Durere, adormi in zapada!

[Moon princess]

hey girls am adus capitolul 7, care e povestit din perspectiva Sakurei. lectura placuta!






Capitolul 7- In cautarea destinului


Corpul mi-e amortit, nici macar nu ma pot misca. Incerc sa-mi dezlipesc pleoapele, in speranta ca voi zari ceva. Am reusit, i-am deschis! Insa, nu pot distinge nimic in jurul meu, totul e neclar. E atat de intuneric! Doar niste voci inspaimantate se aud, ca niste suflete indurerate. Am ajuns in cealalta lume pe care o astept cu atata nerabdare? Oare chiar asta e lumea aceea? E ciudat. Nu simt bucurie, doar sufletu-mi trist bate in pieptu-mi cald. Caldura... Asta-mi aduce aminte de... viata. Of, ce trista amagire! Am crezut ca sunt fericita daca-mi iau viata, insa e total pe dos. Viata de pe pamant ofera bucurii si tristeti, insa fericirea acopera supararea si uitam de toate.
Se pare ca aceasta lume in care am pasit e plina de melancolie, nicidecum de iubire. Cata dezamagire!

Clipesc de cateva ori, poate ca voi reusi sa intrezaresc ceva. Vederea-mi incetosata se lumineaza si observ doua siluete ce se apropie de mine. Oare ce vor de la mine? Insa, acestia in loc sa ma ranesca, ma strang in brate sufocant de tare. Rostesc cuvinte ce nu pot sa le inteleg, imi este prea greu sa ma concentrez. Sufletu-mi obosit cere o pauza de raincarcare. Oare, sunt in viata? Acele brate ce-mi strang corpul par atat de reale... Traiesc? Imposibil! Adineauri, eu... Nu, nu pot sa inteleg, am murit, cum sa respir din nou aerul acela pamantean? Si totusi... vreau sa fie adevarat.

*** Dupa cateva saptamani ***


Privesc nedezlipita de scaun pe geamul aburit. Cat de frumoasa e viata! Iar eu, am aruncat-o la cos ca pe o piesa uzata.

Privesc catre acest parc unde sunt adormite amintiri date uitarii acum mult timp in urma. Ele inca mai traiesc in sufletul meu, imi umplu viata de fericire. Prima prietenie, primul sarut aici au avut loc. Dar tot aici au avut loc si intamplari nefericite ce au schimbat cursul vietii mele. Poate durerea din suflet se va opri candva, si voi uita tot raul.

Cat de mult vreau sa se intoarca zilele acelea frumoase si pasnice, cand sunt doar un copil fara griji. Of, acestea sunt numai dorinte ce nu pot sa se implineasca oricat de mult vreau sa devina realitate. Mare pacat!

Daca ma gandesc la greseala de acum doua saptamani, ochii-mi nu se pot stapani din plans.
Imi pare atat de rau! Complet distrusa, fara un viitor in acesta lume distrusa. Insa, soarta mi-a venit in ajutor oferindu-i existentei mele o a doua sansa. Unii spun ca e de vina norocul, dar eu cred ca de vina e ingerul meu pazitor. Dintotdeauna cred in el, stiu ca pare o prostie, insa eu stiu ca exista. Datorita lui sunt acum in viata, lui ii datorez intreaga mea existenta. De cand ma stiu merg si ma rog lui sa aiba grija de ai mei si de prieteni, si el intotdeauna mi-a raspuns. Imi iubesc ingerasul! Nimeni si nimic nu ma poate desparti de el!

Simt nevoia sa-ti vorbesc ingeras drag. Stiu! Ma duc in parc acolo, in locul unde ma rog tie. Da, asa voi face! Soarele sta sa apuna, mai bine ma grabesc.

Ma intorc rapid indreptandu-ma catre sifonier, si-mi iau rochita neagra cea mulata, scurta, aruncand-o cat colo pe patul cafeniu. Ma grabesc, asa ca nu am timp de machiaj si alte chestii, doar imi dau drumul la par pe spate si ma reped catre poseta ce dormea pe noptiera de langa patutul cel lenes. Cobor in graba scarile insa imi fac timp sa-mi anunt parintii unde ma duc pentru a nu-i ingrijora. Inca sunt in stare de alerta si ma controleaza intr-u totul pentru orice eventualitate, nu vor sa ma piarda din nou. Iar asta dovedeste cat de mult ma iubesc, de aceea merita tot respectul din lume.

Intru stinghera pe poarta micutului parc, si ma plimb usor pe aleile intortocheate. Micutele flori arse de ninsore inca mai au puterea de-a straluci in bataia soarelui pal. Saracutele.

Ce mult imi place sa ma plimb aici seara cand e liniste si sunt singura. Dar in seara acesta se pare ca nu sunt singura, mai este cineva aici, dar ma voi stradui sa nu stau prea mult.

Ajunsa la malul lacului, privesc fermecata catre maretul soare ce se oglindeste in cristalina apa. Imi ridic ochii fermecati si privesc spre steaua luminoasa. Cand ma uit la ea, il vad pe el, ingerasul meu scump. Zambesc, dupa care arunc florile in lacul linistit si-mi impreunez mainile reci in semn de rugaciune.

- Ingerasule, ma auzi? Stiu ca esti ocupat, insa am venit sa-ti vorbesc doar pentru cateva clipe. Pazitorul meu, iti multumesc pentru tot. Mi-ai salvat viata si-ti sunt recunoscatoare, chiar iti indeplinesti negresit misiunea de-a ma proteja. Esti un inger bun. Ooo, cat de mult imi doresc sa te intalnesc in persoana, insa stiu ca e cu neputinta. Lumile noastre sunt complet diferite, nu se pot uni. Mare pacat! Dar chiar si asa, eu voi continua sa vin aici si sa-ti vorbesc, ma calmeaza spiritul tau, stiu ca esti aici, si-ti multumesc. As mai avea atat de multe sa-ti spun, insa cred ca te-am retinut destul, ar fi timpul sa inchei. Dragul meu, eu... Te iubesc! si vreau sa-ti fiu alaturi intr-o zi. De-ar fi o cale sa fim impreuna, as da orice sa se implineasca. Iti multumesc pentru tot.

Imi inchei micuta rugaciune, insa observ ca barbatul de adineauri, cel din parc e acum langa mine si ma priveste uimit dar totodata speriat. Nici nu-mi pot da seama dupa fata pe care a facut-o! Banuiesc ca acum ma vede ca pe o nebuna ce vorbeste singura. Daca il privesc mai atent fata sa imi pare cunoscuta, l-am mai vazut pe undeva... el e... Imposibil!

acesta a fost capitolul sper ca va placut... va astept parerile ^^