Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii >:d< Ma bucur ca va place povestea si imi cer scuze ca pun continuarea atat de tarziu, dar nu am prea avut idei pentru aceasta poveste.
@crazy little red: legat de descriere, nu voiam sa pun prea multa pentru ca dupaia actiunea ar cam fi disparut si nu prea vreaua cest lucru. Si nu e chiar o drama poveste asta.
@Miss Serenity: Are suvite pentru ca eu sunt rea si am vrut sa-si distruga parul >:) Glumesc. Ai dreptate despre chestia cu traiul si cu tatal ei, dar ea percepe lucrurile putin mai altfel.
Hai ca am aberat destul. Lectura placuta si sper sa va placa acest capitol.

Capitolul 3

Următoarea dimineaţă am luat-o de la capăt cu aceeaşi rutină mult prea bine cunoscută mie. Ai fi zis că după ziua mea de naştere ar fi trebuit să fiu în toane mai bune dimineaţa. Dar, desigur, eu sunt eu, deci aşa ceva nu prea are cum să se întâmple.
Nu de puţine ori m-am mirat de faptul că Matilde încă mă mai suportă. Eu, dacă aş fi fost în locul ei, aş fi demosionat cu mult timp în urmă. În mod surprinzător, ea nu o făcuse. Femeia asta avea o răbdare care îi uimea pe toţi cei ce se aflau în această casă. Poate că la început se aşteptase ca eu să mă satur să îi fac viaţa grea dacă îmi va arăta că în cazul ei chestiile pe care le fac eu nu ţin. Dar asta nu se întâmplase. Nu o lăsasem mai moale nici măcar puţin. Îi cam trasformam viaţa în iad, dacă pot să mă exprim aşa, şi cu toate acestea este încă aici, având grijă să-şi îndeplinească sarcinile cât mai bine posibil.
Deşi sunt extrem de curioasă să aflu motivele pentru care încă rezistă după tot acest timp, nu am întrebat-o niciodată. Şi nici nu cred că o voi face în viitorul apropiat. Până la urmă, chestia asta nu mă priveşte absolut deloc. Şi apoi poate că nici măcar nu-mi va spune, deci era mai simplu pentru toţi dacă nu deschideam subiectul deloc.
Mi-am luat ghiozdanul care zăcea lângă birou, iar înainte de a ieşi pe uşă i-am salutat pe cei doi pisoiaşi, care acum mă priveau cu nişte ochişori destul de somnoroşi.
Eram convinsă că Matilde va acea grijă de ei cât timp eu voi fi la şcoală, în consecinţă nu m-am mai obosit să-i spun.
Am coborât în fugă scările, iar peste zece minute mă aflam pe trotuar în drum spre şcoală. Am ajuns repede şi am urcat plictisită scările, ca mai apoi să-mi ocup locul obişnuit lângă fereastră. Am tras puţin cu ochiul în jur doar pentru a observa câteva fete care mă priveau cu coada ochiului. Aş fi zâmbit faţă de toată situaţia, dar azi nici măcar de asta nu-mi ardea. Nu-mi doream decât ca această săptămână să se sfârşească o dată.
Şi când te gândeşti că e de-abia marţi, am gândit descurajată complet.
Oare ce aveam prima oră? M-am uitat pe băncile colegilor, iar după cărţile şi caietele care se aflau pe ele am dedus că avem matematică.
Minunat, am gândit sarcastic.
Profesoara de matematică era de asemenea şi diriginta noastră şi nu prea mă avea la inimă. Sentiment care era aproximativ reciproc. Asta deoarece, deşi nu-mi plăcea deloc personalitatea ei, trebuia să recunosc că era o profesoară excelentă. Înţelegeam din prima tot ce ne explica. Poate că într-un fel a fost şi vina mea că i-am devenit antipatică, dar ce să-i faci? Era cam târziu să-i mai schimb impresia pe care şi-o făcuse despre mine. Iar timpul nu poate fi dat înapoi.
Am auzit uşa de la clasă deschizându-se şi am văzut-o pe dirigintă îndreptându-se spre catedră.
Deşi eu tind să cred că are peste patruzeci de ani nu arată deloc rău. Astăzi părul blond şi drept, care aproape îi ajungea la talie, era lăsat liber şi îi pica în voie pe umeri. Purta o cămaşă albă cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni negri, iar piesa de rezistenţă era reprezentată de botinele gri cu un toc de aproximativ zece centimetri.
Şi-a pus geanta şi catalogul pe catedră apoi a privit întreaga clasă cu ochii ei albaştri aproximativ un minut înainte de a-şi drege glasul.
- Am un anunţ pentru voi. Astăzi clasei voastre i se vor alătura doi colegi noi.
- Alte celebrităţi? A întrebat un băiat brunet din ultima bancă pe un ton de glumă.
Desigur, a fost suficientă o singură privire dură din partea profesoarei pentru ca acesta să-şi înghită cuvintele. Eu una nu m-am mai obosit să-l onorez cu privirea. Încetasem demult să-mi mai bat capul pentru astfel de glume.
- Cum spuneam, înainte de a fi brutal întreruptă, astăzi vi se vor alătura doi colegi noi.
În acel moment în clasă au intrat un băiat şi o fată, mai apoi ducându-se în dreptul catedrei lângă doamna dirigintă.
I-am analizat din cap până în picoare. Băiatul era cam cu un cap mai înalt decât fata, avea părul de un şaten deschis, puţin ciufulit, iar ochii căprui priveau de jur împrejurul clasei curioşi. Fata avea părul blond, lung cam până la talie şi ochii de un albastru precum cerul.
- Aceştia sunt Megan şi Cristopher Stephens. Sper că nu voi auzi vreo plângere din partea lor referitoare la comportamentul vostru faţă de ei. Ne-am înţeles domnişoară True?
La această remarcă m-a privit cu cei mai reci şi mai serioşi ochi de care era în stare, probabil pentru a-mi arăta că vorbeşte cât se poate de serios. Ştiam de ce mi-a dedicat acest avertisment. Mai veniseră la un moment dat nişte elevi noi în liceu. Cei drept nu în clasa noatră. Nu mai ştiu exact care a fost motivul, dar era exact în perioada aceea când eram extrem de supărată. Era legat de ceva ce-mi spusese tata, din câte îm amintesc, parcă legat de şuviţele care erau recent făcute pe atunci. Şi am sfârşit prin a-mi vărsa nervii pe săracii copii. Ce le-am făcut? Ei bine, în timp ce ei stăteau afară la ora de sport eu am umplut câteva boloane, aduse de acasă, cu apă la toaletă şi le-am aruncat de la etaj fix în capetele lor. A ieşit cu scandal atunci. Au chemat-o pe mama la directoare, pentru că părinţii elevilor se plânseseră din cauza a ceea ce făcusem eu, şi am fost la un pas de a avea media scăzută la purtare. Dar am scăpat la limită pentru că elevii au insistat că nu a fost altceva decât o glumă nevinovată.
Am fost tentată să fac o glumă proastă faţă de acest avertisment, dar nu aveam chef şi de alte remarci pe ziua de azi.
- Da, doamnă, am răspuns fără niciun fel de inflexiune în voce.
I-am privit din nou pe cei doi gândindu-mă ce amuzant trebuie să fie să ai un frate geamăn. Atunci am constatat că fata, Megan parcă, mă privea cu nişte ochi mari şi strălucitori, parcă în acelaşi timp plini de uimire.
Nu-mi spune că...
Evident că trebuia să mă gândesc la asta. Nu puteam şi eu să mă prefac că nu am observat nimic...
- Tu... tu eşti fata acelui cântăreţ? A întrebat cu o voce tremurată.
Am dat din cap afirmativ, realizând abia apoi că cei doi vor trebui să aleagă un loc unde să stea. Partea proastă era că băncile erau de câte două persoane, singurele locuri libere fiind lângă mine şi lângă colegul din spatele meu. Tot ce mai puteam spera acum era că, în mod miraculos, nu voi fi nevoită să stau cu ea în bancă. Nu de alta, dar oameniii aveau genul ei de privire doar în cazul în care erau fani ai tatălui meu.
- Se poate să stau cu ea în bancă, doamnă? A întrebat pe un ton aproape rugător.
- Nu-Å£i recomand, a spus cel din spatele meu pe un ton ironic.
M-am întors spre el şi l-am privit cu cea mai urâtă şi ucigătoare privire de care eram în stare. Aşa mă putea enerva. Se găsea câte unul care îşi dădea cu părerea despre genul ăsta de chestie, asta deşi nu avusesem niciodată coleg de bancă de când mă transferasem la acest liceu.
M-am întors lăsând un oftat să-mi scape printre buze. Blonda încă mă privea destul de insistent. Fratele ei în schimb, deşi şi el mă privea, nu avea aceeaşi expresie precum sora lui. El părea doar puţin uimit, poate şi puţin curios, dar atât.
- Dacă domnişoara nu are nimic împotrivă bineînţeles că se poate, a spus draga noastră dirigintă. Deci? A adăugat privindu-mă.
- Din partea mea poate să stea şi pe tavan, dar să nu daţi vina de mine dacă profesorii se vor plânge că nu e atentă la ore, am spus plictisită.
După aceea s-a adăugat că Christopher va sta în banca din spate şi că puteam începe ora. Tipa a venit fericită şi şi-a ocupat locul în dreapta mea, iar fratele ei a luat loc în spatele meu.
Un lucru era sigur: asta urma să fie o zi destul de interesantă.

***

Când am ieşit în sfârşit pe porţile şcolii simţea că am scăpat din cel mai oribil loc de pe faţa pământului. Fetiţa aia sigur îmi va scoate peri albi până la sfârşitul anului şcolar. Iar eu nu prea îmi doream aacest lucru. Îmi ajungeau remarcile despre şuviţele roşii, nu voiam să se creadă că mi-am făcut şi unele albe.
Exact când credeam că am scăpat de acea pacoste am auzit o voce, care pentru mine devenise de-a dreptul stridentă, venind din spatele meu. În secunda următoare blonda era lângă mine. Am continuat să merg sperând că pe undeva drumurile noastre se vor despărţi.
- Nu te deranjează dacă te însoţesc, nu-i aşa?
Nu i-am răspuns. Aş fi vrut să-i spun să dispară, dar nu voiam să fiu nesuferită. Până la urmă, era nouă la acest liceu şi probabil nu se aşteptase să întâlnească o aşa numită „celebritate” aici.
Dar, chiar şi aşa, tot enervantă mi se părea. Nu o voiam în preajma mea. Şi, mai ales, nu voiam să fiu nevoită să port o conversaţie cu ea. Asta în special deoarece majoritatea lucrurilor despre care deschisese subiecte de conversaţie erau legate de viaţa mea. Iar eu nu voiam să-i povestesc nimic despre mine. Nu ei. Nu unei persoane care era interesată de acest subiect doar pentru că eram fiica cânteruţului pe care ea îl adora.
Am privit cerul senin gândindu-mă la cât de mult mi-aş dori să apară cineva care chiar să fie interesat să mă cunoască pentru cine sunt şi nu pentru faptul că se întâmplă să am un tată celebru.
Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese verişoara mea cu o zi înainte: Hei, dă-le timp. Până la urmă ei te văd ca pe o persoană celebră şi nu e uşor. Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Ea încercase să-mi spună că într-o zi va apărea cineva care să vrea să mă cunoască cu adevărat. Dar, privind-o pe această fată, care părea să radieze de fericire doar din cauza faptului că mergea lângă mine pe stradă, nu mai eram atât de sigură că vorbele verişoarei mele ar avea vreo şansă să devină realitate.
Şi poate că acea persoană despre care vorbise nu va apărea niciodată...