Durere, adormi in zapada!

[Moon princess]

deci, fetelor am venit cu cap 3 care sper sa va placa. ^^ lectura placuta!

Capitolul 3 - Of, Doamne, de ce mai parasit?







Pasii ma duc nestingherititi catre, cine stie? Nimeni, nici macar eu. Umblu bezmetica pe strada fara sa-mi pese ce se petrece in jurul meu. Ceea ce stiu acum, e ca nu mai am nici-o valoare in ochii mei. Intreaga lume s-a prabusit peste mine, atunci cand acel mediocru mi-a pus capat "zilelor" frumoase. O fiinta fara suflet, asemeni criminalului de mai devreme. Imi pare cunoscut, parca l-am mai vazut pe undeva, candva. Ochii aceia intunecati ce ma priveau i-am mai vazut cu siguranta, imi sunt atat de cunoscuti. Oricum, aceste fiinte nu merita sa traiasca. Sunt niste monstri cu chip omenesc!
Imi vine sa plang si sa-mi descarc suferinta prin urlete, chiar de sunt inconjurata de atata lume.
Nici nu stiu unde ma aflu, ce fac, dar putin imi pasa de asemenea detalii. In fufletul meu e prea multa suferinta, prea multe regrete. Pentru mine, aceasta lume nu mai exista, nu-mi mai este de nici-un folos, s-a terminat. Tot ce mi-a ramas de facut , e sa ma duc pe podul din parcul acesta linistit, si sa ma arunc de pe el in apa involburata, si sa-mi inec amarul.
Ochii-mi sunt scaldati in lacrimi, imi vine sa tip, mi-e scarba de propriu-m corp. Mi-e scarba de mine, de corpul acesta, de care si-a batut joc un excroc. De ce mai lasat la greu, Doamne, acum, cand am avut nevoie de tine? Mi-am pierdut orice speranta, acele vise ce doream cu atata ardoare sa le dau implinire, acum s-au spulberat pentru totdeauna.
Sa fiu fata mare pana in noaptea nuntii, sa am un sot intelegetor si iubitor, copii frumosi si cuminti, acum toate acestea sunt vise sfaramate, ce acum ni mai au valoare. Oh, ce vise frumoase!
Dar mai frumoase ar fi fost daca s-ar fi implinit, ce pacat ca toate s-au spulberat, si sau dus pe apa sambetei...Soarta n-a fost de partea mea, m-a amagit facandu-ma sa sper ca viata-i un vis frumos, ce nimeni si nimic nu poate schimba cursu-i lin, pasnic, insa m-am amagit in aceste ganduri prostesti, gandind ca o copilita.
Si totusi, cele vise copilaresti erau atat de... of!
Prea frumos pentru a fi adevarat, prea frumos! si-mi sterg o lacrima ce s-a strecurat usor pe obrazu-mi rosu de la atata plans.
In pofida a tot ce mi s-a intamplat, zambesc, zambesc ca o nebuna, si nu-mi pasa.
Ce proasta sunt,cum de nu mi-am dat seama pana acum? Mai bine nici nu ma nasteam, sunt o povara pentru parintii mei. De aceea, mai bine i-as scapa de aceasta povara apasatoare.
Mai bine m-as arunca acum de pe acest pod din fata mea... De fapt, trebuie! Asta e ceea ce trebuie sa se intample: sinucidere curata si gata, am scapat de toate problemele.
Zambesc, si ma indrept cu pasi marunti prin multime, nebagand in seama ca toti se lovesc de mine dezichilibrandu-ma, continuand sa merg spre viitorul "taram" al pacii. Acolo, nimeni nu va mai profita de mine, si nu voi mai suferi.
Sunt singura, singura care merge in sens opus omenirii. Ei merg spre viata, cu speranta nemuritoare inainte, eu insa, indreptandu-ma spre linistea apasatoare a celuilat taram ce ma asteapta.

Vantul imi mangaie usor parul, deranjadu-l, singurul ce mai pare a avea viata. Vantul doreste sa ma calmeze, dar eu nu vreau, nu pot sa ma calmez, durerea din suflet nu-mi da pace.
Am decis: daca nu pot face nimic pentru aceasta lume, s-o ajut pentru a se indrepta, atunci, eu nu mai am nici-un rost sa traiesc in ea. Degeaba mai traiesc, inseamna ca nu e locul meu aici, poate e in alta parte.

Ma apropii de barele vechi, ruginite, sprijinindu-ma pe ele.
In parc s-a facut liniste, a disparut toata acea forfota. Doar niste copii razleti au de furca cu niste creaturi mici, dragalase, numite pisicute. Sunt atat de dragalase...iar florile acelea superbe, ma imbata cu parfumul lor, copacii acestia,oh! Totusi, parca nu as vrea sa prasesc atat de devreme aceasta lume, fie ea cu bune, fie cu rele.
Ma razgandesc si ma asez pe o banca veche, asezandu-mi coatele pe genunchii goi, cufundandu-mi fata infierbantata in palmele-mi reci, incepand sa plang.

Of! Nici nu mai stiu ce sa fac. Nu stiu ce consecinte vor avea faptele mele. Ceva imi spune sa nu fac pasul gresit, ceva inca ma leaga de aceasta lume...

Imediat simt o usoara atingere calda, afectuoasa, pe umarul stang. Imi ridic ochii inlacrimati, cu o anumita fericire si speranta in glas, si soptesc:

- Mama...



acesta a fost capitolul, sper ca va placut ...plang daca nu gasesc nici un amarat de com :((