Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Si le multumesc lui crazy little red si Miss M pentru faptul ca m-au batut la cap sa postez acest capitol, ca altfel nu stiu cand il puneam :)) Deci acest capitol le este dedicat lor >:d<
Lectura placuta si sper sa va placa.

Capitolul 6

Nu se poate spune că atunci când m-am trezit mă simţeam tocmai grozav. Aveam nasul înfundat şi mă cam durea gâtul. Mi-a trecut prin cap să stau acasă. Cel puţin acum aveam un motiv întemeiat pentru care doream acest lucru, iar Matilde nu ar mai fi putut să-mi ţină predici. Dar apoi m-am gândit că oricum era vineri şi că puteam trece cu bine peste ziua de azi şi cu această răceală. Doar nu era prima oară când făceam asta. Şi apoi azi aveam ora de artă care mie îmi plăcea foarte mult. Cred că acest lucru se datorează în mare parte profesoarei. Spre deosebire de alţii ea nu mi-a reproşat prea multe şi mai se şi pricepea de minune la a-mi întoarce toate insultele. Cred că asta m-a uimit cel mai mult la ea. Îmi amintesc că la început am făcut tot posibilul pentru a o scoate din sărite. Dar acest lucru nu a părut să o impresioneze absolut deloc. Apoi într-o zi ne-a lăsat să pictăm orice doream noi. Nu mai ştiu ce am desenat atunci, dar ţin minte că a părut foarte entuziasmată de ceea ce făcusem. Cam pe atunci am început să o plac pe această profesoară. Spre deosebire de alte naterii la orele ei mă duceam cu plăcere şi încercam pe cât posibil să nu lipsesc.
M-am ridicat cu greu din pat şi mi-am târât picioarele până în baie. Mi se cam învârtea capul şi mi-a luat ceva mai mult decât de obicei până să fiu gata.
Când m-a văzut, figura de pe faţa lui Matilde s-a schimbat brusc. Am privit-o neînţelegând care era problema.
- Arăţi groaznic. Eşti foarte palidă. Ar trebui să stai acasă azi şi să te odihneşti, a spus cu o voce ce trăda îngrijorarea.
- Voi fi bine. Sunt doar puţin obosită atâta tot.
Eram conştientă de faptul că nu sunt foarte convingătoare, de fapt cred că nu eram deloc. Dar nu aveam de gând să o las să mă oprească. Am trecut pe lângă ea şi am coborât repede scările. Am auzit-o pe Matilde în spatele meu spunându-mi că ar trebui să iau ceva pentru răceală, dar deja ieşisem pe uşă şi nu prea aveam de gând să mă întorc pentru o pastilă. Voi lua câte pastile trebuie, dar asta după ce mă voi întoarce de la şcoală.
Drumul a fost parcurs mai încet decât de obicei, iar urcatul scărilor nu prea mi-a priit. Am ajuns în clasă cu două minute înainte de începerea orei.
M-am dus la locul meu şi m-am lăsat să cad pe scaun. Mă simţeam destul de obosită. Nu mă mai simţisem de mult timp atât de rău.
- Eşti în regulă? Am auzit o voce îngrijorată.
Am privit în direcţia din care veniseră acele cuvinte pentru a o vedea pe blondă uitându-se la mine cu nişte ochi mari şi îngrijoraţi. I-am spus că voi fi bine. Asta deşi eram conştientă de faptul că asta nu se va întâmpla.
Prima oră de curs a decurs normal. Deşi mie mi se cam închideau ochii, încercam din greu să par cât de cât atentă la ceea ce ne explica profesorul ce se afla acum la catedră. Dar devenea din ce în ce mai greu să fac acest lucru cu fiecare oră care trecea. Dar, cel puţin de data asta nu mi se făcuseră niciun fel de observaţii. Nu că mi-ar fi păsat mie prea mult, dar nu aveam chef de ele. Nu acum.
Următoarea oră aveam informatică şi trebuia să mergem în laborator. M-am ridicat din bancă şi i-am urmat pe ceilalţi fără prea mare tragere de inimă.
Laboratorul de informatică se afla la etajul al doilea, iar la cum mă simţeam în momentul de faţă nu mi-a fost tocmai uşor să ajung acolo, asta deşi nu erau foarte multe trepte ce trebuiau urcate. Când am ajuns acolo simţeam că cineva mi-a tăiat picioarele. Ce era mai rău era că acum simţeam că tot corpul îmi arde.
Minunat. Acum mai am şi febră, am gândit nemulţumită.
Dacă stăteam bine să mă gândesc ultima dată când mă simţisem atât de rău fusese din cauza faptului că mersesem prin ploaie vreo cinsprezece minute. Iar acum bănuiam că durase cel puţin douăzeci de minute până să ajung acasă ziua precedentă. Deci lucrurile nu aveau cum să se sfârşească prea bine. De obicei când aveam temperatură mă simţeam destul de vlăguită, iar starea asta nu-mi trecea complet până nu scăpam de ea.
Dar ajunsesem până aici şi nu prea voiam să dau înapoi acum. Puteam să o fac. Puteam să trec peste ziua de azi. Sau cel puţin speram să pot.
Am făcut un pas, apoi încă unul, iar după al treilea chiar începusem să cred că poate nu mi-e chiar atât de rău pe cât aveam impresia că îmi este. Desigur, nici nu ştiam în acel moment cât de mult mă pot înşela.
În secunda următoare totul a început să se învârtă cu mine şi am smţit cum îmi pierd echilibrul. Am mai încercat să fac un pas şi mi-am simţit genunchii destul de moi. În acel moment eram convinsă că aveam toate şansele să mă prăbuşesc. Acest lucru mă deranja destul de mult. Deşi eram o persoană destul de puternică în general o simplă febră mă putea doborî destul de uşor. Întotdeauna a fost aşa. Încă de când eram doar o copilă.
Acum nici nu m-ar fi mirat prea tare dacă genunchii m-ar lăsa într-adevăr de izbelişte. Şi cred că ceva s-a întâmplat pentru că pentru câteva fracţiuni de secundă nu am mai putut realiza foarte bine ceea ce se petrecea în jurul meu.
Apoi am putut simţi vag nişte mâini care se aflau pe umerii mei şi am auzit o voce aparţinându-i unui băiat întrebându-mă dacă sunt bine. Am privit în jur şi l-am zărit pe şaten care mă privea cu nişte ochi îngrijoraţi. Abia atunci am relizat că eu stăteam în genunchi pe pe gresia rece de pe hol, iar el îngenunchease lângă mine şi probabil că mă susţinuse cu intenţia de a nu mă lăsa să mă prăbuşesc complet.
Mi-am îndreptat spatele vrând să-i dau mâinile la o parte, dar fără succes. Apoi am zărit-o şi pe sora lui care mă privea de asemenea cu nişte ochi mari şi îngrijoraţi.
- Lasă-mă, i-am spus tăios şatenului.
- De ce? Ca să cazi din nou? Ar trebui să te duci acasă, mi-a spus pe un ton destul de serios.
- Îmi dă mie sfaturi cel care ieri era alb precum o stafie, am spus fiind surprinsă de ironia din vocea mea.
- Da, dar spre deosebire de tine eu m-am ridicat repede în picioare. Mă îndoiesc că este şi cazul tău.
Am vrut să protestez, dar nu am reuşit. Mă simţeam prea rău şi aveam impresia că nici măcar energia necesară pentru a vorbi nu o mai aveam.
Şi-a pus palma pe fruntea mea şi nu a părut prea mulţumit de ceea ce a descoperit.
- Tu arzi de-a dreptul, a spus cu puţin reproş în voce. Hai, te duc acasă.
Ce voia să facă? Cine se credea, dădaca mea? Asta nu avea să se întâmple. Nici gând!
M-am ridicat repede în picioare, prea repede poate, iar în secunda următoare am început să mă clatin puţin. Mi-a prins una dintre mâini, susţinându-mă.
- Fii serioasă. În starea ta ai putea să o sfârşeşti destul de rău. De ce nu vrei să accepţi puţin ajutor?
- De ce vrei atât de mult să mă ajuţi? Am întrebat repezindu-l puţin.
- Pentru că şi tu ai făcut-o ieri, deşi nu aveai niciun motiv întemeiat. Şi pot să pariez că tocmai din această cauză ai răcit.
Vocea lui era atât de serioasă şi de categorică încât era clar că nu aveam cum să-l conving să renunţe la idee şi să mă lase în pace. Şi trebuia să recunosc că to ceea ce spusese până acum era adevărat. Am sfârşit prin a-i accepta ajutorul.
Am coborât amândoi scările până în dreptul clasei, unde eu am rămas afară cu spatele sprijinit de perete în timp ce el a intrat pentru a-mi lua geanta. Din fericire pentru mine, deşi blonda se oferise să ne însoţească şatenul a convins-o repede că e mai bine ca ea să rămână la ore.
După ce am ieşit din liceu şi i-am explicat încotro e casa mea, am luat-o din loc. Nu pot spune că mergeam tocmai grozav, mai ales că mă cam împiedicam. Peste vreo zece minute mă simţeam destul de ridicol vis-a-vis de întreaga situaţie.
Era destul de linişte în jur. Singurul zgomot care se auzea era acela produs de aparatele de fotografiat ale paparazzilor. Eram convinsă că el nu le auzea, dar eu eram mult prea obişnuită cu acel sunet pentru a-l putea ignora pur şi simplu. Nici nu voiam să mă gândesc cum vor interpreta toată chestia.
Nu mi-a spus nimic tot drumul şi am reuşit să ajungem cu bine. În momentul acela l-am privit pentru a-i vedea reacţia faţă de ceea ce vedea în faţa ochilor. Părea destul de surprins de ceea ce vedea.
- Aici... aici locuieşti? A întrebat pe un ton destul de uimit.
- Mda, aici, i-am răspus plictisită.
Am deschis poarta şi am intrat cu el pe urmele mele. Renunţasem la ajutorul lui. Erau doar câţiva metri între poartă şi uşa de la intrare. Mă puteam descruca singură măcar atât cât să ajung în casă.
Bănuiam că el privea totul cu ochii cât cepele, dar nu m-am obosit să mă întorc pentru a vedea dacă aveam sau nu dreptate.
Cred că în momentul în care ne-au văzut pe amândoi toţi servitorii şi-au întors privirile în direcţia noastră. În acel moment Matilde tocmai cobora scările, iar când m-a văzut, aşa galbenă şi cu un echilibru cam precar, figura i-a devenit brusc foarte serioasă, chiar puţin încruntată aş spune.
Să vezi acum distracţie...
- Ţi s-a făcut rău, nu-i aşa? A spus pe un ton plin de reproş. Tu nu te înveţi minte niciodată. Nu ştiu ce o să mă fac cu tine.
A spus toate astea gesticulând de zor cu mâinile. Nu ştiu ce impresie i-a lăsat asta săraculi băiat, dar nici nu mă mai interesa.
Am luat loc pe canapea, deoarece mă simţeam prea rău pentru a mai sta şi în picioare. Apoi, bineînţeles că Matilde a început să-mi ţină tot felul de predici, la care nu aş fi fost prea atentă nici măcar dacă eram sănătoasă. După ce a terminat a continuat să mă privească cu nişte ochi severi.
Mi-am dat ochii peste cap fără chef. Nu-mi plăceau predicile ei absolut deloc. Mă puteam lipsi oricând de ele.
- Ce făceai dacă acest tânăr nu s-ar fi oferit să te ajute?
- Sunam la salvare, am spus ironic.
- Mă bucur să văd că mai ai suficientă energie cât să te cerţi cu mine, a spus cu o voce plină de subînţeles.
Mi-am dat din nou ochii peste cap. Era suprinzător faptul că, deşi mă simţeam de parcă fusesem călcată de tren, asta nu mă oprea din a-i răspunde lui Matilde.
- Ştiu că sunt ultima persoană care ar trebui să se amestece, a spus şatenul timid, dar de ce îi vorbeşti aşa? Nu înţeleg.
Întrebarea îmi era clar adresată mie, deci i-am dat cel mai bun răspuns de care eram în stare.
- Pentru că mă enervează. Nu suport să-mi vorbească aşa.
- Scuză-mă, dar cred totuşi că mama ta are cele mai bune intenţii.
A spus-o cu atâta convingere, probabil crezând că are dreptate, încât Matilde a început să chicotească. Eu în schimb fierbeam de furie. Ceea ce nu mă ajuta cu nimic având în vedere că mai aveam şi febră.
- Ea, mama mea? Tu chiar ai impresia că noi semănăm?! Ea nu e mama! Am ţipat la el.
Şi-a cerut repede scuze, încercând să explice că făcuse doar nişte presupuneri greşite. A fost salvat de Matilde care a mai încercat să calmeze puţin apele. Până la urmă, i s-a spus că eu ar cam trebui să mă odihesc, iar el s-a pregătit să plece. A lăsat geanta pe jos şi s-a îndreptat spre uşă.
Mai avea puţin până să iasă când eu l-am oprit. S-a întors spre mine, privindu-mă curios.
- Mulţumesc. Pentru tot ajutorul, am spus cu o voce joasă privind în altă direcţie.
- Cu plăcere, a spus simplu.
După ce a ieşit şi uşa s-a închis în urma lui, Matilde m-a condus în camera mea. M-am schimbat în pijamale şi m-am băgat în pat, iar după ce am mâncat supa pe care aceasta mi-a adus-o şi am luat o pastilă de răceală şi una pentru gât, mi-am scos ochelarii de la ochi şi m-am întins în pat.
Cred că cei doi pisoiaşi au realizat că mă simţeam rău deoarece s-au urcat în pat şi s-au aşezat cuminţi la picioarele mele. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc.
Am închis ochii, iar somnul a pus stăpânire pe mine destul de repede.