Animezup - forum manga si anime

Ajung şi eu într-un târziu . Cât am aşteptat acest capitol !
Mă bucur că Ela s-a împrienit cu Lili deoarece cred că mama ei vitregă va avea nevoie de un sprijin , având în vedere ce face Mihai . E bine că ea şi cu Aura nu am încetat prietenia , mai ales că două prietene ca ele nu prea se mai întâlnesc .
S-a obişnuit destul de repede cu noul oraş şi nu prea duce dorul fostei sale case . A venit iarna şi Ela , păcat de bătaie aia cu zăpada . Will şi Mircea sunt foarte amuzanţi , două fiare care lupta pentru aceeaşi prada . Cam aşa aş putea defini comportamentul lor . În loc să se preocupe de sănatatea Elei la care se presupune că ţin , ei nu sunt ocupaţi să se certe . Mă cam deranjează faptul că amândoi cred că ea le aparţine , nu ar trebui să fie aşa egoişti . Mă întreb cine a adus-o ? Un alt personaj sau chiar unul dintre cei doi , pentru că ai menţionat că era blond :-?

Eh , lasă că aflu în următorul capitol pe care îl aştept să vină cât mai repede !

ohh scumpilici :X ....ai pus un capitol din ala mare,cum imi place mie xD
Am vazut la un moment dat o greseala...dar acum nu mai stiu pe unde e.M-a captivat prea tare actiunea .Imi pare bine ca a acceptat-o pe Lili , se pare ca aceasta chiar tine la ea . Baietii astia chiar m-au enervat...din cauza lor Ella s-a imbolnavit X(. Inteleg ca e frumos sa te bati iarna cu zapada, dar nici chiar asa, dom'le ! Si aia 2, Will si Mircea , chiar nu aveau ce face decat sa se certe ? Off...baietii astia :|:.
In fine...ma bucur ca Ella isi revine...dar totusi, sunt curioasa sa aflu cine este varul Iuliei :-? .
Astept urmatorul capitol...hai ca te-am kissuit scumpilici :X :*

Uiii :x . In sfarsit , un nou capitol . Mi-a placut enorm de mult mai ales ca Mircea si-a facut simtita prezenta . E atat de cute ( am mai spus ca ador baietii cu ochii verzi :)) ? ) . Stiam eu ca Lili nu e chiar asa de rea , ma bucur ca acum sunt prietene si sper ca pe parcursul convietuirii lor impreuna , pe o durata si mai lunga sa se inteleaga si mai bine ^____^ .
Sunt foarte curioasa sa aflu cine e cel ce a adus-o , nu imi trece prin cap nici un anume personaj , si asta chiar ca imi place la acest capitol .
Imi inchipui cum s-a simtit Ela dupa bataia aia cu bulgarii , multi colegi de-ai mei patesc asa pe timpul iernii :)) .
Mircea si Will ... Mai sa fie , amandoi cred ca ea le apartine -___- . Asta e enervant la baietii aroganti . Dar , sper ca pana la urma sa nu se mai certe in prostie si sa ii dovedeasca Elei ca sunt mai maturi si ca are avea motive sa se uite la ei ...
Astept nextul :x . Hugs !

Uaaaaaaau!! Mulţumesc pentru comentari <333 mă bucur enorm că vă place, am mai zis asta, nu ?
Ok.... da , ştiu că e prea repede să vin cu următorul capitol )= )) scuze doh, dar la cererea cuiva, am zis să îl postez. E proaspăt scris şi de abia tipărit : ))
Sper să vă placă... <33333

Lectură plăcută!


[center]Capitolul Douăzeci şi Şapte[/center]
- Mersi!
Am strigat spre Liliana care tocmai îmi adusese ceva de mâncare în cameră ( micul dejun ) . Nu mai întârziasem azi cu trezitul şi afară încă ningea, deşi nu la fel de tare ca şi alarteieri. După ce am mâncat şi m-am echipat, am decis că e timpul să merg spre liceu . Ceea ce am şi făcut, am ieşit din casă şi , deşi Liliana a insistat să mă ducă cu maşina la liceu, am refuzat. Plus că, era destul de aiurea să circuli cu autovehiculul pe această vreme. Iar m-am întâlnit cu Iulia şi aveam de gând să îi propun să mergem împreună spre şcoală.
Nu am reuşit să o fac căci a venit curând la mine şi , involuntar, amândouă ne-am mişcat la unison şi ne-am îndreptat spre liceu. Doream să deschid un anumit subiet, să o întreb despre vărul ei. Însă, era tare prost dispusă în această dimineaţă ( gura îi merge ca o moară stricată uneori şi mi-a zis că s-a certat cu prietenul ei, Alin ) . De fapt, am presupus că era mai mult decât o simplă ceartă pentru ea, căci îi făcuse ceva urât. Din perspectiva ei. Eu credeam că erau amândoi prea imaturi ( vorbea adultul din mine ) şi niciunul nu ştia ce vrea . Înţelesesem că fuseseră colegi de clasă în generală, şi acum mergeau în acelaşi liceu ( clase diferite ) . Probabil nu îi convenea că se mai uita după alte fete, sau ceva de genul. Am decis că nu e treaba mea să mă bag şi am reconfortat-o cu câteva vorbe adevărate şi uşor alintătoare. Asta , desigur, nu a scos-o din dispoziţia de rahat şi doar acesta ne-a fost subiectul până ce am ajuns în faţa instituţiei.
Aveam legitimaţii acum, erau şi paznici la intrare. Ce bine că nu o uitasem ( nu aveam chef să merg până acasă – IAR – să o iau şi apoi să mă întorc. Plus că mi se părea că nu se mai opreşte ninsoarea. Era frumoasă, dar ce-i prea mult strică.
Intrând în incinta liceului , am trecut peste terenul de baschet şi ajunsesem curând la uşa de la intrare. Brusc, cineva a apărut din spate şi a luat-o pe Iulia în braţe. Am presupus că era Alin, dar mă înşelasem.
- Neaţa.
A spus acesta zâmbind dar eu nu am zis nimic. Ea a chicotit şi se părea că a văzut pe cineva în spate aşa că s-a pregătit să meargă într-acolo.
- Pa vărule.
A zis ea oarecum veselă şi a dispărut. Ok, nu am rămas cu gura căscată dar – clar! – eram uimită. Am privit iar acele trăsături, părul blond ascuns acum sub un fes negru, ochii albaştrii scânteind în contrast cu albeaţa zăpezii, trupul înalt şi binefăcut. Ok, un tip care arăta extraordinar de bine şi cu care ieşisem odată, sau de două ori. Şi cel care mă ajutase atunci când mi se făcuse rău, de la prea multă bătaie cu zăpadă.
- Bună Mirabela.
A spus acesta dornic de conversaţie, foarte sociabil. Nu am răspuns, şi nici nu am zâmbit. Am trecut mai departe, şi acesta m-a urmat. Am crezut că se va duce la clasa lui ( deşi recunosc că habar nu am unde este, mai ales că s-au făcut nişte schimbări în această privinţă săptămâna trecută – şi orarul se schimbase ) . Acesta era acum în spatele meu.
- Mă urmăreşti?
Am spus eu rece şi impasibilă. Nu aveam chef azi de nimic. Mi-era frig şi am regretat puţin faptul că nu am acceptat oferta Lilianei de a sta acasă cu scutire. Bine, mă enervase vestea aceasta bruscă. Şi inima mea chiar accelerase, de furie. Cum naiba să fie el vărul Iuliei? El , cel care mă ajutase. Mă stresa acest gând. Şi nu îmi plăcea , prea mult, să îl accept. Sperasem eu, oare, ca Mircea să fi fost mai degrabă vărul vecinei mele? Nu. Desigur că nu . Sau poate că da. Ştiusem că era unul dintre cei doi. Bănuisem. Şi atunci? Nu trebuia să fiu atât de surprinsă. Cert este că sentimentele mi le ascundeam pe cât de bine puteam.
- Mă gândeam să îţi fiu escortă.
A râs şi a oferit unul dintre acele zâmbete false şi minunate ( estetic vorbind ).
A adăugat ceva.
- Voiam să vorbim.
Am vrut să deschid gura să îi zic : Nu avem nimic de discutat! Mă enervezi, exasperezi, scoţi din sărite şi nu am nevoie nici de tine şi nici de ajutorul tău de rahat! Nu am reuşit să o fac, pentru că a apărut Bianca şi mi-a sărit la gât , îmbrăţişându-mă. M-a furat de acolo, alergând cu mine spre clasa noastră, ţinându-mă strâns de mână.
Îmi aminteam de ziua trecută când venise în vizită ( îmi adusese şi un cadou pentru că eram bolnavă, chiar a fost emoţionant ) . Şi a stat o grămadă cu mine , aproape că îi venea să plângă atunci când îşi cerea scuze pentru faptul că nu fusese la liceu în ziua în care leşinasem.
Evident că asta a fost o dovadă destul de mare pentru mine că îmi este prietenă. Totuşi, era cam naivă. Dacă privea pe lângă ea o persoană rea, ce îi vroia orice dar numai binele nu, ar fi păţit-o rău de tot. Se vedea că nu are pic de experienţă cu d’ale prieteniei. Eh, aşa am crezut eu. Dar nu era corect, pentru că ne apropiasem foarte mult în perioada aceasta , de când mă transferasem eu în acest oraş, la acest institut. Ea nu vorbea cu ceilalţi aşa cum o făcea cu mine. Şi mereu avea încredere în mine, şi eu în ea.
Era un fel de legătură ciudată . Nu îmi amintea de cea cu a Aurei, în care eu mereu aveam grijă de ea şi îmi era teamă pentru ceea ce s-ar putea întâmpla ( ah şi cât o iubeam pe scumpilici! ) . Era diferit. Aveam grijă una de cealaltă, ne mai certam, ne împăcam – mereu existau conflicte şi rezolvări. Aveam alteori aceleaşi gusturi şi găseam sprijin reciproc. Ştiam că şi ea este puternică, aşa cum eram şi eu . Şi de aceea nu simţeam nevoia să o protejez, deşi în momente crtitce – nu ştii niciodată.
Acum că mă aflam în clasă, toţi săriseră pe mine cu întrebări şi alte alea, dar eu m-am retras cu Bianca într-un colţ şi am început să discutăm d-ale noastre. Mircea nu era , dar cu cinci minute înainte să se sune, a apărut. A venit spre mine şi Bia a plecat, simţind tensiunea şi înţelegând că voia să vorbească doar cu mine.
Nu mă deranja asta, şi eu eram curioasă ce dorea să îmi zică.
- Scuze.
A zis încet şi apoi s-a apropiat vrând să mă îmbrăţişeze. Mi-a pus o palmă pe umăr, dar a retras-o.
Am râs . Demonic s-ar putea zice.
- Pentru?
A dat din umeri.
- Nu contează. Ce mai faci?
Am constatat un sentiment ciudat, oarecum penibil. Nu ştiam ce era, însă exista o încordare între noi. Expresia feţei mele s-a răcit şi mai tare.
- Ce-ai?
Ok, crecd că era pentru prima dată când mă interesam de biata lui soartă, dar mă enerva. Adică, vine un tip la tine şi îţi zice într-una că eşti a lui, chestie care te exasperează la maxim şi totodată îţi place. Pentru că ştii că eşti plăcută şi asta vrea orice ( chiar orice ) fată. Apoi, după ce se întâmplă câteva evenimente minore ( pe care nu ţi le poţi aminti cu precizie ) îşi schimbă atitudinea. Şi, mai degrabă decât să zică : eşti a mea, te întreabă : ce mai faci?
Normal că nu îmi plăcea.
- Medalionul ăla, e atât de important pentru tine?
Punct sensibil. Ce îl interesa pe el ce se întâmplă cu viaţa mea? Să se ducă dracului. Şi-a reluat atitudinea, şi atingându-mă a încercat să mă sărute. Bucuroasă că şi-a revenit şi totuşi simţindu-mă ciudat pentru clipele de mai devreme ,l-am împins.
- Ai vrea tu să ştii!
Am adăugat destul de tare pe un ton ce contura tachinarea. Fugind în banca mea, uşa clasei s-a deschis şi a intrat profesoara. A fost o oră plictisitoare de franceză.
Când aceasta s-a terminat , am decis să mergem puţin pe afară să ne batem cu bulgări de zăpadă. Eu am propus acest lucru şi toţi m-au privit uimiţi. Da, pentru că eu se întâmplase să leşin de la prea multă bătaie. Am râs în sinea mea. Hei, nu i-a pus nimeni pe acei băieţi să facă atâta exces de zel , plus că nu mai conta. Câţiva bulgări nu răneau pe nimeni.
Sau aproape pe nimeni, aşa că am decis şi noi să mergem şi să ne facem năravul. A fost amuzant. Am descoperit că lui Ştefan ( colegul de bancă cu care, ulterior, mă înţelegeam foarte bine ) i se aprinseseră călcâiele pentru o fată de la a IX a . O fată de statură mică, aşa mi se părea mie. Subţirică, dar nu lipsită de forme. Avea părul lung , uşor buclat ( mi se părea foarte copilăroasă, micuţă şi drăguţă ) . Era prea evident, după cum se uita la el. L-am încurajat şi curând a dispărut, după acea fată.
Restul a fost ok, pentru că m-am apropiat mai tare de unii îngâmfaţi din clasă.
Deci, era un grup de piţipoance pe care nu îl suportam, şi am realizat că de fapt acum le detestam chiar mai tare. Nu aveau creier, în locul acestuia se afla ceva... De fapt, nu se afla nimic. Era atât de gol încât nici vântul nu mai bătea pe acolo.
Chiar mă întrebam cum poate fi cineva atât de sec. Nu, nu prost. Şi prostia este ceva ce nu poate avea chiar oricine. Asta era mai mult idioţenie, cretinism, neştiinţă. Nu o puteam descrie în cuvinte, căci nu găseam unele potrivite. Eram dezgustată şi totodată amuzată. Lăsând toate aceste lucruri la o parte , m-am putut bucura de acea pauză frumoasă în care ne-am jucat şi am făcut o mulţime de poze ( adoram să fac asta ) .
Eu şi Bianca ne-am distrat ca două nebune. Aveam istorie a doua oră şi ce bine a fost că ne-a lăsat să ne încălzim , era oricum joi. Cine mai preda? Oh, să nu mi se răspundă la această întrebare!
Mircea stătuse foarte mult pe lângă mine când fusesem afară în pauză, oh ba chiar nu mai scăpam de el.
Asta a fost foarte amuzant, cum încerca totodată să îmi reamintească de faptul că eram a lui ( îi intrase ideea aceasta nebunească în cap, nu ştiu de unde ) şi pe de altă parte, la fel de straniu, parcă dorea doar să mă ţină departe de acest subiect şi să îmi atingă „ trecutul” . Să ştie ce legătură mă ţinea atât de strânsă de acel medalion. Ce făcusem eu de îşi băgase aceste idei în minte? Reacţionasem chiar atât de violent, cu ceva timp în urmă, când mă apucase de lănţic ? Nu îmi aminteam corect şi coerent ceea ce făcusem; era în ceaţă acea parte a vieţii mele. O amintire neclară, aşa că nu puteam răspunde.
Şi de-a dracului nici nu am vrut să întreb.
Ziua a trecut apoi repede, parcă vrând să ne facă pe plac, să luăm odată vacanţă. Nu se terminaseră orele de curs, dar noi am decis că este vremea să ne luăm tălpăşiţa. Bianca a plecat înaintea mea , căci am aflat că o aştepta unchiul ei la ieşire ( nu a insistat pe acest subiect, ştiam eu şi motivul ) aşa că ne-am salutat şi promis să ne vizităm, apoi ea a dispărut. Mi-am luat şi eu hainele şi am plecat până la baie. Nu mă îmbrăcasem cu geaca şi celelalte accesorii, voiam să mă aranjez la toaletă. Cât timp îmi vedeam de viaţa şi mersul meu liniştit, am auzit o voce care mi se adresa clar şi răspicat. Da, mie!
- Tu eÅŸti Mirabela, nu-i aÅŸa?
Era oarecum rece şi prea îndrăzneaţă. Tonalitatea ridicată a vocii unei fete.
- Eu’s, cine mă caută?
Am răspuns plină de curaj, întorcându-mă spre cea care mi se adresase. Am analizat-o şi la fel a făcut şi ea. Avea o privire plină de dispreţ, şi a mea era la fel. Era genul de tipă prea machiată, prea dichisită, prea vrând să arate la modă când se făcea de râs. Culori neasortate, brăţări puse aiurea, uniforma şi-o purta ca dracu. Ok, nu zice nimeni să te îmbraci într-un anumit fel, dar era clar că se străduise excesiv pentru nimic.
Oh, ba era pentru ceva. Să se facă de râs.
Nu ştiu cum arăta faţa ei pe sub tona de machiaj aplicată dar ceva îmi zicea că nu vreau să aflu. Poate era chiar mai aiurea.
Avea o mulţime de inele pe degete. Naşpa.
- Cu mine ai tu treabă, fufă ce eşti. Ai venit aici doar ca să te dai în stambă, vai ce să zic. Ai face bine să te mai calmezi că mie nu-mi prea place atitudinea ta.
A venit spre mine şi eu nu am vrut să mă feresc. Nu aş fi făcut-o nici într-o mie de ani. De fapt, mi-a venit să râd căci mă luase prea în serios.
Iar eu nu aveam de gând să îi dau importanţă.
Poate că ar fi trebuit să o fac?
Fără să îmi dau seama s-a năpustit asupra mea. Am crezut că urma să mă lovească, şi a fost foarte normal ca pulsul să îmi accelereze, furia să mi se adune şi sprâncenele să mi se încrunte. Adrenalina, oh cât o iubeam. Nu a fost aşa. Nu a vrut să îmi dea palme, pumni sau picioare. Alta era ţinta ei.
O subestimasem. Creieraşul ei funcţiona . Avea prea multă informaţie şi aş fi vrut să ştiu de unde era adunată. Am scrâşnit din dinţi realizând că mi-a fost smuls de la gât medalionul. Lănţicul se rupsese, dar ochii mei se îndreptaseră spre chestiuţa în formă de monedă ce zăcea pe podea. Am aruncat haina, ghiozdanul şi tot ce mai aveam în posesie, şi am sărit la bătaie.
Curva dracului. Cu ce drept făcea ea aşa ceva?
Am apucat-o de laţe ,trăgând-o tare de tot de păr. Avea extensii, am realizat eu . Trântind-o pe jos, am reuşit să îi trag un picior în burtă şi m-am aruncat asupra ei, dându-i câteva palme peste faţă.
A ripostat, lovindu-mă cu picioarele şi încercând să mă zgârie. Nu a reuşit, sau nu ştiu dacă a făcut-o. Eu nu mai simţeam multe, eram condusă de furie şi impulsuri. Am ridicat-o, ţinând-o strâns de păr şi am aruncat-o iar pe jos. Nu fusese prea multă vorbăraie.
- Târfo, unde morţii mă-tii te crezi? Nu mai atinge ce nu-i al tău dacă nu vrei să îţi pocesc şi mai rău mutra aia, decât e ea deja. Vai de capu’ tău, acu’ ridică-te şi pleacă înainte să-mi sară dracii!
Am aruncat aceste vorbe nervoasă, exact după ce îi dădusem cu şutul în stomac. Oh, şi eram atât de binevoitoare – o lăsam să scape.
A apărut cineva acolo, m-am întors şi l-am văzut pe Will privindu-ne . Zâmbea. Nu ştiusem de ce îi dăduseră lacrimile proastei pe care tocmai o bătusem, probabil pentru că îl văzuse pe domnişorul prinţ şi voia să pară victima. Oh, dar ea nu îl cunoaşte pe William aşa cum o fac eu.
S-a uitat la ea indiferent.
- Tu ce naiba faci acolo? Nu vezi că eşti în plus? Ia dispari.
Şi cât de repede i-a executat ordinul, fără a se uita înapoi. Nu prea am vrut să îi dau importanţă blondului, dar am făcut-o atunci când am sesizat că micul medalion se afla în mâinile sale. Nu ştiam când îl căpătase. Mi-am luat haina pe mine şi ghiozdanul.
Am aşteptat să zică ceva.
- Chiar îţi place chestiuţa asta, nu?
A ridicat în aer obiectul şi l-a privit. Părea curios.
- Hmm... Je t’aime!
Părea că citeşte inscripţia aflată pe acesta.
- Dă-l odată Will.
Am adăugat plictisită. Ochii lui scânteiau şi mi-a zâmbit perfid. Atât de superior şi plin de sine. Aroganţa lui , cea fără margini, îşi făcuse apariţia.
- Deci... E foarte preţioasă pentru tine. Să baţi pe cineva doar pentru asta, nu – nu! Cred că e unul dintre cele mai importante lucruri .
Uau, cum de ai ghicit? Cât de stupid ! Lăsasem prea mult garda jos. Am decis să fiu , pe cât puteam, neutră.
- Oh, zi odată. Mi-l dai sau mă car de aici?
A dat din umeri. Ce enervant. Mă avea la degetele sale în această clipă. Şi nu ştiam ce urma să facă, niciodată nu îl cunoşteam îndeajuns de bine. Acest prefăcut mă întrecea în toate, idiotul!
- Ţi-l dau mi bella .
Aproape că am răsuflat uşurată, mergând spre el . Mi-am călcat ceva pe mândrie, să mă apropi atât de el pentru a mi se da ceva! Oh, dar vroiam să recapăt acel lucru preţios. Era, aşa era într-adevăr. Îmi amintea de cineva, şi de ceva anume. Şi atunci când nu îl mai aveam, parcă ceva era smuls din mine. Nu mă simţeam bine aşa, nu îmi plăcea. Era într-un fel ciudat dureros. Mie nu îmi plăcea să fiu tristă!
Brusc, m-am oprit. Faţa lui mi-a spus să rămân locului, nu era sincer. Oh ,nu ! De fapt nu era sincer în ceea ce zicea, sau făcea. Nemernic mincinos.
- Cu o condiţie ţi-l voi da, desigur.
Am ridicat sceptic din sprâncene în timp ce mă luptam cu mine să fiu calmă. Îmi bătea inima foarte tare şi doream să nu mai ţină medalionul meu între degete, să mi-l dea şi să nu mă mai gândesc la asta. La faptul că îmi fusese luat. Durea, ca dracu. Aveam şi eu o slăbiciune. Toată lumea avea dreptul la aşa ceva, nu?
- Mă săruţi şi eu ţi-l dau . Simplu, nu-i aşa?
Am rămas mască la propunerea lui de caca. Să îmi calc eu pe mândrie şi să merg să îmi ating buzele de ale lui, să cad plasă acestui nefast om, ce dorea doar să mă prindă în mrejele sale. Să decad, să mă reîntorc la o perioadă de mult uitată?
Pentru ce?
Da. Pentru acel „ Je t’aime” pe care ajunsesem să îl iubesc. Pentru acea persoană...
M-am apropiat, cu paşi înceţi şi m-am ridicat pe vârfuri. Feţele noastre se atingeau, buzele mele erau aproape... Aproape de urechea lui, inima îmi bătea foarte repede. Da, eram... entuziasmată.
- Ai vrea tu!
Am strigat destul de tare cât să îl fac să se cutremure. Mi-am reluat personalitatea rece şi fără a mă uita înapoi, am plecat zicând :
- Ştii, m-ai subestimat. Poţi să îl păstrezi, o să îmi cumpăr altul.

Când am ajuns acasă m-am simţit victorioasă. Şi totodată tristă. Îmi lipsea, aşa că am scotocit prin cameră şi mi-am luat un alt lănţic ( unul primit de la buna mea prietenă Aura ) pentru a umple golul lipsă din jurul gâtului meu. Nu, după aceasta l-am îndepărtat şi nu am mai pus nimic. Acel capitol era şters, sau cel puţin încuiat. Nu aveam voie să îmi calc propriile reguli. Cu aceste gânduri am intrat în baie , pentru a mă relaxa.
Dani nu era aici. De ce trebuia să păstrez eu ceva de la el? Toate au plecat odată cu el în America , pentru a rămâne acolo! Subiect încheiat.
Nu?
_
*mi bella = frumoasa mea

Ce idioata tipa aia care i-a rupt lantu lu Mirabela, mahi, of, nu pot sa cred. Te rog spune-mi ca Mircea nu a avut nimic de aface cu asta, nu-i asa? Spune-mi canu Mircea a puso pe idioata aia sa fac ce a facut, oh, saracutzu meu Dani, nenorocitul de Will, si ah,,,idiotul ala de Mircea, unde era cand trebuia sa fie acolo unde erau alea doua, of, ce ma enerveaza idiotu ala.
Si ipocritul de Will( imi place numele lui:-" , dar asta n u inseamna k osa am vrun sentiment dragutz pt el:| ) de ce i-aluat lantu, ah, ce il urasc, ei bine, nici chiar asa:-".
Oricum ma bucur totusi ca ela a putut hotara ca acel capitol din viata sa sa ramana inschis sau sters...
Sper sa vi repede cu nexul( =si ma bucur ca ai postat, ms mult:*)

Kissu, hugz:X

Ce repede a venit noul capitol ! Thanks a lot !
L-am adorat ... ei , asta e clar , cred că am adorat fiecare capitol .
S-a făcut bine destul de repede şi asta e un lucru . Bianca este o bună prietenă , părea foarte îngrijorată pentru starea de sănătate a Elei . Mă bucur că cele două s-au împrietenit atât de repede şi că ţin una la cealaltă .
Deci Mircea era verişorul Iuliei ... bănuiam că era unul dintre cei doi şi nu m-am înşelat . Oricum el îşi câştigase simpatia mea , în comparaţie cu idiotul de Will . Cred că blondul chiar ţine la ea şi îi pasă ( mai refer la Mircea , nu la celălalt ) .
Fata aia chiar m-a enervat , bănuiesc că o deranjase că cei doi o plăcea , altă proastă . Will e la fel ca ea şi i-a luat lanţişorul . Eram sigură că nu îl va săruta ...e prea orgolioasă pentru asta . Poate îl va recupera Mircea :-?

Am văzut şi câteva greşeli : ,,alarteieri" alaltăieri
,,îmdreptat " - îndreptat
,, subiet" -subiect
,,crtice" -critice
,, crecd"- cred
Nu mai are rost să spun că aştept next-ul . Baftă la scris !

Hm, Teh cred că va trebui să stai confortabil acolo pe scaun că am multe de zis. : )) So, prima dată ...încep cu prima dată....am văzut că ficul era la ff dar nu m-a dat în vânt după el să mă duc să citesc, oarecum nu ştiam ce să fac, aşa că până la urmă după multe gânduri, m-am decis să îl citesc. Nu am crezut că ai un stil aşa frumos de a scrie, de fapt nu am mai citit vreun fic de al tău dacă stau să îmi amintesc, dar oricum, ficul exprimă o idee interesantă şi ai un stil ' contemporan ' de a nara şi de a exprima sentimentele personajelor şi stilul tău de a scrie este unul interactiv, adică nu plictiseşte cititorul ci îl face interesat de lucrarea autorului şi îl face mult mai interesat de ce autorul a scris, aşa că cititorul rămâne captivat în lucrare. Ei bine, ficul tău este unul dintre acele frumoase lucrări literare de pe zup care atrage cititorul într-un mod pozitiv evident, pentru că există ficuri care atrag într-un mod negativ, nu neapărat pozitiv, dar la tine observ că ai un mod plăcut de a nara şi e interactiv şi cum am zis contemporan, asta e în ghilimele. Nu pot găsi un cuvânt care să definească stilul tău...probabil contemporan, ei bine se pare că m-am blocat în cuvântul ăsta contemporan.
Titlul...ca să şti...m-a atras cel mai mult, fiindcă nu ştiam ce să cred despre acesta şi spre ce anume să înclin să cred când îl citesc, asta e şi motivul pentru care am dat click şi am citit. Nu ştiam la ce să mă aştept de la fic, aşa că, cum eu sunt o foarte mare curioasă [ sufăr de afecţiunea asta ], am dat click şi am fost plăcut mişcată şi curiozitatea mea a crescut, aşa că am citit, am citit plus ca era o zi deee...probabil că într-o marţi. Mă apucasem într-o dimineaţă şi după când a trebuit să plec la liceu, mai vroiam să rămân să citesc. Oricum, am citit totul după ce am venit. Eram în urmă cu capitolele. Oricum mi-a făcut plăcere să citesc, stilul tău de a scrie nu este greoi, cu exprimarea şi vocabularul greu de înţeles, ci ai o exprimare foarte frumoasă, care uşurezi cititul. Cel puţin mie personal mi-a făcut mare plăcere să citesc, deoarece exprimarea nu era ''grea''. Dacă mă înţelegi..da nu ştiu cum să exprim altfel.
În afară de stilul tău de a scrie, pentru că presupun că te-am plictisit la cât am trăncănit despre el, vreau să mai spun că am mai avut câteva greşeli de tastare, dar re rezolvă, adică este minor...această greşeală este absolut minoră, nu afectează cu nimic ficul, se editează. Hm...ce pot să mai spun tehnoredactarea ta [în afară de greşeli de tastare] este bună. Adică la greşeli gramaticale, dar oricum nu aduc asta în discuţie, nu se pune problema, căci ştiu că nu ai face aşa ceva. Scrii impecabil, într-un cuvânt. Estetica, de asemenea este atractivă şi frumoasă. Nu am văzut capitol să aibă o estetică care să nu îmi placă. Fiecare capitol este foarte îngrijit.
Îmi place [pe lângă faptul că narezi frumos] descrii foarte frumos de asemenea. Ai un stil de a descrie frumos şi care de asemenea atrage prin simplitatea cu care relatezi fiecare întâmplare prin care trec personajele.
Dialogul nu am ce discuta despre el, de asemenea frumos, frazele nu sunt seci, vorbele personajelor transmit stările lor.
Deci, într-un cuvânt impecabil şi excelent. Eşti o scriitoare bună, Teh. Felicitări, nu am ce să spun altceva, decât felicitări.

*hugs*

Vai! Am rămas mască. Sunt încă în stare de şoc, aşa că scuzaţi mă : )) oh, mulţumesc tuturor pentru comentarii şi Lilith, nici nu ştii cât de fericită am fost când am citit comentariul şi părerea ta.
Mă bucur enorm că vă place fic-ul meu şi sper , subliniez sper, să nu vă dezamăgesc. Oricum ar fi, mă [ şi o să mă ] străduiesc. Vă mulţumesc enorm * hugs *

Lectură plăcută!

[center]Capitolul Douăzeci şi Opt[/center]

Crăciunul a venit destul de repede. Ca să fiu sinceră, eu mereu am adorat sărbătorile de genul acesta. Am fost să cumpăr o grămadă de cadouri . Ah, şi de abia aşteptam să le dau tuturor. Din politeţe şi la îndemnul insistent al Lilianei, m-am văzut total nevoită să îi iau un cadou şi tatălui meu, pe care nu voiam să îl văd nici în poze. Asta pentru că se purtase ca un nenorocit. Era totuşi părintele meu. Mă simţeam uneori ruşinată de sentimentele pe care ajunsesem să le nutresc faţă de acesta. Conştiinţa m-a mustrat, spunându-mi într-una că nu trebuie să îl traetz aşa. Probabil că păcătuiam, da – e foarte posibil. Dar nu există o lege, un citat – ceva, orice – care să le interzică părinţii să îşi lovească propri copii? Vreau să spun, fără ca aceştia să îi supere. Probabil că nu, căci eu nu auzisem de aşa ceva. Atunci, nu pricepeam de ce trebuia să îi ofer respect acestui om lipsit de orice principiu moral.
Am vrut să las totul de la mine în această iarnă, pentru că de Crăciun se spune că trebuie să fi mai bun. Aşa am auzit eu, însă nu aş zice că sunt de acord sau că aşa trebuie să fie. Pur şi simplu, se întâmplă. Am decis ca după această sărbătoare sfântă , să merg să o văd pe Aura ( îmi era dor de ea ! ) . Astfel, am petrecut ziua de Crăciun acasă, cu Liliana şi tatăl meu. Mama m-a sunat şi mi-a urat toate cele bune deşi era nefericită pentru faptul că nu era cu mine. Eu m-am simţit jenată de situaţie şi am încurajat-o . Mă simţeam bine unde eram, acesta era alt păcat?
Ha, ce mă apucase? Nu nimic. Zilele au trecut repede şi serile le-am petrecut cu Bianca. Avea un cerc de cunoştinţe foarte înalte. Mai clar, am fost prin cluburi o grămadă. Şi am dansatz, plus distracţie şi agăţat la maxim. Nu îmi amintesc prea multe pentru că am şi băut ( se întâmplă câteodată ) ştiu că am fost într-un local imens. Era o grămadă de lume şi noi nu cunoşteam pe nimeni, ne-am lăsat agăţate de doi tipi. Unul, cel cu care am stat eu în seara aceea, era un tip înalt şi brunet ( avea părul lung ) şi culoarea ochilor nu mi-o amintesc. Avea un fund foarte sexy pe de altă parte. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât câteva săruturi şi l-am folosit ca şi partener de dans. Pe de altă parte, pe Bia a mai căutat-o respectivul cu care fusese în acea seară. Bine, şi pe mine celălalt dar îi dădusem cu flit – nu mă interesa nici câtuşi de puţin. Fusese destul de ok pentru o seară, mă simţisem bine, arăta şi el foarte atrăgător dar nu mă interesa nimic altceva. Mai ales când am înţeles că singurul lui subiect era sportul şi tot ce ţinea de acesta. Ok, nici chiar aşa dar nu ştia despre ce să vorbească. Poate că era timid, sau altceva.
Dar mie nu îmi plăceau băieţii de genul acesta, dacă nu era direct putea să se ducă undeva din partea mea ( urât, dar nu îmi păsa ) . În fine, m-am distrat o grămadă în această perioadă şi chiar am dormit o seară acasă la Brb ( îi mai ziceam câteodată aşa, şi ea se amuza ) . Nu în apartamentul ei de lux, ci acolo unde locuiau şi părinţii ei. Cu ocazia acestor sărbători, a fost nevoită să stea acolo ( loc pe care îl cam detesta şi de aceea am fost să mai stau cu ea ) . Am aflat că mama ei era o tipă arogantă , plină de fiţe ( acum îneţelegeam de ce fusese şi Bia o snoabă ) şi tatăl ei un om binefăcut, autoritar care putea vorbi doar de afaceri. Dacă nu , nu îl interesa nimic altceva.
Însă, noi două ne-am distrat ( bătaie cu perne şi tot ceea ce se face la petrecerea în pijamale ) .
Pe Mircea sau pe William nu i-am văzut în această perioadă înainte de Crăciun sau de această sărbătoare. Iulia şi familia ei au petrecut acasă la rude ( consideram că aceea era familia lui Will, sau se strânseseră toţi undeva –dat fiind că erau veri ) . Îl cunoscusem ceva mai bine şi pe Georgian ( un băiat tare deştept şi sociabil , totodată destul de rece ) . Fusese o perioadă încărcată şi eu de abia aşteptam să mă eliberez, să merg să o văd pe Aura!
Aşa am şi făcut, mi-am făcut bagajul fulger şi am luat primul tren spre oraşul respectiv. Tatăl meu a protestat de câteva ori dar Lili l-a convins să mă lase ( ce femeie! )

Eram total entuziasmată ! Când am ajuns la gară, deja îmi bătea inima nebuneşte. Ce senzaţie, da – ce senzaţie! Îi spusesem Aurei că vin, nu pentru a mă aştepta ci pentru a o pregăti ( să fiu sigură că este acasă atunci când sosesc ) . Acum că simţeam acest aer, deşi rece şi învăluit de zăpadă, mă simţeam acasă. Mă simţeam bine, fericită şi o senzaţie de nostalgie mi-a cuprins trupul. Dacă aş fi fost singură, aş fi vărsat o lacrimă. Mi-am luat rucsacul şi pungile cu cadouri, am luat un taxi şi m-am îndreptat spre locuinţa Aurei. Nu aveam să stau decât câteva zile , dar aveam să mă bucur de ele. De Anul Nou trebuia să fiu acasă, aşa promisesem. ( nu făceam astfel de legământe de obicei ,dar era singura condiţie prin care puteam să vin aici fără să mă cert cu cineva . )
Scumpilici fusese extraordiar de fericită şi entuziasmată pentru sosirea mea. M-a luat în braţe, la fel am făcut şi eu. Am vorbit cred că o oră fără suflare şi ne-am zis o mulţime de lucruri. Se vedea clar că ne dusesem dorul – una celeilalte. Cătălin fusese şi el fericit să mă vadă şi chiar îmi făcuse un cadou ( şi eu adusesem pentru toată familia cât şi pentru Cristi şi Ana, pe la care aveam să trec mai târziu) .
M-au uimit cu afecţiunea cu care m-au tratat. De parcă şi acolo era casa mea , mă simţeam iubită şi împărtăşeam şi eu aceleaşi sentimente faţă de ei . Nu ştiu cum a trecut aşa o zi. Prea repede. Noaptea am petrecut-o acasă la fratele meu, pentru că trebuia să dorm acolo şi dimineaţa mi-am luat iar tălpăşiţa şi am plecat , prin zăpadă ( foarte tare, erau nişte nămeţi... ) . M-am întâlnit cu unii prieteni şi foşti colegi, a fost destul de reconfortant. M-am întâlnit în cele din urmă cu Aura, Alice, Iulian, Mari şi Cristina ( toţi foşti colegi ) şi am mers prin mall. Am făcut şi alte lucrui, ziua trecea prea repede , atunci când erai atât de fericit. Rămăsesem doar eu cu scumpilici, era pe seară şi începuse să ningă.
- Mâine pleci? A întrebat aceasta într-un suflet, oftând.
- Mda, trebuie. Ţi-am zis doar că ... Eh , asta-i situaţia.
A dat din umeri.
- Nu poţi sta mai mult?
Am început să râd, dar nu era gestul normal ; mai degrabă falsat.
- Păi aşa nu o să îmi mai dea niciodată voie să vin.
A chicotit.
- Dar o să faci 18 ani.
Asta m-a făcut să zâmbesc inconştient.
- Mai e până atunci, mai întâi trebuie să fac 17. Apropo...
M-am uitat la faţa ei blândă, îşi freca mâinile acoperite cu mânuşi şi avea nasul roşu. Îngheţase. M-a privit atât de frumos şi cald, căci am ştiut rapid de ce o iubeam atât.
- Trebuie să vi la mine de ziua mea, nu?
A zâmbit larg arătându-şi dinţii.
- Altfel nu se poate!
A exclamat fericită şi mi-a sărit în braţe. Ne aflam aproape de blocul în care stătea ea. Şi eu stătusem aici o perioadă, era nostalgic – iar mă simţeam aşa.
- Doar două zile! Nu-i corect, ştii! La ce oră pleci mâine?
Am oftat involuntar şi mi-am adunat toate forţele să îi explic.
- Deci eu vreau după amiază, dar e şi o cursă mai pe seară ( nu cu trenul ! ) tata nu e prea de acord cu asta, aşa că o să trebuiască să plec după masă , adică ceva mai devreme de asta. Aşa că probabil ne mai vedem dimineaţa, sau aşa ceva. Dar! Am făcut o pauză şi am ridicat un deget pentru a o atenţionat . În primăvară îţi faci apariţia la mine!
Şi-a lăsat capul în jos, încercând să îşi şteargă lacrimile.
- Mai e atât de mult până în martie!
- Nu te plânge, don’şoară. O să mai vin eu pân’ atunci dacă nu mai poţi trăi fără mine.
După această replică amândouă ne-am amuzat copios şi ,deşi era un frig îngriozitor afară şi eram „ bătute” de fulgii mari de nea ce se aşterneau, peste noi şi sol, m-am simţit caldă. Fie şi pentru o secundă, învăluită de o căldură ciudată şi necunoscută.
Aura m-a îmbrăţişat , pregătindu-se să intre în casă . M-a sărutat pe obraz, după care mi-a şoptit pe un ton vinovat.
- Scuze, dar e pentru că te iubesc.
Mi-a făcut cu mâna şi a fugit, fără să îmi dea ocazia să o întreb la ce s-a referit. Mi-am dat ochii peste cap şi am decis să merg şi eu spre casa fratelui meu. Avea să fie puţin dificil, la cât de tare ningea.
Dar m-am oprit. Trupul meu nu mai dorea să se mişte atunci când a zărit ce se afla în spatele lui, la o depărtare oarecum considerabilă. Inima îmi bătea cu foarte mare acceleraţie ,parcă vrând să îmi iasă din piept. Capul mă durea, mă apăsa ceva înăuntru... nelăsându-mă să gândesc, conducându-mă pe un drum sigur al emoţiilor, al instabilităţii şi lipsei de raţiune.
Căci în această clipă nu îmi mai găseam creierul şi nici nu doream să îl caut. Era pierdut din cauza inimii ce preluase controlul, făcându-mă să tresar. Mă simţeam iar rece deşi ştiam că mă înroşisem şi mai tare în obraji, din cauza frigului şi a surprizei. Probabil şi nasul meu era rozaliu şi ochii negri îmi străluceau . Oare cum era setat contrastul ? Între ochii mei, zăpada albă şi netedă, luminile artificiale ce colorau seara aceasta nostalgică...
Da, ştiam cum arătam eu şi ce expresie aveam. Sau cel puţin, puteam bănui. Eram fericită şi totodată tristă, ochii mei conturau prea multe sentimente şi ar fi dorit probabil să plângă. Să pună pretextul stupid că era involuntar şi mi se întâmpla din cauza frigului. Afirmaţie atât de neadevărată, şi parcă nu puteam să controlez acel lichid amărui şi fierbinte. Începuse deja să mi se scurgă peste obrajii roşiatici şi totodată îngheţaţi.
Instinctiv, am avut tendinţa de a-mi duce mâna spre gât, pentru a atinge medalionul. Fie şi prin acele haine groase ce îmi înconjurau acum trupul.
Am fost stupefiată, mai degrabă îngrozită. Terorizată... Atunci când am realizat că nu mai era acolo. Nu îl mai aveam la gât. Era dispărut. Îmi fusese luat.
Luat şi rupt, acum în mâinile altcuiva.
Şi nu putusem să îl recuperez. Ba da, avusesem ocazia dar refuzasem să îmi calc pe orgoliu şi mândrie. Să fac aşa ceva, lipsit de scrupule. Eu nu aveam aşa ceva . Nu ? Atunci, ar fi trebuit să îl sărut şi să iau acel obiect atât de preţios mie, înapoi.
Nu.
Îmi scurtă conştiinţa gândurile. Căci nu era adevărat. Era bine ce făcusem. Îmi las mâna în jurul trupului, vlăguită de puteri şi iar privesc spre băiatul din faţa mea. Acel chip plin de bunătate şi blândeţe. Iubirea şi suferinţa citită pe faţa lui mă face să tresar. Era atât de bine să revăd părul acela şaten şi ochii căprui .
Am făcut un pas în faţă, inconştient. Am stat apoi, incapabilă de orice mişcare. Fără forţă. Eram aproape inertă, cum mintea mea refuza să funcţioneze. Nu mai dădea comenzi. Am dat înapoi. Inima părea să îmi cedeze. Asta din cauza ticăitului prea accelerat, ce îmi dădea impresia că îmi va sparge pieptul în două.
Şi m-am eliberat de tot. Nu ştiu ce s-a întâmplat , căci nu mai dădeam înapoi. Ci acum mă mişcam în faţă, fugind printre acei fulgi şi călcând acel strat alb îngheţat. Când am ajuns la destinaţie, acolo unde probabil nu am ştiut că urma să fiu, am simţit un corp cald . Mă învăluise, ţinându-şi braţele în jurul meu şi lăsându-mă să mă încălzesc.
- Idiotule!
Am ţipat şi vorbea gura fără mine. O făceam pentru a-mi stăpâni lacrimile ce curgeau în voie. Îmi era frig, şi teamă de mine însumi. Nu eram un monstru dar mereu vrusesem să îmi ascund slăbiciunile.
Åži acum?
Acum căzusem pradă lor, fiind sfâşiată pe dinăuntru şi pe dinafară. Căci ştiam că mă va costa. Presupuneam că va fi un preţ extrem de scump. Probabil toată viaţa l-aş fi regretat.
Dar nu ştiam ce se întâmpla cu adevărat, nu mă mai cunoşteam. Brusc nu ştiam dacă eram eu cea care se afla în braţele lor şi ţipând la el, lovindu-l şi totodată trăgându-l spre el.
O fiinţă atât de slabă. Eu eram puternică! Eram.
Åži atunci?
Atunci de ce mă agăţam aşa de el ? Şi inima mea , ea... De ce era atât de feiricită şi veselă că o întâlnea pe a sa? Chipul lui binevoitor mă atrăgea, degetele sale erau binecuvântate pentru faptul că mă atingeau. . .
Eu eram cea care ar fi trebuit să mulţumească cuiva pentru această senzaţie.
Dar eram eu? Eu, cea care cedasem fără să ştiu la ce şi pentru ce?
Probabil că da. Asta pentru că simţeam încă acea răceală îngrozitoare, dată de vreme.
- Idiotule! EÅŸti aÅŸa un... EÅŸti... Chiar eÅŸti!
Nu ştiam ce coerenţă aveau vorbele mele, dar l-au făcut să râdă.
Am realizat că mi-a fost dor de asta. Mi-a prins mâna într-a sa şi eu i-am zâmbit. Ha, nici pe asta nu o prevăzusem.
- Sunt, nu-i aÅŸa?
Avea tonul vesel.
- Da!
Am răspuns eu pe acea voce copilăroasă pe care ,se părea, că doar el putea să mi-o trezească pe de-a-ntregul.
- Mi-a fost dor de tine.
A spus acesta într-un mod normal, de parcă ar fi fost o replică pe care o putea zice cu uşurinţă. Şi totodată cu multă intensitate.
- Normal.
Era singurul răspuns pe care îl puteam da în clipe ca acestea. Nu aş fi recunoscut nici într-o mie de ani faptul că şi mie îmi fusese. Ah, şi îmi aminteam iar de acel medalion – ce dispăruse din posesiea mea. Eram deprimată prin acest gând, căci aş fi vrut să îl mai am încă.
Nu, era mai bine aşa. Îi arătam că de fapt mie nu îmi păsa de plecarea lui şi mă durea în cot de el!
Şi atunci, mă interogă conştiinţa, de ce îţi place ca mâna ta să fie într-a lui? Să fii atât de aproape de el în timp ce vă mişcaţi la egalitate. Să îl priveşti cu atâta tandreţe şi să primeşti cu atâta ardoare admiraţia şi iubirea lui? Ai un răspuns pentru asta?
Nu.
A fost şi replica mea involuntară pentru bătaia ce se dădea necontenit în mine.
Atunci de ce nu fugi şi o dai undeva de treabă, de ce nu te ascunzi sau nu lupţi cu aceste emoţii ale tale? Pe care zici că, de fapt, nu le ai.
Şi am tăcut în sinea mea, pentru că mă vedeam ca şi o proastă cu prea multe slăbiciuni.
- Ce faci aici?
Am reuşit să deschid gura şi asta a fost singura propoziţie pe care puteam să o conturez. Tonul îmi era rece.
- Am venit să te văd.
A zis acesta simplu.
- Din America, doar pentru asta?
Era neîncredere la mijloc. Venise să îşi petreacă sărbătorile acasă şi auzise de la scumpilici că eram şi eu în oraş. Astfel, a venit să mă vadă. Oh, de aceea spusese prietena mea „ scuze” şi de fapt îmi făcuse un bine.
O ştia şi ea . Că voiam să îl văd. Mă cunoştea mai bine decât credeam.
- De oriunde. Nu te-am uitat, să nu gândeşti asta vreodată. Te iubesc. Chiar o fac, Mirabela. Mi-a fost greu fără tine, şi acum îmi e.
Ne uitam unul la celălalt, faţă în faţă. Mă ţinea în braţe, la pieptul său. Protejându-mă de ceea ce era în jur. Spunea vorbele pe care aş fi vrut şi totodată nu doream să le aud.
Nu am răspuns.
- Nu ai vrea să...
Ştiam ce voia să zică. M-am desprins de acesta.
- Dani. . . Nu ştii ce simţi. Eşti condus de impulsuri. Nu mă iubeşti.
Da, asta credeam.
Nu ştiam ce era cu adevărat sau ce vrusese să îmi demonstreze cu acele vorbe dar nu le simţeam. Nu înăuntrul meu. Poate că eu eram cea care nu avea acea afecţiune pentru el. Însă, nu mă găseam acum ca fiind cu el. Nu era aici nici fericire şi nici nimic altceva. Vid , asta era în sufletul meu în acest moment. A vrut să zică ceva, dar nu l-am lăsat.
- Nu zi nimic acum, pentru că nu ştii. O să te convingi mai târziu, ştiu că o vei face . Şi dacă nu, caută-mă atunci când eşti sigur ce simţi pentru mine.
Am plecat cu paşi repezi, fără a privi înapoi . Nu m-a urmat, şi am ştiut clar atunci că nu îşi cunoştea sufletul . Adică, de pildă, dacă ştia cu adevărat că mă iubeşte ar fi venit după mine , m-ar fi oprit şi aşa totul ar fi luat altă amploare.
M-am ruşinat de lacrimile de mai devreme. Inutile . Acum nu mai era nicio urmă de aşa ceva, îmi recăpătasem forţa aproape invincibilă.
Am ajuns curând acasă la Cristi şi am adormit rapid, fără vise.

A doua zi am plecat de dimineaţă, exact după ce mi-am luat rămas bun de la toată lumea. Nu mai doream să stau în acel oraş . Acum, mai mult ca oricând, credeam că nu mai aparţin acestui loc.

So, am citit şi acest capitol, cum am văzut că ai postat am trecut imediat să citesc. Ce pot să spun în mare despre fic am spus în comentariul anterior, acum să fac referire la acest capitol. Îmi place foarte mult că îl faci lung, aşa încât să avem foarte mult de citit, îmi place că îl faci aşa, pentru că altfel nu rămân să aştept să văd ce se întâmplă.
Cum am mai spus, îmi place stilul pe care îl abordezi şi estetica ficului e mereu frumoasă.
Am remarcat câteva greşeluţe de tastare, dar se pot rezolva, nu e mare pagubă. Îmi place, nu am nimic de comentat, ficul tău este foarte frumos ca întodeauna.

*Hugs*

hello:D

Un capitol absolut de minunat, de vesel, de trist, de de de toate. E superb , deci ma bucur asa mult pentru Mirabela fiindca si-a revazut prietena, si ca s-a acomodat acolo unde era:( si ca ca l-a vazut pe Dani:( si ma doare inima pentru ce s-a intamplat. De ce Dani nu a mers dupa ea:(? De ce...Si unde erau Will si Mircea de Craciun? Ah, ce ma enerveaza, daca chiar o placeau se duceau sa o vada nu? idioti, cretini, se vede ca Dani o iubeste mai mult decat aia:(
Of, ce durere naspa, deci sincer a fost foarte crud , foarte crud. Si ela a fost cruda.
Vreau si eu sa fie soare pe strada ei, se poate?:( Spune-mi ca da.Chiar vreau, adica vreau neaparat.
Sper sa vi repede cu urmatorul capitol si sa fie bine, te rog, vreau sa fie bine!

Kissu si spor la scris!