Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

cathy*angel-> stiu ca sunt o intarziata=)) (m-am cam nascut cu asta :]] ) si please don't be mad at me:pls:
Irukandji-> sper ca ti-a mers bine la teza si thanks de intelegere(scoala e obositoare... afurisita a inceput din nou :| dar imi voi dedica multe din orele de istorie si umpic fizica pentru scris:-" )
Strawberry-> ma petite sys, merci mult de intelegere si here's a big bear axxa hug just for you>:D<[I'm waiting for a super berry bear big hug^^]
multumesc de commuri si celor care citesc acest fic si sper ca acest capitol o sa va placa

Capitolul XI:Colierul
Partea I

In jurul meu era un haos total… mirosul inabusitor de sange se impletea cu cel de sudoare si teama, intr-un parfum demonic al mortii. Daca as fi avut si cealalta jumatate a colierului meu, lucrurile ar fi fost cu adevarat diferite si victoria ar fi fost de partea noastra. Cineva mi-a intrerupt sirul gandurilor, prinzandu-mi incheietura mainii stangi si tragandu-ma insistent.
-Au! am exclamat, simtindu-i stransoarea.

-Trebuie sa plecam! Acum! a spus poruncitor Sasuke, cu o expresie serioasa intiparita pe chip, parca analizand modul cel mai sigur de a scapa.
M-a apucat imediat de cealalta mana si m-a luat in brate, alergand cu o viteza uimitoare. Am iesit din acel loc sufocant si nu s-a oprit pana cand nu eram cat mai departe de el. Vantul imi sufla pletele rozalii si pentru prima oara in viata, ma simteam ocrotita, ca si cand nimeni si nimic nu m-ar putea rani. Acea ”imbratisare” mi-a trezit multe amintiri dureroase… de atatea ori am avut parte de gesturi pline de afectiune din partea parintilor, in special a bunicilor, dar si a lui Itachi, Madara, a celor doi frati ai mei, Ikuto si Deidara, insa intotdeauna am fost constienta ca totul avea sa dispara de parca nu ar fi exitstat niciodata. Cel mai ciudat era ca aveam aceasta senzatie stranie de siguranta, cauzata de simplul gest al lui Sasuke de a ma duce in brate, caci de abia puteam sa ma tin pe picioare… ceva din el imi amintea de mine, de perioada in care uram doar pentru a stii ca inca traiesc. Treptat, acel sentiment de dispret pentru tot ceea ce ma inconjura a disparut, fiind inlocuit de deznadejde si tristete. Il admiram pe brunet si in acelasi timp imi parea rau pentru el ca inca de la moartea familiei sale, razbunarea i-a ramas in suflet, crescand din ce in ce mai mult. Tremurul grabit al inimii sale ma linistea si il inganam usor in gand, asemenea unui cantec dulce. In cele din urma, mi-a dat drumul si m-am asezat slabita pe iarba umeda ce imi dadea o senzatie aproape nesimtita de frig, desi vremea era destul de frumoasa si soarele stralucea edenic, imprastiand iluziile sperantei.
-Ar trebui sa ajunga aici curand, a spus Sasuke cu indiferenta.
-Gaara e ranit, nu? am intrebat chiar daca in sinea mea stiam ca asa era.
-Da, dar se pare ca nu e singurul, mi-a raspuns apropiandu-se de mine si atingandu-mi incheietura ranita a mainii.
-E doar o rana superficiala, am mintit in timp ce o priveam.
-Atunci de ce nu o vindeci? Chiar si in starea in care esti acum, ai putea sa iti faci ”zgarietura” sa dispara si se presupune ca e floare la ureche pentru tine, doar ai un nivel foarte mare ca Vindecatoare… de fapt, exagerat de mare pentru o fetita atat de neajutorata ca tine.
M-am uitat urat la el si mi-am smuls mana din a sa, spunandu-i:
-Nu e treaba ta.
Brusc, am auzit niste fosnete indepartate… cineva se indrepta spre noi. Cu fiecare secunda, pasii se apropiau din ce in ce mai mult. La inceput, m-am temut ca erau Madara, Itachi sau Deidara, dar pe urma acest sentiment s-a preschimbat in ingrijorare… simteam chakra lui Kakashi, Naruto si a lui Gaara, care era emitea un semnal mult prea slab. Nu ma indoiam ca era grav ranit. In numai cateva momente, toti trei au ajuns langa mine si Sasuke. Profesorul nostru il tinea in spate pe roscatul al carui sange se prelingea pe hainele sale si ale senseiului. Toti trei pareau obositi, dar gandindu-ma mai bine, si Sasuke arata extenuat.
-Cum ati reusit sa scapati? a intrebat brunetul.
Kakashi l-a pus cu atentie pe Gaara pe pamantul aspru si i-a raspuns colegului meu:
-Se pare ca ne-au lasat sa plecam, la fel ca pe voi. Cred ca datorita lui Madara am reusit… nu s-a schimbat deloc, inca incearca sa isi protejeze logodnica si nu ar rani-o niciodata. Totusi, e destul de bizar ca ne-a crutat si noua vietile…
-Ce logodnica? s-a interesat Naruto.
Lucrurile luau o intorsatura neasteptata… ma deranja ca cei doi coechipieri ai mei sa stie acest detaliu nesemnificativ
-Sakura, ai grija de Gaara! a continuat cel al carui par alb era usor miscat de vant.
M-am indreptat catre ranit si m-am asezat langa el, verificandu-i pulsul si am constatat ca era mult mai grav decat ma asteptam… daca prietenul meu din copilarie nu avea sa primeasca un ajutor medical imediat, atunci sansele ca el sa ramana in viata erau foarte putine.
-Sensei, cine e logodnica lui Madara? a repetat blondul.
-Eu, am raspuns aproape tipand.
M-am ridicat si m-am adresat lui Kakashi:
-Nu pot sa-l vindec, cel putin nu in starea in care sunt acum. Mi-ar lua mai mult de trei zile sa ma recuperez complet, dar ar fi prea tarziu pentru el. Cum satul e departe, mai avem doar o singura optiune… casa parintilor mei e destul de aproape si acolo este cealalta parte a colierului meu. Cu ajutorul ei puterea mea va fi intregita si voi putea sa-i salvez viata.
Toti ma priveau cu uimire, mai putin Kakashi care parea ingandurat. O scurta tacere ne-a patruns, fiind in cele din urma distrusa de vorbele profesorului:
-In regula. Sasuke te va insoti, dar sa va grabiti. Nu avem timp de pierdut, asa ca veti pleca imediat.
Brunetul a incuvintat tacut din cap si m-a intrebat:
-In ce directie mergem?
-Incolo! i-am spus, indicandu-i cu degetul directia.
-Eu de ce nu pot sa merg? s-a auzit glasul revoltat al lui Naruto.
-Tu ramai cu mine si cu Gaara, i-a raspuns senseiul.
Intr-un fel imi parea rau pentru blond, as fi preferat sa vina el cu mine. Dintr-un impuls, m-am intors catre el si i-am pus mana pe umar, spunandu-i:
-Ai grija de Gaara pentru mine, da? Ma bazez pe tine!
Si i-am zambit.
-Si tu sa ai grija de Uchiha, s-ar putea sa-l inghita propria mandrie! mi-a spus razand.
Isi revenise la normal si simteam ca tensiunea aparuta cand s-a aflat legatura dintre mine si Madara, se evapora incet.
Cand aveam sa ma intorc, vroiam sa-i explic totul… absolut totul. Merita sa stie, doar era o persoana extraordinara si simpla sa prezenta imi ridica mereu moralul.

Dupa douazeci de minute in care am fost purtata in brate de brunet, gandindu-ma si repetandu-mi neincetat in minte ca ma voi descurca si ca totul va fi bine, am ajuns aproape de casa mea… fostul meu camin.
-Poti sa ma lasi jos, vom merge pana acolo ca sa-mi amintesc exact unde este.
Mi-a dat drumul si am continuat sa pasim in graba catre destinatie. Atingeam fiecare copac ce-mi iesea in cale de teama sa nu cad si ma dezechilibram usor des.
-Poti sa te sprijini de mine, mi-a spus luandu-mi mana si punand-o dupa gatul sau, dupa care m-a prins de talie.
Era destul de ciudat pentru mine, intotdeauna m-am descurcat de una singura si nu eram obisnuita deloc sa fiu ajutata. Totusi, era o senzatie placuta sentimentul ca pana si pentru o secunda eram in siguranta… desi nu avea sa dureze prea mult.
Simteam nevoia sa rostesc un singur cuvant, oricat de greu mi-ar fi fost. Da, acel cuvant… unul singur:
-Multumesc.
-Deci, cum a ajuns liderul unei organizatii teroriste sa-ti fie logodnic? m-a intrebat, sustinandu-mi o mare parte din greutate si avand grija la fiecare pas al meu.
-Este o poveste lunga…
-Toate povestile sunt lungi, a venit si raspunsul sau.
-Avand aceasta imensa putere care nu mi-a adus decat nefericire si suferinta, parintii mei erau ingrijorati pentru viata mea si sperau sa supravietuiesc pana la iminentul razboi ce are sa vina, iar pentru a se asigura ca nu voi muri pana atunci si ca imi voi indeplini destinul, au facut un pact cu Madara. El ma va proteja in schimbul a nu stiu ce lucru sau favoare oferita de familia mea. Inca nu am reusit sa aflu ce, dar nici macar nu imi pasa. Imi este indiferent orice are legatura cu parintii mei, pentru ei intotdeauna a fost mult mai important satul, onoarea si gloria decat unica lor fiica… eu am fost un nimic in sufletul lor, iar ei sunt la fel in al meu, i-am spus glacial, doar pentru a-mi masca usorul tremur al vocii.
-Nu prea pare ca iti sunt indiferenti.
-Stiu… dar vreau macar sa pretind asta, i-am zis cu o evidenta urma de tristete in glas.
Curand, am ajuns in dreptul casei mele care era intr-un fel de poienita mai mare si plina de verdeata, insa se schimbase mult. Era prea pustiu, parca avea o aura sinistra ce te cutremura si te chema in linistea si pacea eternului somn. Am pasit prin locul ce candva a fost o gradina, am trecut pe sub ciresul uscat, de mult putrezit si cu un aer sumbru si inainte sa realizez, eram deja in dreptul usii. M-am desprins de Sasuke si apasand incet pe clanta, inainte de a deschide usa, m-am intors catre el si i-am spus:
-Noi doi ne asemanam destul de mult… una dintre singurele si putinele diferente este ca tu ai fost candva fericit si iubit de toti cei din jur, dar eu m-am nascut nefericita si asa a trebuit sa trec prin viata pana acum… fara niciun drept de a trai cu adevarat.
Am impins usa cu putere si scartaitul ei imi trezea un sentiment puternic de nepasare. Atunci mi-am dat seama ca era exact asa cum imi spusese Madara ”e mult mai grav decat credeam” si avea dreptate… ma indepartasem mult prea mult de adevarata eu… ii spusesem cu mult timp in urma ”la revedere”, dar se pare ca am gresit cuvantul, ”adio” era mai potrivit…

*un mic indiciu pt partea a II-a: se va intampla ceva ce va influenta destul de mult soarta echipei =]