23-09-2010, 11:02 PM
A/N: Poate fic-ul e puţin mai ciudăţel. Dar ca să vă ajut să vă daţi seama despre ce e vorba, imaginaţi-vă că norocul chiar ar putea fi măsurat, şi că nu aveţi nici măcar un picometru cub de noroc.
Ei bine, acest fic urmărşte viaţa unei tinrere de 17 ani care se confruntă cu această problemă.
Gen: Umor.
ORICE FEL DE CRITICÄ‚/LAUDÄ‚ ACCEPTATÄ‚.
Astăzi a fost cea mai oribilă zi din viaţa mea.
Aoleu, scuze, în fiecare zi e cea mai oribilă zi din viaţa mea.
Nu ştiu de ce, dar de când m-am născut, am fost urmărită de ghinioane ca de râie. Şi nu glumesc. Când m-am născut, doctorul era cât pe aici să mă omoare. Cum? I-a scăpat un cuţit. La exact trei milimetri de capul meu. S-a înfipt exact lângă urechea mea stângă. S-a ales cu ditamai procesul, fiindcă tata era de faţă. Dar bineînţeles, nu am câştigat. Jurnalistic vorbind, am cam câştigat, având în vedere faptul că presa a făcut un scandal enorm după ce a aflat. Nimeni nu l-a mai „vizitat†pe respectivul. Într-un fel, îmi pare rău.
Dar nu cât îmi pare rău de mine însămi. Nu există zi în care să nu fiu la doi paşi de moarte, umilinţă sau amândouă la un loc. Mama spune că mi se pare. Tata din păcate nu mai e prezent ca să îşi dea cu părerea, deşi probabil ar fi spus acelaşi lucru. S-au despărţit când aveam şapte ani, din cauza mea. Nu în întregime, trebuie să recunosc. Ce vină aveam eu că mă jucam de-a spioanele şi i-am raportat mamei că tata se distra cu o roşcată în pat?
L-a dat afară cât ai zice peşte, şi în timp ce îl ajutam să îşi care bagajele către maşină, mi-a smuls o valiză din mână, de aveam impresia că luase foc. După care mi-a tras trei palme zdravene, ce m-au trântit la podea. Mama a intervenit, şi s-a ales şi ea cu o bătaie urâtă. Din cauza mea. Putea să continuie, să ne omoare, sau să ne violeze, dar pur şi simplu şi-a întors spatele la noi şi a plecat, trântind uşa şi doborând cele trei tablouri cu mine, el şi mama.
Majoritatea lumii mă consideră o proastă, şi asta numai pentru că viaţa mi-a rezervat numai părţile rele. Printre care şi reputaţia proastă. Şi credeţi-mă, poate la început nu vă daţi seama de gravitatea situaţiei, dar la 17 ani sunteţi perfect conştienţi de ea şi nu e deloc de bine. Probabil nu sunteţi atât de bătuţi în cap încât să întrebaţi de ce.
Am o singură prietenă. Åži în mod ironic, o cheamă Betty. Pentru că e urâtă ca limba rusă. Are dioptrii uriaÅŸe, pentru că e de părere că mai bine este complet urâtă decât complet frumoasă, pentru că aÅŸa cum există bărbaÅ£i care iubesc femeile frumoase, trebuie să existe ÅŸi opusul, adică bărbaÅ£i ce iubesc femei urâte. Din păcate, ea nu realizează că nu se află în categoria „urâtăâ€, ci în categoria „oh-Doamne-ce-mai-e-ÅŸi-chestia-astaâ€.
Măcar îmi e loială.
Până astăzi. Ceea ce mă readuce la subiect. Cum am început? Ah da, astăzi a fost o zi ca toate zilele, în viziunea mea cel puţin.
După ce mi s-au rupt blugii preferaţi – lucru anticipat, desigur – am furat o pereche de la mama, pentru că restul erau toţi la spălat. Mama este de trei ori mai mare decât mine. Aşa că a trebuit să iau şi o curea, şi să îi dau o gaură suplimentară. Am luat un tricou pe mine şi m-am uitat în oglindă. Pentru şase dimineaţa, arătam destul de bine. La faţă. Arătam de parcă eram gata să-mi iau zborul în orice moment cu blugii aceia. Dar măcar erau comozi. M-am întors de câteva ori şi am zâmbit un zâmbet trist.
Ghiozdanul mi-l făcusem de ziua trecută. Am sunat-o pe Betty să o întreb când vine să mă ia cu maşina (era cu un an mai în vârstă ca mine, şi pentru că începuse studiile teoretice înainte de a împlini 18 ani, i-a fost destul de uşor să îşi ia permisul). La a patra încercare a răspuns.
- Alo? se auzi o voce ce parcă îi aparţinea unui om pe jumătate mort.
- Dormeai, nu? am întrebat, deşi îmi dădusem deja seama.
- Tu ce crezi? veni iarăşi vocea plictisită a lui Betty. Probabil credea că-i cer vreo temă, sau ceva (e şi ea bună la ceva, măcar).
- E ÅŸase ÅŸi un sfert, apropo. Åži e vineri.
Mi-a închis instantneu. Nu m-am mirat. În fiecare vineri face asta. La şase jumătate, presupuneam că era deja îmbrăcată şi cu puţin noroc – ceea ce îmi lipseşte, din păcate – poate chiar în maşină. Am sunat-o din nou. Mi-a răspuns din prima.
- Măi fată, sunt la oră, ce vrei?! a şoptit în receptor. Am împietrit.
- Cum dracu eşti la oră?! De ce n-ai venit să mă iei?!
O pauză lungă, iar eu nu îmi dădeam seama dacă era pentru că o prinsese proful vorbind la telefon sau dacă era pentru că atât îi luase mintea să proceseze informaţia.
- SCUZE! a ţipat, probabil atât de tare încât a auzit-o profesorul. După care a închis brusc, din nou.
Åži bineînÅ£eles că afară ploua. Åži ghetele erau în pod. AÅŸa că am mers frumos în sandale ÅŸi blugi XXXXXX…XXXXXL (pe care îi târam practic pe jos – primăria ar trebui să mă plătească pentru că le mătur străzile!) până la ÅŸcoală, ÅŸi m-am ales cu o absenţă nemotivată. Åži aÅŸa am aflat tot de la Betty că luasem 2 la fizică (ora la care am lipsit), ÅŸi că dacă nu „chiuleamâ€, aÅŸ fi putut să o măresc, fiindcă le-a dat o a doua ÅŸansă la tablă.
Mi-am dat seama mai târziu că îmi luasem caietele pentru miercuri. După care Betty m-a pus să mă întorc şi mi-a spus că aveam gumă pe spate. Deci de aceea mi-a fost aşa de greu să iau tricoul de pe birou. Totuşi, mă verificasem în oglindă, nu?
…nu?
Deci, cum spuneam… acest început de zi a fost perfect normal.
Ei bine, acest fic urmărşte viaţa unei tinrere de 17 ani care se confruntă cu această problemă.
Gen: Umor.
ORICE FEL DE CRITICÄ‚/LAUDÄ‚ ACCEPTATÄ‚.
***
Dacă nenorocirile s-ar ţine lanţ în viaţa ta, cu câţi km/h vei înnebuni?
–Capitolul 1–
–Capitolul 1–
Astăzi a fost cea mai oribilă zi din viaţa mea.
Aoleu, scuze, în fiecare zi e cea mai oribilă zi din viaţa mea.
Nu ştiu de ce, dar de când m-am născut, am fost urmărită de ghinioane ca de râie. Şi nu glumesc. Când m-am născut, doctorul era cât pe aici să mă omoare. Cum? I-a scăpat un cuţit. La exact trei milimetri de capul meu. S-a înfipt exact lângă urechea mea stângă. S-a ales cu ditamai procesul, fiindcă tata era de faţă. Dar bineînţeles, nu am câştigat. Jurnalistic vorbind, am cam câştigat, având în vedere faptul că presa a făcut un scandal enorm după ce a aflat. Nimeni nu l-a mai „vizitat†pe respectivul. Într-un fel, îmi pare rău.
Dar nu cât îmi pare rău de mine însămi. Nu există zi în care să nu fiu la doi paşi de moarte, umilinţă sau amândouă la un loc. Mama spune că mi se pare. Tata din păcate nu mai e prezent ca să îşi dea cu părerea, deşi probabil ar fi spus acelaşi lucru. S-au despărţit când aveam şapte ani, din cauza mea. Nu în întregime, trebuie să recunosc. Ce vină aveam eu că mă jucam de-a spioanele şi i-am raportat mamei că tata se distra cu o roşcată în pat?
L-a dat afară cât ai zice peşte, şi în timp ce îl ajutam să îşi care bagajele către maşină, mi-a smuls o valiză din mână, de aveam impresia că luase foc. După care mi-a tras trei palme zdravene, ce m-au trântit la podea. Mama a intervenit, şi s-a ales şi ea cu o bătaie urâtă. Din cauza mea. Putea să continuie, să ne omoare, sau să ne violeze, dar pur şi simplu şi-a întors spatele la noi şi a plecat, trântind uşa şi doborând cele trei tablouri cu mine, el şi mama.
Majoritatea lumii mă consideră o proastă, şi asta numai pentru că viaţa mi-a rezervat numai părţile rele. Printre care şi reputaţia proastă. Şi credeţi-mă, poate la început nu vă daţi seama de gravitatea situaţiei, dar la 17 ani sunteţi perfect conştienţi de ea şi nu e deloc de bine. Probabil nu sunteţi atât de bătuţi în cap încât să întrebaţi de ce.
Am o singură prietenă. Åži în mod ironic, o cheamă Betty. Pentru că e urâtă ca limba rusă. Are dioptrii uriaÅŸe, pentru că e de părere că mai bine este complet urâtă decât complet frumoasă, pentru că aÅŸa cum există bărbaÅ£i care iubesc femeile frumoase, trebuie să existe ÅŸi opusul, adică bărbaÅ£i ce iubesc femei urâte. Din păcate, ea nu realizează că nu se află în categoria „urâtăâ€, ci în categoria „oh-Doamne-ce-mai-e-ÅŸi-chestia-astaâ€.
Măcar îmi e loială.
Până astăzi. Ceea ce mă readuce la subiect. Cum am început? Ah da, astăzi a fost o zi ca toate zilele, în viziunea mea cel puţin.
După ce mi s-au rupt blugii preferaţi – lucru anticipat, desigur – am furat o pereche de la mama, pentru că restul erau toţi la spălat. Mama este de trei ori mai mare decât mine. Aşa că a trebuit să iau şi o curea, şi să îi dau o gaură suplimentară. Am luat un tricou pe mine şi m-am uitat în oglindă. Pentru şase dimineaţa, arătam destul de bine. La faţă. Arătam de parcă eram gata să-mi iau zborul în orice moment cu blugii aceia. Dar măcar erau comozi. M-am întors de câteva ori şi am zâmbit un zâmbet trist.
Ghiozdanul mi-l făcusem de ziua trecută. Am sunat-o pe Betty să o întreb când vine să mă ia cu maşina (era cu un an mai în vârstă ca mine, şi pentru că începuse studiile teoretice înainte de a împlini 18 ani, i-a fost destul de uşor să îşi ia permisul). La a patra încercare a răspuns.
- Alo? se auzi o voce ce parcă îi aparţinea unui om pe jumătate mort.
- Dormeai, nu? am întrebat, deşi îmi dădusem deja seama.
- Tu ce crezi? veni iarăşi vocea plictisită a lui Betty. Probabil credea că-i cer vreo temă, sau ceva (e şi ea bună la ceva, măcar).
- E ÅŸase ÅŸi un sfert, apropo. Åži e vineri.
Mi-a închis instantneu. Nu m-am mirat. În fiecare vineri face asta. La şase jumătate, presupuneam că era deja îmbrăcată şi cu puţin noroc – ceea ce îmi lipseşte, din păcate – poate chiar în maşină. Am sunat-o din nou. Mi-a răspuns din prima.
- Măi fată, sunt la oră, ce vrei?! a şoptit în receptor. Am împietrit.
- Cum dracu eşti la oră?! De ce n-ai venit să mă iei?!
O pauză lungă, iar eu nu îmi dădeam seama dacă era pentru că o prinsese proful vorbind la telefon sau dacă era pentru că atât îi luase mintea să proceseze informaţia.
- SCUZE! a ţipat, probabil atât de tare încât a auzit-o profesorul. După care a închis brusc, din nou.
Åži bineînÅ£eles că afară ploua. Åži ghetele erau în pod. AÅŸa că am mers frumos în sandale ÅŸi blugi XXXXXX…XXXXXL (pe care îi târam practic pe jos – primăria ar trebui să mă plătească pentru că le mătur străzile!) până la ÅŸcoală, ÅŸi m-am ales cu o absenţă nemotivată. Åži aÅŸa am aflat tot de la Betty că luasem 2 la fizică (ora la care am lipsit), ÅŸi că dacă nu „chiuleamâ€, aÅŸ fi putut să o măresc, fiindcă le-a dat o a doua ÅŸansă la tablă.
Mi-am dat seama mai târziu că îmi luasem caietele pentru miercuri. După care Betty m-a pus să mă întorc şi mi-a spus că aveam gumă pe spate. Deci de aceea mi-a fost aşa de greu să iau tricoul de pe birou. Totuşi, mă verificasem în oglindă, nu?
…nu?
Deci, cum spuneam… acest început de zi a fost perfect normal.