Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

Si am urmat-o in impunatoarea cladire a Academiei. Din afara parea destul de inspaimantatoare, dar inauntru era ceva mai primitoare, exceptand nuanta sumbra de gri a peretilor si unele colturi slab luminate. Ferestrele erau impresionant de mari si acoperite cu perdele de-un rosu inchis, chiar si-asa, lumina patrundea invaluind totul intr-o aura mistica. Curand, am ajuns in fata unei usi dintr-un lemn brun, avand o incuietoare ceva mai bizara. Odata ce Lady Tsunade a atins incuietoarea, usa s-a deschis:
-Poti intra, Sakura, mi-a spus aceasta.
S-a asezat pe un scaun cu tapiterie cafenie, iar eu ii priveam biroul decorat intr-un mod interesant in culorile ei preferate. Dupa care am intrebat-o:
-Ce s-a intamplat, Tsunade-sama? atunci privirea sa deveni serioasa.
-Sakura...stiu ca e foarte periculos pentru tine sa te afli aici, insa asa este cel mai bine. Totusi, ar trebui ca momentan abilitatile tale sa ramana ascunse: orice s-ar intampla sa nu-ti folosesti "Doku" peste nivelul 5. In afara de mine, esti singura care poate trece de nivelul 5 din Konoha si esti singura care poate trece de nivelul 7 dintre toti shinobi din celelalte sate, dar asta da destul de multe de banuit tuturor, asa ca iti cer sa fi foarte discreta. Dupa care, ochii ii devenira blajini in timp ce-mi privea lantisorul negru... si mi-a spus cu o tristete coplesitoare in glas:
-Si... Sakura, imi pare rau pentru pierderea bunicilor tai. Esti...bine?
Mi-a luat un minut sa realizez ca inca nu-i raspunsesem la intrebare, dar in cele din urma i-am zis zambind:
-Da, sunt bine.
Am stiut ca ma priveste nostalgic, ca si cum nu eu as fi fost cea pe care o contempla... ci mama ei, de care obisnuia adesea sa-mi spuna ca ii amintesc foarte mult, dar acest gand ma cutremura...oare aveam sa sufar la fel de mult ca ea(mama ei) ?
-Este foarte frumos ceea ce vrei sa faci pentru acest sat, Sakura. Esti o persoana cu adevarat curajoasa renuntand la viitor la o varsta atat de frageda. Uneori ma bucur ca tu deti aceasta putere "blestemata", poate pentru ca stiu ca o vei folosi asa cum trebuie...insa in acelasi timp imi pare foarte rau, caci tu meriti sa fi fericita.
Nu am stiut ce sa spun...cuvintele ei m-au luat prin surprindere si m-au atins foarte adanc, am simtit ca mi se deschidea o veche rana pe care credeam ca timpul o vindecase, sau avea sa o vindece...asa ca am fost capabila doar sa afisez acelasi zambet ce infatisa ceea ce spuneam mai mereu, incercand sa ma conving pe mine insumi : "Sunt in regula."...si am plecat, inchizand usa biroului cu un scartait tremurat si chinuit.
Simteam cum ceva imi apasa pe umeri: ceva greu de descris in cuvinte, insa ma durea. Dar stiam ca nu era vorba de ghiozdanul pe care il aveam in spate sau de trollerul pe care il trageam cu mana dreapta pe pamantul inegal al campusului inverzit...era altceva. Si cand l-am vazut, mi-am dat seama ce era acel "ceva": o neliniste sufleteasca despre ceea ce avea sa se intample, probabil teama de a trece in nefiinta, de a inceta a mai exista.
In fata mea se afla baiatul datorita caruia tocmai ce imi dadusem seama de ceea ce imi "apasa umerii". Desi era cu spatele la mine, acesta semana foarte mult cu Itachi: parul lui avea acceasi culoare ca al lui Itachi si recunoscusem semnul clanului Uchiha. Asa ca fara a mai sta pe ganduri, l-am strigat:
-Itachi! cand am ajuns la numai un metru de el, acesta s-a intors cu fata catre mine si parea cu adevarat uimit. Si eu eram uimita: acela nu era Itachi, insa avea ochii exact ca el, numai ca privirea lui parea a fi plina de ura, in timp ce a lui Itachi intotdeauna era trista si melancolica. Atunci mi-am dat seama cine era, il mai vasusem o data: venise la inmormantarea parintilor mei in urma cu noua ani. S-a schimbat foarte mult de-atunci: prima, singura si ultima oara cand l-am vazut...plangeam, iar el venise cu Itachi la priveghi, ascunzandu-se mereu in spatele lui(in spatele lui Itachi). In acea vreme, ochii sai pareau a fi calzi si inocenti, insa privindu-l ii intrezaream prin ochii ce exprimau o furie incontrolabila... o tristete ascunsa.
-Tu esti Sasuke Uchiha, fratele mai mic al lui Itachi, nu? l-am intrebat aproape soptind. Acesta tresari la auzul numelui fratelui sau si ma privi cu o ura nespusa, pregatindu-se sa ma atace. Dar dispretul de pe chipul sau disparu, fiind inlocuit de o alta expresie de uimire. Parea ca se uita la iepurasul peticit cu urechi lungi ce atarna de ghiozdanul meu, iesind in evidenta datorita marimii sale destul de exagerate. Atunci am inteles de ce imi privea astfel iepurasul: il strangeam in brate(pe iepuras) la inmormantarea familiei mele.
~ flashback ~
Era o zi innorata, iar eu eram imbracata intr-o rochita neagra dantelata cu un guleras alb. Tineam strans la piept iepurasul caruia nu-i dadusem un nume pana-n acea zi. In jurul meu erau numai oameni necunoscuti, iar eu eram destul de tacuta, evitam sa scot vreun cuvant. Oricat de mult ma straduiam, nu reuseam sa le vorbesc, sa le multumesc odata ce-mi adresau "sincerele" lor condoleante. Ma simteam atat de singura printre atatia straini. Bunicii mei vorbeau cu al 3-lea Hokage si nimeni nu parea a observa ca plang. Siroaie de lacrimi mi se scurgeau pe obrajii palizi, din ochii ce in urma cu cateva zile vazura moartea.
Deodata, am auzit in spatele meu o voce catifelata si blanda:
-Sakura...
Intorcandu-ma in spate si privind in ochii celui care imi rostise numele, am zarit lacrimile ce mi se prelingeau pe chip si fara a mai sta pe ganduri... i-am sarit in brate. Acesta ma stranse la pieptul sau si imi zise cu vocea lui de copil:
-E in regula, Sakura.
Atunci l-am privit din nou in ochi pe Itachi, ochii lui nu mai erau rosii ca in acea noapte inspaimantatoare, acum erau inapoi la nostalgica lor nuanta de negru. Mi-a dat drumul cand i-a vazut pe bunicii mei facandu-i semn sa vina. Desi era doar un copil, nu cu mult mai mare decat mine, acesta imi saruta fruntea si aratandu-mi-l pe baietelul ce statea in spatele lui, imi spuse:
-El este fratele meu mai mic, Sasuke.[posturi unite]
sper sa va placa capitolul(partea a II-a a capitolului :D)
:)