Animezup - forum manga si anime

Shock.
Mulțumesc enorm pt. comentarii :X ! am rămas șocată, câte suuuuuuuuuuunt. Vă mulțumesc sinceeeeeeeeer . Sper să vă placă în continuare. Uite că am venit de joi cu 31, sper să vă placă ,333333
Cred că o să vă lămuresc curând asupra anumitor lucruri, deși se poate deduce câte ceva din capitolul ăsta...

Lectură plăcută!


- Ce ai păţit?
Coborâsem din maşină ( nu credeam că este a lui Mircea, de fapt – sigur nu era. Nu ştiam însă a cui e şi nici nu mă interesa ) . Am intrat în casă, şi nu – nu i-am mulţumit „ binefăcătorului” meu pentru că mă ajutase. Căci îl lăsasem să mă sărute, aşa că aş putea spune că era răsplătit. Aşa gândeam eu.
M-a întâmpinat vocea îngrijorată a Lilianei atunci când am bătut la uşă să intru în casă . Nu îmi aminteam unde am pus cheia şi eram prea obosită pentru aşa ceva. Mircea deja plecase, pentru că nu mai aveam nevoie de el. Da, îi zisesem asta într-un mod destul de drăguţ.
Eram nervoasă.
Deşi extenuată, acum am început pe de-a-ntregul furia. Ceea ce păţisem, nu urma să rămână nerăsplătit. Tonul meu era acum destul de ridicat şi iritat, aşa că nu mi l-am putut abţine.
- Pe dracu, asta am păţit!
Am intrat în casă fără să o iau în seamă, şi am urcat în camera mea. După ce mi-am luat nişte haine de schimb, am intrat în baie . Trebuia să fac un duş măcar, pentru a mă elibera de senzaţia asta îngrozitoare. Acum începuse să mă doară foarte tare abdomenul, mă înjunghia pe dinăuntru . Şi , a dracului de treabă ce urât era !
Apa fierbinte chiar îmi făcea bine, îmi alinta trupul. Dar zgârieturile şi rănile nu treceau aşa de uşor. La naiba! Ce aveam să mă răzbun pentru treaba asta. Dacă trebuie să îmi fie ca şi învăţătură de minte, atunci nu a fost aleasă cum trebuie victima!
Când am ieşit din baie, am fost surprinsă să o găsesc pe Liliana acolo, aşteptându-mă.
Am crezut, instinctiv, că îmi va ţine o morală de zile mari , sau eu ştiu? Că o să înceapă să mă interogheze ca naiba aşa cum se întâmplă de obicei. Cred că mama deja începea să urle acum, nu că mă deranja prea tare ( ba chiar foarte mult) dar era mama mea, aşa că se ierta.
Oricare ar fi cazul, Lili m-a luat în braţe şi a tăcut. Iar eu nu am ştiut cum să reacţionez la asta. După câteva secunde m-am depărtat, căci începuseră să mă doară şi mai tare rănile. M-am uitat în oglindă înainte să ies , după ce m-am îmbăiat, şi ştiam cum arăta faţa mea. Aveam câteva zgârieturi ( astea se remediau rapid ) şi pe gât erau ceva mai urâte. Aveam şi pe braţe câteva, şi piciorul stâng îmi era rănit . Mă durea îngrozitor şi cred că trebuia să îmi pun un bandaj.
Acum realizasem că începuse să sângereze.
- Oh, o să aduc trusa medicală. Du-te în cameră, bine?
Aşa am şi făcut , mecanic. M-am aruncat în pat şi am lăsat-o pe ea să aibă grijă de mine.
Toată săptămâna am stat acasă. Nu vrusesem asta , pentru că era ca şi cum aş fi fugit de ceva ( şi eu nu eram o laşă ) . Însă am fost constrânsă de mijloace, pentru că venise să mă vadă un doctor ( eram atât de privilegiată încât mi-a făcut o vizită acasă - de menţionat că era plătit pentru asta ) . Mi-a zis clar că nu trebuie să mă dau jos din pat câteva zile , din cauza piciorului. Pentru că dacă mergeam prea mult mi se înrăutăţea situaţia. Cât de tare, iupii! Sarcastic, evident.
- Nu îmi vine să cred! Ce nenorocite. Oh, ce idioate. Dar le fac eu felu’. Cine a fost, zi!
Asta a fost prima reacţie pe care a avut-o Bianca, după ce a făcut câteva crize de isterie pentru faptul că a plecat şi m-a lăsat singură, etc. Nu le-am luat prea mult în seamă pentru că eram prea obosită pentru asta. Deşi am încercat să i le descriu, am lăsat-o baltă în cele din urmă pentru că habar nu aveam cine erau tipele alea. Să le ia ceva, sau cineva. Urma să am eu ac de cojocul lor, aşa cum se zice.
Bia, ca o prietenă adevărată, a venit mereu în vizită cu noutăţi ( notiţe şi teme pe deasupra , dar niciuna nu le-a luat în seamă – prea tare ) . Mi-a zis că nici noua mea „ amică” nu a venit la liceu, pentru că încă a trebuit să se mai ocupe de nişte acte cu transferul şi că urma să vină şi ea tot de săptămâna viitoare. Şi vai, ce mă bucuram ( NOT ) . Mă enerva creatura aceea.
- Ştii, un grup de cinci fete a fost bătut şi batjocorit în ultimul hal, şi ştii de cine?
Înţelegeam că aceste fete erau aceleaşi care îmi făcuseră mie felul, pentru că a avut Bia grijă să le afle pe toate.
- E? Ia uimeşte-mă!
Eram oarecum entuziasmată şi un singur nume mi-a trecut prin minte. Ok, era normal să mă gândesc la dragul de Mircea, nu? Pentru că mă ajutase şi toate cele. Nu că acum îl credeam vreun zeu sau altceva.
- Păi chiar că o să fi uimită. E vorba de William.
Am ridicat din sprâncene, şi da am fost tare surprinsă. Poate că avusese alt motiv pentru care se încăierase cu acele fufe ( deşi mie mi se părea că erau fanele lui ) . Nu mi-am bătut capul prea tare cu asta.


Nu mă aşteptam să fiu primită cu urale sau alte lucruri de genul acesta, aşa că nu am fost surprinsă de faptul că , atunci când am ajuns în clasă, nu am fost decât salutată de câţiva ( ca de obicei ). Fetele din clasa asta nu mă înghiţeau de nicio culoare. De parcă le făcusem eu ceva. Chiar nu era acesta cazul, dar dacă ele aşa doreau, ei bine poate chiar urma să le fac eu ceva ca să mă ţină minte toată viaţa. Oricum nu eram deloc bine dispusă, după câţi nervi tot avusesem.
Oh, şi iar începea povestea ? Pe scaunul meu se afla paraşuta aia de Sonia. Nu am mai zis nimic, plină de nervi am apucat-o de laţe şi am aruncat-o pe jos. Îşi pusese lucrurile pe banca mea, aşa că am avut eu grijă să i le dau de acolo ( le-am aruncat peste ea ) . A început să ţipe şi să mă înjure, etc. Nu am băgat-o în seamă şi scumpa mea prietenă, Brb, a avut grijă să o termine odată şi-odată. A gonit-o de acolo cu câteva vorbe ( da, era foarte convingătoare ) .
Am dat din cap în semn de mulţumire şi aceasta mi-a zâmbit, plecând la locul ei.
Mircea era şi el acolo, mi-a făcut cu mâna dar eu îl priveam fix şi rece. Nu mă simţeam deloc în largul meu azi; aveam chef să sparg faţa cuiva.
Şi uite că s-a ivit o altă surpriză! Frumos, o nenorocire nu vine niciodată singură! Probabil că nu aş fi destul de explicită cu mine însumi în acest caz, dar am rămas cu gura căscată când am auzit ! Da, când am auzit cine era de fapt Sonia.
Trecuse prima oră şi a venit diriga în clasă, pentru a o întâmpina pe Sonia şi a ne zice nu ştiu ce prostii. După ce aceasta a plecat, Maria a întrebat-o pe noua noastră colegă :
- Chiar e adevărat?
Era tare entuziasmată.
- Sigur.
A răspuns aceasta indiferentă. Ok, ce puteam înţelege noi din asta? Căci nu fusesem atentă la discuţia lor cu diriga.
- Uau! Mircea, nu ştiam că ai o soră geamănă!
A strigat Maria spre acesta, şi noi toţi am rămas cu gura căscată. Acum înţelegeam asemănările. Păr blond, ochii verzi– trăsături destul de asemănătoare. Dar, nu erau gemeni perfecţi. Erau o grămadă de cazuri. Şi de ce nu ni se spusese nimic până acum? Perfect, oh ! Minunat. Acum trebuia să fiu îngrijorată de două ori pe cât fusesem până acum.
Trebuie să o recunosc că îmi plăcea oarecum de blondin, era drăguţ şi toate cele şi cam plecase după lista mea neagră de a-l călca în picioare. Dar era frăţiorul acelei târâture, pe care nu o puteam înghiţi. Asta mă stresa la culme . Viaţa e aşa minunată uneori.
Toţi au început să vorbească asemenea unor idioţi, bârfă şi tot bârfă. Pentru că nimănui nu îi venea să creadă că este adevărat. Cei doi nu vorbeau , adică de abia dacă se uitau unul la celălalt. Şi asta mă făcea pe mine să fiu curioasă : ce fel de relaţie aveau cei doi? De ce venise ea exact în aceaşi clasă în care era şi el?
Da, extrem de interesant. Sonia s-a uitat urât la mine atunci când m-am apropiat de Mircea. Deşi acesta era încântat pentru asta ( ok, mă foloseam de el să storc câteva informaţii ) . Şi mi-a zâmbit atât de dulce; o făcea destul de des. M-am aşezat pe banca sa , şi acesta s-a ridicat punându-se în faţa mea. Ne aflam la o distanţă milimetrică. Gura sa aproape că o căuta pe a mea, dar nu i-am dat voie să mă sărute.
- Bau – bau.
I-am zis la ureche ÅŸi acesta a chicotit.
- Nu ştiam că ai o surioară.
Am spus eu încet, pentru a fi sigură că doar el mă aude. Ceilalţi nu erau atenţi la noi ( deşi stăteam într-o anumită poziţie ce necesita atenţia ) .
A dat din umeri , nu părea prea entuziasmat.
- Nu a locuit aici până acum. Părinţii mei sunt divorţaţi.
Dacă o spunea pentru ca eu să îl compătimesc, atunci nu mersi. Pentru că o ştiam şi eu şi , NICIODATĂ, nu mă plânsesem de situaţia mea. Oricât de rea ar fi fost . Eu nu m-am despărţit de fratele meu, pentru că tata nu vrusese să ia cu el pe niciunul dintre noi. O negau, dar eu ştiam că acesta era adevărul . Mi-am îndepărtat aceste gânduri.
- Aha.
Am zis eu rece. Nu avea să primească din partea mea vorbe de genul : îmi pare rău. Pur şi simplu nu puteam să le scot, nu îmi venea să le rostesc. Mie nu mi le zisese niciodată , nimeni. Nu atunci când am avut nevoie de ele, iar atunci când era prea târziu, deveniseră dureroase. Aşa că le trimiteam la dracu, una două.
Iar am încercat să îmi şterg amintirile.
- Deci nu sunteţi prea apropiaţi?
O spusesem în cel mai firesc mod, de parcă doream doar să fac conversaţie. Aşa a şi perceput întrebarea.
- Aşa şi aşa. A stat în alt cartier , deci mergea la alt liceu. Mai mult vorbeam la telefon, dar ne mai vedeam câteodată. Era ok. Ştii? Dar acu’, nu ştiu ce a apucat-o să apară aici. E de rahat să trebuiască să am grijă de ea, totuşi, e sor’mea.
Asta însemna un punct pierdut pentru mine.
Am râs în sinea mea şi am plecat de acolo. Pentru moment nu puteam face nimic, bariera era prea puternică .

După ce s-a terminat programul de luni, în sfârşit ( mă ascultase la engleză, ce aiurea – o apucase ceva pe profa ) , am decis să mergem spre casă. Se pare că Bianca nu avea planuri, se certase puţin cu Florin. Relaţia lor începea să meargă, chiar dacă se mai ciondăneau uneori. Chiar mă miram de faptul că încă nu se săturase de el. Eh, asta cel mai probabil era din cauza faptului că era foarte spontan tipul, şi nu o plictisea.
- Ce treabă ai tu cu frate-meu?
Ooo, se pare că începuse blonda să îşi scoată ghiarele. Erau aţintite asupra mea, la fel ca şi colţii ei plini de venin. De parcă avea acum vreo şansă, în starea în care eram o puteam sfâşia oricând.
- Plimbă ursu’. A zis Bianca şi eu tocmai mi-am pus geaca pe mine.
Am chicotit.
- Las-o Bibi, trebuie să ştie şi ea despre ce e vorba. Chiar vrei, nu-i aşa?
Am replicat plină de mine, înfumurată şi pe un ton arogant şi foarte sigur. Aceasta a dat din cap , serioasă.
- Păi, tu ce crezi?
I-am dat ocazia să dea înapoi, să îşi şteargă cuvintele şi tot restul . Nu a făcut-o.
Nici nu mă aşteptam la asta, ştiam că are tărie de caracter. Ceea ce o făcea oarecum interesantă. Şi o rivală de care mă puteam teme, cât de cât. Deşi încă nu ştiam motivul pentru care eram duşmance.
- Zi odată!
Mi-a cerut atât de curioasă . Vocea îi era puternică. Oh, deci acum făcea pe Miss I Can Do Anything!
- Nu vreau!
Am spus simplu. Asta a provocat râsul prietenei mele. Am decis amândouă să ieşim din clasă, dar idioata aceea nu era mulţumită de răspunsul meu. A venit spre mine, dar nu i-am simţit paşii. M-a apucat de păr ( oh, grozav! ) şi a încercat să mă trântească jos. Am început să râd isteric şi mi-am aruncat ghiozdanul pe jos. Am împins-o şi cred că ceea ce a văzut la privirea mea , a făcut-o să înghită în sec. Am aruncat şi geaca pe jos.
- Oh, se pare că tu vrei o bătaie bună ca să te opreşti, nu? Nu-i nimic, se rezolvă acuşica.
Aveam un ton entuziast, chiar doream să fac asta.
- Haide Mirabela, vreau acasă. Mi-e foame!
A strigat la mine Bia, dar nu am luat-o în seamă. I-am zis să plece dacă vrea, dar a zis că mă aşteaptă – dacă nu îmi ia prea mult.
Iar eu eram acum la o distanţă destul de mică faţă de proasta fără creier.
- O ultimă dorinţă?
Am chicotit . Această pauză a fost de-ajuns pentru ea ca să se năpustească asupra mea . M-a luat de păr şi a început să tragă; ce fiinţă sălbatică şi incontrolabilă . Ştiam că îmi rupsese câteva fire, durea. Ah, nu trebuia să îmi fac şi alte răni suplimentare. Îmi fusese şi aşa greu să îi explic tatei cum le aveam pe celelalte, şi minţisem ceva – pentru că nu aveam chef să îl implic în educaţia mea ; sigur m-ar fi transferat de la acest liceu dacă îi ziceam ce se întâmplase cu adevărat . Şi apoi, „ am căzut pe scări” merge întotdeauna.
Am lăsat-o să se distreze puţin cu mine. Să îmi dea câteva palme, să mă tragă de păr – d’astea. Să nu zică cine ştie cine că eram eu atât de rea încât să nu îi dau o şansă . Ea era totuşi prea condusă de impulsuri ( cred că aşa fusesem şi eu odată ) . Însă ,în cazul de faţă gândeam ceva mai mult şi ştiam ce trebuie să fac.
Am început să râd, asta a scos-o din sărite. Am apucat-o şi eu de laţe şi am învârtit-o de câteva ori. După care, am pus-o la perete şi i-am pus mâna la gât, o strângeam şi degetele mele nu slăbeau gestul niciun pic. Îşi trecuse şi ea mâinile asupra strânsorii, pentru a se elibera. Închisese puţin din ochi şi strângea din dinţi.
- Asta-i ultima dorinţă?
Am strigat eu veselă şi i-am dat drumul. Nu era un gest de bunătate, caritate – sau orice de genul acesta . Nu, din contră. Am lăsat-o să respire puţin, ca după să îi trag şi eu două palme peste faţă. Nu am fost mulţumită doar cu asta şi am apucat-o de cap, gata să îi dau cu genunchiul în faţă.
Ceva m-a oprit.
Oh, mai degrabă cineva.
Râsul isteric al unei persoane ce tocmai intrase în încăpere. I-am dat drumul victimei mele ,ce începuse deja să plângă. Cred că ăsta era teatru. Oh, acum încerca să înveţe de la mine. Nu îşi găsise momentul. Am stat aşa câteva secunde, blondul uitându-se la mine şi eu la el. După ce a încetat să râdă, s-a uitat spre cealaltă fată.
- Mai taci şi tu odată cu plânsu’ ăla.
Oh, la fel de drăguţ ca întotdeauna.
- Ce insensibil eşti, zău.
Am zis eu pe tonul cel mai indiferent posibil. Sonia şi-a şters lacrimile, înţelegând că aşa nu o să meargă.
- Zău Mirabela, nu ai pic de ruşine. După ce că ai făcut-o pe săraca Denisa să îl părăsească pe Will în seara de Revelion, chiar nu ai pic de ruşine?
Avea tonul învingător, de parcă asta era lovitura ei finală. Şi chiar era, într-un fel. Foarte tare frate, acum îmi doream să o omor nu doar să o bag în spital. M-am uitat urât la ea, în timp ce am putut zări şi zâmbetul victorios al lui Will. Oh, minunat!
- Deci tu ai făcut asta, ştiam eu că mă iubeşti.
Cât de proastă putea fi surioara lui Mircea. Mi-am luat haina şi ghiozdanul, şi am îndemnat-o pe Bia ( şi ea râdea ) să plecăm . După ce am făcut câţiva paşi, m-am întors şi am vorbit spre rivala mea.
- Eu nu am nimic cu frăţioru’ tău, dar nu mă provoca să creez ceva între mine şi el. Aşa, ca să ştii şi tu.
Am plecat încordată, fiind conştientă de faptul că o anumită persoană venea după noi. Nu trebuia să fii ghicitor sau să ai ochi la spate, pentru a ştii cine era. M-am oprit .
- Ne urmăreşti?
I-am zis nervoasă, dar acesta nu a stat pe loc. A venit chiar lângă mine, uitându-se profund la faţa mea.
- Bianca, poţi să o iei înainte? Te rog.
Oh, avea şi el maniere? Aceasta s-a uitat la mine contrariată şi am dat din cap. Puteam să scap eu de Will şi fără ajutorul ei.
- Chiar te pusesei să îmi strici noaptea aia, nu ? Eşti aşa o fată rea.
Mi-a prins faţa în mâini. Ochii săi albaştrii mă ţintuiseră , parcă violându-mă . Avea aşa o privire profundă şi plină de înţeles. Se citea pe ea ceea ce dorea .
Ceea ce vrusese , parcă , întotdeauna să aibă. Şi eu mă simţeam expusă, asta mă deranja. Mi-am amintit involuntar de vremea în care mă făcuse „ praf” . Nu aveam eu de gând să fiu iar pe lista fetelor de care îşi bătea el joc.
Ha !
Acum el era pe lista mea.
- Da, chiar aÅŸa sunt.
Am răspuns indiferentă, încercând să fac câţiva paşi în spate. Nu m-a lăsat.
- Şi nerecunoscătoare.
A spus acesta simplu. Am dat din umeri.
- Adică?
Nu că aş fi fost curioasă, mai mult făceam conversaţie. Buzele noastre se aflau la o distanţă miliemtrică. Atât de aproape.
- Hm, simplu. Eu m-am răzbunat pentru micuţa bătaie pe care ai primit-o de la acele fetiţe, şi tu nu ai zis nici măcar „ mersi”.
Am chciotit sincer.
- Nu am cerut eu să faci aşa ceva.
S-a apropiat şi mai tare, totuşi fără a-mi atinge faţa. Mă ridicasem pe vârfuri acum. Era involuntar.
-Aşa e. Oricum , îmi eşti datoare.
Atunci s-a întâmplat, m-a tras atât de repede încât nici nu am avut timp să reacţionez. Gura lui a întâlnit-o pe a mea, şi limbile noastre începuseră să se joace. Ce idioţenie, îmi plăcea – asta era cea mai idioată chestie. Eram prinsă într-un cerc de mai mulţi băieţi şi eu mă gândeam în momentul acesta care săruta mai bine. Dani, Mircea sau Will?
De parcă aş fi putut eu să mă controlez! Era imposibil. Inima mea bătea foarte tare, şi corpul meu reacţiona ciudat la atingerile bădăranului ăstuia! Şi , era un sărut franţuzesc. Nici nu mă aşteptasem la altceva, perversul dracului. Ochii nu îi aveam închişi decât pe jumătate, pentru că mă distram ( puţin mai mult ) pe seama acestui „ pupic” . Nu aveam să o recunosc totuşi. L-am îndepărtat după ce m-am săturat, cât de cât, de gustul lui.
- Ok, gata răsplata.
Am zis eu sarcastică . Acesta a zâmbit şi mi-a aruncat ceva. Am prins micul obiect.
- Nu, de fapt asta a fost altceva. Încă îmi eşti datoare.
Se pregătea să plece, dar nu am vrut să îi dau atâta satisfacţie, m-am întors înainte să o facă el . Şi am plecat. Da, fără a mă uita înapoi , cu paşi normali. Dar el nu ştia, nimeni nu o făcea, eu mă uitam acum la acel medalion şi îl strângeam între degete , nelăsând lacrimile să îmi curgă.
Îmi fusese dor de acest obiect în formă de monedă, cu inscripţia simplă de „ Te iubesc” scrisă în limba franceză.
Şi nu ştiu de ce, dar eram fericită să fie iar în posesia mea.

* Miss I Can Do Anything ! = DomniÅŸoara Pot Face Orice.

ohhh...capitol nou :X:

Se pare ca Ella este pusa numai pe rele :)):. FAce ce face si iarasi se bate... Am mai zis ca imi place caracterul ei , dar acum am inceput sa il ador. Sincer, nici nu ma asteptam ca "prospatura " aia sa fie sora lui Mircea :|: . De fapt, cred ca nimeni nu se astepta...Anyway...a primit si ea ceea ce merita , dar parca imi pare rau un pic pentru Mircea...
Will ala chiar ma enerveaza...ce crede, ca Ella o sa ii fie mereu recunoscatoare pentru ca le-a batut pe alea ? Cred ca e dus cu pluta . Ceea ce mi-a placut a fost faptul ca Ella si-a primit inapoi lantisorul :X...sper ca va avea grija de el de acum inainte.

Astept capitolul urmator scumpilici ...kissu :*

Eee... un nou capitol apărut mai devreme decât de obicei . Ce poate fi mai frumos de atât .
Mirabela nu m-a dezamăgit ... s-a comportat exact cum ne-a obişnuit . Măcar că se simte mai bine . Dar mă întreb dacă Ela o să mai aibă grijă de fetele alea . Adică chiar dacă au primit o porţie de Will , mai merită una . Ce rea sunt ! :)) Deşi a făcut o faptă buna sau două , Will tot idiot este .
Şoc ! :))) Sonia e sora lui Mircea . Deci m-ai surprins incredibil de tare , la asta nu mă aşteptam deloc . Totuşi nu m-ar deranja o relaţie între Mircea şi Mira , chiar dacă Ela ar vrea doar să o enerveze pe blondă .
Şi ce mi-a plăcut când a bătut-o şi a căutat-o cu lumânarea ... trebuia să stea cuminte . Un lucru pe care aş vrea să îl aflu , este părerea lui Mircea despre disputa celor două .
Un alt lucru bun făcut de Will a fost să îi înapoieze lănţişorul care înseamnă mult pentru Ela .
A fost un capitol interesant , mai ales pentru schimbările de situaţie apărute . Ce pot să fac în afara de aşteptarea unui nou capitol ?

Dupa lungi, indurerate si grele zile de scoala , uite-ma si pe mine pe aici:D Buna;))
Deci pot spune ca am primit un ciocan in cap cand am aflat ca idioata de Sonia era sora geamana a lui Mircea, deci, si la mine, e un punc minus pentru Mircea, si pentru Will doua puncte:)) plus, 1. ca le-a batut pe idioatele alea si 2. ca i-a redat lantisorul Elei, asa ca nu stiu ce va face Mircea, dar ceva tres sa faca, sa scape de idioata de sor'sa si sa in invinga pe Will, desi sa sti ca si Will incepe sa imi placa, dar nah, din cate se pare e cam cu doua fete si nu prea stiu ce sa cred.
Ma bucur ca Bianca s-a comportat ca o adevarata prietena, si ma bucur si de relatia ei cu Florin, si e frumoasa legatura stransa dintre ele. Pot spune ca mi-a placut foarte mult si de Liliana cum a reactionat, a fost super ok;))
O da si faza cu cazutul scarilor a fost bestiala;))
Succes la scris , si sper sa pui repede continuoarea mai ales ca acum ai weekndul la dispozitie.

Kissu, hugz:X si bye bye!:*

Mulţumesc de comentarii <3 . Şi vă mulţumesc enorm că citiţi.
Nu prea sunt mulţumită de acest capitol -.- sper totuşi să nu fie epic fail. Ugh, şi vor veni câteva schimbări şi conflicte, curând. Sau aşa plănuiesc. Ah, plus o mică dezvăluire în capitolul ce va urma. Deşi , se poate deduce ceva şi din acest capitol <3.

Lectură plăcută!

[center]Capitolul Treizeci ÅŸi Doi[/center]

Nu mi-a stat mintea la cele ce mi le-a zis Will : „ Încă îmi eşti datoare. ” dar trebuie să recunosc că m-a deranjat asta într-o oarecare măsură. Pentru că nu ştiam ce dorea el să zică prin acestea; şi eu eram o persoană de cuvânt ( cel puţin de obicei ) . Şi odată ce mi se spune asta, nu e de bine. Speram totuşi să dea uitare acestor lucrurui. Hm, Will? Niciodată.
Totuşi, am refuzat să stau îngrijiorată doar pentru aceasta, de parcă eu chiar aveam nevoie de griji. Era de-ajuns că trebuia să o suport pe Sonia ( o înfumurată – cretină şi jumătate ) . De fapt, nu înţelegeam de ce toată lumea se purta atât de frumos cu ea . Aveam şi eu bănuielile mele, pentru că eu nu eram suportată ( şi Sonia îmi era duşmancă declarată ) ai zice că s-a format o Sfântă Alianţă împotriva mea. Vai, iar mie îmi tremurau chiloţii doar când vedeam asta. NOT.
Evident că mă durea în cot de toată treaba asta, dar era uneori stresant să vezi persoane că râd ca proastele, şi să se uite spre tine fără pic de discreţie. „ Râd de mine!” e primul gând pe care îl ai. Şi eu nu am avut destul de multă bună dispoziţie în ultimele câteva săptămâni ca să pot să mă descurc cu aşa ceva.
Nici nu am realizat când a venit atât de repede ziua de 1 Martie, au trecut săptămânile ca prin farmec. Şi nu s-a întâmplat nimic prea extraordinar.
Decât un singur lucru ce m-a marcat , într-un fel sau altul.
Era o seară destul de ok, nu era prea frig afară şi deja începuse să se simtă influenţa primăverii. Am venit acasă devreme, pentru că nu am avut cu cine să stau prea mult prin oraş, nu ştiu care a fost cauza. Când am intrat în locuinţă, tata tocmai a plecat şi a izbit uşa în urma lui. Fără să mă salute sau să zică altceva; am presupus că iar avea probleme la serviciu şi se răzbuna pe cine ştie cine, de fapt – pe Liliana. Nu ştiu dacă am avut dreptate. Am căutat-o cu privirea, dar nu era în hol. Puteam pur şi simplu să merg la mine în dormitor şi să dau uitare acestei întâmplări, ce devenea câteodată chiar normală. Însă, mi-am amintit şi eu cât de drăguţă a fost cu mine această persoană, şi nu am putut lăsa lucrurile aşa. Era necesar să intervin şi măcar să întreb : „ ce s-a întâmplat? ” . Atâta inimă aveam şi eu. Astfel, am mers în bucătărie unde am şi întâlnit-o. Plângea. Şi ce lacrimi. Chiar şi acum mi le amintesc.
Stătea pe podea , cu mâinile lipite de faţă , încercând să dea la o parte acele boabe imense de lichid . Dar, nu reuşea. Cu cât se străduia mai tare, cu atât acelea curgeau şi mai mult, căzând pe acea podea rece şi lovindu-se. Nu se auzea nimic, dar se putea simţi atmosfera. Era un plâns tăcut, şi totodată sfâşietor pentru că nu putea să urle. Şi ştiam cât ţine în ea. M-am aplecat şi am îmbrăţişat-o.
Nu sunt o persoană prea bună; dar a fost ceva spontan. Nu îmi plăcea să o văd atât de .... Distrusă. Cred că acesta este cuvântul potrivit.
- Ce s-a întâmplat?
A fost stupida întrebare pe care am putut să o pun . Dar nu a deranjat-o, m-a strâns şi mai tare lângă ea în timp ce umărul meu era udat de lacrimile ei. Şi nu m-a deranjat. A vorbit clar şi destul de repede, mărturisindu-mi tot . Aşa se descărca ea, nici măcar nu a realizat când a făcut-o.
- Ţi-am zis mai de mult că e vina mea... chiar e... Adică... Doar dacă aş fi putut face copii ... Ştiu că nu s-ar mai fi comportat aşa cu mine şi nu ar fi devenit atât de violent. Îmi pare rău...
Se zbătea să nu mai plângă, dar nu putea. Pentru că aşa continua organismul ei să răspundă la acele vorbe, şi la destăinuire. Acum că îmi amintesc , poate că nu sună atât de tragic pe cât a fost. Însă, atunci când am văzut-o cum se zbătea cu sine să nu urle, să nu se comporte ca un copil.... Mă durea şi mai tare. Aş fi vrut să o văd spărgând ceva, să ţipe şi poate chiar să îşi verse nervii pe mine. Ea , din contră, m-a îmbrăţişat şi nu mi-a dat drumul, vorbind şi vorbind pentru a se stăpâni . Pentru acea seară, eu am devenit un adult şi am protejat-o.
Ar fi trebuit să mă simt fericită.
Tata nu putea să mai aibă alţi copii în afară de mine şi fratele meu.
Şi , cu toate acestea, eram tristă. Nu pentru el. Ci pentru Liliana. Se învinovăţea într-atât . . . Şi un gând ciudat mi-a venit atunci în minte, nenorocitul meu tată o iubea într-atât încât nu conta dacă poate sau nu face copii. Pentru că deja avea doi; şi de aceea era Liliana aşa fericită că eu eram aici . Eram acum şi copilul ei. Într-un fel.
Iar tatăl meu simţea nevoia să îşi verse nervii, măcar uneori. În asemenea clipe, aş fi vrut să fiu eu victima.

Desigur, acestea s-au întâmplat destul de curând, şi erau oricum greu de uitat. Eu , momentan, mă bucuram de această zi frumoasă. Se simţea influenţa anotimpului de vreo săptămână. Fuseseră câteva ploi de primăvară şi apăruse soarele acum. Nu mai era deloc zăpadă , şi asta mi-a provocat o fericire interminabilă. Nu era atât de cald încât să stau în tricou, dar renunţasem deja la uniforma mult prea groasă.
Am mers cu Iulia spre liceu. A trăncănit într-una despre Alin ( încă erau împreună ) .
- În fine! Cred că te înnebunesc!
A zis într-un final şi eu m-am mulţumit cu un zâmbet. Tocmai intram în curtea liceului.
- Pa-pa!
I-am aruncat eu vorbele veselă şi am plecat de lângă aceasta, apăruse şi prietenul ei. Pe Bianca am prins-o exact când intra în clădire.
- O să primesc mai multe flori şi mărţişoare decât tine.
Mi-a zis aceasta foarte fericită şi eu am început să râd, foarte sincer. Azi arăta chiar mai bine decât de obicei ( fata asta! )
- Nu ai nici-o şansă!
I-am spus şi am fugit, urmată de aceasta. Când am intrat în clasă, atmosfera era schimbată. De parcă toţi observaseră această zi frumoasă. Nici măcar colegele care se uitau mereu urât la mine , nu mă băgaseră acum în seamă.
Nu aveam azi chef de ele azi.
Nici nu am apucat să mă aşez pe scaun că o garoafă mi-a fost întinsă . M-am uitat sceptic la colegul meu de bancă.
A zâmbit şi eu am luat floarea pupându-l pe obraz.
- Mersi Åžtefan.
S-a mulţumit să dea din umeri şi imediat i-a sunat telefonul, aşa că nu ne-am mai zis nimic. M-am uitat spre Bia şi am scos limba la ea.
E ciudat cum într-o zi din aceasta, toată lumea se adună şi dă mărţişoare şi flori. Am primit câte o floare de la fiecare tip din clasa mea.
Mai erau câteva minute până se suna de intrare la prima oră, când Mircea şi-a făcut vesel apariţia în clasă şi a venit direct la mine. A scos o lalea galbenă şi mi-a înmânat-o. A ridicat dintr-o sprânceană şi am acceptat gestul. Pentru el însă, nu a fost de-ajuns. M-a tras spre el şi, în loc de pupicul pe obraz şi îmbrăţişarea amicală, mi-a atins buzele.
Nu ÅŸtiu de ce , dar m-a deranjat acest gest.
Adică, de regulă poate că era un gest frumos dar acum, în faţa tuturor, a părut ca un act autoritar prin care mă „ însemna ” . Nu ştiu dacă eram singura care credea asta, dar a fost al dracului de deranjat. L-am împins şi i-am zâmbit demonic, întorcându-mă la banca mea şi ignorându-l.
Ce idiot.
Desigur, îmi plăcea Mircea dar uneori exagera. Băieţii ăştia!
La sfârşitul zilei, Bianca a venit la mine să îmi arate ce primise ( era aşa o fericire pentru ea toată treaba asta ) şi avea cu o floare în plus faţă de mine. Avusese dreptate.

Ne pregăteam să plecăm atunci când mi-am auzit numele strigat. Coleguţul meu de clasă , blondinul, strigase. I-am spus Biei să plece ( oricum avea întâlnire cu Florin mai târziu şi avea nişte treabă, nu putea sta după mine ) .
- Ce s-a întâmplat Don-Juan?
M-am adresat atunci când a ajuns în faţa mea . Eram în curtea liceului.
- Hai , te duc eu acasă.
A zis simplu . Am mers pe jos şi mie mi-a venit în minte maşina cu care m-a dus atunci când eram rănită, acasă. Dar nu am întrebat nimic ( nu aveam chef ) .
- Åži, ia zii... Mergem ÅŸi noi la un film azi?
Destul de vulgar. Cred că i se urcase ceva la cap. A zâmbit şi m-a apucat de mână. Am vrut iniţial să o retrag, totuşi nu am făcut-o. Aveam câteva motive. Primul, era faptul că îmi plăcea de idiotul ăsta ( într-o oarecare măsură; era foarte interesant ) , apoi trebuia să o calc pe nervi pe Sonia ( asta da plăcere imensă ) şi în al treilea rând, nu mă mai ţinusem de mână cu cineva de foarte multă vreme...
- Ce film?
Am întrebat într-un final.
A dat din umeri.
- Orice, nu ?
Am chicotit. Făcuse faţa aceea nevinovată şi inocentă – nu puteai să nu te amuzi. A zâmbit şi el.
- Mergem la cinematografu’ din centru, vin să te iau la cinci fără un sfert, sau aşa ceva. La şase-ncepe filmul.
M-am gândit puţin la asta, şi mi-am amintit că îi promisesem Lilianei să merg cu ea până în oraş azi.
- Ne întâlnim acolo, mai bine aşa.
M-a codus până acasă, şi atunci când a plecat nu l-am lăsat să mă sărute pe gură. I se urcase la cap.
Nici eu nu ştiusem cum de acceptasem să ies cu el, dar nu simţeam niciun fel de remuşcări. Mai târziu am mers în oraş cu Lili să luăm nişte chestii, şi se făcuse destul de târziu. Oricum, mă aranjasem şi eram fresh atunci când am ajuns la locul întâlnirii. Mă aştepta ; şi nu mi-am cerut scuze pentru întârziere sau pentru că a stat acolo prea mult . Nu prea conta.
Am intrat la film dar după vreo douăzeci de minute, amândoi ne-am plictisit şi am ieşit din sală. Era o poveste destul de banală, ah – chiar plictisitoare, aşa că am preferat să ieşim şi să mergem, probabil , altundeva. Totuşi, era acolo un hol micuţ şi gol, ce ducea spre băi. Ne-am poziţionat acolo şi Mircea m-a pus la „ zid” ( cum s-ar zice ) . Îşi poziţionase braţele în jurul meu şi se uita fix în ochii mei.
- Mirabela, tu ÅŸi cu mine , egal prieteni. Corect?
M-am abţinut să nu râd. Era aşa de adorabil, cred că eu mă înroşisem puţin la faţă.
Şi ce însemna asta?
Nu eram bună la matematică.
- Să zicem.
Am dat verdictul în final. Asta l-a făcut să chicotească.
- Clar.
A spus acesta gânditor. Eu am dat din umeri.
- Dar! E o eroare pe aici, pe undeva.
Nu sunt bună la matematică, am mai zis asta. Totuşi, pricepeam şi eu măcar puţin ce dorea să îmi zică. Era mai bine să îl frec , şi m-am prefăcut că nu am idee despre ce vorbeşte. Asta l-a făcut să se impacienteze.
- Deci , tu şi cu mine , egal mai mult decât prieteni.
Nu am râs, dar aveam chef.
- De ce?
Am spus sarcastică. Uuuh, ce mă distram. Inima mea bătea mai tare, şi parcă îmi creştea adrenalina. Şi nici măcar nu mă mişcam, dar să fiu într-un sport extrem. Poate era din cauză că inima mea ţopăia ca o nebună.
- De, de’aia!
A spus acesta căutându-mi buzele. Le-a atins, uşor, în aşa fel încât să îl simt. Să ştiu că era acolo. După care le-a apăsat mai tare, limba sa începând să se joace cu a mea. Involuntar, mi-am trecut mâinile prin părul lui şi am început să trag, acesta avea acum braţele în jurul taliei mele şi mă trăsese lângă el.
Ups! Noi chiar ne sărutam.
M-a împins uşor înapoi, şi mi-a mângâiat faţa. Era la o distanţă destul de mică. A intrat cineva pe hol, mergând spre baie. El s-a lipit de mine şi m-a acoperit. Cred că acum mă înroşisem de-a binelea. Străinul nu ne-a băgat în seamă.
Cred că se gândea, în mod normal, „ un alt cuplu fără minte care şi-o trage pe hol”. Şi poate ar fi adăugat : „ vreau şi eu” . Genul masculin, ce să-i ceri.
După ce a dispărut persoana respectivă, Mircea m-a eliberat.
- Eşti al dracului de frumoasă.
Aici chiar am zâmbit . Mă ţinea strâns , şi a început iar să mă sărute. După care a început să mă pipăie.
Gata, mergea prea departe.
Dar mă distram!
Aşa că nu l-am înlăturat. Îşi trecea mâna peste abdomenul meu, încercând să urce la sâni. Limbile noastre încă se jucau acel joc intens. Şi-a trecut degetele pe spate, pipăindu-mi pielea. Eu cred că eram mai rece, acesta însă „ firbea”. Sau asta îmi spunea temperatura trupului său.
Şi inima mea făcea bungee-jumpin, sau sărituri la trambulină. Nu îmi dădeam seama, la cât de repede fugea şi urla.
A scos un sunet ciudat atunci când s-a desprins de buzele mele, dar s-a lipit iar şi ne-am sărutat. Oh, şi la naiba am început să îl muşc. Tare, ca să fiu sigură că rămâne însemnat. Îşi plimba iar mâna peste abdomenul meu. Urca, aproape de sâni. Ştiam că acum îmi simte inima urlătoare, dar şi eu ştiam cât de tare bătea a lui. Şi îmi puteam da seama după modul în care reacţiona, era nebun după mine.
Secunde. Tic – tac- tic – tac ! Se auzea un ceas enorm din hol. De parcă ne numărau nouă momentele incitante.

[center] Shake your ass! Shake your ass![/center]

Şi brusc. Magia s-a rupt. Exact atunci când îşi urcase mâna mai sus, gurile noastre se întâlniseră iar, după o scurtă pauză. Aveam ochii închişi , la fel şi el. Când, telefonul lui a sunat.
Minunat moment ÅŸi-a ales!
Am aşteptat să îl închidă. S-a uitat mai întâi să vadă cine îl apelează, avea degetul pe butonul roşu. Şi nu, nu a închis. S-a mutat pe butonul verde şi a răspuns.
- Da, sis?
O, grozav!
Scârba de Sonia. Se putea altfel? Îmi stricase mie toată seara. A ascultat ce avea idioata de zis, nu am înţeles pentru că eram prea furioasă ca să ascult ce îi zicea târâtura.
- Bine, bine. Stai acolo că vin acu’. Pa.
S-a uitat vinovat la mine şi a încercat să zâmbească.
- Of, tre’ să merg după soră-mea... A păţit ceva, s-au certat iar ai mei şi ea a picat la mijloc, şi... Pf, ştiu că tu nu ai cum să înţelegi, dar e fată şi trebuie să am grijă de ea.
Avea un ton serios ÅŸi responsaibl.
Poate că în alte momente l-aş fi apreciat.
- Hai, te duc acasă!
A zis el resemnat, vrând să mă atingă.
Timp în care, am putut să mă gândesc la unele lucruri. Da , eu nu ştiam? ! Eu ? Nu. Pentru că eu , vezi Doamne, nu aveam părinţii despărţiţi. Niciodată nu am căzut la mijloc atunci când s-au certat şi Cristi ( fratele meu ) nu era niciodată acolo să mă apere. Încercam să fac lucrurile mai bune, şi câteodată fugeam. Pentru că eram o laşă. Dar, niciodată nu îl sunasem pentru ajutor.
Nici măcar atunci când totul se sfârşise, nici măcar când am plâns cel mai tare. Nu aveam nevoie de mila altora, sau de ajutor. Mă puteam descurca şi singură.
Nu ştiam dacă Sonia dorea sau nu să îmi strice seara, sau pur şi simplu avea problema asta. Dacă era varianta din urmă, atunci era chiar mai îngrozitoare decât o credeam. O laşă.
Mă deranjase enorm ceea ce îmi zisese Mircea. „ Tu nu ai cum să înţelegi”. Pe dracu, o ştiam atât de bine. Vorbea ca un idiot. Toată pasiunea de mai devreme se stinsese, avusese el grijă să vină cu pompierii. Nu am vrut să răbufnesc şi să îi arunc câteva în faţă, ar fi zis că mă oftic prea tare. Am zâmbit ( era un egst sincer, pentru că se vedea că nu eram fericită ci mai degrabă iritată ) .
- Nu mersi, mă descurc eu. Mergi şi ajut-o pe surioara ta.
S-a uitat supărat la mine.
- Hai Mirabela, nu te supăra... Trebuie să..
Nu l-am lăsat să continue.
- Ştiu. De aia nu vreau să îţi mai răpesc din timp. Mă descurc eu.
Tocmai dorea să mă contrazică, deşi a văzut şi el privirea mea care nu accepta să fie coruptă, când i-a sunat iar telefonul. A răspuns şi a trebuit să plece. S-a aplecat să mă sărute, dar nu l-am lăsat – m-am întors şi am plecat spre baie. Când am ieşit de acolo, el plecase.
Am răsuflat uşurată şi l-am înjurat.
- Al dracu prost! Cretin, idiot şi cu creier de căcat. Şi morţii ei de fufă, o să mi-o plătească Sonia!
Desigur, nu am spus aceste cuvinte cu voce tare. Am scos şi eu mobilul din buzunar şi ... Şi, nu ştiam pe cine să apelez. Nu aveam un număr de taxiu. L-am văzut pe Will în agendă şi am apăsat butonul verde : „ apelare” . Dar, m-am răzgândit brusc şi am închis apelul.
Nu mi-am dat seama dacă a sunat sau nu. Am aruncat înapoi micul obiect, şi chiar înainte să ies afară din clădire, a sunat.
- Da?
Am zis rece. Nu am observat cine mă apelase, dar vocea am recunoscut-o imediat.
- Ce-ai păţit mă? Acu’ dai beep-uri?
Avea o voce destul de îngrijorată. Uf, dacă tot se întâmplase asta – eu nu aveam chef de discuţii.
- Cinematografu’ din parc, dacă nu vi să mă iei în cinci minute, o să te blestem!
Am închis şi am vrut să ies afară să îl aştept. Era frig. Eu purtam doar o bluză şi o pereche de blugi ( nu îmi luasem geaca ) şi acum tremuram ca proasta. Foarte tare, fir-ar ea de fudulie. Am stat aşa preţ de câteva minute, nu ştiu cât a durat , dar au început să cadă picături mari de ploaie. Şi eu deja începeam să fiu udată, grozav! Mai bine nici că se putea.
Începusem să fierb , aveam draci şi doream să îi vărs pe cineva. Îmi trăsese mie clapa, MIE, un idiot. Mircea ăsta, o să vadă el. Şi Sonia, oh! Să se păzească.
Am decis să plec de acolo şi să o sun pe Liliana să îmi trimită un taxi dar, chiar atunci când plănuisem asta, o maşină s-a oprit în faţa mea.
Aceaşi cu care am fost dusă acasă de Mircea când fusesem rănită.
Dar, din ea nu a ieşit băiatul blond cu ochii verzi, ce îmi era coleg de clasă. Nu; ci prinţul înfumurat cu ochii albaştrii.
- Ai întârziat!
Am zis scurt, dar ştiu că aveam tonul ridicat. Ieşind repede din autovehicul, mi-a aruncat geaca lui şi m-a purtat până la maşină.
- Nu-i adevărat, am ajuns la fix.
Nu am putut să îl contrazic. Nu ştiam cât era ceasul. M-am pus resemnată pe scaunul pasagerului şi i-am întâlnit privirea amuzantă.
- Ce?
Am întrebat încruntându-mă.

Ce capitol minunat , superb , incredibil ! Si fac o pauza cu epitetele !
Mi-a părut pentru Lili , tatăl Mirabelei este chiar un idiot care nu ştie să aprecieze pe nimeni . Oricum el are deja doi copii , nu ar trebuie să o învinovăţească pentru că nu e vina ei ... absolut deloc .
Încheind acest subiect neplăcut ... Cât de mult mi-a plăcut cum a decurs relaţia dintre Mircea şi Mira . Am o slăbiciune pentru băiatul asta . Oare de ce ? Au mers la film , s-a sărutat . Deci chiar am adorat momentul în care s-a sărutat ... genial , minunat . Şi apoi telefonul a sunat ... De ce ? Chiar nu îmi place Sonia , absolut deloc , vreau să dispară din peisaj cât mai repede . A stricat un momemt superb între cei doi . Brusc , magia s-a întrerupt şi Făt -Frumos :)) a plecat după surioara sa . Why ?
Parcă nu aş fi vrut să îl sune pe Will . Dar a asta e ...
Acum să vedem ce va urma ;)) Scuza-mi incoerenţă din postul asta . Aştept următorul capitol !

Buna
Deci e minus o suta nouazeci si noua de minusuri pentru Mircea. Ce idiot, cretin de tot rasu...ah nu il sufar. Deci , punct, nu pot sa il sufar
Si cand era atat de frumos, si erau si impreuna, se si sarutau, si totu era roz trebuia sa sune fufa aia! Nu pot sa cred!
Sincer pe mine ma intriga masina aaia, ce e cu ea?:-? cum de o folosise Mircea, si acum e la Will? Sunt rude?:))sau altceva?:-?
Deci sunt asa de curioasa incat simt k in curand daca nu pui capitolul urmatoru o sa innebunesc o sa sa...ahh..vreau urmatoru cap, te rog.
Succes la scris si sa scrii muuuult, da?:O3

Kissu si bye bye!:*

Mersi de comentarii ! <3 am venit cu următorul capitol.
Nu mă înjuraţi , ucideţi sau altceva dacă nu vă place : 3 Sper să citiţi în continuare.
Direct, live şi în reluare : )) ... capitolul 33.

Lectură plăcută !

[center] Capitolul Treizeci ÅŸi Trei[/center]

- Ce ?
Am întrebat încruntându-mă.
Însă, asta nu l-a făcut pe acesta să se oprească din râs. Mi-am întors pentru câteva secunde privirea de la el şi după, reîntorcându-mă, l-am găsit zâmbind.
Un alt fel de zâmbet, deşi plin de amuzament totodată seducător. Mi-am dat ochii peste cap şi am simţit că nervii începuseră să mi se mai calmeze. Dă-l dracu pe Mircea şi toată prostia lui, o să mi-o plătească el.
Să mă lase baltă. Ok, o să vadă el ce înseamnă să laşi pe cineva baltă.
Cât despre Sonia, o să vadă şi ea.
Oh, ce rea eram.
I-am zâmbit şi eu lui Will.
- La ce te holbezi?
Întrebându-l asta, părea cel mai firesc lucru pe care îl puteam face în momentul de faţă. A dat din umeri , dar nu şi-a luat privirea de la mine. Ochii săi albaştri străluceau foarte ciudat. Mi se părea că şi părul îi lucea ceva mai mult decât de obicei.
- La tine.
A răspuns fără prea multă intonaţie în voce. Asta m-a făcut să rânjesc sarcastic.
- Vai! Ce descoperire.
E bine că nu am mai zis nimic, pentu că următoarele cuvinte ar fi sunat foarte nostalgice. Şi probabil tonul mi s-ar fi înmuiat puţin. Îmi amintisem de o fază din Grecia. Eram doar noi doi, ultima dată când l-am văzut acolo şi clipa în care l-am urât şi plăcut cel mai mult, toate de-odată. Ne priveam la fel ca acum, el zâmbea ca naiba şi mi-a reamintit replica pe care mi-a zis-o în ziua în care ne cunoscusem : „ O să te fac să te îndrăgosteşti de mine! ”
. Era aşa de sigur pe el, că nu l-am crezut. Ciudat, dar superioritatea lui mă stresa şi totodată atrăgea. Şi, am căzut în plasă ca toate proastele cu care a fost el.
Era enervant faptul că decăzusem într-atât şi m-am mustrat o grămadă, dar se întâmplase. Însă, atunci ... Ultima dată când ne văzusem în Grecia, eu i-am tras un altfel de surâs. Era cu mult mai superior şi îngâmfat decât al lui. Aroganţa mea strălucea, făcându-l să coboare de pe scena creată de el însuşi. Îmi amintesc şi acum, foarte clar, acea replică : „De fapt, eu o să te fac să îţi pierzi minţile după mine!”
Nu că mi-aş fi retras acest gând, dar fusese atât te intens atunci, încât mă miram cum putusem să îl arunc într-un sertar atât de îndepărtat de priorităţi.
- Ai avut dreptate, ÅŸtii.
A zis sec după ce s-a întors cu faţa la volan, apucându-l în mâini.
Nu am reuşit să zic nimic, nu că plănuiam asta, căci el a adăugat :
- Unde merge prinţesa?
Am chicotit.
- Cred că e inutil să îţi zic „ acasă” , nu?
A dat din umeri.
- Dorinţa ta e ordin pentru mine.
A accelerat, evitând să mă privească. Dar eu, pentru că nu era nimic altceva mai interesant prin preajmă, am început să mă uit la el. Îi analizam trăsăturile feţei. Le cunoşteam de multă vreme, şi nu se schimbaseră. Avea o aură foarte matură, totodată sălbatică. Puteai zări în ochi şi o oarecare urmă de blândeţe ; dar era greu să înţelegi cu adevărat o pereche de ochi albaştrii. Erau misterioşi şi totodată cruzi. Când eram mică , mică de tot, îmi era frică de ochi de genul acesta. Nu îi puteam niciodată citi şi înţelege. Deşi, nu o recunoşteam. Niciodată nu mi-am recunoscut temerile, mi-a fost întotdeauna teamă de trăsătura asta.
Acum, stăteam şi priveam, fără ca măcar să tresar. De fapt, mă intrigau.
- Mă, eu ştiu că sunt frumos şi d’aia te uiţi la mine, dar vrei să mă intimidezi într-atât încât să facem vreun accident?
A vorbit în final Will.
Poate că dacă era vorba de altcineva m-aş fi ruşinat şi mi-aş fi întors faţa, dar nu era cazul. Am oftat.
- Ai face bine să nu faci accident că eu nu vreau să mor.
A zâmbit. Acum avea tonul uşor sarcastic.
- Nici după ce ai fost lăsată baltă?
Aşa era el, foarte drăguţ şi sensibil. Mereu ştia cum să mă facă să mă simt mai bine. Uşor, furia a început să se renască, pentru că până acum parcă murise. Simţeam iar cum inima avea chef de cascadorii când, brusc, maşina s-a oprit. Eu eram încă îndreptată cu faţa spre blond, şi nu am putut reacţiona imediat atunci când s-a întors spre mine. Mi-a prins repede faţa între mâinile sale şi m-a tras spre el.
Fără ca măcar să pot zice sau face ceva, m-a sărutat.
Oh, şi ticăitul sălbatic din cutia toracică nu se oprea. Îmi făcea în ciudă, rupându-mi parcă pieptul.
TACI!
Aş fi vrut să îi strig.
OPREÅžTE-TE!
Dar era inutil. Nu mă asculta. Era independentă.
Şi ce puteam eu face, în astfel de clipe? Să mă las pradă jocului nebun ce mă atingea, fără ca măcar să ropostez? Sau nu. Să dau înapoi tot ce am, cu forţă şi răzbunare. În modul meu.
Am încercat să îl îndepărtez pe blond, deşi ca să fiu total sinceră cu mine îmi plăcea sărutul. Avea nişte buze foarte moi şi , uhh, delicioase ( ca să le numesc aşa ... ) . Şi ştia să sărute într-un fel, nu aveai cum să nu adori. Limba lui deja intrase în gura mea, explorând fiecare colţ pofticioasă. Şi îi răspundeam. Involuntar, aşa cum am zis deja că era acest lucru.
De fapt, aşa mă comportam eu cu el.
Nu ştiam niciodată ce se va întâmpla.
Corpul meu răspundea într-un anumit mod, mintea în altul iar... Sufletul ? Uitam că am aşa ceva când eram în preajma lui.
Fără să îmi dau seama, mâna mea se afla acum pe pieptul lui în timp ce o alta îl trăgea de păr. Îi puteam simţi bătăile inimii.
Şi eu crezusem că a mea îmi făcea probleme. La el părea deja că va exploda, terminându-l.
S-a oprit din micul nostru joc, şi s-a întors spre volan trecându-şi degetele prin păr. Închisese ochii, lăsându-şi capul pe spate. Parcă încerca să se controleze. Şi-a trecut limba peste buza inferioară, ştergând saliva ce rămăsese acolo.
Saliva mea.
Plus, mica muşcătură ce i-o lăsasem alături.
- Ca un drog.
A spus acesta mai mult pentru el, repornind mersul maşinii. M-am mulţumit cu un chicot.
- De ce naiba nu mă laşi în pace?
I-am propus acest subiect de discuţie; asta a fost pe cel mai indiferent ton posibil. Deşi eram curioasă ; cine nu ar fi fost? Poate că doar voia să îşi bată iar joc de mine.
Ha!
De parcă ar fi reuşit.
A zâmbit sincer, poate mai onest decât nu a făcut-o niciodată. Tocmai lua o curbă. Era linişte. Ploaia cădea la fel de furioasă ca întotdeauna, numărând secundele în care eu aşteptam un răspuns.
Pic – pic – pic!
A vorbit.
- Nu ÅŸtii?! M-ai blestemat.
Am ridicat dintr-o sprânceană şi nu m-am mai uitat la acesta preţ de câteva secunde. Îmi plăcea mai nou să admir ploaia ce se lovea de parbriz. Mi-am amintit vag de faptul că eu mereu îmi înfrunt problemele şi aflu tot ceea ce îmi doresc.
- Ok, ridic blestemu’, eşti liber Făt- Frumos. Vrăjitoarea te-a scăpat de sub vrajă.
Nu ştiu cum naiba puteam să vorbesc atât de calm şi frumos cu el. De obicei ne ciondăneam şi eu mereu îi scoteam ochii. Mai clar, era insuportabil. Oarecum mă minţeam pe mine însumi şi doream să îl văd ca pe o scursură. De fapt, probabil că asta şi era. În fine.
A început să râdă, oarecum trist. Totuşi, nu şi-a lăsat prea mult la iveală adevăratele sentimente.
- Nu e aşa simplu, dacă erai o vrăjitoare, poate. Dar ce zici de prinţesele care fac vrăji? Chiar mai rele. Nu există remediu, mi bella.
Oricât de puţin l-ai fi cunoscut pe Will, acum puteai observa că vorbeşte cât se poate de serios. De aceea, vrând să sparg gheaţa, am început să râd . Era gestul oarecum demonic pe care îl făceam adesea. Doar pentru a tachina sau a enerva pe ceilalţi.
- Ai ajuns la mâna mea.
I-am zis scurt, zâmbind.
Şi era adevărat.
Pentru că , dacă nu îi păsa de mine ( la dracu, eu acum realizam ) nu venea după mine. Îi dădusem doar un beep şi cred că deja era pus pe drum. Imediat m-a sunat, şi apoi doar i-am dat instrucţiuni şi a apărut la locul la care l-am vrut eu.
Ce om, zău.
S-a strâmbat şi brusc a oprit maşina. Desigur, nu eram acasă la mine. Era un loc nu atât de populat, erau doar câteva case la depărtare. Era mai mult o pajişte ( cred ) erau şi nişte copaci, dar tot la fel – nu se aflau deloc aproape. A coborât din autovehicul şi a venit să îmi deschidă uşa.
- Plouă, hello. Eu nu ies!
L-am anunţat încăpăţânată.
Mi-a făcut cu ochiul şi m-a tras afară fără voia mea. Acum ne aflam doar noi doi, aici – într-un fel de pustietate.
- Will...
Am început să vorbesc cu destul de multă forţă în voce.
- Ssst!
A scos acesta şi m-a lipit de el. Nu ţinea nicio umbrelă, dar eu aveam geaca lui şi îmi acoperise capul, ca să nu mă plouă. Am realizat că era de fapt un fel de stâncă, de aici se putea vedea întregul oraş. Luminile, şi apa căzând peste el. Părea un loc interesant.
- Uau, cu asta vrei să mă impresionezi?
Am spart eu iar tăcerea.
Åži la dracu, cine nu ar fi fost?
Mi se părea atât de extraordinar că mi se făcuse pielea de găină. Stând acolo şi observând frumuseţea artificială îmbinându-se cu cea naturală. Era un loc splendid.
- Ţipă! Aici poţi să faci ce vrei.
A strigat acesta la mine. Da, chiar ridicase tonul extrem de mult . Însă, nimeni nu era în preajmă să ne audă, să ştie ce vorbim. Nu ne controla nimeni.
- Ce căcat! Ce zi aiurea! Ce viaţă!
Am început eu să urlu fără niciun pic de reţinere. Dădeam din mâini şi fugeam pe acolo, de parcă m-aş fi bucurat de peisaj. Eram udată, acum simţeam că părul meu era ud şi se părea că fac duş. Dar nu îmi păsa. Mă învârteam şi strigam tot felul de cuvinte fără sens, ce aveam pe suflet – indiferent care erau acele lucruri.
Şi drept să zic, nici măcar eu nu am realizat ce ziceam.
Curând, blondul m-a luat în braţe şi a început şi el să mă învârtească, iar eu îl loveam, acesta răspunzându-mi printr-un surâs stupid.
Vai!
Ce se întâmpla?
Nici nu îmi dădusem seama.
Era chiar un loc în care te puteai dezlnănţui....
Curând , m-a dus înapoi în vehicul.
- Mersi – mersi. Dacă o să răcesc, e numai vina ta, prostule!
Nu era niciun bai că îl jigneam, acesta chiar a primit vorbele cu multă „ onoare” . Se părea că băiatul acesta nu s-ar fi simţit prost pentru nicio vorbă urâtă. De fapt, eram convinsă că ştia cât de multă falsitate pusesem eu în acel cuvânt.
Mă simţisem bine dar nu aveam de gând să îi spun şi lui asta.
Oricum, intuiţia îmi zicea că deja îşi dăduse seama.
- Auzi!
Am adus alt subiect în vorbă, atunci când chiar mă ducea acasă la mine. Era foarte vesel.
- E?
S-a uitat la mine. Eram la semafor, de abia oprise.
- Trusa de prim ajutor, unde-i?
S-a uitat mirat la mine şi mi-a indicat spre acel loc. M-am prefăcut că iau un bandaj, încă fiind şi eu surprinsă.
- Drăguţă maşina, de când o ai?
Acum era ÅŸi mai nedumerit.
- Bella, ce dracu?
Am chicotit.
- O am de vreun an, eu ştiu – habar nu am.
- O împrumuţi des?
Am venit eu repede cu următoarea replică. A fost de-ajunsă expresia feţei sale, crispată, ca să îmi dau seama care era acest mister. Mircea nu avea o maşină la fel ca aceasta.
De fapt, cea cu care mă dusese acasă în ziua în care fusesem bătută ( oh, încă nu mă răzbunasem ) , era a lui William.
În timp ce, blondul acesta se dusese să pedepsească un anumit grupuleţ de fetiţe care nu fuseseră cuminţi.
- Ştii, eu tot nu înţeleg.
Am recunoscut într-un final. Ajunsesem în faţa casei mele, dar nu ieşeam.
- Ce?
A spus acesta pe un ton nevinovat, de parcă nu îmi dădusem deja seama.
- Vrei să-mi explici?
Era ultima mea întrebare, putea deduce asta din tonul meu. A oftat.
- Nu-i clar? E exact aşa cum îţi imaginezi, avea nevoie de ceva cu care să te ducă acasă, şi asta-i tot.
Åži eu puteam citi tonul lui nesincer.
- Şi între timp tu ai fost să te baţi din plăcere, oh pardon ca să îţi rămân eu datoare ... Când , simplu, puteai veni tu să mă ajuţi şi să pici drept erou , şi aşa – toată lumea fericită. Poate chiar te iertam, cine ştie!
Vorbisem foarte repede şi se vedea că eram supărată. M-a oprit, ţipând.
- Nu Mirabela! Nu , mulţumesc. Eu nu am nevoie de aşa ceva. Eu te plac, dă-o dracului de treabă. Ştiu ce ţi-am făcut şi nu îmi pare rău, ăsta sunt eu. Dar că te iubesc, asta o ştiu şi nu am nevoie nici să ţi-o zic ţie, nici să îţi bag asta pe gât. Am făcut ce am crezut că-i bine, acu’ ieşi şi pleacă, zău!
S-ar putea spune că asta am făcut. Am deschis portiera, şi aproape că m-am cărat de acolo. Totuşi, m-a prins de mână chiar înainte de asta. M-a tras spre el, fusese atât de rapid ! Nu am avut când să reacţionez. Faţa lui era lipită de a mea acum. Avea ochii închişi, de parcă m-ar fi simţit mai mult decât o puteam face eu însumi.
Mi-a căutat buzele, şi nu l-am ajutat în niciun fel. M-a sărutat uşor, fără ca măcar să îşi folosească limba.
- Dacă o să mai ai nevoie de mine, sună-mă. Preţu’ e acelaşi.
Am ieşit, ploaia nu se oprise. Am vrut să îi dau geaca.
- Mi-o dai data viitoare. A spus acesta accelerând. M-am întors şi am fugit în casă, fără să mă uit înapoi.
De unde ştia el că urma să îl mai sun eu vreodată pentru ajutor?
Nici măcar nu o făcusem intenţionat!
Şi trebuia să facă ce doream eu, că doar mă plăcea.
„ Iubea” .... Dar nu. Exagera.
Era imposibil.
El nu ştia să fie atât de dulce cu persoanele din jurul lui . Era un insensibil fără inimă.
Şi totuşi, de ce creatura asta din cutia toracică urla ca şi o nebună când era în preajma mea ? Când trupurile noastre erau aşa de aproape unul de celălalt?
Am decis să nu îmi mai bat capul cu lucrurile de genul acesta. Nu meritau.
De fapt, mă minţeam.
Meritau.
Şi mă durea capul de la atâta gândit, atâtea sentimente ce se zbăteau în mine. Atâtea chipuri. Atâtea suflete.
Era greu să le duc pe toate, şi mă simţeam – în această seară – vulnerabilă.
Să tac şi să înghit era o soluţie.

[center]*[/center]

- Pe bune? Aşa s-a întâmplat?
Bia era foarte surprinsă de toată povestirea pe care i-o dăruisem. Nu îi venea să creadă că Mircea plecase aşa , pentru soru-sa şi că William ( adică „ înfumuratul ăla fără pic de blândeţe ” cum singură l-a numit ) a venit după mine la un simplu beep.
- Da , mă . Da! Caca, zău. Oricum , o să i-o fac eu lui Mircică, nu ştie cu cine se pune. Pe mine nu mă lasă baltă.
A început să râdă.
- Băi, şi William ăsta. Te iubeşte mult.
Era foarte veselă Bianca azi.
- Normal. Nu se poate altfel.
Tocmai intrasem în curtea liceului şi l-am zărit pe Florin.
- Uite-Å£i gagicul!
Am atenţionat-o dar nu l-a căutat cu privirea.
- Nu mai e !
A spus-o pe un ton obiÅŸnuit.
- Cum aÅŸa?
Am cerut să aflu.
- S-a îndrăgostit de mine, mi-a zis-o. Adică, frate! Prea de tot, mai avea puţin şi voia să mă prezinte părinţilor. I-am dat papucii.
Eu am început să râd. Altceva nu ştiam ce să fac.
Aceasta a dat din umeri.
- Te-a speriat!
Am verificat eu, tonul îmi era destul de clar ( dar nu vorbeam prea tare ) . S-a uitat la mine vinovată.
- Hei, nu e vina mea. E drăguţ şi îmi place de el, dar eu nu vreau să cunosc părinţii nimănui!
Poate că mi-ar fi părut rău pentru Florin, dacă nu era băiat şi nu eram atât de supărată pe masculii ăştia , în clipa de faţă .
L-am salutat totuşi când s-a uitat spre noi, deşi Bia s-a prefăcut că nu îl vede. I-am întâlnit ochii trişti şi am înţeles : „ şi băieţii plâng câteodată...” .

De ce trebuie să apar eu mereu ultima +.+ ? WEll, ce pot spune am uitat să mai trec pe la capitolul anterior, dar sincer nu ţin cont de noţiunea timpului so iar am uitat.
Revenind la fic, îmi place la fel de mult cum ai descris. Ai un dialog super, adică e interactiv, cred că dacă faci un capitol doar din dialog, ficul va fi la fel de bun pot să bag mâna în foc. Ai un stil de a scrie dialogul, încât parcă e naraţiunea şi dialogul sunt una şi aceiaş. E superb sincer. Dialogul este profund, intens, este...cum să spun cuvintele sunt atrăgătoare, exprimarea personajelor este una foarte bună, intensă.

Voiam să dau un comm de aseară , dar eram prea obosită .
Şi cât am aşteptat acest capitol . Şi uite ce a pierdut Mircea dacă s-a dus după surioara lui . Pe Mira ... Cât mi-a plăcut cum ai descris sentimentele Elei şi momentul în care s-a s-a sărutat cu blondul . Îl destam pe Will înainte si mi-ar plăcea să cred că s-a schimbat . Oricum ea este atrasă de el şi de Mircea . Întrebare care rămâne este de care dintre ei îi place ? Ar mai fi Dani şi medalionul la care ţine incredibil de mult . Of! Complicat tot triunghiul amoros ( voiam să zic pătratul , dar parcă nu suna bine ).
Cred că nici Ela nu e sigura de sentimentele ei după modul în care se comportă . Dar nu îl va ierta pe Will ... Oh m-am pierdut şi eu . Oare Will e sincer ? sper , nu ştiu ... Poate că la sfârşit rămâne singura ... :))
Mai ştii ? Păcat că Bia s-a despărţit de Florin.
Baftă la scris şi grăbeşte-te că vreau să ştiu ce face cu Mircea ...