Îi vei da ingerului care nu poate zbura…aripi?

[Axxa.No.Way]

MyKy-> deci, in acest capitol iti faci spectaculoasa aparitie, dar am sa-ti descriu neindemanarea in urmatorul capitol :))
va multumesc tuturor celor care imi cititi ficul, asa ca sper ca nu va voi dezamagi :-)
Sper sa va placa noul capitol ^___^ astept commuri >:D< :*:*(atat dure cat si ceva mai blande :-) )

Capitolul V

Urcam alene sc?rile de piatr? c?tre dormitorul cu num?rul dou?zeci si unu. In minte mi se infatisa imaginea camerei in care am fost antrenat? pana in varsta de sa?e ani: o incapere avand pere?ii de aceea?i nuan?? cenu?ie cu a celor din Academie, insa era ceva diferit la camera an care ma antrenasem timp de doi ani lungi si chinuitori... nu avea ferestre si in interiorul ei se afla bine ascuns, cel mai mare secret al meu, secret care avea sa-mi faca mai misiunea mai usor de indeplinit si in acelasi timp... moartea mai dureroasa. Incercam sa-mi limpezesc mintea: ma gandeam la ploaie, la norii aceia albi si pufosi, la cerul azuriu la care aspiram atat de mult... speram ca dupa moarte, acesta ma va primi in imparatia sa fara de dureri si suspine. Dar acea imagine infioratoare ce-mi ramasese adanc intiparita in minte si suflet, umbrindu-i pana si ultima sclipire pala de lumina(a sufletului) Imi acapara complet gandurile: era acea pereche de ochi sangerii ce ma bantuia inca din seara in care parintii mei... au incetat sa mai fie. La naiba cu toate aceste amintiri, nu era nici-o cale de intoarcere si stiam asta prea bine, insa regretam un singur lucru: daca in acele clipe in care cei dragi mie isi dadeau ultima suflare, daca as fi avut curajul sa-mi desprind lantul de la gat si sa-mi penetrez mana stanga cu varful sau ascutit, conturand inscriptiile ce mi se asterneau pe mana... probabil ca acestia ar fi fost in viata acum, desi exista un risc imens ca eu sa mor, acea putere care inca mai este in mine ma devora incet-incet. "Nici-o cale de scapare..." imi sopteau teama si groaza la ureche. Si atunci s-a intamplat ceva total neprevazut: m-am impiedicat de ultima treapta a scarilor si am aterizat in fata, cu nasul "lipit" de piatra dura si rece. Nu stiam daca era o binecuvantare cereasca pentru ca am avut ocazia sa ma gandesc si la altceva, dar eram sigura ca la urmatoarea dovada a neobisnuitei mele neindemanari nu aveam sa scap atat de usor: un nas invinetit fata de o mana sau un picior in ghips era ceva... convenabil. M-am ridicat greu de pe podea ai eram cam ametita, insa a fost de-ajuns sa aud un singur tipat ca sa revin la realitate in adevaratul sens al cuvantului, strigat urmat de vocea Hinatei, care imi intinse o mana cat sa ma ajute:
-E vocea lui Ino! spuse aceasta alarmata. Am luat-o la fuga pe coridor catre camera aflata in mijlocul acestuia, pe partea stanga. Tipatul se auzise din camera noastra si imediat ce am ajuns in dreptul dormitoului nostru, m-am ciocnit de fratele lui Itachi. Acesta parea deranjat de accidentala noastra reantalnire, fiind a doua in ziua respectiva si am ajuns la trista conluzie ca dormitorul acestuia era fata in fata cu al meu. Acesta tinea in mana mai multe shurikenuri si ochii sai abisali devenira rosii... m-am cutremurat la vederea acestora(a ochilor), dupa care s-a auzit brusc un alt tipat, de aceasta data era vocea lui Temari. Atunci, din incaperea din care iesise Sasuke, a carei usi o lasa deschisa in urma acestuia, iesise Gaara avand o expresie extrem de serioasa pe chip. Nu am mai stat pe ganduri si am intrat in "Dormitorul 21". In fata mea erau Ino si Temari tipand de zor una la cealalta, iar in spatele lor era Ten Ten ce radea cu lacrimi in ochi. M-am intors cu fata catre Hinata, Gaara si... Sasuke, care se aflau la intrarea in camera, intreband din priviri: "Ce se intampla?", chiar daca acestia nu stiau raspunsul. Eram complet nedumerita. Insa incertitudinea mi se transforma repede in uimire, odata ce am auzit glasul rastit al fratelui celei cu codite blonde:
-Temari, tine-ti gura!
-Dar... spuse aceasta lasand tonul ceva mai jos.
A fost de-ajuns o singura pivire amenintatoare( a lui Gaara) ca fata sa-si plece capul si sa taca. In acel moment pana si Ten Ten incet? a mai rade, roscatul parea cu-adevarat infiorator. M-am apropiat de acesta si i-am pus cu o oarecare retinere mana pe umar, insa exact atunci cand sa-i ating umarul, brunetul ma opri si mi se adresa taios fara a ma privi, ci contemplandu-l pe Gaara cu dusmanie:
-Acum e instabil, asa ca mai bine ai sta deoparte!
I-am ignorat avertismentul si l-am luat de mana pe fratele lui Temari, insa acesta s-a intors uimitor de repede catre mine, privindu-ma cu ura, dar si eu i-am contemplat adanc ochii, spunandu-i incet:
-Mai poti sa-mi faci fluturi de nisip, stii... nu am mai vazut demult unul zburand?
Ura din ochii sai se evapora si imi zise neintarziat, desprinzandu-si mana de a mea si ducand-o la frunte, pe care o masa:
-Imi cer scuze, Sakura.
L-am imbratisat si i-am zambit zicandu-i:
-Ti-ai revenit!
Acesta ma stranse in brate ignorand privirile dusmanoase ale brunetului si imi dadu drumul imediat ce se auzi o bufnitura: in pragul camerei nu era trantita la pamant nimeni alta decat Myky. In urmatoarea clipa, Sasuke isi scoase sabia din teaca, o sabie cu-adevarat bizara care era pur si simplu... diferita si mi se parea oarecum cunoscuta, dar in acel moment nu imi aminteam de ce. Lua o pozitie amenintatoare si isi indrepta sabia catre fata cu parul saten si ochii verzi, ce zacea pe podea, imbracata normal si nu in uniforma. Myky il privea uimita, insa nu cuteza sa se ridice deoarece ochii lui redeveniti rosii isi adanceau privirile in ai ei si aceasta parea cam speriata. Atunci mi-am amintit exact ceea ce am simtit eu cand am vazut intaia oara acei ochi infiorator de rosii: eram ingrozita. Insa cand am recunoscut tipul de sharingan pe care Sasuke il folosea pe fata astfel incat aceasta incremenise, m-am dus cat am putut de repede langa aceasta si i-am zis brunetului:
-Inceteaza!
Dar acesta inca isi folosea sharinganul pe Myky, am tipat ingrozita cand am reusit sa disting pe chipul ei devenit palid aceeasi tristete care mi se revarsa mie pe fata de fiecare data cand imi aminteam ceea ce s-a intamplat cu mult timp in urma, in acea noapte blestemata:
-Sasuke, termina! Ai macar vreo idee cat de dureros e?!
In acea clipa toti ma priveau nedumeriti, cu exceptia lui Gaara si a lui Myky deoarece acestia stiau prea bine cum au murit parintii mei si cine i-a ucis... si mai ales ce efecte au avut asupra mea acei ochi rosii: timp de o luna de la moartea acestora nu am scos nici-un cuvant, astfel incat bunicii mei, fiind foarte ingrijorati pentru mine, m-au trimis la Tsunade-sama. Astfel am cunoscut-o pe Lady Tsunade, mi-a placut mult la aceasta faptul ca isi deschidea sufletul de fa?? cu mine si parea a fi sincera. Tot asa am cunoscut-o si pe Myky, care pe-atunci era eleva lui Tsunade-sama.
L-am privit pe Sasuke in ochi si am incercat din rasputeri sa-mi opresc lacrimile... dar eram uimita caci nu mai simteam teama, ci ura. Il uram pentru ca semana atat de mult cu acele fiinte necrutatoare ce mi-au asasinat familia. Totul s-a petrecut foarte repede:
-Inca de cand te-am vazut, te-am recunoscut... nu-ti imagina ca te-as putea crede: de la inmormantarea parintilor tai nu te-am mai vazut niciodata in Konoha, nu porti uniforma si pe deasupra ai si bandaua aceea rosie la picior, cam prea exagerat pentru o fetita care inca se joaca cu papusi! spuse Sasuke indreptandu-si sabia catre amandoua, astfel incat eu, ma asezasem atunci langa Myky dupa ce am tipat la acesta. Dupa care, zise intarind ultimul cuvant:
-E prea evident ca amandoua nu sunteti din Satul Acuns in Frunze sau poate chiar sunteti tradatoare!
-Nu judeca oamenii dupa aparente, nu stii nimic despre mine... si nici despre Myky! Parintii tai macar te-au invatat ce este ala "respect" ?l-am intrebat taios.
Atunci i-am simtit privirea mai patruzatoare decat oricand si nu intelegeam de ce. Bine ca a intervenit Gaara si l-a prins de incheietura mainii in care tinea sabia, spunandu-i:
-Mai bine ti-ai pastra propriile pareri pentru tine, Uchiha! In regulament scrie clar ca este interzis sa ataci un elev, asa ca ai putea sa zbori de-aici imediat. Aceasta Academie nu este o joaca de copii, este ceva serios, noi nu am venit aici ca sa ne gasim dusmani printre elevi, ci ca sa ne pregatim pentru a fi un sprijin pentru propriile sate: atat pentru Konoha cat si pentru Suna. Asa ca mai bine ti-ai retrage cuvintele adresate fetelor, Sakura nu e deloc cum ai caracterizat-o si daca se va repeta vreodata acest incident ma voi asigura ca al 5-lea Hokage va afla si vei fi dat afara de aici.
In acel moment, brunetul si-a pus sabia in teaca si l-a privit cu superioritate pe Gaara, ignorandu-ne pe mine si pe Myky, insa privi in cele din urma in ochii mei si imi intinse o mana cat sa ma ridic. Nu i-am multumit, am simtit ca pur si simplu nu merita asta, dar cand i-am atins mana... ma trecu un usor fior, pielea acestuia era rece. Odata ajunsa in picioare, am dat drumul mainii sale si m-am intors catre Myky. Roscatul o ajuta pe fata sa se ridice si aceasta ma privea cu tristete, nu parea afectata prea mult de incidentul ce tocmai s-a intamplat, dimpotriva, se vedea ca altceva o macina. Atunci aceasta mi-a spus cu lacrimi in ochi, sarindu-mi la gat si imbratisandu-ma puternic:
-Vai, Sakura, regret foarte mult ca nu am putut sa vin la inmormantarea bunicilor tai! Imi pare rau, rau, rau, foarte rau! Imi zise aceasta cu lacrimi in ochi, dupa care imi dadu drumul si imi zambi gingas:
-Ma bucur macar ca nu ai fost de una singura in acea zi, bine ca a fost Itachi acolo pentru tine... si ai avut pe umarul cui sa plangi... si imi sari din nou in brate. Atunci mi-am amintit ce s-a intamplat in noaptea in care Aneko si Ginjiro(bunicii Sakurei) au fost inmormantati.
~flashback~
Eram complet devastata, tremuram toata si nu eram sigura de ceea ce simteam cu adevarat: ura, o profunda tristete si amaraciune, ma simteam singura... si neajutorata sau... prea fragila. Stateam in gradina casei lor, pe bancuta dintr-un lemn ceva mai inchis la culoare si din nou, intr-o zi ce-mi intuneca neincetat sufletul... ploua. Era ca si cum natura mi-ar fi simtit durerea si incerca sa mi-o aline, dar fara rost, eu pur si simplu priveam in gol, in fata. Picaturile reci de ploaie mi se asterneau delicat pe chip, desi ploua intr-un ritm alert cu stropi grei si ... aparent melancolici in dansul lor nebun catre pangaritul nostru pamant, lacrimile imi erau calde si nostalgice, eram acea firava papusa de portelan... numai ca eram demult sparta in mii si mii de cioburi ce-mi penetrau adanc sufletul... oare e razbunarea atat de dulce precum se spune? Daca da, atunci vreau ocazia sa ma razbun, sa-i iau pe toti aceia ce au facut rau cu mine in mormant, iar eu sa ma inalt la cer in timp ce acestia o iau pe alt drum...
-Sakura... imi auzisem numele in spate, asa ca m-am intors. Desi ii recunoscusem vocea, eram uimita ca era acolo. Ma privea si se apropia incetisor catre mine, de parca s-ar fi asteptat ca din moment in moment sa o iau la fuga si a oftat inainte de a se aseza langa mine, pe bancuta :
-Totul va fi bine, iti promit! si isi infasura bratele in jurul meu, tinandu-ma "lipita" de pieptul sau in timp ce imi mangaia delicat parul, cu mana sa dreapta. Nu mai spusese nici-un cuvant, dar a stat in tot acel timp cu mine, in ploaie. Isi dadu jos pelerina neagra cu nori de-o nuanta destul de aprinsa de rosu si o puse pe mine, niciodata nu am inteles de ce o purta sau ce semnificatie avea aceasta, insa ma resemnasem si continuam sa plang in imbratisarea sa calda. Stiam de ce Itachi a fost intotdeauna alaturi de mine, logodnicul pe care l-au ales mama si tata pentru mine ii daduse acest ordin, insa cu timpul brunetul mi-a devenit cel mai bun prieten, era ca un frate mai mare pentru mine. Din fericire, nu-mi mai vazusem "misteriosul" logodnic de multi ani , dar Itachi avea grija ca de fiecare data cand ma vizita sa-mi aminteasca cat de mult acesta(logodnicul) se gandeste la mine... iar eu ma prefaceam ca nu il auzeam, as fi putut sa pun pariu ca acesta deja uitase de mine si consideram ca asa era cel mai bine... nu il iubeam si inca as fi continuat sa cred ca el ma uitase daca nu ar fi fost brunetul cu ochii rosii sa-mi tot zica ca eram cea mai speciala fiinta pentru acesta(pentru logodnic). E doar o alta poveste lunga a vietii mele... una care pana si pentru mine este inca partial, un mister.
~end flasback~
Auzind numele fratelui sau, ochii lui Sasuke au fost inecati intr-o ura completa, parea ca nu mai gandeste rational, ca nu mai e o fiinta umana, avea privirea intunecata a unui monstru... in el se ascundea o profunda dorinta de razbunare. Atunci eram sigura: nu mai era acel copil angelic cu roza albastra, era o umbra ce isi bantuia propria singuratate si... tristete. Deci inca avea suflet cat sa simta toata acea durere si inca avea puterea cat o ascunda, dar pentru cat timp? Era oarecum ca mine: o fiinta candva plapanda in care acum se ascund atatea sentimente sumbre ... si simteam cum o inocen?? infernal? imi strabatea venele, eram doar o victima ce aveam sa iau odata cu mine alte victime, care meritau cu-adevarat sa dispara... deci era clar precum cristalul si inmuiat in venin faptul ca in aceasta privinta ne asemanam. Si-a intors privirea catre mine, o dusmanie imensa mi se revarsa in trup, din privirile sale. A iesit repede pe usa, urmat de Gaara care imi facu cu mana, soptindu-mi cand trecu pe langa mine:
-O sa-ti spun totul maine, dar nu uita, Sakura, sa deschizi plicul de la Lady Tsunade. Inauntru vei gasi indeajuns de multe raspunsuri incat sa intelegi la ce ma refer.

In the next chapter: motivul pentru care Temari si Ino s-au luat la cearta si "Tam-Tam";)) : cateva amintiri ale Sakurei petrecute in compania misteriosului logodnic cu masca ^_____^