Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

merci mult de commuri^^
apropo... Super Berry (chestia cu intarzierea se trage din familie, pentru ca se pare ca o am si eu;)) )
deci... iar am intarziat :-| (vina ta, scoala afurisita!) prea mult de invatat pentru FCE si tot ce tine de scoala, scoala si iar scoala :-[ dar here's the new chap, enjoy it :]

Capitolul XII: O privire mai atenta…


Interiorul casei imi inspira un sentiment ciudat, straniu. Peretii cu varul dus pe alaturi pareau niste pete uriase asemenea unor abisuri infioratoare. Podeaua de un maro foarte deschis avea niste balti intr-o nuanta rosiatica de cafeniu… era sange. Mobila invechita iti purta gandul departe, intr-o vreme aparent banala de demult, desi decorul devenit sumbru trada evenimentele petrecute intre acei patru pereti.
Am urmat-o pe rozalie printre nenumarate camere, fiecare avand un aer inchis, si o aura tanatica ce accentua pustiul casei traditionale, care intr-un mod ciudat ma calma, in loc sa-mi impregneze teama in suflet… dar mai aveam asa ceva? Dupa atata timp in care nu l-am ”folosit” si nici nu i-am dat ascultare era de uimit ca, privind suvitele roz de par si trupul ce mi se mladia in fata, il simteam tresarind in acelasi ritm alert ca al inimii.
Era atenta la fiecare pas si mersul ei incetinea considerabil, asa ca am vrut sa o intreb daca mai aveam mult pana ajungem in locul unde este acel ”ceva” de care avea atata nevoie. Pe deasupra, era bizar faptul ca ”domnisoara” inca nu imi adresase niciun cuvant.
-Hei, ce faci? Acum o luam la stanga… de ce tot mergi inainte? mi-a spus intorcandu-se catre mine.
Chipul ei era mai palid ca niciodata, dar era de asteptat odata ce a pasit in acest loc ce cu siguranta ii trezea amintiri dureroase. L-am vazut cand i-am patruns in minte folosind Sharinganul, pe el si lupta incheiata cu moartea celor dragi. Imi amintea oarecum de mine, ceea ce ma facea sa imi para rau pentru ea. Gresesc! Imi era mila…
Intrasem intr-o incapere ciudata, mult prea goala pentru a crede ca a locuit vreodata cineva acolo. Cuvintele ei mi-au atras atentia, surprinzandu-ma intr-o oarecare masura:
-Asta a fost camera mea. Acolo era candva un scaun mic, facut de tata, pe care imi tineam mereu iepurasul de plus, Dikssy*, iar in coltul acela era o masuta din lemn de nuc cu o vaza de flori deasupra. Obisnuiam sa le ud aproape zilnic. Vezi patul de langa peretele ala? Inainte era plin de jucarii si chiar inconjurat de ele… imi spunea aratandu-mi-le cu degetul.
In timp ce imi indica fiecare loc, povestindu-mi, lacrimile au inceput sa i se prelinga usor pe obraji. Cand si-a dat seama, a tacut si si-a apropiat de ferestrele cu geamurile prafuite, murdare si chiar sparte. Era evident ca nimeni nu venise aici de mult timp.
-Mai bine ne-am grabi! a spus in cele din urma cu un tremur usor ascuns in glas.
-Da… am aprobat-o ganditor.
Atunci s-a dus in mijlocul fostului ei dormitor si a inceput sa bata cu piciorul in podea, facand asta de cateva ori, in locuri diferite. Innebunise cumva? S-a auzit un ecou la cea din urma lovitura si Sakura s-a aplecat imediat, examinand suprafata plina de praf. Si-a scos pandantivul de la gat, avand un lant lung si o piatra pretioasa ascutita ce semana cu varful unei sageti.
-Ce este ala? am intrebat-o din curiozitate.
Ciudat… chiar ma interesa sa aflu. Persoana din fata mea care intotdeauna mi-a parut atat de misterioasa, mi-a raspuns cu unul din cele mai false zambete pe care le-am vazut vreodata:
-Este safir negru, conserva energia mai bine decat orice obiect.
Sigur ascundea ceva, poate un alt secret, o alta abilitate periculoasa sau acelasi sentiment pe care l-am negat atata timp… tristetea. Cu o mana trasese conturul unui patrat, iar cu nestemata din cealalta facea acelasi lucru, urmand degetul palmei goale ce se plimba incet pe podea. Parea foarte concentrata si grijulie in acel desen. Dadea impresia unui joc de copil, dar expresia serioasa de pe chipul ei ma facea sa ma indoiesc de puerilitatea actiunilor sale. In acel moment mi-am dat seama ca magica ei piatra lasa in urma o dara rosiatica, careia rozalia nu ii dadea cea mai mica atentie. Spatiul din interiorul conturului disparuse brusc, lasand o gaura, in care se vedeau niste scari cenusii ce conduceau catre un loc intunecat. A inceput sa le coboare si mi-a facut semn sa o urmez. In timp ce mergeam in jos, mai mult atent la pasii acesteia decat la ai mei, priveam nestiutor in fata… macar daca as fi fost constient de ceea ce eram pe cale sa-i ingadui. De ce nu mi-a dat viata un semn? De ce nu am oprit-o cand puteam? Acum nu mai conteaza, desi de fiecare data cand imi amintesc cat de naiv si idiot am fost, simt ca imi fierbe sangele si un puternic instinct de a ucide ma cuprinde… daca as fi stiut ca duceam la o moarte sigura unica persoana capabila sa-mi salveze sufletul, m-as fi intors si as fi luat-o cu mine. Dar am continuat sa pasesc in urma ei, in intuneric, fara sa-mi dau seama ca asta facusem toata viata pana sa apara ea… lumina mea calauzitoare.
-Am ajuns, mi-a spus incet si fara tragere de inima.
Pipaind cu rabdare peretele, rozalia a gasit un intrerupator pe care l-a apasat si imediat dupa, camera in care ne aflasem devenise mai clara, conturata de lumina pala a unui bec vechi. Am privit in spate, unde se afla un lung coridor ingust. Pe acolo venisem.
Incaperea in care ne aflam era cenusie si goala. Pe podea era un desen la fel ca cel de pe hainele Sakurei, era cu siguranta emblema clanului sau.
-Ai face bine sa te dai mai in spate, mi-a zis surazand, dupa care chipul ei a devenit brusc serios si a continuat.
-Cand il voi vindeca pe Gaara imi voi folosi intreaga putere pentru prima oara, asa ca e mai mult decat probabil ca o perioada dupa sa nu fiu prea constienta sau chiar deloc de ceea ce fac sau spun. De aceea, spre binele amandurora, ignora si uita fiecare cuvant si actiune a mea . Poate ca asta te va face, din contra, sa le dai mai multa atentie, dar crede-ma ca e in interesul tau, al meu si al multor altii sa dai uitarii totul. Acum ca am lamurit asta, indeparteaza-te putin… ar fi pacat daca te-as praji printr-un accident.
Fetita aparent inocenta improsca cu venin. Am pufnit intr-un ras scurt si m-am sprijinit de perete, privindu-i cu atentie fiecare gest. Era prima oara cand era atat de usor de citit. Mi se parea evident ca imi vorbise astfel pentru ca era nervoasa sau mai degraba emotionata intr-un mod temator… nu ii placea sa fie aici, nu dorea sa faca asta. Era ca o dansatoare ce urma coregrafia papusarului, totusi, cu fiecare pas era mai aproape de sfarsitul spectacolului, unul ce niciodata nu va fi dat in reluare. Evolua pe scena ca un simplu figurant sau poate chiar un personaj secundar… inca un lucru de care nu aveam nici cea mai vaga idee pe atunci. De fapt, totul se invartea in jurul ei… si eu la fel, dar pacat ca mi-am dat seama de asta mult prea tarziu.
Cu safirul ascutit dintr-o mana, contura semnele de pe cealalta, lasand in urma o dara de sange. Lichidul metalic se zdrobea de podea aproape tacut, desi in mintea mea rasuna. Eram ingrijorat pentru ea si am zambit la acest gand, aproape sigur ca ma inselam si ca nu era decat o senzatie imediat aparuta ce avea sa dispara, poate cauzata de mila. Acum cred ca amandoi eram prosti, insa aruncand o privire mai atenta asupra mea, eu eram mult mai rau decat ea, mult mai mult decat un simplu idiot… unul care isi nega sentimentele, inconstient de inevitabil.
Dupa ce a terminat de parcurs pielea sa fina si alba cu ascutisul pandantivului, in peretele din fata noastra a aparut o dunga ca o crapatura ce il impartea in doua. Cu nestemata inca plina de sange a trasat conturul liniei, devenita un crater, in mijlocul caruia statea agatata o piatra identica cu cea a Sakurei. A luat-o si a lipit-o de cea a colierului sau, cele doua contopindu-se. A pus la gat safirul, acum intregit. Intelesesem la ce se referea, asta era acel ”ceva” de care avea nevoie pentru a-si elibera intreaga putere si anume cealalta jumatate a lantului sau. S-a intors catre mine cu ochii mai scanteietori si albastri ca niciodata, asemenea cristalului.
-Trebuie se ajungem cat mai repede la Gaara, mi-a zis rece si trecand cu indiferenta pe langa mine, inapoi catre coridorul din care am venit, in casa ei si in final din nou la aer curat. Parea mai puternica si increzatoare in propriile abilitati, dar era ceva ce ma fascina la ea, acei doi ochi in care mereu se afla un alt sentiment diferit… ciudat era ca le cunosteam pe toate.
Da, o privire mai atenta ar fi fost de ajuns sa realizez ca eram mintit, inselat de masca pe care o purtasem atata timp si care acum se afla pe acel chip angelic de nerecunoscut. Una singura si mi-as fi dat seama ca ceea ce eu numeam mila inflorise in temuta iubire, una ce avea sa declanseze razboaie si sa ma schimbe total in bine, in rau… chiar nu mai conta. Cand te gandesti ca totul a inceput cu acesti pasi mici, desculti, pe care ii auzeam in acele momente in fata mea, aceiasi care mi-au intrat in viata, dandu-mi un nou motiv sa ma razbun, unul mai intemeiat decat oricare de pana acum… si iata-ma zambind naivitatii din mine.

* sper ca va mai amintiti de Dikssy, iepurasul din capitolele anterioare, al carui nume l-au gasit Sakura si Sasuke in copilarie :-]

astept cu nerabdare parerile voastre si o sa incerc sa scriu mai repede(asta daca isi face si distinsa doamna inspiratie aparitia, iar domnul timp devine mai liber si nu mai e papat de scoala :D )^___^