Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

va multumesc mult tuturor celor care imi cititi ficul si sper ca si acest capitol sa va placa(macar cat de cat:D)
astept parerile voastre:-)
+ Myky-> nu mai fi trista:P ! nu are rost sa te consumi din cauza unei note + mykoooo, data viitoare cand esti trista sa-mi trimiti un sms sa-ti mai ridic moralul si sa-mi zici dupa, daca te dor obrajii si burta de la atata ras =)) so... acest capitol vi-l dedic tie(ca esti trista :( ) si lui maryx, adica la amandoua ca ma sustineti >:D< so thanks:*:*:*


Capitolul 6- Din ce in ce mai aproape de moarte...

Dupa ce baietii au iesit din camera noastra inchizand usa in urma lor si indreptandu-se catre dormitorul acestora, le-am intrebat pe Ino si Temari:
-De ce ati tipat?
Blonda o privi cu dusmanie pe sora mai mare a lui Gaara si mi se adresa stupefiata:
-Tipa cu codite si-a pus lucrurile pe patul meu si a zis ca este al ei! spuse aratand cu degetul aratator catre Temari.
-Ei bine, acela este patul meu! i-a raspuns cu superioritate lui Ino.
Cele doua se certau pe patul din mijloc aflat pe partea cu peretele drept, odata ce intri in dormitor. Motivul certei lor mi se parea total lipsit de sens si copilaresc, mi-am dat ochii peste cap si am privit inspre Myky, exclamand dupa ce am tusit cat sa le atrag atentia:
-Cred ca cel mai corect ar fi ca Myky sa ocupe patul din mijloc, iar voi doua pe cele aflate in stanga si in dreapta patului ei.
Hinata avea o privire de parca s-ar fi asteptat ca din moment in moment cearta lor sa reinceapa astfel incat sa se ajunga si la o lupta, in cel mai rau caz, datorita temperamentului impulsiv al celor doua. Ten Ten a inceput sa rada din nou, insa nu la fel de mult ca mai inainte, dupa care s-a apropiat de mine si le-a spus aratandu-le limba lui Temari si Ino, care erau in fata mea:
-Ati pierdut, fetele! si le zambi.
E destul de tarziu, mai bine ne-am culca, nu credeti? spuse Hinata, imbujorandu-se putin.
Desi situatia dintre cele doua blonde inca era tensionata, toate am aprobat propunerea celei cu parul albastru si ne-am dus la culcare. Desi eram extrem de obosita, imi parea rau ca nu am avut ocazia sa vorbesc cu Myky, trecusera cel putin trei ani de cand nu o mai vazusem, insa am pastrat legatura in acesti ani prin scrisori, scriindu-ne una celelaltei tot ceea ce ni s-a intamplat in acest timp: cand am plans si de ce, momentele fericite si momentele triste... si ne sustineam intre noi. Ne-am pus toate in pat si am stins lumina, o bezna totala invaluind intreaga incapere si un oarecare sentiment de neliniste mi se strecura in suflet. Puteam vedea cat de cat luna prin geam, era asemenea unei himere tacute ce strabatea noaptea cu pasi marunti si muti, indemnandu-ma cu privirile sale argintii sa dorm. Am inchis delicat ochii si in minte imi rasuna calda voce a mamei mele: "Draga mea, a venit sa te vada!"
~flashback~
-Draga mea, a venit sa te vada! am auzit glasul dulce al mamei. Stiam prea bine ce insemnau aceste vorbe: inca o vizita foarte plictisitoare a logodnicului meu. Ca de-obicei, nu m-am miscat din camera si l-am asteptat pe acesta sa vina inauntru. Niciodata nu am aflat cum de acesta ajungea in casa noastra fara a intra pe usa principala. Odata ce "patrundea" in vila mergea sa vorbeasca cu parintii mei despre lucruri care "nu ma privesc", asa cum obisnuia tata sa-mi spuna. Pur si simplu mama ma striga, iar in urmatoarele cateva clipe, acesta deschidea usa camerei mele si intra fara macar sa-mi zambeasca. Ca intotdeauna, mama statea in pragul usii pana cand il sarutam pe obraz pe "misteriosul logodnic", desi acesta purta o masca ce ma impiedica sa-i vad chipul. Deoarece eram cu mult mai mica la inatime decat el, acesta se apleca pana cand genunchii sai atingeau podeaua, astfel incat buzele mele sa ajunca la obrajii sai. Nu imi adresase nici un cuvant vreodata, ii cunosteam vocea doar pentru ca uneori il auzeam vorbind cu parintii mei, totusi nu intelegeam nici-o vorba din spusele celor trei, era ca si cum ar fi vorbit intr-o alta limba, total necunoscuta mie. Dupa ce mama inchidea usa camerei mele, acesta se aseza pe pat, care era langa peretele de-o nuanta angelica de albastru ce imi imbata privirile de fiecare data cand dansam, facand piruete de-alungul incaperii. Era ca si cum nici nu imi observa prezenta, chiar daca eram destul de mica pe-atunci, cam vreo cinci ani, presupun ca nu eram chiar atat de "invizibila". Adesea atitudinea sa nepasatoare ma deranja, iar cu timpul incepusem sa-l ignor.
Prima sa vizita a fost cand aveam doar cateva luni, cel putin asa imi povesteau tata si mama, si din cate am inteles de la parintii mei: acesta obisnuia sa ma tina in brate si sa ma legene pana cand adormeam, iar eu radeam mai la fiecare cuvant al sau. De cand am implinit trei ani, vizitele lui au devenit din ce in ce mai rare si nu imi mai vorbea, nici nu ma baga in seama, asa ca i-am urmat exemplul. Obisnuia sa stea degeaba pe patul meu si sa ma contemple cum priveam pe geam.
In acea zi eram foarte fericita deoarece mama si tata imi spusesera ca in urmatoarea zi avea sa vina fratele meu vitreg in vizita, insa bucuria mea a fost umbrita de venirea celui cu masca. Plictisita de a privi norii asemena unor valuri inspumate de matase sidefie, m-am indreptat cu pasi marunti catre acesta si m-am asezat langa el, pe pat.
-De ce nu vorbesti cu mine? l-am intrebat gingas, incercand sa-l privesc in ochi. Insa acesta nici nu se uita la mine, ci se prefacu ca nu m-a auzit. Fiind inca un copil, m-am suparat pe el si i-am zis bosumflata, in timp ce ma indreptam inapoi catre fereastra:
-Esti foarte rau!
Atunci m-a prins de mana si m-a intrebat razand:
-De unde stii ca sunt rau? Si de ce esti atat de sigura de asta?
Stransoarea sa era delicata, iar bratul sau cald dadu drumul incheieturii mele si ma lua de mana. I-am raspuns cu un glas trist si aproape soptind:
-Pentru ca nu vorbesti cu mine, nu ma privesti in ochi cand iti vorbesc... nu te joci cu mine deloc si nici nu imi zambesti sau ma lasi sa-ti vad chipul! i-am spus cu lacrimi in ochi.
Ma privi uimit si ma imbratisa, infasurandu-si un brat in jurul taliei mele si cu celalalt mangaindu-mi parul, astfel incat lacrimile cristaline mi se prelingeau pe pieptul sau. Cand mi-a dat drumul din stransoarea sa am incercat sa-mi sterg cat de cat lacrimile si l-am intrebat contemplandu-i adanc ochii cu privirea mea de ingeras, conturata de picaturile sarate ce imi invadau fata:
-Ma urasti?
Desi nu i-am vazut surasul, i l-am simtit:
-As uri intreaga rasa umana daca tu nu ai exista si nu ai face parte din ea, desi mi-e greu sa te aseman cu un om... Sakura, tu pari o fiinta desprinsa din Eden: atata inocenta se revarsa in privirea ta angelica si blanda, incat am ajuns la concluzia ca nu meriti destinul oferit de acea putere.
Pe-atunci nu am inteles nici-o vorba din ceea ce mi-a spus, asa ca l-am privit nedumerita, desi cu timpul am ajuns sa inteleg la ce referea.
Ma saruta gingas pe obraz si imi raspunse cat sa inteleg:
-Adica nu te urasc deloc si nici nu te-am urat niciodata, asa ceva mi se pare imposibil avand in vedere faptul ca tu esti singura de care imi pasa in aceasta lume: esti speciala prin simplul fapt ca ai ajuns acolo unde nimeni nu a ajuns vreodata... in inima mea.
Si se ridica indreptandu-se catre usa, deoarece in acel timp acesta se asezase in genunchi cat sa fim cam de aceeasi inaltime.
L-am prins de maneca si i-am spus cu o curiozitate specifica acelei varste de aur:
-Cum te cheama? Nici macar nu mi-ai zis numele tau, desi tu il stii pe al meu.
S-a aplecat putin si mi-a soptit numele sau la ureche:
-Madara...
~end flashback~
Atunci am tresarit si m-am speriat la auzul stridentului cant al fulgerului, era un sunet cufundat adanc in agonie si am tremurat usor privind inspre geamul invaluit de lumina oarecum inspaimantatoare a noptii. Se auzeau cristalinii pasi ai ploii atingand iarba umeda si mi-am tras plapuma peste cap, ghemuindu-ma sub aceasta. Atatea intrebari ce nu-si au rostul si totusi au raspunsuri, si atatea incertitudini ce raman sub eternul semn al intrebarii... 'de ce eu?'.
Deoadata, cineva mi-a indepartat patura de pe chip si mi-a pus mana la gura, inabusindu-mi tipatul: era Myky.
-Esti in regula? ma intreba aceasta, asezandu-se pe marginea patului meu.
Am privit-o nedumerita, dar ea continua:
-Sakura... mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Stii ca mie poti sa-mi zici! imi spuse cu sinceritate, soptind.
-Cu fiecare zi sunt din ce in ce mai aproape. Myky, nu am de ales, trebuie sa ma intorc acolo ca sa-l iau cat mai repede, nu stiu ce m-as face daca l-ar gasi altcineva in locul meu. Trebuie sa ma intorc "acasa" si sa iau cealalta jumatate a pandantivului, simt ca nu mai e mult... i-am spus printre suspine.
M-a imbratisat si mi-a zis incet:
-Gasim noi o solutie. Am putea... am putea sa vorbim cu Itachi, sunt sigura ca nu va ezita sa te ajute, o a vezi ca totul o sa fie bine.
Cand am auzit numele brunetului i-am spus cu lacrimi in ochi:
-Orice-ar fi, te rog mult sa nu mai spui nimanui, cu atat mai putin lui Itachi! Nimeni nu trebuie sa stie in afara de tine si de Tsunade-sama.
Si i-am zambit trist, un zambet ce imi lua toate fortele, un suras in acel moment era chiar mai dureros decat o lacrima, iar impletirea celor doua era asemenea unui pumnal infipt adanc in inima.
-Sunt absolut sigura ca nu o sa-mi regret alegerea, asa este cel mai bine: aceasta putere cere sa fie eliberata, iar eu o sa-i acord libertatea mult dorita folosind-o pentru a salva acest sat. Nimeni nu o sa moara, cu totii o sa puteti sa va traiti vietile in continuare, fara nici-o grija si nimeni nu va fi ranit. Chiar daca as refuza... ei bine, acesta este destinul meu, nu e nici o singura cale de intoarcere, m-am resemnat, asa ca te rog sa nu mai vorbim despre asta. Mi-a fost indeajuns de greu sa ma impac cu acest gand incat sa-mi aduc din nou aminte faptul ca nu e drept... pentru mine, am hotarat pur sa inchid ochii si sa pasesc inainte pana la capatul drumului, desi va fi intunecat, stiu ca macar am o lumina care sa-mi calauzeasca cat de cat pasii. i-am spus privind catre noptiera in sertarul careia se afla "lumina" mea: jurnalul lui Yume.
Nu a mai scos nici-un cuvant si s-a indreptat cu pasi grei catre patul ei, lasand in urma doar umbra unui soptit "noapte buna...". In minte mi se infatisau numeroase randuri de cuvinte, scrise neingrijit si intr-o graba uimitoare: "Nu ii lasa sa-ti ia visele! Fa ceea ce eu nu am cutezat sa fac si elibereaza-te de povara pe care ei ti-au pus-o pe umeri, fugi departe si nu te mai intoarce. Cauta-ti fericirea, nu te asigur ca o vei gasi, dar stiu prea bine ca bucuria si fericirea ta nu sunt aici, indeparteaza-te de Konoha si lasa totul in spate... esti libera sa zbori!" imi rasunau neincetat aceste vorbe in minte, pana cand am adormit din nou, dar tot cu gandul la ele: era mesajul pe care Yume il scrise la sfarsitul jurnalului ei pentru ca eu sa-l citesc, stia ca cineva avea sa-l citeasca. Simteam disperarea din acele randuri devenite mute odata ce am inchis ochii, cum incerca intr-un mod oarecum dulce sa ma indemne sa plec. "Regret, Yume, dar nu le pot face asta tuturor celor dragi mie" a fost ultimul meu gand din acea noapte strapunsa de fulgere.

Nu ma astept sa intelegeti prea multe din acest capitol :D, in afara de faptul ca logodnicul Sakurei este Madara si ca misiunea acesteia se apropie cu fiecare zi ce trece din ce in ce mai mult... o sa clarific de ce Madara este logodnicul ei in capitolele ce vor urma si dupa ce vrea Sakura sa se intoarca "acasa" cat sa-l recupereze(parca cealalta jumatate a pandanticului am zis, oricum veti afla si cu ce o va ajuta asta pe rozalie^___^) ... si Myky-> se apropie capitolul cu lacul si statuia ;)