17-11-2009, 03:26 PM
Vin cu un nou capitol, dupa o zi total epuizanta [2 ore de mate + orice alte ore = total destruction].
ashya_love - Ma bucur ca ti-a placut. Multumesc pentru comment!
NOTE! Scena care deschide capitolul e dintr-un viitor, sa spunem. Deci de aceea nu se leaga mai deloc cu capitolul. Gandurile care apar in italic sunt in ordinea urmatoare - Eliyah, Vittorio, Ramiel.
Enjoy!
Capitolul 4 ~ Memoirs
C’est la vie... C’est la vie...
Eliyah se gandi pentru o singura secunda sa-l omoare pe cel care a inventat aceasta propozitie. Merita sa fie mort, ingropat sub mii de tone de pamant, sa vada si el cum este viata. Se gandi ca nu merita sa mai traiasca. Se gandi ca poate era mai bine sa scape lumea de prezenta lui. Si, privind in jos, vazandu-si varfurile pantofilor, aproape zambi. Nici el nu stia de ce. Dar poate ca prevazuse intr-un fel viitorul. Poate ca deja stia de cine se va lovi si ce intorsatura va lua viata lui. Si poate ca lipsa lui Vittorio era doar un gol pe care avea sa-l umple cu persoana ce i se alaturase in acea zi...
~~
Vittorio, mai stii melodia noastra? O cantam pe chitara de cate ori aveam ocazia. Acum, cand cant alte melodii, toate par a se indrepta inspre catre ea si sfarsesc prin a o reface pe toata. O cant fara sa-mi dau seama. Stii, Vittorio... Uneori ma intreb daca te-am iubit prea mult. Si atunci imi dau seama ca, de fapt, te-am iubit doar... foarte mult...
~~
Odata cu persoana care a pasit in biserica, Eliyah a primit si un sentiment de neliniste. Pentru ca, doar vazand cum arata acel tanar, se gandi ca, pe langa el, palea. Si Vittorio ar fi palit pe langa el. Il vazu intrand in confesional si se grabi sa isi intre in atributii. Se aseza si el pe scaunul mic si ii sopti tanarului:
- Doresti sa iti confesezi pacatele?
Raspunsul se lasa asteptat, iar Eliyah se astepta ca in urmatoarea secunda tanarul sa deschida usa si sa fuga. Se mai intamplase asta de cateva ori cu unii oameni nu chiar convinsi de dorintele lor, asa ca nu putea fi ceva nou. Insa vocea tanarului se facu auzita – angelic, gandi Eliyah cu voce tare.
- Da, desigur, spusese brunetul si privirea ii cazuse deja in podea.
- Poti incepe cand doresti, incerca roscatul sa il imboldeasca.
- Ma numesc Nathaniel Hail. Vreau... sa-ti povestesc trecutul meu. Pentru ca are atatea pacate incat... nu stiu daca pot fi iertate vreodata.
Eliyah simti nevoia sa iasa din confesional si sa discute cu tanarul fata in fata. Si totusi, ramase pe loc, asteptand ca el sa-si inceapa “povesteaâ€.
- Am fugit de acasa la treisprezece ani, murmura Nathaniel aproape temator. Totul din cauza tatalui meu. Mama mea a murit cand m-am nascut. Sau cel putin asta mi s-a spus. Tata era insa un alcoolic. Nu de putine ori m-a batut atunci cand venea acasa. Si totusi, il iubeam. Sau l-am iubit pana in ziua aia. Eu... mereu am vrut sa am parul lung... Si... tata... nu suporta asta. Spunea ca seman prea mult cu mama, ca ii aduc aminte de ea, si prostii de genul asta. Ma obliga sa ma tund la timp, pentru ca parul meu sa nu devina lung, prea lung... Insa... am hotarat sa-mi ascund “podoaba capilara†si sa incerc sa o las sa creasca asa cum imi doream eu. Insa, in ziua aia... tata m-a prins cand eram la baie si ma spalam, iar parul meu, ajuns aproape pana la umeri, era rasfirat. M-a apucat pur si simplu de firele de par si mi l-a taiat fara sa se gandeasca la consecinte. Am fugit de acasa inca din acea noapte, hotarat sa nu ma mai intorc inapoi. Am stat in casa unui prieten de-al meu, a carui familie a acceptat sa ma tina acolo pana aveam sa fiu pe picioarele mele.
Eliyah il auzi oftand fara retinere si isi opri suvoiul de cuvinte care dori sa iasa. Il lasa pe el sa vorbeasca si se abtinu din a face orice comentarii.
- La cincisprezece ani mi-am descoperit talentul de a scrie, iar la saptesprezece am reusit sa imi scot prima carte pe piata. Spre propria-mi uimire, am avut succes si am strans destui bani cat sa ma pot muta intr-o garsoniera ieftina. Pe masura ce cartea se vindea, vizitam orasele din Londra in care era lansata pentru a semna autografe, asta daca le dorea cineva dar mai ales pentru a raspunde la intrebari. Intre timp, am pregatit si nou roman, care, din nou, a avut un succes la care nu ma asteptam. La varsta de nouasprezece ani – Varsta lui Vittorio, gandi Eliyah fara posibilitatea de a-si opri gandul - am ajuns si in orasul meu natal pentru lansarea cartii in libraria noastra mica si veche, iar locuitorii au venit in numar mare, unii interesati doar pentru a fi vazuti acolo, altii insa m-au recunoscut. Nu m-am asteptat la ceea ce a urmat. Poate nici nu eram pregatit, recunosc. In timp ce eram ocupat cu aranjarea cartilor pe masa, un barbat s-a asezat pe scaunul aflat in fata mea si mi-a pus inainte prima mea carte. Am deschis-o fara sa-mi ridic ochii pentru a-i zari chipul si am intrebat pentru cine sa fie autograful. Inca imi amintesc vocea lui, rostind acele cuvinte atat de bland... Pentru Peter Hail, spusese el. Iar eu mi-am ridicat privirea instant si i-am zarit chipul familiar, ascuns totusi sub atat de multe riduri si sub straturi de batranete, si poate ca lacrimile din ochii mei, pe care le-am oprit la timp, au fost zarite pentru doar cateva secunde. Nu cred ca am gandit ceea ce urmat. Dupa ce a mai spus si acele cuvinte. Dupa ce a mai adaugat ceva in plus. Ceva ce m-a convins sa spun numai minciuni. Mi-a spus... “Fiule, mi-a fost dor de tine. Iarta-ma pentru ceea ce s-a intamplat in trecut. Inca de cand ai plecat... am renuntat la bautura si te-am cautat... Dar nu te-am gasit, fiule. Ma vei ierta vreodata? Ma vei ierta?†Poate ca... daca nu ar mai fi spus nimic... l-as fi acceptat. Si totusi... a mintit. Nu renuntase la bautura decat atunci cand eu am ajuns la facultate. Stiu asta pentru ca l-am vazut de prea multe ori la carciuma din oras. Si poate ca minciunile pe care le-am spus eu, modul rece in care l-am respins, au curs de la sine si fara posibilitatea de a fi oprite. Eram prea infantil. Inca. Imi amintesc cuvintele perfect... I-am spus – “Ma confunzi, batrane. Nu sunt fiul tau. Chiar daca, recunosc, e o coincidenta ciudata de nume. Parintii mei sunt in Londra, avem acolo un apartament. Inca stau cu ei, ciudat, nu? Imi pare rau ca... ti-ai pierdut fiul. Chiar imi pare rau. Dar nu sunt eu cel pe care il cautiâ€. Inca ma intreb daca mi-a tremurat vocea atunci. Inca ma intreb ce m-a dat de gol. Tatal meu s-a ridicat usor si, fara sa-si ia la revedere, a apucat cartea si a plecat. Am ramas uitandu-ma dupa el, dorind sa fug si sa-i spun adevarul. Numai ca faceam asta doar undeva in mintea mea. In realitate, am ramas lipit de scaun, raspunzand in continuare la intrebari si semnand autografe. Habar nu am de ce am ramas in oras pentru inca o zi. Habar nu am de ce am cumparat un ziar in ziua urmatoare, eu care nu citeam in general stirile. Poate a fost destinul. Sau poate a fost Dumnezeu de vina. Titlul de pe prima pagina mi-a atras atentia – Un barbat s-a sinucis, sarind de pe un bloc. Nici nu a trebuit sa citesc mai departe pentru a sti adevarul. Era tatal meu.
Eliyah dori din nou sa iasa din confesional si sa-l consoleze pe tanarul aflat langa el, si totusi atat de departe de el. Printre gratiile dese, ii putea zari profilul; capul ii era aplecat intr-un unghi aproape dureros, fixand cu privirea un punct inexistent de pe podea. Vazandu-i imaginea, il rani aproape si isi schimba aria privirii. Vocea lui, usor tremuranda, se incapatana sa povesteasca si restul lucrurilor, insa preotul nu era sigur ca mai putea auzi.
- Am platit toate cheltuile pentru inmormantare si am fost singurul care a stat atat de aproape de mormantul lui tot timpul slujbei. Am plans cat pamantul era aruncat pe sicriu. Am gemut cand nu am mai zarit lemnul atat de maro. Am cazut in genunchi cand mormantul fusese complet acoperit. Si mi-am cerut iertare de mii de ori cand toata lumea a plecat. Am sperat ca ma aude, mi-am impuiat capul cu povesti de genul asta, cum ca ma aude, ca ma iarta si lucruri de genul. Dar, adanc in mine, stiam adevarul. Crud. Rau. Mortal. Veninos. Distrugator.
- Nu esti tu de vina, murmura Eliyah, aproape fara sa realizeze ca isi spusese gandurile cu voce tare.
Tresari cand isi auzi vocea; ragusita, parand a rasuna de la mii de kilometri departare. Nathaniel il privi prin gratii si ii observa chipul ingrijorat, parand cu cativa ani mai batran. Gemu. Lacrimile o luara inaintea lui si in curand plangea din nou, incapabil sa se opreasca. Auzi ca prin vis usa confesionalului trantindu-se si nici nu vazu prin ceata ce i se asternuse in fata ochilor atunci cand isi ridica privirea. Totusi, simti bratele inconjurate in jurul lui si umarul oferit spre a plange pe el. Zambi sub claia de par roscat a lui Eliyah si il accepta pe preot. Avea nevoie de consolare. De data asta, da.
~~
Cand privesc in urma, ma gandesc la ce greseli am facut. Si totusi, daca nu as fi plecat ... te-as fi atras prea mult intr-o capcana din care nu aveai sa iesi. Eliyah, stii ca te-am iubit. O stii fara sa ti-o spun eu. Insa... daca ma gandesc la urmari... la concluzii... Plecarea mea e prea justificata. Imi e dor de tine. Dar, daca iti voi auzi vocea, ma voi intoarce inevitabil. De aceea... nu doresc sa vorbesc cu tine. Intelege-ma si nu ma judeca. Te iubesc. Atat de mult incat a trebuit sa plec de langa tine.
~~
Vittorio privi cu solemnitate craniul pe care il tinea in mana; cuvintele trebuiau sa curga de la sine acum, nu? Aceeasi vesnica scena din Shakespeare, cea care mereu isi gasea un loc in mintea oricarui om. Vocea lui solemna intona:
- A fi sau a nu fi...
Iata intrebarea!
Se opri brusc, si nici el nu realiza de ce. Stia versurile urmatoare; le repetase ore in sir, era cam a zecea oara cand le spunea din nou. Insa ceva il oprise. Se gandi la Eliyah, fara un motiv anume. Ce facea acum. Unde era. Cu siguranta ca era inca la biserica.
Putea sa mearga sa-l vada?
Ar fi fost de fapt o problema in asta?
Nu credea.
Lasa craniul pe masa si, sub privirile mirate ale celor din jur, pleca fara sa priveasca in urma, intonand chiar si urmatoarele versuri, cu toate ca orice motiv pentru ele disparuse.
~~
Ai fost muza mea. M-ai inspirat in orice tablou. Insa nu puteam sa te pictez pentru totdeauna. Poate ca, intr-o zi, culoarea iti va disparea din obraji, iar eu voi fi nevoit sa adaug un rosu inexistent. Parul tau se va albi, iar eu va trebui sa-l fac in continuare negru. Nu puteam sa te tin langa mine mereu. Pentru ca eu asta imi doream – sa pictez tablouri care sa te reprezinte pentru toata viata mea. Insa stiu ca nu pot sa fac asta. De aceea a trebuit sa revin la peisaje. Peisajele nu vor pleca nicaieri, nu? Nu vor imbatrani, nu se vor schimba. Vor fi mereu altele care sa te inspire. Insa tu... Nimeni nu e ca tine. Si, daca as fi ramas acolo, in acel hotel, cu tine, viata mea s-ar fi rezumat doar la prezenta ta. Nu m-ar fi deranjat asta niciodata. Insa tu... Tu nu imi apartii.
~~
Ramiel privi tavanul aproape mirat; nu intelegea inca de ce era in pat. Ar fi trebuit sa termine tabloul – sa adauge detaliile minuscule, culorile mai puternice si celelalte lucruri pe care nu le facuse in ziua trecuta. Dar, avand in vedere prin cate trecuse doar intr-o zi, totul i se paru pana si lui ciudat. Rapiditatea cu care s-a intamplat, actiunile lui, totul parea atat de indepartat si ireal incat era greu sa crezi. Cel putin el, uneori, considera ca avusese un vis – unul mult prea frumos. Insa atunci, cum isi explica faptul ca atunci cand s-a trezit, brunetul era inca in bratele lui?
Nu conta. Vis sau nu, ceva se intamplase. Asta era sigur.
Se rostogoli pe o parte si parul lui blond ii acoperi partial fata, gadilandu-l usor. Nu se osteni sa-l dea la o parte si il lasa sa-i ascunda ochii si sa-i obtureze aria vizuala. Pe noptiera statea masina de scris a lui Nathaniel – pentru un moment, blondul crezu ca atunci cand va clipi, masina de fapt va disparea – asteptand parca sa se apuce de scris cineva. Ramiel se ridica si privi foaia alba pe care erau scrise cateva cuvinte din masina; o scoase de acolo fara sa stea pe ganduri si se apuca sa citeasca. Nu conta ca Nathaniel avea cumva sa se supere pe el – voia sa vada ce scrisese.
Mainile lui pareau de foc, citi Ramiel cu voce tare, si trasau linii fierbinti pe pielea mea, desenand diferite modele. Am recunoscut o inima, un cerc, forme geometrice si dupa, m-am pierdut. Nu am mai putut sa ma gandesc la nimic altceva decat la el. Nu am putut sa mai simt altceva decat mainile lui, saruturile lui, totul. Il doream poate mai mult decat ma dorea el pe mine. Ne sopteam numele in voci in care se simtea placerea, voci excitate, aduse pana la extrem. Nu imi amintesc cand am scapat de haine. Tot ce stiu e ca adoram senzatia pe care mi-o dadeau cearsafurile de matase care imi mangaiau spatele si pielea lui fierbinte, in contact cu a mea. Cand m-a intrebat daca poate sa ma aiba, nu imi amintesc daca i-am raspuns. Poate vocea mea a murmurat un “da†– sau poate l-a urlat, in disperarea de a ajunge si mai departe de atat. Stiam ca il voiam. Stiam asta cu siguranta. Iar cand saruturile lui, intai presarate pe gat, au inceput sa coboare si sa ajunga cat mai jos, gemetele mele au scapat de sub control. Mintea imi era neagra, alba, goala. Cand ne-am unit, cand m-a patruns, totul a parut sa se rupa pentru un singur moment dureros. Apoi, a revenit la normal – miscarile, rapide si sacadate, ma aduceau cat mai aproape de un paradis pe care nu-l atinsesem niciodata. Era din ce in ce mai repede, din ce in ce mai precipitat. Saruturile erau atat de neglijente incat buzele noastre nu mai aveau rabdarea necesara pentru a se intalni, lasand limbile sa se inclesteze intr-un duel inaintea lor. Ochii lui de caramel, privindu-ma, imi dadeau o senzatie ciudata. Ma rugau parca sa fac si mai mult pentru el – dar eu nu mai puteam face nimic, ii dadusem deja totul. Imi amintesc cuvintele lui dupa ce totul se terminase – caci eram, cu siguranta, lucid. Oare o sa ajungem in Iad? Sper doar ca vom ajunge acolo impreuna. Eu oricum am deja un loc rezervat acolo de ceva timp. Greselile mele sunt insa de ordinul trecutului. Il iubesc pe Ramiel. Nu pot sa stiu cum si mai ales de ce, insa il iubesc. Il vreau pentru mine. Vreau sa fie cu mine pentru toata viata si chiar si dupa ea. Il iubesc.
Ramiel privi foaia aproape mirat si se tranti la loc in pat, aproape mecanic, privind in continuare tavanul fara sa realizeze daca ceva se auzea in jurul lui. Cuvintele acelea de-abia citite i se roteau in minte. Si, sub efectul lor, inchise ochii si isi imagina viitorul. Sau doar cazu intr-un vis. Nici el nu stia.
~Va urma~
Cam atat... Astept pareri, comment-uri, critici & co.
Laterz!
ashya_love - Ma bucur ca ti-a placut. Multumesc pentru comment!
NOTE! Scena care deschide capitolul e dintr-un viitor, sa spunem. Deci de aceea nu se leaga mai deloc cu capitolul. Gandurile care apar in italic sunt in ordinea urmatoare - Eliyah, Vittorio, Ramiel.
Enjoy!
Capitolul 4 ~ Memoirs
C’est la vie... C’est la vie...
Eliyah se gandi pentru o singura secunda sa-l omoare pe cel care a inventat aceasta propozitie. Merita sa fie mort, ingropat sub mii de tone de pamant, sa vada si el cum este viata. Se gandi ca nu merita sa mai traiasca. Se gandi ca poate era mai bine sa scape lumea de prezenta lui. Si, privind in jos, vazandu-si varfurile pantofilor, aproape zambi. Nici el nu stia de ce. Dar poate ca prevazuse intr-un fel viitorul. Poate ca deja stia de cine se va lovi si ce intorsatura va lua viata lui. Si poate ca lipsa lui Vittorio era doar un gol pe care avea sa-l umple cu persoana ce i se alaturase in acea zi...
~~
Vittorio, mai stii melodia noastra? O cantam pe chitara de cate ori aveam ocazia. Acum, cand cant alte melodii, toate par a se indrepta inspre catre ea si sfarsesc prin a o reface pe toata. O cant fara sa-mi dau seama. Stii, Vittorio... Uneori ma intreb daca te-am iubit prea mult. Si atunci imi dau seama ca, de fapt, te-am iubit doar... foarte mult...
~~
Odata cu persoana care a pasit in biserica, Eliyah a primit si un sentiment de neliniste. Pentru ca, doar vazand cum arata acel tanar, se gandi ca, pe langa el, palea. Si Vittorio ar fi palit pe langa el. Il vazu intrand in confesional si se grabi sa isi intre in atributii. Se aseza si el pe scaunul mic si ii sopti tanarului:
- Doresti sa iti confesezi pacatele?
Raspunsul se lasa asteptat, iar Eliyah se astepta ca in urmatoarea secunda tanarul sa deschida usa si sa fuga. Se mai intamplase asta de cateva ori cu unii oameni nu chiar convinsi de dorintele lor, asa ca nu putea fi ceva nou. Insa vocea tanarului se facu auzita – angelic, gandi Eliyah cu voce tare.
- Da, desigur, spusese brunetul si privirea ii cazuse deja in podea.
- Poti incepe cand doresti, incerca roscatul sa il imboldeasca.
- Ma numesc Nathaniel Hail. Vreau... sa-ti povestesc trecutul meu. Pentru ca are atatea pacate incat... nu stiu daca pot fi iertate vreodata.
Eliyah simti nevoia sa iasa din confesional si sa discute cu tanarul fata in fata. Si totusi, ramase pe loc, asteptand ca el sa-si inceapa “povesteaâ€.
- Am fugit de acasa la treisprezece ani, murmura Nathaniel aproape temator. Totul din cauza tatalui meu. Mama mea a murit cand m-am nascut. Sau cel putin asta mi s-a spus. Tata era insa un alcoolic. Nu de putine ori m-a batut atunci cand venea acasa. Si totusi, il iubeam. Sau l-am iubit pana in ziua aia. Eu... mereu am vrut sa am parul lung... Si... tata... nu suporta asta. Spunea ca seman prea mult cu mama, ca ii aduc aminte de ea, si prostii de genul asta. Ma obliga sa ma tund la timp, pentru ca parul meu sa nu devina lung, prea lung... Insa... am hotarat sa-mi ascund “podoaba capilara†si sa incerc sa o las sa creasca asa cum imi doream eu. Insa, in ziua aia... tata m-a prins cand eram la baie si ma spalam, iar parul meu, ajuns aproape pana la umeri, era rasfirat. M-a apucat pur si simplu de firele de par si mi l-a taiat fara sa se gandeasca la consecinte. Am fugit de acasa inca din acea noapte, hotarat sa nu ma mai intorc inapoi. Am stat in casa unui prieten de-al meu, a carui familie a acceptat sa ma tina acolo pana aveam sa fiu pe picioarele mele.
Eliyah il auzi oftand fara retinere si isi opri suvoiul de cuvinte care dori sa iasa. Il lasa pe el sa vorbeasca si se abtinu din a face orice comentarii.
- La cincisprezece ani mi-am descoperit talentul de a scrie, iar la saptesprezece am reusit sa imi scot prima carte pe piata. Spre propria-mi uimire, am avut succes si am strans destui bani cat sa ma pot muta intr-o garsoniera ieftina. Pe masura ce cartea se vindea, vizitam orasele din Londra in care era lansata pentru a semna autografe, asta daca le dorea cineva dar mai ales pentru a raspunde la intrebari. Intre timp, am pregatit si nou roman, care, din nou, a avut un succes la care nu ma asteptam. La varsta de nouasprezece ani – Varsta lui Vittorio, gandi Eliyah fara posibilitatea de a-si opri gandul - am ajuns si in orasul meu natal pentru lansarea cartii in libraria noastra mica si veche, iar locuitorii au venit in numar mare, unii interesati doar pentru a fi vazuti acolo, altii insa m-au recunoscut. Nu m-am asteptat la ceea ce a urmat. Poate nici nu eram pregatit, recunosc. In timp ce eram ocupat cu aranjarea cartilor pe masa, un barbat s-a asezat pe scaunul aflat in fata mea si mi-a pus inainte prima mea carte. Am deschis-o fara sa-mi ridic ochii pentru a-i zari chipul si am intrebat pentru cine sa fie autograful. Inca imi amintesc vocea lui, rostind acele cuvinte atat de bland... Pentru Peter Hail, spusese el. Iar eu mi-am ridicat privirea instant si i-am zarit chipul familiar, ascuns totusi sub atat de multe riduri si sub straturi de batranete, si poate ca lacrimile din ochii mei, pe care le-am oprit la timp, au fost zarite pentru doar cateva secunde. Nu cred ca am gandit ceea ce urmat. Dupa ce a mai spus si acele cuvinte. Dupa ce a mai adaugat ceva in plus. Ceva ce m-a convins sa spun numai minciuni. Mi-a spus... “Fiule, mi-a fost dor de tine. Iarta-ma pentru ceea ce s-a intamplat in trecut. Inca de cand ai plecat... am renuntat la bautura si te-am cautat... Dar nu te-am gasit, fiule. Ma vei ierta vreodata? Ma vei ierta?†Poate ca... daca nu ar mai fi spus nimic... l-as fi acceptat. Si totusi... a mintit. Nu renuntase la bautura decat atunci cand eu am ajuns la facultate. Stiu asta pentru ca l-am vazut de prea multe ori la carciuma din oras. Si poate ca minciunile pe care le-am spus eu, modul rece in care l-am respins, au curs de la sine si fara posibilitatea de a fi oprite. Eram prea infantil. Inca. Imi amintesc cuvintele perfect... I-am spus – “Ma confunzi, batrane. Nu sunt fiul tau. Chiar daca, recunosc, e o coincidenta ciudata de nume. Parintii mei sunt in Londra, avem acolo un apartament. Inca stau cu ei, ciudat, nu? Imi pare rau ca... ti-ai pierdut fiul. Chiar imi pare rau. Dar nu sunt eu cel pe care il cautiâ€. Inca ma intreb daca mi-a tremurat vocea atunci. Inca ma intreb ce m-a dat de gol. Tatal meu s-a ridicat usor si, fara sa-si ia la revedere, a apucat cartea si a plecat. Am ramas uitandu-ma dupa el, dorind sa fug si sa-i spun adevarul. Numai ca faceam asta doar undeva in mintea mea. In realitate, am ramas lipit de scaun, raspunzand in continuare la intrebari si semnand autografe. Habar nu am de ce am ramas in oras pentru inca o zi. Habar nu am de ce am cumparat un ziar in ziua urmatoare, eu care nu citeam in general stirile. Poate a fost destinul. Sau poate a fost Dumnezeu de vina. Titlul de pe prima pagina mi-a atras atentia – Un barbat s-a sinucis, sarind de pe un bloc. Nici nu a trebuit sa citesc mai departe pentru a sti adevarul. Era tatal meu.
Eliyah dori din nou sa iasa din confesional si sa-l consoleze pe tanarul aflat langa el, si totusi atat de departe de el. Printre gratiile dese, ii putea zari profilul; capul ii era aplecat intr-un unghi aproape dureros, fixand cu privirea un punct inexistent de pe podea. Vazandu-i imaginea, il rani aproape si isi schimba aria privirii. Vocea lui, usor tremuranda, se incapatana sa povesteasca si restul lucrurilor, insa preotul nu era sigur ca mai putea auzi.
- Am platit toate cheltuile pentru inmormantare si am fost singurul care a stat atat de aproape de mormantul lui tot timpul slujbei. Am plans cat pamantul era aruncat pe sicriu. Am gemut cand nu am mai zarit lemnul atat de maro. Am cazut in genunchi cand mormantul fusese complet acoperit. Si mi-am cerut iertare de mii de ori cand toata lumea a plecat. Am sperat ca ma aude, mi-am impuiat capul cu povesti de genul asta, cum ca ma aude, ca ma iarta si lucruri de genul. Dar, adanc in mine, stiam adevarul. Crud. Rau. Mortal. Veninos. Distrugator.
- Nu esti tu de vina, murmura Eliyah, aproape fara sa realizeze ca isi spusese gandurile cu voce tare.
Tresari cand isi auzi vocea; ragusita, parand a rasuna de la mii de kilometri departare. Nathaniel il privi prin gratii si ii observa chipul ingrijorat, parand cu cativa ani mai batran. Gemu. Lacrimile o luara inaintea lui si in curand plangea din nou, incapabil sa se opreasca. Auzi ca prin vis usa confesionalului trantindu-se si nici nu vazu prin ceata ce i se asternuse in fata ochilor atunci cand isi ridica privirea. Totusi, simti bratele inconjurate in jurul lui si umarul oferit spre a plange pe el. Zambi sub claia de par roscat a lui Eliyah si il accepta pe preot. Avea nevoie de consolare. De data asta, da.
~~
Cand privesc in urma, ma gandesc la ce greseli am facut. Si totusi, daca nu as fi plecat ... te-as fi atras prea mult intr-o capcana din care nu aveai sa iesi. Eliyah, stii ca te-am iubit. O stii fara sa ti-o spun eu. Insa... daca ma gandesc la urmari... la concluzii... Plecarea mea e prea justificata. Imi e dor de tine. Dar, daca iti voi auzi vocea, ma voi intoarce inevitabil. De aceea... nu doresc sa vorbesc cu tine. Intelege-ma si nu ma judeca. Te iubesc. Atat de mult incat a trebuit sa plec de langa tine.
~~
Vittorio privi cu solemnitate craniul pe care il tinea in mana; cuvintele trebuiau sa curga de la sine acum, nu? Aceeasi vesnica scena din Shakespeare, cea care mereu isi gasea un loc in mintea oricarui om. Vocea lui solemna intona:
- A fi sau a nu fi...
Iata intrebarea!
Se opri brusc, si nici el nu realiza de ce. Stia versurile urmatoare; le repetase ore in sir, era cam a zecea oara cand le spunea din nou. Insa ceva il oprise. Se gandi la Eliyah, fara un motiv anume. Ce facea acum. Unde era. Cu siguranta ca era inca la biserica.
Putea sa mearga sa-l vada?
Ar fi fost de fapt o problema in asta?
Nu credea.
Lasa craniul pe masa si, sub privirile mirate ale celor din jur, pleca fara sa priveasca in urma, intonand chiar si urmatoarele versuri, cu toate ca orice motiv pentru ele disparuse.
~~
Ai fost muza mea. M-ai inspirat in orice tablou. Insa nu puteam sa te pictez pentru totdeauna. Poate ca, intr-o zi, culoarea iti va disparea din obraji, iar eu voi fi nevoit sa adaug un rosu inexistent. Parul tau se va albi, iar eu va trebui sa-l fac in continuare negru. Nu puteam sa te tin langa mine mereu. Pentru ca eu asta imi doream – sa pictez tablouri care sa te reprezinte pentru toata viata mea. Insa stiu ca nu pot sa fac asta. De aceea a trebuit sa revin la peisaje. Peisajele nu vor pleca nicaieri, nu? Nu vor imbatrani, nu se vor schimba. Vor fi mereu altele care sa te inspire. Insa tu... Nimeni nu e ca tine. Si, daca as fi ramas acolo, in acel hotel, cu tine, viata mea s-ar fi rezumat doar la prezenta ta. Nu m-ar fi deranjat asta niciodata. Insa tu... Tu nu imi apartii.
~~
Ramiel privi tavanul aproape mirat; nu intelegea inca de ce era in pat. Ar fi trebuit sa termine tabloul – sa adauge detaliile minuscule, culorile mai puternice si celelalte lucruri pe care nu le facuse in ziua trecuta. Dar, avand in vedere prin cate trecuse doar intr-o zi, totul i se paru pana si lui ciudat. Rapiditatea cu care s-a intamplat, actiunile lui, totul parea atat de indepartat si ireal incat era greu sa crezi. Cel putin el, uneori, considera ca avusese un vis – unul mult prea frumos. Insa atunci, cum isi explica faptul ca atunci cand s-a trezit, brunetul era inca in bratele lui?
Nu conta. Vis sau nu, ceva se intamplase. Asta era sigur.
Se rostogoli pe o parte si parul lui blond ii acoperi partial fata, gadilandu-l usor. Nu se osteni sa-l dea la o parte si il lasa sa-i ascunda ochii si sa-i obtureze aria vizuala. Pe noptiera statea masina de scris a lui Nathaniel – pentru un moment, blondul crezu ca atunci cand va clipi, masina de fapt va disparea – asteptand parca sa se apuce de scris cineva. Ramiel se ridica si privi foaia alba pe care erau scrise cateva cuvinte din masina; o scoase de acolo fara sa stea pe ganduri si se apuca sa citeasca. Nu conta ca Nathaniel avea cumva sa se supere pe el – voia sa vada ce scrisese.
Mainile lui pareau de foc, citi Ramiel cu voce tare, si trasau linii fierbinti pe pielea mea, desenand diferite modele. Am recunoscut o inima, un cerc, forme geometrice si dupa, m-am pierdut. Nu am mai putut sa ma gandesc la nimic altceva decat la el. Nu am putut sa mai simt altceva decat mainile lui, saruturile lui, totul. Il doream poate mai mult decat ma dorea el pe mine. Ne sopteam numele in voci in care se simtea placerea, voci excitate, aduse pana la extrem. Nu imi amintesc cand am scapat de haine. Tot ce stiu e ca adoram senzatia pe care mi-o dadeau cearsafurile de matase care imi mangaiau spatele si pielea lui fierbinte, in contact cu a mea. Cand m-a intrebat daca poate sa ma aiba, nu imi amintesc daca i-am raspuns. Poate vocea mea a murmurat un “da†– sau poate l-a urlat, in disperarea de a ajunge si mai departe de atat. Stiam ca il voiam. Stiam asta cu siguranta. Iar cand saruturile lui, intai presarate pe gat, au inceput sa coboare si sa ajunga cat mai jos, gemetele mele au scapat de sub control. Mintea imi era neagra, alba, goala. Cand ne-am unit, cand m-a patruns, totul a parut sa se rupa pentru un singur moment dureros. Apoi, a revenit la normal – miscarile, rapide si sacadate, ma aduceau cat mai aproape de un paradis pe care nu-l atinsesem niciodata. Era din ce in ce mai repede, din ce in ce mai precipitat. Saruturile erau atat de neglijente incat buzele noastre nu mai aveau rabdarea necesara pentru a se intalni, lasand limbile sa se inclesteze intr-un duel inaintea lor. Ochii lui de caramel, privindu-ma, imi dadeau o senzatie ciudata. Ma rugau parca sa fac si mai mult pentru el – dar eu nu mai puteam face nimic, ii dadusem deja totul. Imi amintesc cuvintele lui dupa ce totul se terminase – caci eram, cu siguranta, lucid. Oare o sa ajungem in Iad? Sper doar ca vom ajunge acolo impreuna. Eu oricum am deja un loc rezervat acolo de ceva timp. Greselile mele sunt insa de ordinul trecutului. Il iubesc pe Ramiel. Nu pot sa stiu cum si mai ales de ce, insa il iubesc. Il vreau pentru mine. Vreau sa fie cu mine pentru toata viata si chiar si dupa ea. Il iubesc.
Ramiel privi foaia aproape mirat si se tranti la loc in pat, aproape mecanic, privind in continuare tavanul fara sa realizeze daca ceva se auzea in jurul lui. Cuvintele acelea de-abia citite i se roteau in minte. Si, sub efectul lor, inchise ochii si isi imagina viitorul. Sau doar cazu intr-un vis. Nici el nu stia.
~Va urma~
Cam atat... Astept pareri, comment-uri, critici & co.
Laterz!