... sunt o umbră ştearsă. O carcasă goală.
Am... am nevoie disperată de tine şi... te iubesc
Dar evident cuvintele acestea le-am ţinut pentru mine.
Mă simţeam mai sigură ca niciodată şi totodată, mai vulnerabilă decât fusesem vreodată în viaţa mea. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, iar viteza sângelui ce mi se plimba prin vene se triplase. Privirea-mi era hotărâtă şi aţintită asupra chipului său, dar eram copleşită de o emoţie ciudată combinată cu o nerăbdare de nestăvilit şi asta era destul de evident din ticul prostesc de care nu am scăpat nici acum, acela de a-mi trosni degetele.
El a deschis ochii uşor, întorcându-şi capul, surprins, spre mine.
Doar de atât aveam nevoie ca să-mi pierd orice urmă de încredere în propria persoană şi să îngheţ acolo pe bancă, cu rafale slabe de vânt lovindu-se de faţa mea şi răvăşindu-mi părul roşcat. Îmi vedeam expresia stupidă de pe chip în ochii săi verzi, strălucitori: descurajată, stânjenită, jalnică.
E ciudat, şi enervant totodată, cum orgoliul şi narcisismul meu de leoaică autentică păleau în faţa lui.
Mi-am plecat capul, murmurând:
-Vorbesc prostii. Nu mă băga în seamă, am încercat să-mi dreg imaginea pe un ton şters, absolut neconvingător.
- Prostie a fost tot ce ai făcut în ultimii trei ani, Roselyn, a zis pe un ton superior, făcându-mă să tresar şi să-mi ridic fruntea, holbându-mă la el. Dar te iert. Ştii oricum că nici pe mine nu mă încântă situaţia asta.
Mi-a zâmbit cu blândeţea aceea cu care mă obişnuise în copilărie, apropiindu-şi chipul de al meu.
-Haide, vreau să-ţi văd zâmbetul, a şoptit în urechea mea. Şterge-ţi lacrima, Rose. Ai plâns destul.
Mi-am ridicat privirea spre el. Feţele noastre se aflau la o distanţă considerabilă. O singură mişcare ne-ar fi făcut trupurile să se atingă, iar gândul ăsta mă făcea să tremur deopotrivă de dorinţă, nerăbdare şi disperare.
Tot ce vedeam era chipul său perfect, radiind, şi privirea caldă şi blândă, pe care, parcă, nu o mai recunoşteam. Iar tot ce auzeam era vocea lui melodioasă, atât de dulce acum şi respiraţia sa regulată.
Mi-era dor să aud acele cuvinte. Mă întrebam dacă sunt adevărate, dacă auzisem bine. Şi chiar plângeam? Da, da. Pentru că îl iubeam cu adevărat şi mi-am făcut rău de una singură negându-mi setimentele, pentru că trupul meu era din nou cuprins de tot felul de senzaţii ciudate şi tremura iar printre braţele sale calde. Şi nu ştiu dacă era de la frig. Posibil. Dar poate şi de la acel sentiment ce pusese stăpânire pe mine. Dorinţa de a–l săruta, de a-i atinge chipul şi de a ştii că suntem doar noi doi, împreună pentru totdeauna.
Şi-a aplecat faţa spre a mea, moment în care am simţit că o iau razna. Aproape îmi atinsese buzele când câteva picături reci de apă poposiseră pe chipurile noaste. Ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am ridicat privirea către cerul negru şi plin de nori. Începuse să plouă, tot mai multe picături lovindu-se de faţa noastră. Ne-am uitat din nou unul la celălalt şi am început să râdem. Dar în interior eram cumplit de ofticată.
-Te duc acasă, a zis ridicându-se de pe bancă şi luându-mi mâna stângă într-a lui, trăgându-mă într-o îmbrăţişare strânsă.
-Eric? am zis cu obrajii îmbujoraţi adânciţi in pieptul său.
M-a privit în ochi de sus.
-Nu am umbrelă şi ştii că am nu am o imunitate prea bună...
S-a desprins de mine râzând, dar ţinându-mă încă de mâna stângă, şi-a dat sacoul jos şi l-a pus peste umerii mei, iar eu mi-am trecut obrazul peste gulerul hainei ce păstra parfumul său obsedant şi inconfudabil. Apoi mi-a luat fesul din ghiozdan şi mi l-a pus în cap cu un zâmbet copilăros în colţul gurii.
-Dar tu? am întrebat.
-Eu ce?
-O să răceşti!
-Am răcit deja.
-Dar...
-Niciun dar. Roselyn, tu ai mai multă nevoie de el cu imunitatea ta proastă şi Nate ca frate, a zis sarcastic, pe un ton oarecum impunător.
-Mda, probabil, m-am conformat eu zâmbind.
*
Am intrat în casă râzând de cât de împiedicată eram ( nu observasem pragul uşii – cu ochii după Eric mi se pare ceva logic ), luându-mi la revedere de la brunet într-un mod cu totul şi cu totul special, unic şi specific nouă. Pentru că totul se rezolvase între noi acum. Pentru că redeveneam prietenii de odinioară. Pentru că eram mai aproape ca niciodată de momentul în care aveam să-i mărturisesc ce simţeam pentru el.
Eram... Beată de fericire e de-ajuns şi parcă prea puţin.
Greu de exprimat ceea ce simţeam în acel moment. Ultima oară când avusesem starea asta de euforie şi exuberanţă fusese în dimineaţa de Crăciun, la şapte ani, când îmi primisem prima pereche de role. Da, exact. Mă simţeam ca un copil în perioada sărbătorilor de iarnă.
Trebuia să-i dau vestea asta lui Nate – dar... el unde era? Teneşii lui erau aruncaţi undeva într-un colţ al holului deci sigur era acasă. În bucătărie nu era, nici în sufragerie, nici în baie.
Mi-am aruncat ghiozdanul în camera mea în treacăt, apoi m-am apropiat de uşa albă din lemn de fag a dormitorului său şi am ciocănit uşor. Nimic. Încă o dată. Nimic din nou. A treia, a patra oară, tot nimic.
Am intrat, trântind nervoasă uşa de perete. Am regretat imediat când l-am văzut stând pe burtă în patul său dublu, cu ochii închişi. Era atât de dulce când dormea, fratele meu!
Nu se schimbase încă ceea ce mă făcea să cred că era foarte obosit. Ei şi ce? A dormit destul! Nu mai aveam răbdare, voiam să-i spun în acel moment tot ce se întâmplase de când mă lăsase la şcoală şi până atunci.
M-am aşezat pe marginea patului şi am început să-l mângâi.
-Nate, am zis mieros. Trezeşte-te, frăţioare.
Nicio reacţie. Omul ăsta doarme buştean. Ar trebui să renunţi, mi-am zis. Dar nu! Eu voiam să vorbesc cu el, să-mi împart fericirea cu fratele meu. Îl uram pentru fazele astea când, rareori, aveam şi eu chef să vorbesc cu el şi acesta nu putea să mă asculte din diferite motive.
-Nate, mi-e foame. Hai să-mi faci ceva de mâncare, am zis din nou, de data asta alintându-mă.
Nimic nici de data asta.
-Trezeşte, Nate! Nu mă enerva! am strigat luându-l de umeri şi clătindu-l cu putere. Nate! Nathaniel!
De ce nu răspundea? Şi de ce... era flaconul de antidepresive răsturnat pe noptiera lui? Oh nu! OH NU! Nate, nu, nu mi-ai făcut asta! Oh, ba da. Mi-ai făcut!
M-am panicat. Rău. Nu mai ştiam ce să fac, îmi venea să urlu. Să plâng. Să... Habar n-am. O luasem razna. Mă durea tot corpul, capul avea să-mi explodeze. Ce – ce făceam?
-NAAATEEE! Trezeşte-te pentru numele lui Dumnezeu şi spune-mi că nu e adevărat!
Îl pleznisem peste faţă. Un gest necontrolat. Din disperare. Eram lipsită de raţiune. Nu mai auzeam nimic şi nici numai vedeam nimic, decât negru în faţa ochilor şi simţeam că mă sufoc. Eram căzută pe jos, în genunchi, cu mâinile în dreptul ochilor, plângând amarnic şi strigându-l din când în când pe Nate care părea să nu-mi mai răspundă... Niciodată! Nici mie, nici prietenului său....
Şi atunci m-a trăsnit... Eric! El!... Aveam nevoie de el... Acum mai mult ca niciodată!
Nu - mi spune ca a dat ortu' când îi era şi fetei lumea mai dragă. Asta e chiar culmea. Nu vreau să îmi imaginez reacţia lui Eric. Oricum era nevoie de ceva mai multă acţiune după bătaia dintre Rose şi aialaltă de am uitat cum o cheamă. Trecând peste micul şoc de sfârşit de capitol...
"De fapt, îmi plăcea toamna în general. Era anotimpul meu preferat." şi al meu. [[: Îmi place că acţiunea se petrece în acelaşi anotimp ca în realitate. Îi dă un plus.
Ce mă mai bucur că nu i - ai făcut să se sărute. Cam clişeic să înceapă a ploua şi să se sărute. Bravo! *:
Ceva ce îmi place mult sunt dialogurile care nu sunt puse de umplutură. Deseori mă fac să zâmbesc prin replicile amuzante şi copilăroase ale lui Rose.
Nu mă închei cu alte prostii, doar
Baftă!
Bună Cherie,Teh:-h...pentru că o să-mi ia foarte mult să comentez fiecare capitol mă rezum doar la ultimul care m-a adus în stare de şoc:??cum adică Nate să moară,Nate???lăsând la o parte faptul că Eric şi Rose sunt la un pas de a fi împreună (era de şteptat):-"cum adică Cherie să mi-l omori pe Nate?:99:(sunt foarte posesivă:))poţi omorî pe oricine dar pe Nate NU!e prea tânăr...omoară-l mai bine pe tatăl lui Victor[-o<
Revenind la fic,îmi place foarte mult felul în care scrieţi,personalitate fiecărui personaj(adică Rose să sară la bătaie?)am rămas "frumos" surprinsă=))ce să mai zic...VREAU NEXT-ul!(cred că toată lumea îl vrea)
http://animezup.com/forum/images/smilies/Onion_35.gif
Deci trec si eu pe la ficu tau .
scuze de intarziere da'r asa sunt eu intarziata mereu .
Despre fic . E minunat . E superbb
Il ador in adevaratul sens al cuvantului .
Deci nu imi place de Victor , deoarece e un nemernik . ! Si mai zicea ca o iubeste . Ce cretin .
Desi Eric mi se parea cam rautacios la inceput acum , m'a impresionat . Sper sa nu o lase pe Rose acum are nevoie de el mai mult ca niciodata !
Imi place Nate e fratele ideal . Insa sper sa nu dea ortu' popii . . Sper sa nu ma dezamagesti
Si Kristin . am impresia ca fata asta o sa ajunga impreuna cu Nate ..
Ar fi perfect . Ar fi o familie unita .. Daca sa'r intelege si cu Rose .
Imi place de Brid . E o fire mai prostuta ,dar si o prietena buna .
Cat despre majoreta aia ..
Ma calca pe nerviii . Si la bun . Bine o facut Rose i'a dat si ei ce merita !
Si inka odata nu ma dezamagii !
Ador ficu asta si sper sa pui continuarea cat mai repede , caci revin si eu cu niste comentari despre personaje .
Spor la scris si bafta la inspiratie . !

Jasmine: Prea multe emoticoane >.<
Muuulţumim pentru comentarii * hugs* .


Lectură plăcută!
Capitolul 26

Întotdeauna este nevoie de o a treia parte. Un întreg poate fi format din doar două părţi egale, care să se completeze una pe cealaltă la extreme. Şi totuşi, ajungi într-un anumit moment în care realizezi că nimic nu s-ar fi putut înfăptui fără o influenţă de ordinul trei. Şi atunci, îţi deschizi ochii şi realizezi că totul a fost sub ei, că ar fi trebuit să acţionezi mai devreme dar ai fost reţinut, degeaba şi inutil. Şi nu poţi face decât să mulţumeşti faptului că un întreg de doi, poate primi şi influenţe plăcute din partea unei terţe.
*

Nu îmi pot exprima în cuvinte satisfacţia pe care am avut-o când am intrat în clasa lui Roselyn. Ora începuse, şi dându-mi seama de acest lucru am bătut la uşă, am intrat şi mi-am cerut scuze pentru faptul că deranjam. Fiind o profesoară pe care o cunoşteam destul de bine şi care mă simpatiza într-o oarecare măsură ( de regulă eram preferatul profesorilor, pot fi considerat îngâmfat în orice clipită ), m-a lăsat să intru fără probleme.
- Am venit să îi iau lucrurile lui Roselyn Hope. Nu se simte prea bine şi trebuie să o duc acasă.
M-am scuzat pe un ton atât de mieros încât m-a lăsat să îi iau ghiozdanul fără probleme. Dar nu, nu asta mă făcea să mă simt bine. Ci privirile tuturor, în deosebi a lui Victor Archibald. Mă ucidea cu ochii, deşi încerca să îşi ascundă iritarea şi furia şi totodată… Îngrijorarea. Ceilalţi parcă erau nişte spectatori ai noştri, urmărindu-ne fiecare gest. Adunându-i lucrurile, am prins un moment în care doar eu şi Archibald păream să fim conştienţi de lupta dintre noi doi, i-am zâmbit pe cât de perfid am putut şi i-am rostit uşor, încredinţând că poate citi şi pe buze:
- 1-0 pentru Eric.
Părea că nu îi pică bine replica mea, dar nu am stat să analizez. Eram atât de fericit pentru expresia tâmpită pe care o afişase încât îmi era de ajuns. Pentru moment. Am ieşit victorios din sala de clasă, fiind sigur că am stârnit o grămadă de şuşoteli în urma mea. Oare de ce îmi oferea aceasta o satisfacţie atât de profundă? Roselyn era cu mine acum. Cunoştinţe, prieteni sau orice altceva.
Ziua trecu splendid, frumos, eram pierdut în tot, în amintiri, în peisaj. Adoram toamna, fiind destul de sigur că şi Rose simţea acelaşi lucru. Şi pur şi simplu am fost încântat de orice clipă cu ea. Ploaia, până şi aceasta mă făcea să mă simt bine, chiar dacă aveam să răcesc şi mai rău acum, având în vedere situaţia. Dar nu îmi păsa nici câtuşi de puţin. Eram încă euforic când am lăsat-o pe roşcată acasă, am intrat în apartament şi m-am plimbat de colo-colo, schimbându-mi hainele şi dorind să fac un duş fierbinte. Am avut o surpriză neplăcută pentru că nu curgea apa, era o mică defecţiune astfel încât m-am văzut nevoit să sun pe cineva ce mi-a promis că rezolvă în 10 minute. În tot acest timp mă poziţionasem în canapeaua din sufragerie, Kristin nu era acasă, dar nu mă deranja acest lucru. Nefiind nimic bun de vizionat, începusem să visez iar cu ochii deschişi, imaginea ei fiind prea vie în mintea mea.
Prieteni… Nu? Am putea pur şi simplu să redevenim ca înainte. Să fiu eu şi cu ea. Dar ar fi de ajuns pentru mine, la cât de lacom de ea eram? Nu aveam cum, nu aveam forţa necesară de a o împărţi cu altcineva şi dacă aceasta ar fi dorit să se împace cu Victor? Atunci, ce? Nu aş mai putea nici să mă depărtez de ea, ar părea prea stupid şi totuşi m-ar măcina pe dinăuntru şi nu aş putea suporta să îi văd împreună, să ştiu că se sărută, că se ating şi că el e cu ea. E absurd, poate. Dar nu pot. Gelozia este atât de crudă şi atât de vie în sufletul meu încât cu greu o pot controla. Pe roşcata mea o vreau doar pentru mine. Şi totuşi, trebuie să înţeleg faptul că şi ea are anumite sentimente. Respect acest lucru. Şi totuşi, e mai presus de m ine. Nu vreau să se împace cu el şi dacă ar sta în mâinile mele, niciodată nu s-ar mai întâmpla acest lucru. Archibald este un idiot. Un idiot cu succes, bani, fler, frumuseţe şi popularitate. Genul de băiat perfect pe care oricare dintre noi l-ar detesta. Prefăcut. Nu îl puteam înghiţi. Subiectiv, desigur. Îndrăznise să se apropie de ea.
Şi apoi, ea chiar voia să fim ca înainte. Nu? Normal că voia! Aşa că acesta era primul pas în a-i cuceri inima. Pe cine minţeam? Ea încă îl iubea pe prostul acela de Victor. Cât de mult puteam să îl detest. Ciudat, nici măcar nu îmi făcuse ceva. Ba da. Mi-o furase pe Rose. Nu era de ajuns pentru a-l urî toată viaţa?
În timp ce eu mă gândeam la aceste aspecte, am auzit o bătaie rapidă în uşă. M-am ridicat, absent, întrebându-mă cine naiba ar putea fi. Desigur, cred că îşi uitase Kristin cheia, nu ar fi fost prima dată când ar fi făcut aşa ceva, deşi în ultima vreme mi se părea puţin, foarte puţin, mai cu capul pe umeri. Am oftat, deplasându-mă nu prea entuziasmat şi am deschis uşa, la fel de calm şi liniştit ca şi înainte.
Şi apoi nu am mai ştiut cum să reacţionez.
Rose s-a aruncat în braţele mele atât de rapid că de abia mi-am dat seama că era ea. Nici măcar nu o observasem, parcă, stând acolo la intrare. Nu avusesem timp pentru că de îndată ce s-a deschis uşa aceasta mi-a sărit în braţe. Şi-a împleticit mâinile în jurul trupului meu şi m-a strâns atât de tare încât pentru o secundă am crezut că mi se taie respiraţia. Vocea ei suna atât de panicată şi incontrolabilă, îi tremurau buzele, glasul, mâinile. Am reuşit să o apuc de braţe, să o depărtez uşor, mângâindu-i obrazul în treacăt. Tremura toată. Am întrebat-o ce s-a întâmplat şi ea îmi tot zicea să vin cu ea, repeta într-una cuvântul „ Nate”. Neînţelegând nimic din reacţia ei, aceasta m-a prins de mână, m-a strâns tare şi parcă se proptise acolo, nemaiavând forţa de a se mişca. Am preluat imediat iniţiativa, am mers repede, trântind uşa în urma mea şi în câteva secunde ne-am aflat în apartamentul ei, în camera lui Nate.
Acesta stătea în pat lungit pe burtă şi părea să nu dea nici un semn. Nici unul de viaţă sau orice altceva. Rose a ţipat ceva, dar nu am putut desluşi ce. Era atât de panicată şi începuse să plângă, nereuşind să se mai controleze.
Inima mea începuse şi ea să bată mai tare. Doar acum. Eram înainte doar confuz, nepricepând nimic din ceea ce se întâmpla şi refuzând oricare teorie, fiind absent şi euforic la fel cum fusesem întreaga zi, nefiind însă cu adevărat eu, cel cu picioarele pe pământ. Acum parcă fusesem aruncat în poziţie de drept, înţelegând prea bine ce se petrecea. Şi inima mi se zguduia în piept cu o putere atât de accelerată încât a trebuit să respir adânc, convins de faptul că eu nu aveam aceeaşi reacţie violentă ca şi a roşcatei. M-am uitat la Nate, voiam să îi verific pulsul când ea a început să plângă şi mai tare şi să spună cuvinte pe care de abia le înţelegeam.
- Ce a păţit?! Eric, fă ceva! Nu înţeleg, l-am găsit aşa!
Şi iar parcă suspina şi era greu să se controleze. Voia să se năpustească asupra lui, să se arunce în pat şi să îl zguduie, am văzut asta din reacţiile pe care le avea însă în momentul acela, parcă neprevăzut, s-a împiedicat. Am fost atât de aproape de ea încât am reuşit să o prind, rapid să îi ţin echilibrul şi să o privesc în ochii măriţi, speriaţi, cu lacrimile şiroaie pe obraji. Pielea ei era atât de rece în momentul acesta şi era atât de înspăimântată încât îmi dădea şi mie o oarecare senzaţie de insecuritate. Mă implora să fac ceva, doar uitându-se la mine. Şi părea că se va prăbuşi în orice clipă.
Iar eu nu am mai putut suporta. Era atât de vulnerabilă în această clipă şi atât de greu de controlat. Pentru a putea face ceva, pentru a putea măcar să iau măsuri, să înţeleg cu adevărat ce se întâmpla cu Nate deşi în subconştientul meu eram sigur că acesta doarme buştean. . . Pentru a o controla, şi de fapt pentru a îmi satisface dorinţa aceea ce m-a cuprins atât de subit, ca un vârtej de sentimente. Pentru asta am sărutat-o.
Am prins-o în braţele mele, aceasta încă se zbătea, zguduindu-se puternic şi fără a îmi lăsa o ocazie adevărată de a o ţine sub presiune, de a nu se mai mişca. Dar eu, pur şi simplu neputând suporta, mi-am proptit buzele de ale ei. Eram atât de aproape unul de celălalt şi părea că inima ei bate la fel de tare ca a mea, dacă nu o cu o intensitate chiar mai accentuată decât aceasta. Nu mai puteam respira, nici ea nu părea să o mai facă regulat, eram prinşi în acest act de parcă ar fi fost singurul care conta în acea clipită. Buzele ei reci se încălzeau treptat sub atingerea a lor mele, limba mea s-a strecurat înăuntru uşor, aproape gentil, întâlnind-o pe a ei şi continuând un mic joc ce părea să ne liniştească pe amândoi. Îşi lăsase braţele în jos, închisese ochii, nu se mai zguduia şi părea prinsă în transă, lăsându-se ţinută de braţele mele, fără a protesta, liniştindu-se complet, participând la sărutul iniţiat de mine.
Nu ştiu cât a durat asta. Aş putea spune că ani, dar a fost prea puţin. Aş preciza o secundă, dar nu s-ar încadra nici atunci. A fost ceva nedelimitat de timp, murise acesta, eram doar eu şi cu ea într-o încăpere, fiind fericiţi pentru nu ştiu câtă vreme şi … parcă calmându-ne complet.
Ne-am desprins într-un moment de luciditate, înţelegând că nu era momentul pentru aşa ceva. Mă pregăteam să mă feresc, pentru că eram aproape sigur că mă va pălmui şi va ţipa la mine. Dar aveam deja replica pregătită: Am făcut-o să te calmezi. Şi totuşi, nu a mai fost nevoie de aşa ceva, când se pregătea să izbucnească nervos, un râs s-a auzit în cameră. Ca arşi, fiind luaţi pe nepregătite, ne-am întors privirile spre pat.
Eu nu eram atât de uimit. Nu mă aşteptasem la nimic anume dar eram sigur că motivul de panică a lui Roselyn nu era atât de întemeiat pe cum crezuse ea. Nu ştiu, o simţisem înăuntrul meu. Sau poate că îl cunoşteam prea bine pe Nate şi credeam doar că doarme. Deşi, clar, nu mă aşteptam la asta.
Stătea în pat şi se uita la noi, rânjind prosteşte şi făcându-mă să mă simt, într-o oarecare măsură, ca un idiot. Şi pe de altă parte, eram atât de mulţumit de actul de dinainte încât nu mă mai interesa nimic şi nimeni.
Dar nu eu eram important aici.
Rose încremenise. Nu se putea mişca. Asta a fost pentru câteva secunde, apoi revenindu-şi din acest şoc, s-a deplasat spre pat. Era incredibil de calmă în acest moment. Chipul lui Nate era uşor crispat, parcă luptându-se cu sine de a nu se mişca, îi venea parcă să fugă de acolo, din faţa furiei tacite a surorii lui mai mici. Şi eu eram puţin înfricoşat de reacţie ei. Aşteptam amândoi, ştiu sigur, să reacţioneze violent, verbal sau fizic şi eram destul de surprinşi că se controla pentru moment atât de bine. Faţa ei arăta surprinzător de deranjată, într-un amestec ciudat cu calmitate. Am respirat adânc, urmând-o, pregătindu-mă să opresc orice gest necugetat din partea ei. Fratele ei era pus în gardă.
Şi apoi, atât de nereprevăzut, s-a întâmplat ceva ce nu aşteptasem nici unul dintre noi doi. Încremenisem şi eu într-o oarecare măsură, la fel ca şi el. Nu prevăzusem nici gând aşa ceva. Ea îi sărise în braţe pur şi simplu. Îl strângea foarte tare, sufocându-l, dar el nu se plângea de acest lucru, părea că nu vrea să scape din acea îmbrăţişare de urs.
Eram martor la un moment de soră – frate, pe care doream să îl las în intimitatea lor. Aşa că am ieşit, având însă în minte acea imagine şi nereuşind, nevrând să o şterg. Faţa lui Roselyn atât de contrariată şi toată dragostea pe care o purta faţă de el, şi acesta înconjurându-şi braţele în jurul ei, mângâind-o, cerându-şi scuze pentru această fază, ea rugându-l să nu mai facă niciodată aşa ceva, începând – poate, să plângă iar. Dar eu nu mai aveam forţa necesară să rămân acolo. Era inutilă, prezenţa mea. Pentru că aş fi stricat clipa. Clipă ce le revenea doar celor doi.
Totuşi, ieşind din dormitor, nu am dorit să plec la mine în apartament aşa că m-am poziţionat în bucătărie, făcând nişte floricele. Oricum, momentul putea dura mult, mai ales cât îi cerea ea explicaţii, şi cu Rose putea dura într-adevăr extraordinar de mult. Eram prins cu adevărat în bucătărie, şi cu mintea plecată doar la toate evenimentele de azi. Nu puteam să îmi opresc zâmbetul plin de satisfacţie pe care îl aveam atunci când îmi aminteam de sărutul de mai devreme. Fusese atât de… Zguduitor, plăcut, ameţitor. Voiam să îl reiau. Voiam să o ating iar, să fiu cu ea, să nu contăm decât noi doi.
Bine că am învăţat să nu mai cer imposibilul!
- Ce faci aici?
Tresar. Nu fusesem atent şi nu ştiam că cineva stătea în pragul uşii, privindu-mă.
- Floricele.
A râs. Nate părea destul de OK acum, deşi cred că fusese devastat mai devreme din cauza celor întâmplate, nu se aşteptase ca surioara lui să reacţioneze astfel. Nici eu, de altfel.
- Data viitoare, nu mai fă glume din astea. Ai exagerat.
A oftat, luând bolul cu popcorn.
- Într-adevăr. O să trebuiască să îmi mulţumeşti mai târziu.
Am chicotit.
- Pentru ce?
A ridicat sugestiv din sprâncene, rânjind cu toţi dinţi şi făcându-mă, într-un fel sau altul, să îmi mut privirea de la el. Pentru că citea în mine ca o carte deschisă şi mă făcea să cred că sunt un idiot, pentru simplul fapt că sunt aşa de transparent şi o iubesc atât de mult pe sora lui. Şi apoi, care era problema în a iubi?
Nu a mai răspuns, pentru că amândoi ne dădusem seama la ce se referea şi ne-am întors în sufragerie. Rose schimba programele neliniştită, stând pe canapea şi ferindu-şi ochii de la mine. Asta m-a durut profund. Nate s-a aruncat lângă ea şi eu aproape că am avut o dorinţă ciudată de a scrâşni din dinţi şi de a pleca de acolo.
Venise la mine să o ajut cu fratele ei şi acum, ce? Nu mă mai băga în seamă? Se ferea.
Parcă spusese-i că vrei să revenim la ceea ce fusesem înainte. Eu şi cu tine. PRIETENI. Şi acum chiar nu am cerut nimic altceva, iar tu nu faci altceva decât să îmi dai uşor, elegant şi discret, cu piciorul. Pentru că, acum nu mai sunt de folos. Cred că mi se citeau nervii pe chip, sau poate că nu. Am dat să plec, fără a atenţiona măcar că aveam de gând să fac aşa ceva.
- Unde te duci? şopti Nathiel atât de convingător încât nu m-am mai putut mişca.
- Bagă şi tu filmul acela şi hai să ne uităm.
De când naiba îmi dădea el mie ordine? Prietenii.
Am băgat dvd-ul fără efort, încercând să îl ignor şi, ascultându-l, m-am aşezat pe canapea. Singurul loc liber era lângă Rose. Nu că m-aş fi plâns. El a plecat până la baie şi ne-a anunţat să nu aprindem filmul până nu vine el, ceea ce nu am făcut.
- Mai liniştită? mă adresez pe un ton destul de glacial.
Dă din umeri, parcă neavând cuvinte. La dracu! Ia, taci! Nu zii nimic, ce importanţă are, măcar?
- Scuze… rosti în cele din urmă pe un glas blând, ezitant, fricos. M-a făcut să zâmbesc.
- Pentru?
- Pentru toate astea. Am dat buzna la tine şi am reacţionat aşa… Şi Nate făcea doar glume proaste. Nu vreau să crezi că abuzez de tine şi … De tot ce s-a întâmplat azi. Ştiu că nu am nici un drept şi cred că ar trebui să îmi cer scuze pentru asta. Nu vreau să…
Însă, deja nu mai găsea o exprimare şi atenţiona că urma să se bâlbâie. Am zâmbit şi i-am luat câteva şuviţe de păr între degete, le-am dus spre buze şi le-am sărutat. Ce gest prostesc, poate. Dar am simţit că trebuie să fac acest lucru. Ea nu ştiu dacă mă urmărea.
- Nu mă înţelege greşit, vreau să mă foloseşti. Se uita atât de ameţită la mine încât m-am văzut nevoit să adaug: suntem prieteni, îţi aminteşti? Deşi eu voiam să spun doar că îmi venea să sar pe ea şi să o mănânc, să o îmbrăţişez şi să nu îi mai dau drumul în veci.
Simţeam că totul se întremase între mine şi ea. De parcă revenisem la relaţie de dinainte. De parcă nu exista nici un fel de groapă între mine şi ea, asta era senzaţia pe care o prinsesem şi care nu dădea semne de a mă părăsi curând.
EU ŞI CU EA. La fel ca înainte.
Poate chiar ar trebui să îi mulţumesc lui Nate. A dat drumul la film şi acesta se derula în faţa noastră. Ca în vremurile bune. Eram pierduţi în decor, eu nefiind atât de atent la acţiunea ce se petrecea în faţa ochilor mei ,eram prea ocupat să îi simt căldura corpului roşcatei. Stătea atât de aproape de mine. Şi mirosea atât de frumos. Şi eu eram atât de beat de fericire şi răcit încât nu mai eram conştient de nimic.
Eram mulţumit de cum evoluaseră lucrurile. Şi eram atât de încântat de faptul că aveam aşa o senzaţie de împăcare cu mine, sufletul meu părea liniştit acum şi întrezăream multe speranţe… În ceea ce o privea pe ea. Ea şi cu mine. Poate erau deşarte. Dar măcar ne apropiasem, iar, la stadiul de prieteni. Foarte buni.
Şi… Oh, mă voi gândi altădată la celelalte probleme. Nu acum. Dacă va pune ochii pe vreun alt băiat, mă voi descurca. De data aceasta, îţi jur, Roselyn, nu voi mai lăsa pe nimeni să mi te fure.

Şi parcă adormisem. Mă simţeam atât de bine, mirosul ei era atât de aproape şi parcă stăteam lipiţi unul de celălalt. Nu am idee despre ce era filmul, pentru mine era doar un moment frumos în care reuşeam să readuc la viaţă unele amintiri, combinate cu prezentul
Yeah!First!
Dau edit imediat, doar să termin de citit capitolul. :]]

[Edit]
Cum ziceam, revin.
Girls, you're ză bests. Îmi cer scuze că nu am mai comentat,lenea. De citit, am citit cu sufletul la gură. Capitolul trecut am crezut că mă culegeţi de pe jos.

Aveţi un stil de a mă ţine într-un suspans... Felicitări.
Nu am ce comenta la partea de gramatică sau la naraţiune, am fost prea absorbită de acţiune.
M-a cuprins o stare de fericire când am citit partea în care Eric a intrat în clasă după lucrurile lui Rose. Aşa Eric, calcă-l în picioare pe Victor! Merită! Iar Rose ar trebui să-şi mărturisească odată iubirea faţă de Eric.

Iar m-aţi lăsat aşa, vreau next! :((