Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

Merci mult de commuri^^


Capitolul VIII: Trei fiinte dragi… trei dezamagiri
Partea a II-a


Am deschis alene ochii si primul lucru pe care l-am vazut a fost tremurul bland al apei din lac, in ceata, dupa care privirile mi s-au mai limpezit si am reusit sa disting mai bine tot ceea ce ma inconjura. Eram intr-una din incaperile acelei case pe care o gasisem nu departe de intinderea cristalina de apa… eram sigura ca era exact camera de unde luasem acea superba rochie. Am facut efortul de a intoarce capul putin inspre dreapta si l-am vazut pe brunetul cu ochi abisal de negri si in acelasi timp coplesitor de tristi, care exprimau o oarecare ingrijorare.
-Ce s-a intamplat? l-am intrebat incercand sa evit orice cearta, stiind ca eram dezarmata deoarece imi lasasem armele impreuna cu hainele mele de la Academie in dulapul care era exact in celalalt capat al incaperii.
-Buna intrebare, e ca un fel de rezumat pentru intrebarile mele: ce cauti in padure, ce faceai pe lac si mai ales in acesta, de ce ai intrat in aceasta casa mai devreme si de ce porti rochia mamei mele? ma intreba indiferent, continuand sa priveasca ploaia de afara, pe geamul usor crapat.
Dintre toate acele ”de ce”-uri care mai mult imi pareau niste soapte indepartate, unul singur m-a facut sa tresar usor si pe chip mi s-a intiparit uimirea:
-Rochia mamei tale? l-am intrebat surprinsa.
A urmat un lung moment de liniste, susurul monoton al ploii devenind o parte din acea tacere mormantala.
-Aceasta casa a fost a parintilor mei, obisnuiam sa venim aici in vacante sau cand avea tatal meu putin timp liber. Aceasta camera a fost a mamei mele, iar rochia pe care ai gasit-o, i-a apartinut… a fost preferata ei, mi-a spus continuand sa priveasca nostalgic ploaia, de parca din cer s-ar fi scurs amintiri.
Trebuia sa-mi fac un plan cat mai repede deoarece de cand venisem la Academie, acesta se dovedise a-mi fi mult mai mult dusman decat aliat sau chiar coleg. Aveam nevoie de armele mele, dupa care mi-a venit brusc in minte tristul gand ca nu aveam deloc dreptate… eu eram propria mea arma si a intregului sat. Am oftat incet, dupa care m-am uitat incruntata la el, intrebandu-l:
-De ce m-ai salvat? nu aveam incredere in el si vroiam sa-i arat asta, desi nu ma alarmasem imediat ce m-am trezit pentru ca chipul sau imi devenise oarecum cunoscut, iar prezenta sa una… obisnuita, iar toate astea erau accentuate de faptul ca semana atat de mult cu fratele sau, pe care pana cu o zi inainte il considerasem cel mai bun prieten.
Raspunsul sau veni repede si parea ca il stia ca pe-un discurs, era ca si cum s-ar fi asteptat sa-l intreb asta:
-Vreau niste raspunsuri… si le vreau acum! mi-a spus privindu-ma, parca incercand sa ma intimideze si fara a-mi permite sa-i spun ce aveam de gand, acestea fiind niste cuvinte ce i-ar fi ranit in mod considerabil orgoliul. A continuat:
-De unde il cunosti pe… Itachi? am avut impresia ca ar fi vrut sa spuna ”fratele meu”, in loc sa-i rosteasca numele scarbit, desi parea ca prima varianta ii era mai insuportabila.
Nu ma mai uitam la el, eram cu gandul departe… la misterul ce il ascundea acea casa si o intrebare mi-a venit brusc in minte, eliminand raspunsul la ceea ce imi spusese mai devreme:
-Ce s-a intamplat cu casa? Pare parasita, pustie…
Deodata, s-a intors cu spatele catre mine, punandu-si mana dreapta peste ochi. Am tresarit cand a facut asta, deoarece in ochi i se distingea o oarecare sclipire de-un rosu sangeriu… o urma a Sharingan-ului.
-Daca imi raspunzi la intrebari, iti raspund si eu la a ta, insa cu conditia ca aceasta sa fie ultima, mi-a zis rece, dupa care a continuat, glasul sau devenind din ce in ce mai cald, avand o tenta melancolica care se facea simtita usor:
-Parintii mei au murit… intregul clan, m-as fi asteptat ca macar sa stii asta. Chiar nu te informezi deloc asupra dusmanilor tai?
-”Dusman” nu este acelasi lucru cu ”persoana care nu iti inspira incredere”, am replicat convinsa total de ceea ce ziceam.
-Raspunsul tau, a spus aproape soptind.
-In noaptea in care familia mea a fost ucisa, a aparut Itachi si m-a salvat… insa era prea tarziu pentru parintii si fratele meu. De-atunci i-am fost recunoscatoare, dar asta pana ieri, i-am spus indiferenta.
M-a privit intrebator, asa ca am continuat:
-Dupa ce familia mea a murit, bunicii mei m-au luat in grija lor, insa in urma cu un an, acestia au fost ucisi de Akatsuki… presupun ca ai auzit de aceasta organizatie, nu?
Nu a vrut sa ma intrerupa, de aceea a dat usor din cap, ca un fel de ”da”, asa ca am continuat la fel de calma ca mai inainte:
-Am vrut sa stiu mai multe despre cei din Akatsuki, asa ca am vorbit cu Tsunade-sama si a fost de acord sa-mi dea toate informatiile despre fiecare membru in parte, in schimbul intoarcerii mele in sat si inscrierii mele la Academie. Cand am deschis plicul cu informatiile respective, eram in apropierea padurii sau mai bine zis, la marginea campusului. Am recunoscut chipul lui Itachi pe una dintre foile din plicul primit de la Lady Tsunade si am alergat in padure. Cand mi-am dat seama ca m-am pierdut, am continuat sa merg in nestire in fata deoarece nu stiam ce altceva sa fac… speram sa ajung in Konoha, dar am gasit aceasta casa. Ploaia incepuse, eram uda leoarca, de aceea am intrat inauntru, insa nu era nimeni si casa parea sa fie parasita, asa ca m-am plimbat prin ea si am gasit intr-unul dintre dulapuri aceasta rochie. Pentru ca hainele mele trebuiau sa se usuce, am imbracat rochia. M-am plictisit in casa si era destul de frig, de aceea m-am intors la lacul pe care l-am vazut in drum catre aici… asta-i tot!
Am omis o parte din adevar si am cam schimbat restul, incercand sa dau doar atatea detalii incat ”povestea” mea sa nu para a fi o minciuna si am evitat sa-i spun de misteriosul meu logodnic, Madara, si de fratele meu, Deidara.
-De ce vrei sa te razbuni pe cei care ti-au ucis bunicii si nu pe cei care ti-au omorat familia… sau pe amandoi? m-a intrebat privindu-ma din nou si atunci mi-am dat seama ca acea sclipire sangerie disparuse din ochii sai.
-”Răzbunarea este întotdeauna plăcerea unui suflet mic, slab şi fără vlagă.”… Juvenal a spus asta si a avut dreptate, in plus, eu nu sunt asa si nici nu vreau sa fiu. Nu caut sa ma razbun, insa vreau dreptate… este o mare diferenta intre cele doua. Ti-am zis tot ce ai vrut sa stii, deci sa nu ai pretentia ca iti mai sunt datoare pentru ca m-ai salvat! i-am spus taios.
-In regula, a adaugat. Nu esti singura pe care Itachi a tradat-o.
-Deci stiai ca face parte din Akatsuki, nu? l-am intrebat ganditoare si in acelasi timp pentru a afla cat de multe stia despre organizatie si depre fratele sau.
Un alt foarte lung moment de tacere a urmat, fiind in cele din urma spart asemenea unei figurine tacute din portelan, de catre el:
-Itachi mi-a ucis clanul. Acum cred ca stii destule, mi-a spus incercand sa para indiferent, insa vorbele sale emanau o ura imensa.
I-am studiat atent expresia chipului parca impietrit, pe care i se distingeau anumite emotii si sentimente, precum o dorinta arzanda de razbunare, dispret si tristete…
-Esti ciudat! i-am spus tare, iar el s-a intors cu fata catre mine, privindu-ma uimit.
-Nu esti prima persoana din Univers care e nedreptatita si care vrea razbunare! Totusi, te consideri atat de diferit incat sa crezi ca vei fi fericit dupa ce iti vei ucide propriul frate? Daca da, atunci esti atipic de idiot! Nu exista, n-a existat si nici nu va exista vreodata vreo fiinta umana care desi s-a bucurat dupa ce si-a indeplinit razbunarea, sa nu regrete tot restul vietii sale de nimic! i-am zis aproape tipand, dupa care am continuat mai incet:
-Daca vei face asta fara sa ai macar un regret, o simpla parere de rau sau o mustrate de constiinta, oricat ar fi de neinsemnata, atunci nu esti om…
Ma privea destul de bizar, dupa care m-a intrebat cu un aer de superioritate:
-Nu am pretentia sa fiu fericit. Dar tu esti?
Cuvintele sale m-au suprins, era de parca m-ar fi citit asemenea unei carti deschise. Nu eram multumita de viata pe care o aveam si era de-ajuns ca stiam asta, insa sa afle si altii… asta i-ar fi facut pe multi sa se uite la mine cu mila, ceea ce nu aveam sa accept niciodata.
-”In fericirea altora caut fericirea mea” *, i-am zis calma.
-Si ai gasit-o? m-a intrebat de parca deja stia raspunsul.
-Nu, i-am spus plecandu-mi ochii si privind un jos.
Atunci, geamul langa care era Sasuke s-a spart, cioburile cazand zgomotos pe podea, iar incaperea a fost invaluita in fum. Am apucat sa vad doar o silueta neagra si o pelerina fluturand in bataia vantului, dupa care am inchis ochii si m-a cuprins un somn adanc.

Simteam cum moleseala parca mi-a intrat in oase, neputand a le misca. Auzeam voci in stanga mea, asa ca am evitat sa-mi deschid ochii si am luat fiecare lucru cu calm, incercand sa analizez situatia in care eram. Deci, am fost paralizata si adormita cu un fel de otrava care s-a raspandit in incapere sub forma de fum, iar dupa cumplita durere de cap, oboseala pe care o simteam si nuanta de-un cenusiu exagerat de deschis, precum si usorul miros dulce pe care il emana, mi-am dat seama ce otrava a fost folosita. Urma partea cea mai grea, sa-mi folosesc chakra pentru a scapa de substanta pe care am inhalat-o, pentru a ma putea misca. Am incercat sa ma concentrez, insa pentru a putea scapa de otrava, aveam nevoie de mai mult decat cunostiintele mele in ”Doku”, trebuia sa folosesc o parte din puterea ”Vindecatoarei cu Privire de Cristal”. Dupa cateva secunde, imi simteam sangele circuland mai incet, iar incheietura mainii X ma durea nespus de rau. A urmat partea a doua a obositorului proces de a ma vindeca si deja simteam cum inima parca imi batea putin mai repede, insa dupa cateva secunde, totul a revenit la normal. Ma simteam aproape la fel de extenuata ca mai devreme, dar nu mai eram paralizata, totusi, respiram greu datorita efortului depus si a chakrei folosite. Nu mai puteam sa pretind mult timp ca inca dormeam, asa ca am deschis ochii, fiind pregatita de un atac prin surprindere. In stanga mea era un baiat roscat, cu ochii de aceeasi culoare, insa mult mai deschisi. Acesta mi-a zambit si nu m-am putut sa nu ma abtin sa-l privesc uimita deoarece recunoscusem mantia lunga si neagra cu nori sangerii pe care o purta, specifica celor din Akatsuki.
-Nu semeni deloc cu fratele tau, mi-a spus surazand.
Ma gandeam la prea multe lucruri in acel moment, precum faptul ca era complet logic ca nu semanam deloc cu Deidara, deoarece acesta era fratele meu vitreg si mai ales, ma intrebam de unde stia ca sunt sora lui. Insa mai mult decat orice, simteam ura cum ma invaluia si in loc sa o indepartez, o imbratisam bucuroasa si eram gata sa-i dau ascultare, fiind pregatita sa fac lucruri nesabuite si deja incepand sa savurez imaginea mortii tuturor celor din Akatsuki, care imi patrundea in minte, lasand in urma un parfum edenic… si totusi, demonic. Oare asta era ceea ce simtea si acel brunet cu ochii abisali care isi dedicase viata razbunarii sale? Daca da, atunci nu era de mirare ca a urmat aparent dulcea cale oferita de ura si dispret, ce de fapt era unul din cele mai rapide moduri de a-ti pustii sufletul.
-Unde este el? l-am intrebat incercand sa raman calma si sa ascund toate acele sentimente negre fata de toti cei din Akatsuki… ucigasii bunicilor mei, ai singurelor persoane care mi-au oferit iubire neconditioanata si care nu m-au dezamagit vreodata.
-O sa vina curand, mi-a raspuns roscatul.
Ajunsesem sa urasc zambetul tamp care parea ca nu ii parasea chipul, asa ca m-am ridicat din patul in care eram, am mers cativa pasi pana in apropierea usii si exact dupa ce acesta mi-a spus ca era incuiata si ca nu aveam voie sa ies, m-am prefacut ca lesin. Inainte sa ma prabusesc pe podea, am privit atent usa si mi-am dat seama ca era deschisa, deci era clar ca a mintit sau ca a fost Deidara aici si cand a plecat, a uitat sa incuie usa. Roscatul al carui nume nici macar nu il stiam, era langa mine, asa ca l-am lovit cu pumnul, punand o mare cantitate de chakra in acesta, dupa care am luat-o la fuga pe coridoarele sinistre ale acelui loc. La o cotitura am dat peste un barbat inalt cu fata asemenea unui rechin. Desi chipul sau era destul de inspaimantator, am actionat repede si l-am privit patrunzator, ochii mei devenind asemenea cristalului. Aveam zece secunde inainte ca acesta sa se poata misca din nou deoarece era paralizat de acea privire de gheata. Auzeam mai multi pasi care se apropiau din ce in ce mai mult, asa ca am luat repede sabia pe care acesta o tinea in spate si i-am presat usor taisul de gatul sau, fiind gata ca ceilalti sa apara. Imediat, au ajuns acolo Itachi, Deidara si inca o persoana pe care nu o cunosteam, insa ce purta de-asemenea pelerina celor din Akatsuki. Cei doi ma priveau uimiti, fara a-mi adresa nici macar un cuvant, insa cel care a spart tacerea a fost cineva a carui voce parea atat de indepartata, insa care nu mi-era straina:
-Sakura… spuse Madara, stand in spatele meu.


*: citat de Pierre Corneille;
un mic indiciu despre urmatorul capitol: lucrurile vor lua o intorsatura neasteptata si veti afla ce a facut Sasuke dupa ce rozalia a fost rapita ^^, precum si urmarile faptei sale.
Niste commuri mi-ar insenina ziua \:D/ (chiar si criticile dure) so pretty please :pls: