21-11-2010, 08:59 PM
Bun m-am gandit sa incerc si eu sa fac un fic,nu am experienta deci sunt incepatoare ^.^ Vreau sa invat deaceea as vrea sa-mi dati si sfaturi.
Vreau sa ii multumesc la Sensei (daca nu da un comentariu nu-i dau numele:-p) pentru sfat si sustinere.
Lectura placuta!
Disclaimer: Nu detin niciun personaj din anime-ul/manga-ul Naruto(cu excetia celor create de mine si nu fac profit de pe urma acestor personaje/intamplari
Sarutul mortii…
Capitolul I-Despartirea
Era momentul. Momentul despartirii.Stiau! O simteau. Dar totusi nu vroiau sa-si de-a drumul din aceea magnifica imbratisare ce insemna pentru ei mai mult decat o noapte de dragoste. Nu vroiau sa se termine vreodata. Aceasta imbratisare era dovada iubirii lor. Un mod de exprimare a sentimentelor profunde, sentimente fara de sfarsit. O imbratisare inteleasa doar de ei,deoarece ei isi cunosc sentimentele unul fata de celalalt. Sentimente eterne ce vor fi mereu prezente. Insa,in ciuda acestui lucru,aceea imbratisare nu va putea sa dureze la nesfarsit .Nu,nu va putea. Oricat de mare ar fi dorinta si iubirea lor acest lucru ar fi imposibil. Trebuiau sa accepte,caci este un adevar. Un adevar crud, dar totusi ceva care nu vor putea evita oricat de mult ar incerca.. O obligatie ce se simtea ca un ghimpe in coaste. Mai bine spus o durere sfasietoare ce-i va face pe amandoi sa-si piarda vointa, speranta si mai ales jumatatea. Da, se vor pierde unul pe celalalt in acest abis al durerii din care, cine stie daca ii va salva cineva. Si chiar daca ar fi salvati vor putea trece vreodata peste acesta durere? Se vor pierde oare de realitate? Cum vor mai trai unul fara celalalt?
Brusc un sentiment sfasietor, nu…o durere intensa se facu simtita in inima lui, durere ce-i facu bataile inimi sa scape de sub control.Care parca vroia sa-i despice pieptul in doua. Stiu de ce avea acel sentiment, aceea senzatie de nedescris. Era timpul. Timpul despartirii. Dar nu putea accepta. Nu, nu putea accepta. In ciuda acestui lucru fusese neputincios, nu putu sa faca nimic. Parca brusc toata puterea si vointa ii fusesera spulberata ca prin minune. Durerea, da ea.Era prea mare. Ii distrugea orice incercare.
Mainile ei firave incepusera incet sa-si piarda din puterea stransorii, lasandu-si incet mainile fara viate, lipisite de orice farama de putere pe langa corpul lui. Capul ii ramasese rezemat de pieptul lui puternic.
El, incet o indeparta putin, indeajuns incat sa-I poata privi fata. Acele trasaturi perfecte, acei ochi magnifici predominati de un alb rozaliu ce te fac fara scapare sa te pierzi in adancul lor. Daca-i privesti parca orice durere,sentiment de tristete ar disparea ca prin minune, ca si cum n-ar fi existat. Atractia lor era prea mare... Da, acei ochi aveau puterea de-a distruge ura si tristetea, cat de mari ar fi ele. Si da, vorbesc la trecut .Acum acei ochi magnifici nu-ti mai transmiteau fericire, nu-ti mai daruiau speranta. Cand ii privesti acum simti durerea si neputinta, simti cum fiecare farama de speranta, oricat de mica ar fi ea, este distrusa de-o durere profunda.
Incet pe obrazul ei rece o lacrima calda isi facu aparitia. El usor ii sterse lacrima cu degetul, mai apoi ii atinsese usor buzele-i roziatice. Se apropie incet si-si uni buzele cu ale ei, dar ea, brusc il inpinse la o parte lasandu-l fara cuvinte. Incepu sa fuga in timp ce siruri de lacrimi ii cadeau pe obraz, lacrimi pe care le avea si el.
Ar fi vrut sa fuga dupa ea, dar ar fi fost in zadar. O durere sfasietoare il lasa fara grai,nu mai putea spune nimic, cu exceptia a doua cuvinte. Cuvinte spuse in soapta. Cuvinte ce aveau o sinceritate profunda. Cuvinte auzite doar de el:
-Te iubesc!
Cam atat pentru moment!
Sa nu uit:stiu ca in acest prim capitol nu intelegeti foarte bine despre ce este vorba,dar pe parcurs o sa intelegeti.Sper sa va placa ^.^>:d<
Vreau sa ii multumesc la Sensei (daca nu da un comentariu nu-i dau numele:-p) pentru sfat si sustinere.
Lectura placuta!
Disclaimer: Nu detin niciun personaj din anime-ul/manga-ul Naruto(cu excetia celor create de mine si nu fac profit de pe urma acestor personaje/intamplari
Sarutul mortii…
Capitolul I-Despartirea
Era momentul. Momentul despartirii.Stiau! O simteau. Dar totusi nu vroiau sa-si de-a drumul din aceea magnifica imbratisare ce insemna pentru ei mai mult decat o noapte de dragoste. Nu vroiau sa se termine vreodata. Aceasta imbratisare era dovada iubirii lor. Un mod de exprimare a sentimentelor profunde, sentimente fara de sfarsit. O imbratisare inteleasa doar de ei,deoarece ei isi cunosc sentimentele unul fata de celalalt. Sentimente eterne ce vor fi mereu prezente. Insa,in ciuda acestui lucru,aceea imbratisare nu va putea sa dureze la nesfarsit .Nu,nu va putea. Oricat de mare ar fi dorinta si iubirea lor acest lucru ar fi imposibil. Trebuiau sa accepte,caci este un adevar. Un adevar crud, dar totusi ceva care nu vor putea evita oricat de mult ar incerca.. O obligatie ce se simtea ca un ghimpe in coaste. Mai bine spus o durere sfasietoare ce-i va face pe amandoi sa-si piarda vointa, speranta si mai ales jumatatea. Da, se vor pierde unul pe celalalt in acest abis al durerii din care, cine stie daca ii va salva cineva. Si chiar daca ar fi salvati vor putea trece vreodata peste acesta durere? Se vor pierde oare de realitate? Cum vor mai trai unul fara celalalt?
Brusc un sentiment sfasietor, nu…o durere intensa se facu simtita in inima lui, durere ce-i facu bataile inimi sa scape de sub control.Care parca vroia sa-i despice pieptul in doua. Stiu de ce avea acel sentiment, aceea senzatie de nedescris. Era timpul. Timpul despartirii. Dar nu putea accepta. Nu, nu putea accepta. In ciuda acestui lucru fusese neputincios, nu putu sa faca nimic. Parca brusc toata puterea si vointa ii fusesera spulberata ca prin minune. Durerea, da ea.Era prea mare. Ii distrugea orice incercare.
Mainile ei firave incepusera incet sa-si piarda din puterea stransorii, lasandu-si incet mainile fara viate, lipisite de orice farama de putere pe langa corpul lui. Capul ii ramasese rezemat de pieptul lui puternic.
El, incet o indeparta putin, indeajuns incat sa-I poata privi fata. Acele trasaturi perfecte, acei ochi magnifici predominati de un alb rozaliu ce te fac fara scapare sa te pierzi in adancul lor. Daca-i privesti parca orice durere,sentiment de tristete ar disparea ca prin minune, ca si cum n-ar fi existat. Atractia lor era prea mare... Da, acei ochi aveau puterea de-a distruge ura si tristetea, cat de mari ar fi ele. Si da, vorbesc la trecut .Acum acei ochi magnifici nu-ti mai transmiteau fericire, nu-ti mai daruiau speranta. Cand ii privesti acum simti durerea si neputinta, simti cum fiecare farama de speranta, oricat de mica ar fi ea, este distrusa de-o durere profunda.
Incet pe obrazul ei rece o lacrima calda isi facu aparitia. El usor ii sterse lacrima cu degetul, mai apoi ii atinsese usor buzele-i roziatice. Se apropie incet si-si uni buzele cu ale ei, dar ea, brusc il inpinse la o parte lasandu-l fara cuvinte. Incepu sa fuga in timp ce siruri de lacrimi ii cadeau pe obraz, lacrimi pe care le avea si el.
Ar fi vrut sa fuga dupa ea, dar ar fi fost in zadar. O durere sfasietoare il lasa fara grai,nu mai putea spune nimic, cu exceptia a doua cuvinte. Cuvinte spuse in soapta. Cuvinte ce aveau o sinceritate profunda. Cuvinte auzite doar de el:
-Te iubesc!
Cam atat pentru moment!
Sa nu uit:stiu ca in acest prim capitol nu intelegeti foarte bine despre ce este vorba,dar pe parcurs o sa intelegeti.Sper sa va placa ^.^>:d<