Sângele tău este cerneala mea

[Me�al.]

Vă mulţumesc pentru comentarii şi chiar apreciez ! Also, mă bucur enorm că vă place.
Îmi cer scuze că am venit aşa târziu cu continuarea, dar am avut puţine idei şi a început să scriu acum două zile. Acest capitol este mai special fiindcă e un extra din perspectiva lui Ace. Practic, în acest extra, o să aflaţi mult mai multe lucruri despre tot, despre ce crede Ace şi o să înţelegeţi şi care este rolul lui Charlotte, Josh şi Lizzy în poveste. Am vorbit cam mult, presupun :]] . Sper să vă placă şi cred că m-am revanşat pentru întârziere fiindcă capitolul este cel mai lung evăr [ 11 pagini de word, trebuie să mă mândresc ! :]] ] .
Nu e corectat până la final fiindcă n-am avut răbdare pentru că voiam să mă uit la premiile Grammy :]] .
Well, lectură plăcută !

Extra – Ace

Prima zi pe blestematul ăsta de pământ, printre zgârciţii muritori. Tot timpul nu îi suportasem din simplul fapt că îşi doreau totul şi nu ofereau nimic. Primeau acel lucru şi dacă erau pedepsiţi făceau un scandal şi îl făceau pe Dumnezeu în toate felurile. Din această cauză, mi se păreau insuportabili. Însă, cu ceva timp în urmă, fusesem îngerul păzitor al unei americance, Cheryl Flanderg. Era o fată drăguţă, plină de viaţă şi care îşi dedicase mult timp scrisului. Însă ea nu avusese niciodată vreun iubit, lucru ce mie mi se părea incredibil.

Era o dimineaţă frumoasă, iar Cheryl împreună cu tatăl ei, se îmbarcau în maşina lor cu destinaţia Manchester. Era ziua părintelui ei, iar ea şi cu mama ei îi organizaseră o petrecere aniversară, lucru ce mi se părea plictisitor şi penibil. Niciodată n-aş fi vrut să particip la o astfel de ocazie, dar dat fiind faptul că eram îngerul păzitor al fetei, am fost nevoit să merg. Pe tot parcursul drumului, am ascultat conversaţia dintre ea şi tatăl ei. Începusem să-l admir pe bărbat fiindcă era o persoană aşa de pură, fără pic de egoism şi nu detesta pe nimeni. Genul de oameni care nu mai există. Era singurul lucru care mă făcea să zic: „ Doamne, îţi mulţumesc că sunt îngerul păzitor al lui Cheryl!”.

Seara se lăsa uşor peste drumul ce ducea înspre oraşul de unde provenea Eric, tatăl lui Cheryl, şi soarele căpăta o nuanţă de roz închis, spre mov. Şoseaua şerpuia printre dealuri, curbele fiind în ac de păr, dificile. Însă bărbatul conducea cu uşurinţă, de parcă ştia drumul pe dinafară. Nu părea speriat sau panicat. I se părea pur şi simplu normal condusul prin acea parte a Marii Britanii. Imediat după ce noaptea s-a aşternut, o ceaţă densă şi nesănătoasă s-a aşezat peste şosea. Nu văzusem de multe ori acest tip de pâclă, dar mi-a fost clar că era pusă de cineva pentru a face ceva. Cel mai probabil, era Călăul Nopţii, un spirit ce nu şi-a găsit locul şi omora diverşi oameni din varii motive. Când trăia, el fusese un călău, acum mii de secole. În prezent, judeca diferite persoane sau doar îi omora pentru a se distra. Raţiunea era o noţiune abstractă pentru el. Însă puteam să-mi amintesc singura dată când bărbatul se gândise şi acţionase folosindu-şi mintea. Era atunci când, acum cinci secole, a însemnat-o pe Eskela – prima dintre ele fiindcă gena merge de la generaţie la generaţie. Atunci fusese singura dată când l-am apreciat. Chiar mă întrebam ce avea să facă de această dată, dat fiind faptul că şoseaua era aglomerată. Cei doi oameni din maşină se întrebau ce se petrecea, iar Cheryl zicea că simţea ceva ciudat. Până acum, nimeni nu îi simţise prezenţa Călăului Nopţii, dar am considerat starea fetei ca fiind cauzată de mersul cu vehicului. Cine ştie? poate îi era rău de maşină. După cum m-am aşteptat, umbra Călăului apăru pe marginea drumului, iar imaginea sa se clarifică puţin mai târziu – desigur, numai fiinţele magice îl puteau vedea clar. Purta aceeaşi pelerină neagră precum penele demonilor, cu o glugă trasă pe faţă. I se vedeau doar degetele lungi, gri, cu unghii negre şi ochii de culoarea sângelui. Am putut să-i găsesc un zâmbet pe chipul întunecat. În mâna stângă avea, de obicei, o coasă, dar aceasta lipsea cu desăvârşire. Cine ştie pe unde şi-o fi uitat-o, deşi mă îndoiam de acest lucru. S-a uitat înspre mine şi a ridicat o mână, în fel de salut. Am dat din cap, răspunzându-i politicos, dar nu m-am lansat într-o conversaţie cu el.

Cinci minute mai târziu, atacul său a început. S-a transformat într-o femeie, imaginea sa amuzându-mă. Îşi adăugase nişte sâni şi aşa, credea el, avea să fie perceput ca pe o persoană de sex feminin. Văzându-mă că râd, şi-a adăugat şi nişte păr gri, lung. A sărit pe parbrizul maşinii în care se afla Cheryl într-o secundă şi eu l-am privit şocat. A spart sticla şi a băgat o mână înăuntru, zgâriind gâtul bărbatului. Aş fi vrut să acţionez, să sar să-l apăr, dar ştiam că nu puteam. Dacă o făceam, se isca un alt mare conflict între Călăul Nopţii şi îngeri. Ultima dată când acest lucru s-a întâmplat a fost ... oribil. Călăul a omorât numeroşi îngeri, iar noi nu am putut face nimic. Nu puteam să-l nimicim din simplul motiv că trăia veşnic. Monstrul şi-a înfipt colţii ascuţiţi în gâtul tatălui lui Cheryl şi l-a omorât într-o clipită. Fata a început să urle când maşina a început să meargă de capul ei pe şosea, iar eu am creat un scut invizibil pentru a o proteja pe adolescentă. Călăul m-a privit urât, dar nu a spus nimic. Automobilul a intrat într-un parapet, distrugându-se, iar Cheryl rămăsese trează. Deci scutul o protejase.

- Dă-l jos. Acum, ceru Călăul Nopţii pe un ton autoritat.

Nu m-am supus imediat, iar fapta mea a fost răsplătită. A întins o mână tremurândă şi mi-a atins braţul. M-a ars mâna sa atât de tare încât am gemut. Mi-am privit antebraţul. Pe el era un semn în formă de stea de culoare roşie, care parcă lua foc. Văzându-mi neatenţia, Călăul a atins-o pe Cheryl în acelaşi fel ca pe mine. Însă, nu ştiam ce îi lăsase pe mână fiindcă m-am străduit să o adorm.După ce m-am asigurat că oamenii aveau să creadă că este leşinată, l-am privit pe monstru. Pe chip i se distingea un zâmbet.

- Eşti un monstru. Nu meriţi să trăieşti, am şoptit.
- Dragul meu Ace, nu trăiesc. Am murit acum sute de ani într-un accident rutier. Sunt deja mort, iar insulta ta nu mă afectează aşa mult. Oricum, ai să îţi dai seama mai târziu că acest accident a fost un lucru bun, o binecuvântare.
- Poftim? Eşti nebun cu adevărat, precum spusese Gabriel, am comentat enervat.

Arhanghelul Gabriel era unul dintre cei mai importanţi îngeri din Rai şi, spre bucuria mea, mi-a fost un fel de învăţător. Mi-a spus toate lucrurile interesante despre slujba de înger păzitor şi mi-a fost precum un tată. Era, de asemenea, şi cel mai bun prieten al meu. Vorbeam despre toate lucrurile în timpul obişnuitului ceai de la ora cinci – tradiţie asemănătoare cu a englezilor. În ultimul timp, Călăul Nopţii fusese unul dintre cele mai discutate subiecte ale noastre. Uneori se gândea şi îşi trecea mâna prin părul argintiu, părând preocupat de omorurile Călăului. Însă tot timpul ajungea să-mi spună: „nu îţi face griji, e nebun.” Începusem să cred că vorbele sale erau adevărate.

- Ai să vezi, dragul meu. Ai să vezi ...

Apoi a dispărut la fel de repede precum a apărut, lăsând în urmă ceaţa densă care dispărea lent. Am auzit cum maşinile de poliţie se apropiau şi am ştiut că Cheryl avea să fie în siguranţă. Fără a mă gândi prea mult, am hotărât să îi fac o vizită neaşteptată lui Gabriel fiindcă chiar doream să discut cu el.

Două ore mai târziu, l-am văzut pe Gabriel stând lângă Arhanghelul Mihai, purtând o discuţie. Părul îngerului cădea în valuri pe umerii săi acoperiţi cu un veşmânt alb. Aripile sale precum laptele îi încadrau trupul mic în comparaţie cu acestea şi îl apărau. Când m-a văzut, un zâmbet i-a apărut pe faţă şi se apropie de mine cu braţele deschise. M-a îmbrăţişat cu căldură, apoi privindu-mi chipul neliniştit, mă întrebă ce am păţit.

- Un alt atac al Călăului Nopţii. Al şaptelea într-o săptămână, am spus cu o voce hotărâtă. A atacat-o pe Cheryl Flanderg, iar eu nu pot permite asta.
- Oh, Ace, să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de frumoasa englezoaică! Totuşi, noi nu putem face nimic împotriva Călăului. Toţi ştim asta foarte bine, a spus serios.
- Ştiu asta şi de aceea trebuie să fiu alungat din Rai, am cerut.

Spusele mele l-au şocat şi m-a privit stupefiat. Pur şi simplu nu îi venea a crede ce am cerut şi, sincer să fiu, nici mie nu mi se părea real. Ştiam că trebuia să am grijă de Cheryl, iar ochii Călăului căzuseră pe ea. Ca înger păzitor nu puteam să o apăr de el, dar ca om aş fi putut face ceva. Arhanghelul Gabriel oftă şi mă privi trist.

- Omoară un om şi vei fi un înger căzut, a şoptit.



Trei ani mai târziu, în urma unei mari adunări, am fost izgonit din Rai şi mi s-a pus eticheta de înger căzut. Niciodată nu am fost mai trist că mi-am părăsit casa. Nu doream să fiu un înger căzut şi avea să-mi rămână pe conştiinţă faptul că am omorât un om nevinovat. Totuşi, ştiam că trebuia să plec din Rai şi să am grijă de Cheryl, chiar dacă nu aveam să mă mai întorc niciodată.

Ajuns pe Pământ, lumea părea altfel pentru mine. Începusem să nu mai consider oamenii aşa dezgustători şi am încercat să mă adaptez, să devin unul dintre ei. Cum aveam numai şaptesprezece ani, am fermecat un muritor să mă adopteze şi să mă considere propriul său fiu. Norocul meu a fost ca acel om să fie un important afacerist, domnul Parker. Singura problemă era că locuiam în Paris, Franţa şi trebuia să ne mutăm în Londra. Aveam nevoie de un plan pentru a-l convinge.

Într-o după-amiază, m-am apropiat de biroul „tatălui” meu. Şi-a ridicat privirea din foile sale şi m-a privit cu ochii săi cafenii.

- Ce s-a întâmplat, dragul meu? m-a întrebat cu o voce caldă.

Ochii săi căprui m-a privit drăgăstos şi se vedea clar că mă considera fiul său real. Uneori mă întrebam cum ar fi reacţionat dacă afla că eram un înger. Probabil că ar fi fugit şi nu mi-ar mai fi vorbit niciodată, cum ar fi reacţionat mulţi oameni. Nu trebuia să-i spun niciodată cine eram cu adevărat. Trebuia să ştie că eram fiul său, atât.

- Ştii, am putea să ne mutăm în Londra? Nu-mi prea place Parisul şi ştiu că firma ta are filiale şi în Anglia.
- Mă gândeam la acest lucru de ceva timp şi am o cunoştinţă care ar vrea să vorbesc cu un critic literar pentru copila ei. Aş putea să o rog pe doamna Flanderg să te găzduiască.
- Familia ... Flanderg? am ÅŸoptit ÅŸocat.

Acela era numele de familie al lui Cheryl şi niciodată nu aş fi crezut că aveam să ajung la adolescentă aşa rapid. Era o binecuvântare de la Dumnezeu. Încercam cu greu să-mi stăvilesc fericirea, dar mi-era imposibil. Am început să urlu şi să ţip sub privirile tatălui meu. El, probabil, credea că eram fericit fiindcă mergeam în Anglia, dar nu-mi păsa. Am fugit în cameră şi m-am trântit pe patul cu baldachin, privind pereţii albi şi gândindu-mă la următoarea mea mutare căci viaţa era precum un joc de şah. Domnul Parker era un pion perfect ce-şi făcea foarte bine treaba, dar trebuia să mă îngrijesc şi de ceilalţi pentru a ajunge la regina Cheryl.

O lună mai târziu, avionul privat al tatălui meu, ateriză pe aeroportul Heathrow din Londra. Era o dimineaţă târzie, iar în acea seară bărbatul a programat întâlnirea cu familia lui Cheryl. Vorbisem şi a spus că avea să „jongleze” cu situaţia pentru a mă lăsa să stau la ei acasă. Apoi, avea să plece într-o călătorie de afaceri în Asia. Dacă aş fi fost fiul său real, m-ar fi durut faptul că pleca în nenumărate călătorii, dar aşa nu mă afecta deloc. Nu eram legat în niciun fel de el, deşi nu îmi plăcea să profit de banii lui.

Seara, taxiul ne-a luat la ora şapte fără un sfert din faţa unui hotel luxos, iar la ora fixă ne aflam în faţa locuinţei în care stătea Cheryl. Era o casă simplă, tipic englezească, dar care îmi plăcea. Era diferită de tot ce am văzut în Franţa şi părea primitoare la prima vedere. Însă, la o a doua privire, se simţea ceva întunecat în acea casă, o amintire ce sălăjluia acolo foarte vie. Mi-am dat seama într-o secundă că încă mai sufereau fiindcă îl pierduseră pe tatăl lui Cheryl. Şi aveau şi de ce fiindcă fusese un om admirabil. Am intrat înăuntru, întâmpinaţi de doamna Flanderg. Era genul de femeie casnică care era căsătorită cu slujba ei. Deşi gătea şi făcea toate lucrurile în casă, niciodată nu părea să renunţe la treaba pentru serviciu. A strigat-o pe adolescentă, iar eu am aşteptat nerăbdător să o văd, deşi mi-era cam greu să mă prefac că nu o cunosc. Trebuia să fiu distant şi rece cu ea, conform planului. Ne-am aşezat la masa mare, din mahon, aşteptând-o pe fată. Când a ajuns în living, am privit-o printre firele de păr. Era la fel de drăguţă ca înainte, dar aerul acela copilăros se pierduse. Era îndurerată, deşi voia să ascundă asta. Pe tot parcursul mesei, am privit-o, iar ea reacţiona ciudat, de parcă ar crede că eram un monstru sau vampir. La sfârşitul serii, când tatăl meu a anunţat-o pe Cheryl despre criticul literal, ea s-a bucurat enorm şi m-a făcut să râd.

- Doamnă Flanderg, mulţumim că ne-aţi invitat la cină şi că aţi acceptat ca Ace să locuiască aici un timp. Aş vrea să vă fac şi eu un bine şi, ştiind de pasiunea fiicei dumneavoastră, am aranjat o întâlnire pentru ea cu un critic literal ce-mi este prieten, Aundrey Jhonson, a spus tata.

Bucuria lui Cheryl a fost eclipsată de faptul că aveam să locuiesc în aceeaşi casă cu ea. Nu părea bucuroasă deloc. Mai rapid, supărată şi enervată. Mă întrebam ce avea de nu mă suporta, dar am tăcut şi am abordat un aer plictisit. Trebuia să o fac să mă placă cumva, dar nu ştiam cum. Doamna Flanderg a rugat-o pe fiica ei să-mi arate camera mea, iar tata s-a ridicat de la masă. Urma un act de afecţiune pe care trebuia să-l fac foarte bine. M-am apropiat de el şi i-am zâmbit. El m-a luat în braţe şi m-a bătut cu palma pe spate.

- Să ai grijă de tine, fiul meu, a spus el.

Am dat din cap şi am urcat scările alături de fată, puţin cam nerăbdător. Pe pereţii holului erau agăţate diferite diplome de la concursuri de proză. Deşi fusesem îngerul ei păzitor, niciodată nu le văzusem sau nu le dădusem atenţie. Am purtat o scurtă conversaţie pe tema realizărilor ei, dar am observat că nu voia să vorbească cu mine. Trist. Mi-a prezentat camera şi a plecat cât de rapid a putut, de parcă aş fi fost un demon. Bine, eram tot ceva cu aripi, dar nu le aveam negre. Puţin timp mai târziu, m-am decis să intru în camera lui Cheryl fiindcă auzeam zgomotul tastaturii laptopului şi mă enerva cumplit. Dacă tot scria, voiam şi eu să văd. Am intrat încet înăuntru şi am privit ecranul laptopului. Datorită abilităţilor mele de înger – chiar dacă eram căzut, tot aveam puteri – am citit mai rapit dot ce era scris. Era frumos şi avea talent; nu puteam să spun că era netalentată. Când m-a observat, a tresărit şi a sărit de pe scaun, privindu-mă nervoasă. Iarăşi se ferea de mine. Începeam să cred că ea îmi simţea natura magică şi acest lucru mă speria. M-a dat aproape în şuturi afară din încăperea sa şi m-am uitat urât la adolescentă, analizând-o. Apoi, am surâs prosteşte şi am părăsit camera.

Zilele au trecut încet şi m-am apropiat puţin câte puţin de adolescentă. Vedea ceva ciudat la mine, iar acest lucru îmi era din ce în ce mai clar. De aceea, am adoptat o aură mai misterioasă. Nu voiam să-i spun secretul meu atât de rapid, ci doream să i-l spun doar dacă credeam că era Eskela. Ea trebuia să fie Însemnată, precum şi Beyr. Şi, de asemnea, trebuiau să aibă acelaşi semn.

Într-o seară, m-am întors istovit acasă de la întâlnirea cu Arhanghelul Gabriel. Deşi eu nu mai aveam voie să păşesc în Rai, el putea să coboare pe Pământ. I-am explicat toate lucrurile întâmplate, faptul că Cheryl şi cu mine aveam acelaşi semn şi că ea, parcă, îmi simţea natura magică. Toate aceste lucruri au trezit un firicel de speranţă în mintea Arhanghelului. Toţi ştiam că Luna Sângerie se apropia cu rapiditate şi că Beyr şi Eskela nu fuseseră descoperiţi încă. În plus, Luna din acest secol avea să fie mai puternică decât toate celelalte. Gabriel mi-a dat o carte veche, îmbrăcată în piele. Acolo erau toate lucrurile ce mă interesau.

Citeam cartea de câteva ore, iar câteva pasaje mi-au atras atenţia. Le-am subliniat în minte şi, după ce am terminat lectura, toate se legau într-un fel magic. Eskela şi Beyr trebuiau să fie Însemnaţi de Călăul Nopţii şi să fi rămas în viaţă după atacul său. Unul dintre ei trebuia să fie o creatură magică care să renunţe la ce avea el mai de preţ pentru a ajunge lângă celălalt. Când unul dintre ei îi spunea celuilalt că este o fiinţă magică, persoana respectivă nu ar fi fugit de el. S-ar fi apropiat. Toate lucrurile acestea erau adevărate – cu excepţia faptului că eu nu i-am dezvăluit secretul – şi în mintea mea se contura ideea că Cheryl era Eskela, iar eu Beyr.

I-am spus ce eram câteva zile mai târziu şi ea nu s-a speriat. A considerat acest lucru ceva normal, de parcă s-ar fi aşteptat. Eram din ce în ce mai sigur că ea era Eskela. Totuşi, când am vrut să o sărut, m-am abţinut. Nu doream să grăbesc lucrurile, să mă considere un obsedat. Însă faptul că nu am sărutat-o a deranjat-o mai mult fiindcă a fugit de mine. Era supărată. A plecat de la şcoală sub pretextul că se simţea rău, iar eu m-am înjurat în gând. Credeam că făcusem o alegere bună, dar greşisem. În pauză, m-am apropiat de Lizzy, prietena ei cea mai bună. Era drăguţică şi energică, dar o fire mult prea nepăsătoare de ce era în jurul ei. Blonda mă privi întrebătoare, dar cu acelaşi zâmbet fericit pe chip.

- De ce a plecat? am întrebat curios.

Elizabeth se strâmbă dintr-o dată, de parcă ceva ar fi durut-o. Îşi trecu degetele peste partea superioară a palmei. Am privit locul acela şi am făcut ochii mari, uimit. Pe ea avea o stea exact la fel ca a lui Cheryl şi a mea. Însă, spre deosebire de ale noastre, al ei era roşu şi inflamat.

- De unde ai semnul acela ? am întrebat, uitând de întrebarea mea precedentă.

Faptul că m-am prefăcut că am uitat de prima întrebare, a bucurat-o pe Lizzy. A zâmbit, dezvelindu-şi dinţii albi. Urmase un tratament de albire de curând. Şi ştiam şi pentru cine. Categoric făcuse asta pentru Josh, tipul de care era îndrăgostită şi, accidental, prietenul meu cel mai bun.

- De când s-a prăbuşit avionul cu care mergeam spre Spania. Ştii, eu am rude acolo şi m-am dus în vacanţa de vară la ei. Era o furtură peste ocean, iar avionul s-a prăbuşit fiindcă a fost lovit de un fulger, cred. În fine, o umbră s-a căzut peste aparatul de zbor şi am auzit o voce. M-a ars ceva aici, unde am semnul, şi apoi am leşinat. Când m-am trezit, am aflat că am fost singura persoană care a supravieţuit. Mişto, aşa-i? a spus mândră.
- Mulţumesc pentru informaţie, am spus.

Apoi, am fugit de lângă Lizzy şi m-am aşezat pe o bancă, în faţa liceului. Clar Călăul Nopţii a atacat avionul acela şi a Însemnat-o. Dar nu înţelegeam de ce erau trei persoane. Nicăieri nu scria că pot exista două Eskela şi un Beyr. Era imposibil. Călăul făcuse o greşală sau, poate, doar una dintre ele era Eskela. Lângă mine a venit Josh şi şi-a aşezat mâna dreaptă pe piciorul meu, lângă genunchi. Am deschis ochii şi i-am privit palma. Pe ea avea acelaşi semn ca al lui Lizzy. Era exact la fel, doar că pe cealaltă mână. Am tresărit. Oare chiar am înnebunit? m-am chestionat în minte. L-am întrebat pe Josh de unde căpătase semnul şi el îmi povesti mândru toată întâmplarea. Fusese singurul supravieţuitor în urma deraierii unui tren. Iarăşi Călăul Nopţii. Simţeam că aveam să înnebunesc.

- Ace, am o dorinţă, a spus Josh dintr-o dată.

Mi-am ridicat privirea înspre el. Stătea pe spătarul băncii, cu picioarele pe partea pe care trebuiai să stai. Dădea din picior în mod ritmic şi pe faţă avea o figură amuzată. Nu părea foarte serios, dar am vrut să-i intru în joc. Poate aşa aveam să mă destind puţin, să uit de Călău, Eskela şi Beyr.

- Ce îţi doreşti, copilu’ mamii? O îngheţată? O prăjitură? am întrebat amuzat.
- Nu, îmi doresc să am o dorinţă, a zis mândru.

M-a bufnit râsul când l-am auzit. Tonul său era atât de serios şi, totodată, aşa de amuzant. S-a uitat fix la mine, ochii săi ciocolatii devenind serioşi. Parcă încerca să-mi citească gândurile. După puţin timp, a spus zâmbitor:

- Du-te după Cheryl. Văd că ea e cea care te-a făcut aşa de ... anost. Nu te plac aşa.

Am zâmbit şi l-am privit cum se ridica în picioare. Purta nişte jeanşi negrii – favoriţii lui – şi un tricou alb cu un robot desenat pe el. Deasupra bluzei avea o cămaşă descheiată la toţi nasturii, în pătrăţele verzi, albastre şi albe. Se aranjase pentru Lizzy. Uneori mă enerva faptul că el era îndrăgostit de ea, dar adolescenta nu ştia. Şi, pe deasupra, ea îl plăcea! Ştiam, totuşi, că era mai bine să se descurce singuri. În acel moment, mi-am amintit că aveau să îşi petreacă pauza de prânz împreună. M-am ridicat de pe bancă şi am făcut câţiva paşi înspre ieşirea din curte. M-am întors înspre Josh care pleca şi am strigat:

- Succes la întâlnire, frate ! Să nu faceţi nebunii!

S-a întors şi a început să râdă.

- Nu, nu. O să fim copii cuminţi. Mersi şi succes şi ţie !


Am găsit-o câteva ore mai târziu în parc. Stătea pe iarbă, lângă lac. M-am aşezat lângă ea şi am privit-o. Tremura, dar nu de frig. Putea să fie de emoţie? Mi-aş fi dorit din suflet acest lucru. Oare mă îndrăgosteam încet de ea? Bună întrebare. Am întrebat-o, cu o voce inocentă, de ce a fugit de la şcoală. S-a enervat şi s-a înroşit la faţă – arăta foarte amuzant, categoric! – şi mi-a spus că mă jucam cu creierul ei. Nu îi convenea acest lucru, iar mie îmi displăcea faptul că ea credea acest lucru. La început, înainte de a o cunoaşte, o consideram un pion şi nu-mi păsa de ea. Chiar mă jucam cu mintea ei. Acum a început să-mi pese şi nu voiam să o rănesc în niciun fel.

- Dar nu mă joc cu mintea ta, Es ... Cheryl ! am ripostat.

Încă o prostie. Era să-i spun Eskela, iar ea probabil şi-a dat seama. Îmi venea să-mi dau palme! A mai ţipat la mine puţin, dar eu mi-am păstrat calmul şi n-am ripostat. Ştiam că aş fi înrăutăţit lucrurile. Dacă o lăsam să-şi verse nervii, atunci poate îşi revenea.

Cerul devenise de un roz pal şi se ascundea în spatele copacilor înalţi. Seara se lăsa lent şi vântul începea să adie, aerul devenind din ce în ce mai rece. Stăteam lângă Cheryl şi încercam să îmi canalizez atenţia asupra lacului, dar îmi era în zadar. Îi simţeam fiecare mişcare, îi auzeam respiraţia şi fiecare gest mă făcea să tresar. Inima începea a-mi bate şi mai tare şi simţeam că mă topesc. Voiam să îmi cer scuze, dar nu îmi găseam cuvintele. Eram ... pierdut. Cred că mă îndrăgostisem de ea cu adevărat. Am tresărit când am simţit o prezenţă familiară. Era o persoană ce se apropia de noi şi îmi era atât de cunoscută. Am ştiut cine era înainte să fi ajuns.

Charlotte.

Lott’ era o veche prietenă din copilărie. Fusese fiica a doi Arhangeli şi un foarte important înger. Din primul moment în care ne-am văzut, ne-am înţeles perfect şi am devenit foarte buni prieteni. În momentele grele, ea îmi era alături şi mă „îndruma”. Firea sa impulsivă era de mare ajutor. De fiecare dată când făceam ceva prost şi eram mâhnit, ea se răstea la mine, îmi explica ce trebuia să fac şi mă convingea să repar lucrurile. De asemenea, niciodată nu uita de cuvintele „te iubesc” , dar doar la modul de amici. Aflasem de puţin timp că fusese trimisă pe Pământ într-o misiune şi avea să stea destul de mult printre oameni.

- În sfârşit ne vedem ! Trei ani, Parker, trei ani. Atâta timp trebuie să umble o persoană printre galaxii pentru a te găsi? a spus Charlotte pe un ton răstit.

Nu ştiusem că a stat pe Pământ trei ani. Probabil că exagerase, precum făcea de obicei. Măcar nu mă strigase pe numele de familie adevărat, cel de înger, şi îmi spusese pe numele tatălui meu. M-am întors şi am privit-o, dornic să o văd din nou. Era perfectă şi avea aceeaşi frumuseţe specifică îngerilor. Faţa ei era palidă, iar părul ei asemănător aurului îi cădea buclat pe umeri. Îmi aminteam că la naşterea ei avea părul şaten deschis, iar părinţii ei au folosit raze de soare pentru a i-l face blond. La început, această idee mi s-a părut pur şi simplu fantezistă, dar am aflat că puterea Arhanghelilor era uriaşă. Era incredibil să foloseşti razele soarelui pentru a schimba culoarea părului.

M-a strâns în braţe şi mi-a şoptit că îi fusese dor de mine. În vocea ei surprinsesem o afecţiune care se vedea rar la ea. Am zâmbit şi i-am inhalat parfumul dulceag. S-a depărtat de mine şi a făcut cunoştinţă cu Cheryl şi mi-am dorit ca cele două să se înţeleagă bine. Apoi, am început să vorbesc cu Lottie – cum o alintam când eram mici – despre diferite lucruri. Îmi fusese dor de ea şi chiar îmi făcea plăcere să mă conversez cu adolescenta. I-am propus să doarmă o seară la Cheryl acasă, iar bruneta a acceptat deşi nu părea foarte încântată. Pentru prima dată după mult timp, am ignorat sentimentele ei fiindcă mă bucuram prea tare de faptul că Lottie era aici. Am plecat toţi trei spre ieşire, iar Cheryl a început să alerge înaintea noastră, probabil depăşită de situaţie.

- Se vede clar că e îndrăgostită de tine şi că tu o iubeşti, a spus Charlotte, privind-o. De ce nu faci nimic în această privinţă? Întrebă.
- Nu ştiu. Am vrut să o sărut, dar m-am abţinut şi s-a supărat. Pur şi simplu îmi e frică să nu o rănesc. Deşi văd că teama mea o doare mai mult. Ştii şi tu, când ţin la cineva, devin prea protectiv şi aş fi în stare să închid acea persoană într-un glob de sticlă, am spus.
- Ştiu. Povestea cu Renelara. Ai iubit-o şi a fost alungată din Rai fiindcă se culcase cu un pământean. Însă ştiu că asta s-a întâmplat acum mult timp şi că Cheryl te iubeşte din tot sufletul. Aşa că fă ceva, idiotule !

Era aceeaşi Charlotte pe care o cunoşteam şi o iubeam. Nu îi spusesem, însă, că îi dezvăluisem secretul meu şi că o dusesem într-o călătorie pe deasupra norilor. Nu ar fi reacţionat prea bine şi de aceea m-am abţinut.

Când am ajuns la ieşirea din parc, zece minute mai târziu, am văzut-o pe Cheryl. Tocmai terminase de mâncat o îngheţată uriaşă şi îi era frig. Am început să devin îngrijorat fiindcă îmi era frică să nu răcească. Charlotte mi-a dat un ghiont şi m-am împiedicat înspre brunetă. Mi-am scos geaca de piele şi am pus-o pe umerii lui Cheryl, asigurându-mă că îi era cald. Apoi, am găsit o scuză pentru care uitasem geaca ei pe iarbă, lângă lac. Ne-am urcat în taxi şi i-am dat şoferului adresa lui Cheryl. Pe tot parcursul drumului, m-am uitat cu coada ochiului la brunetă şi am observat-o pe Lott cum zâmbea, amuzată.

Jumătate de oră mai târziu, am ajuns la destinaţie, iar Cheryl era mult mai prost dispusă. I-a prezentat casa lui Lottie rapid, în silă şi apoi a fugit în camera ei, unde s-a şi încuiat. Blonda a venit şi s-a aşezat lângă mine, pe canapea. Părea puţin supărată şi era clar că îi părea rău că Cheryl nu o prea suporta.

- Nu mă place. Şi eu care speram să fim prietene, a comentat oftând.
- Nu e că nu te place, măi. E din cauză că e de părere că eu te iubesc pe tine. Sunt sigur de acest lucru. Apropo de asta, cum e posibil să fie două Eskela şi doi Beyr? Tu ştii foarte bine legendele şi bănuiesc că e imposibil acest lucru.

M-a privit uimită, nevenindu-i să creadă ce spusesem. Însă, nu a râs, cum mă aşteptam, ci a tratat situaţia cu multă seriozitate. Mi-a cerut mai multe detalii, iar eu i-am explicat cum arătau semnele şi că toate păreau să fie făcute de Călăul Nopţii. S-a gândit puţin, iar când a vorbit, cuvintele sale m-au uimit.

- Am citit o legendă în care se vorbea de acest lucru. Acolo se spunea că exista o parte magică în fiecare dintre cei patru Aleşi şi că ei au fost Însemnaţi pentru că Luna Sângerie era prea puternică. Acolo se spune că o să le apară nişte semne noi, pe ceafă. Scoate-ţi tricoul, ceru autoritară.

N-am putut decât să mă supun şi mi-am scos veşmântul, rămânând la bustul gol. Lott m-a privit preţ de o secundă şi mi-a spus glumeaţă că arătam bine şi că dacă nu am fi aşa buni prieteni, m-ar fi cerut în căsătorie. M-a bufnit râsul la gândul ăsta. Noi doi căsătoriţi. Ar fi comic. Când m-am întors cu spatele, Charlotte a scos un sunet înnăbuşit şi s-a dat doi paşi înapoi. M-am uitat la ea şi am fost surprins să-i văd faţa roşie şi tremura. Niciodată nu o văzusem aşa pe Lottie. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, iar ea a şoptit:

- Spatele tău ... e plin de semne sângerii.

M-am uitat în oglinda de pe hol, chinuindu-mă să-mi văd spatele. Într-adevăr, pe el erau semne roşii. De fapt, erau dungi care se curbau şi făceau un model complicat. Am oftat. Numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva. M-am dus înapoi în sufragerie, iar Charlotte şi-a pus mâinile în jurul meu, îmbrăţişându-mă. Când mi-a atins cu degetele ei lungi, de pianist spatele, am gemut. Semnele mă dureau. Nu puteam să rostesc nici un cuvânt fiindcă gemetele mele nu mă lăsau. Charlotte a văzut-o pe Cheryl coborând treptele fiindcă a rupt îmbrăţişarea. Brunetei i-au cedat picioarele şi s-a prăbuşit la baza scărilor. Când am văzut-o în ipostaza aceea, inima mi-a stat în loc. Am alergat înspre ea şi Lottie m-a întrebat ce îi făcusem de parcă ar fi fost sigură că era vina mea.

- I-am spus secretul, am ÅŸoptit.

Charlotte s-a enervat când m-a auzit şi a început să urle la mine. Ştia că tot trebuia să îi spun lui Cheryl, dar parcă profita de toate ocaziile pentru a mă face în toate felurile. S-a oprit puţin mai târziu din ţipat şi a prins-o de faţă pe brunetă, făcând-o să se uite în ochii ei. Apoi, a şoptit o incantaţie, iar Cheryl a adormit, dar nu înainte de a şopti:

- Voi. Cuplu.

Când am auzit asta, amândoi am început să râdem nebuneşte şi ne-au dat lacrimile. Era imposibil.

- Niciodată. Nici dacă aş muri, am spus amândoi în acelaşi timp.

Apoi, fără alte comentarii, am luat-o pe brunetă în braţe şi am dus-o în camera ei, punând-o în pat. Am părăsit repede încăperea ştiind că avea mare nevoie de odihnă fiindcă fusese o zi obositoare pentru Cheryl a mea.

Da, a mea şi suna atât de bine.

Cheryl a mea.