Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

Imi pare foarte rau ca nu am pus continuarea mai devreme, insa mi-au venit multe alte idei pentru alte ficuri si deja am inceput sa le dezvolt. De asemenea, sincera sa fiu, mi-am cam pierdut interesul pentru acest fic, insa m-am hotarat sa-l continui(de fapt m-a convins MyKy;)) ) deoarece este primul meu fic si sunt sigura ca o sa regret daca renunt, avand in vedere faptul ca mi-am facut planul pentru intregul fic, inclusiv sfarsitul. Insa lenea si-a lasat amprenta asupra mea in ultimele cateva zile(saptamani), asa ca acum trag de mine ca sa continui:D… oricum, nu am de gand sa las nimic neterminat, deci voi continua pana la sfarsit, dar imi e ceva mai greu sa scriu din moment ce mi-am cam pierdut interesul pentru acest prim fic :( . Va rog doar sa fiti putin intelegatori in legatura cu intervalele de timp la care apar capitolele. Deja m-am apucat de scris a doua parte din acest capitol si sper sa o termin cat mai repede^__^

Luna-> I'm glad you like it ^__^... si incerc sa postez mai des, dar mai mareu ajung acasa obosita(pentru ca sunt plecata destul de des :D) si nu mai am chef nici macar sa scriu, e mai greu cu sportul in vacanta decat in timpul scolii :))
kiss4_sasuke-> Thanks >:D< si da... in acest fic, Sakura este o persoana mai puternica(atat emotional cat si fizic), insa este si foarte vulnerabila... iar asta o face periculoasa(in general, fetele devin periculoase cand sunt ranite :)) )... voi evidentia asta mai mult in urmatorul capitol dar si in partea a II-a a acestuia(sper sa o pun cat mai curand :| )
Annya_Anna-> merci mult... am fost o maniaca a descrierii si a genului liric pana cand m-am apucat de citit ficuri:)), iar consecinta este acest fic :D
Va multumesc tuturor celor care imi cititi ficul si kissu all:*:*


Capitoul 8: Visand la copila in alb
Partea I: Trei fiinte dragi… trei dezamagiri

In fata mi se infatisau multi copaci ale caror corole imense impiedicau soarele sa patrunda printre ele. In fuga mea, uneori mai vedeam o panglica/pamblica aurie de lumina ce se intrezarea printre frunzele verzi ale copacilor. Atunci alergam mai repede… ajunsesem sa urasc acea binecuvantatoare lumina, poate pentru ca am fost silita sa raman atata vreme in intuneric, incat mi-am gasit locul acolo. Totusi, eram scarbita de faptul ca m-am obisnuit cu soarta mea. Ma prefaceam ca nu intelegeam cine erau toti aceia care mi-au decis destinul de parca eram o papusa, una fara suflet, fara sentimente, fara viata. Sau mai bine zis, singura fiinta a carei viata nu conta atat de mult incat sa merite a fi salvata, ci condamnata la moarte. Desi m-am resemnat de mult timp cu asta, Yume a avut mereu dreptate: nu trebuia sa-i las sa-mi ia visele… sunt libera sa zbor! Insa cum poate cineva zbura fara aripi? Nu aveam nici-un raspuns pentru asta, aveam nevoie doar de un impuls nebunesc de a lasa totul balta: intregul sat- nu imi pasa-, toti locuitorii Konohai-puteau foarte bine sa moara cu totii-… dar parintii mei care s-au sacrificat pentru mine? Nu… acestia nu au murit pentru mine, ci pentru sat si pentru binele pe care aveam sa-l fac acestuia.
M-am oprit din alergat, nici eu nu stiam de ce… m-am uitat in jurul meu sa-mi dau seama pe unde ma aflam, cam greu de zis deoarece in jurul meu erau numai copaci. Ceva ce era scris pe unul dintre ei mi-a atras atentia: ”Y.” In jurnalul mamei lui Tsunade, aceasta scrisese despre un loc pe care l-a gasit candva si marcase drumul pana in acel loc cu initiala numelui lui ei. Imi aminteam perfect cuvintele scrise in jurnal, de parca le-as fi invatat pe derost… doar l-am citit de atatea ori in cautarea chiar si prezentei imaginare ale unei fiinte care ma intelegea. Scria asa: ”Al treilea copac coliniar dupa primul, doua la stanga si tot asa pana la cel marcat cu ”YYY”. Am facut intocmai si in cele din urma am gasit copacul pe care erau scrise literele repective. Stiam ce urmeaza dupa aceea, asa ca am tras adanc aer in piept si am mers inaine cautand maretul petic de lumina. Insa nu am reusit sa gasesc decat intuneric… se parea ca se inoptase. Dar am putut sa vad clar cerul, deci am ajuns exact unde trebuia… langa lac. Eram intr-un fel de poiana, nu foarte mare, insa indeajuns pentru a adaposti un lac cam mic, insa cu apa limpede asemenea cristalului si intotdeauna rece ca cele mai intunecate si triste suflete. In mijlocul lacului se afla un cires, acesta parea ca a luat nastere din toata acea apa, insa nu era asa deoarece radacinile acestuia erau infasurate in jurul unei statui aflate in lac. Desi parea foarte ciudat, nu era asa, ci era pur si simplu magic… acel loc era unul tainic, ascuns de lume si isi avea propriul scop pentru a fi acolo, pentru a exista… la fel ca mine. Ploua atat de tare, incat am inceput sa simt frigul cum imi patrundea in oase, parca inscriptionand cuvantul ”singura” pe acestea… era atat de dureros. Nu stiam ce sa fac, eram deja langa lac si nu aveam de gand sa plec fara sa stiu cu adevarat ce era cu acea statuie, Yume a spus(scris) ca aceasta este ca ea, nu am inteles niciodata la ce se referea, de aceea aveam de gand sa aflu atunci. Trebuia sa ma pun cat mai repede in miscare, sa ma pregatesc sa actionez, satul nu mai avea mult timp, cu totii eram in criza… dar in cele din urma, toate aveau sa cada pe umerii mei, toate problemele, toate vietile nenorocite ale acelor oameni pentru care aveam sa ma sacrific. Daca nu as fi fost atat de sensibila si de ridicol de sufletista, as fi fugit de mult sau chiar m-as fi sinucis, doar pentru a stii ca mi-am decis soarta de una singura… ca orice alta fiinta umana.
Hainele imi erau complet ude, ma simteam ametita, obosita… eram de parca as fi fost gata sa ma prabusesc din moment in moment si sa nu ma mai ridic… ar fi fost atat de bine daca s-ar fi intamplat asa. Mi-am scos shurikenurile si am aruncat trei in sus, in acelasi timp, fiind cu ochii pe ele. Prima avea rolul de a reflecta o parte din padurea ce i sa infatisa inainte, iar celelalte doua sporeau imaginea si o faceau mai usor de privit pentru mine. Am reusit sa vad un fel de poienita ca aceasta, dar mult mai mica, deoarece nu se vedea nici un copac… era gol. Sigur trebuia sa fie ceva acolo si era bine ca nu era deloc departe. As fi putut sa ajung acolo in doar cateva secunde. Am luat-o imediat la fuga intr-acolo.
In fata mea era un fel de casuta, oarecum mare. Parea parasita si era cam darapanata, insa mi-am facut curaj si am intrat in ea.
-E cineva aici? am intrebat inect, pe urma am repetat ceva mai tare. Tremuram de frig si imi era greu sa rostesc pana si acele neinsemnate cuvinte. Am pasit incet in mai multe incaperi si am observat frumoasele decoratiuni ce impodobeau interiorul casei, pacat ca erau prafuite. Unele erau rupte, pe jos erau multe cioburi de la un tablou micut. L-am luat si am indepartat praful cu o miscare inceata, tremuranda, cu mana. Imaginea nu era foarte clara, insa am reusit sa disting chipul lui Itachi… nu mai intelegeam nimic. Parea ca o parte din acel tablou a fost rupta, iar geamul de sticla era spart. Brusc, mi-am amintit faptul ca inghetam de frig, asa ca mi-am continuat anevoiosii pasi prin acea misterioasa casa, aflata intr-un loc atat de ciudat. Langa unul dintre peretii unei incaperi, era un dulap din lemn de nuc, lacuit, dar asemenea tuturor celorlalte obiecte din acea casa… prafuit. L-am deschis si mare mi-a fost uimirea cand am gasit inauntru ceva de imbracat: era o rochie foarte frumoasa, alba, care trecea putin de genunchi. Aceasta nu avea maneci, ci doua bretele subtiri ce faceau oarecum partea de sus sa semene cu un maieu. Tot ce-am putut sa ma gandesc in acel moment era faptul ca era superba… nu stiam de ce si nici nu imi pasa. Emana o inocenta angelica, de parca nu ar fi fost doar un vesmant, ci chiar insusi un inger. Atatea lucruri greu de explicat si totusi, iata-l pe cel mai dulce. M-am schimbat repede in acea rochie, eram bucuroasa ca imi vine, doar nu aveam sa raman in hainele mele complet ude care ma infrigurau atat de mult. Aveam impresia ca imi era cald, o caldura ce venea din interior… era de parca nici nu mi-ar fi fost frig vreodata. Ma simteam bine…
Simteam nevoia sa aflu ce era cu acea statuie din lac… trebuia neaparat sa aflu, asa ca am plecat inapoi catre mirifica intindere de apa, prin ploaie, in acea rochita alba. In cateva momente eram deja la marginea lacului. Am tras aer adanc in piept… mirosul ploii imi parea atat de familiar, iar picaturile ce se loveau incontinuu de apa din lac erau asemenea unui cant, o dulce melodie armonica. Am ascultat din nou chemarea sufletului si inimii mele si am pasit pe apa, de parca ar fi fost marmura. Pentru a face asa ceva, un ninja avea nevoie de foarte multa concentrare, insa eu doar ma relaxam si ma simteam bine, faceam asta fara macar sa vreau… era ceva cu adevarat ceva magic, mai presus de existenta mea efemera. Curand, am inceput sa ma invart in pasi de dans si sa fac piruete, sa sar intr-un mod gratios asemenea unei lebede ce isi lua zborul. Ma pierdeam in acel dans nebun, sub mantia nesfarsita de ploaie ce imi purifica sufletul. As fi zambit, dar nu puteam, eram prea prinsa in acel ludic. Un gand a fost indeajuns pentru a spulbera toata acea magie care parea atat de mult a fi un vis, daca era asa, nu vroiam sa ma trezesc. Dar era doar crunta realitate…
Eram in apa, ceva ma tragea jos catre statuie. Tineam ochii deschisi, asa ca nu am putut sa nu observ radacinile ciresului ce inconjurau minunata statuie de alabastru si tulpina ce se inalta triumfatoare deasupra apei. Inca eram in cadere, eram trasa din ce in ce mai jos, catre fundul lacului. In acea clipa, tot ce mi se putea citi pe chip era uimirea… acea mirifica statuie reprezenta un inger, ochii ii erau inchisi, insa s-au deschis imediat si a inceput sa-mi vorbeasca pe un ton calm si dulce:
-Iti vrei puterea, Demon? Iti cauti alinarea, Inger?
Vazand ca nu ii raspund, desi nici nu aveam cum, deoarece spre deosebire de ea, eu nu puteam vorbi in apa, aceasta a continuat cu un glas mai cald decat inainte, o lacrima prelingandu-i-se pe chipul impietrit:
-Atunci fie-ti lacrimile calde, copila!
Si acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit inainte sa-mi pierd cunostinta.

Sasuke se antrena din greu, nu era foarte departe de acea casa…
Desi simtea ploaia si ii era frig, acestea continua sa se antreneze. Nu ii pasa ca a incalcat una din regulie Academiei si anume aceea ca oricarui elev ii era interzis sa mearga in padure.
Deodata, acesta a auzit un fosnet printre copaci, asa ca s-a indreptat catre locul din care parea ca vine sunetul. Cand a ajuns, s-a oprit si a incercat sa-si dea seama daca poate auzi din nou fosnetul de mai devreme sau un altul… era confuz. Dar a continuat sa mearga inainte, pana a dat de un fel de poiana, in care era un foarte frumos lac, imaginea acestuia minunandu-l chiar si pe acel tanar al carui suflet cerea necontenit razbunare. A reusit sa distinga o silueta alba prin toate acele picaturi reci de ploaie. Statea ascuns dupa un copac de la marginea poienii pentru a nu fi vazut de catre persoana ce dansa pe apa limpede a acelui serafic lac. Brusc, numeroase amintiri cu familia sa aflata in aproprierea acelui loc i s-au infatisat in minte, derutandu-l. Atunci si-a dat seama ca acea ”dansatoare” in alb ii parea atat de cunoscuta, mai ales rochia… nu era nici-o indoiala, era rochia mamei sale:
-Mama… a fost tot ceea ce a putut sa spuna brunetul.
In urmatoarea clipa, fata ce semana de la departare atat de mult cu mama sa, exceptand faptul ca tanara avea parul rozaliu si destul de lung, putin ondulat… a disparut in adancurile lacului. Cum a vazut-o scufundandu-se in acea apa cristalina, Sasuke a luat-o imediat la fuga intr-acolo, incercand sa o salveze. A sarit imediat in apa rece, ca de gheata a lacului. Mare i-a fost uimirea cand a vazut acea statuie de alabstru, totusi, era ceva diferit la ea… cand Sakura o vazuse, aceasta avea si aripi, dar acestea lipseau cand a ajuns brunetul. Acesta reusi sa distinga pe chipul sau inmarmurit o lacrima, insa aceasta disparu imediat in acea apa, ca si cum niciodata nu ar fi fost acolo…
Sasuke apuca mana rozaliei si inota catre suprafata. Cand cei doi au ajuns din nou pe pamant, tanarul o privi mai bine pe cea care zacea langa el, fara viata… pe copila in alb. Nu stia ce sa creada… si-ar fi dorit ca totul sa fi fost un vis, macar de-ar fi fot asa… insa nu era. Accea a fost prima si probabil ultima oara cand Sasuke inceta a se mai gandi la propria sa durere si amaraciune… si isi indrepta gandurile catre tristetea intiparita pe acel chip angelic, asemenea statuii din lac.
***************************
<<Si astfel iti vei castiga o parte din putere, luminandu-ti si mai mult propriul drum catre trecerea in nefiinta… cel mai intunecat dintre toate>> era ceea ce era scris in jurnalul lui Yume si totodata ultimul gand al rozaliei, inainte de a deschide ochii…


sper ca v-a placut acest capitol :D … inca o data vreau sa-mi cer scuze pentru faptul ca a durat atat de mult pana sa postez acest capitol(partea I), iar ca un fel de ”bonus” al acestor scuze, va dau un indiciu despre partea a II-a si anume: toate cele ”trei fiinte dragi” care au dezamagit-o se ”intalnesc” in acelasi loc cu Sakura si…. Atat va zic ;) (scriu:D)
P.S: nu am corectat intregul capitol pentru ca l-am postat imediat ce l-am terminat... so I guess I have some mistakes:D