Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Când nimic nu este ceea ce pare a fi

#61
Cat am asteptat capitolul asta... ^.^
In primul rand, tin sa te anunt ca ai descris foarte bine ce simte Alex, chiar daca a fost ceva mai aeriana. Mi-a placut mult toata confuzia starnita in jurul sentimentelor ei pentru Ryan, care inca nu s-au clarificat.
Primele propozitii ale capitolului au fost cam incurcate, poate pentru ca au fost mai lungi. Restul au fost perfecte, ai accentuat foarte bine cat era de fericita, apoi nervoasa, apoi confuza... Toata gama de sentimente.
Acum, stii deja despre ce urmeaza sa comentez si probabil ca deja te innebunesc, dar nu ma pot abtine. S-au sarutat in sfarsit!!! Si ce frumos mi-am inchipuit eu scena asta... Ploaie, bifat, imbratisare, bifat, micuta cearta inainte, bifat. A fost o scena care a continut tot ce trebuia. Sunt mandra de tine :)).
Momentan sunt curioasa ce se va intampla cu Andy si Chris, pentru ca banuiesc ca Alex nu-i va lasa sa scape basma curata. Cat despre Ryan... Lasa-l sa pluteasca in lumea lui plina de fericire momentan. A fost prea adorabil la faza cu imbratisarea ca sa-l deranjam.
Stiu ca nu e nimic de comentariul asta, dar imi place prea mult dialogul si sarutul, asa ca nu pot spune nimci altceva decat ca sunt incantata. Te felicit inca o data. Spor la treaba!
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#62
mai, pe mine cel putin m-a facut sa zambesc capitolul asta :]
Eroina noastra e atat de dragalasa, si o ador pe Chris pentru ce a facut, un imbold de care aveau nevoie
Ryan e genial conceput (de tine ma refer), usor ironic, chiar daca stie ca sentimentele lui sunt cunoscute, asta nu-l face sa se intimideze sau sa nu detina controlul asupra ei, imi place si modul lui atata de direct de a spune lucrurile
descrierea a fost buna, stiu ca ai emoti uneori in legatura cu ea, cred ca acuma iti faci chiar mai multe griji, dar te-ai descurcat excelent :D . in plus actiunea nu lipseste, nu ca ar lipsii vreodata de la tine, eh, cam atata, greseli n-ai, un capitol scris bine care m-a facut in plus sa zambesc, ceva pe gustul meu, deci multa inspiratie scumpo
4

#63
Mă bucur că v-a plăcut capitolul și că v-am făcut să zâmbiți ^^
Mda, m-a lovit inspirația și cum sunt mai nerăbdătoare de felul meu am decis să și postez :]]
Scuzați eventualele greșeli de tastare, sunt puțin obosită și se poate să-mi fi scăpat câteva.
Sper să vă placă^^ Lectură plăcută!



Capitolul 23


În dimineața următoare la micul dejun căscam întruna. Nu prea reușisem să dorm cu o noapte înainte. Tot felul de gânduri mi se învârtiseră în minte. Mai rămăseseră două săptămâni până la finalul anului școlar, iar noi tot nu aveam niciun plan în legatură cu modul în care ne vom demonstra nevinovăția.
Dar nu acest lucru mă ținuse trează cea mai mare parte din noapte. Ci ceea ce se întâmplase ieri. În minte mi se derulau întruna micuța ceartă cu Ryan și momentul în care mă sărutase. Cred că îmi mușcasem buzele de nenumărate ori seara trecută, iar acum mă abțineam cu greu să nu o fac. Nu de alta, dar era și tata la masă bându-și cafeaua și nu aveam chef de întrebări.
Am fost trezită la realitate de Chris care își plimba mâna în sus și în jos prin fața ochilor mei. Abia apoi mi-am dat seama că mă striga pe nume.
- Ce? Am întrebat uitându-mă la ea.
- Ce bine că ai revenit printre noi, a spus amuzată. Tata te strigă de vreo cinci minute.
Mi-am întors ochii spre tata și l-am întrebat de ce anume mă strigase.
- Voiam să te rog să mergi până la magazin, m-a lămurit el.
- Ok, am zis simplu, după care m-am ridicat și m-am îndreptat spre ușă.
Tocmai voiam să mă încalț când am fost întreruptă de vocea uimită a tatei.
- Unde te duci?
- La magazin, am răspuns confuză. Nu asta mi-ai spus să fac?
- Ba da. Dar nu ți-am spus nici ce să cumperi și nici bani nu ți-am dat.
- A, da, corect, am spus încurcată.
Mi-a dat o listă și bani apoi mi-a urat succes destul de amuzat. Avea și motive având în vedere faptul că eram destul de zăpăcită azi.
În timp ce mă încălțam, draga mea soră a venit lângă mine și am observat că zâmbea cu toată fața.
Să înțeleg că lucrurile au mers bine ieri? A întrebat pe un ton plin de subînțeles.
O să mi-o plătești tu mie pentru ce mi-ai făcut ieri, am zis pe același ton, zâmbind la rândul meu.
Cum spui tu.
Am ieșit din bloc și am luat-o în direcția celui mai apropiat magazin. În cinci minute mă aflam în fața acestuia și am fost uimită să constat că era închis. Asta era destul de neobișnuit. De obicei era deschis non-stop. În mod ciudat, deși eram cumva conștientă că ceva nu este în regulă, m-am gândit că poate au avut ceva probleme tehnice sau au decis să-și ia liber și nu m-am gândit nicio secundă la ceva mai serios. În schimb am decis să merg la următorul magazin care se afla la o distanță de aproximativ zece minute de mers pe jos.
Abia peste cinci minute de mers mi-am dat seama de încă un aspect ciudat. Nu mai era nimeni pe stradă în afară de mine. Ok, zona în care stau eu nu e tocmai una în care oamenii să se perinde pe străzi tot timpul, dar era ora unsprezece într-o zi de duminică foarte însorită, iar în mod normal într-o asemenea zi erau mulți copii pe străzi dându-se cu bicicleta, cu rolele sau pur și simplu jucându-se. Cartierul era ciudat de gol. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată așa.
M-am gândit să o sun pe Chris însă telefonul rămăsese acasă pe biroul meu deoarece evident nu mă așteptasem să se întâmple ceva ciudat pe un drum de cinci minute până la magazinul din colț și înapoi. M-am gândit și să încerc să o contactez prin intermediul gândurilor, dar nici asta nu a mers deoarece, sau cel puțin eu așa am presupus în momentul acela, nu ne aflam suficient de aproape una de alta și știam că de la o anumită distanță comunicare de acest fel nu se mai poate realiza.
Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam continuam să merg sperând în mod absurd că situația aceasta nu este atât de ciudată pe cât mi se părea mie și că exista o explicație complet logică pentru ceea ce se întâmpla. Asta deși eram conștientă de faptul că toată această situație nu era normală. Am privit spre geamurile blocurilor din jur și am observat că toate aveau perdelele trase. În acel moment m-am oprit pentru că bănuiam că și următorul magazin era de asemenea închis. Am mai privit o dată în jur, iar în fața mea am văzut că se afla o persoană. O clipă m-am relaxat puțin, dar asta nu a durat mult deoarece la o privire mai atentă am observat că în fața mea se afla nimeni altul decât Andrews care zâmbea în stilul lui caracteristic. Era la vreo doi metri distanță de mine, nu că asta ar fi contat prea mult
Minuant, am gândit sarcastic. De ce trebuia ca tipul ăsta să apară exact atunci când îmi era lumea mai dragă?
Uitându-mă la el cu atenție am putut observa ceva neobișnuit, ca să spun așa. Nu mă refer la acea zgârietură care încă se afla pe obrazul lui, ci la faptul că acum părea și mai ciufulit, ca să spun așa, și avea o privire care exprima multe lucruri: ură, superioritare, siguranță, dar mai ales furie. Deja nu mai știam ce să cred. Nu îmi aminteam să-l mai fi văzut vreodată într-un asemenea hal.
- Știi, mă așteptam să fii suficient de deșteaptă încât să realizezi că nu ar trebui să ieși singură pe stradă. Se pare că m-am înșelat, a spus pe veșnicul ton sarcastic.
- Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat încruntându-mă.
Nu înțelegeam ce avea omul ăsta tocmai cu mine.
A chicotit puțin înainte de a-mi răspunde.
- Ceea cea voiam să spun este că ești o țintă mult prea ușoară, a zis ridicându-și un braț.
Mi-am dat seama la timp ce avea de gând să facă pentru a-i evita atacul. Sărisem într-o parte, iar acum aproape că mă lipisem de un gard parținând grădinii unuia dintre blocuri. Îl priveam speriată fiind conștientă de faptul că nu aveam să scap atât de ușor și că sigur vor urma și alte atacuri. Și am avut dreptate. Continua să mă atace, folosindu-și doar brațul drept. Iar eu de-abia reușeam să le evit. De fapt, eram convinsă că singurul motiv pentru care încă nu mă nimerise se datora faptului că cineva îl ciufulise puțin mai mult ca ultima dată. Din nou, aș fi vrut să știu cine anume îi făcuse asta. Dar nu prea aveam timp să mă gândesc la asta acum.
Din instinct am luat-o la fugă în direcția din care venisem sperând că poate aveam să reușesc să ajung înapoi în bloc. Voiam doar să scap de Andrews și de situația în care mă băgase fără voia mea. Evindent, nu am avut eu norocul ăsta. Nu știu cum, dar Andrews a apărut brusc în fața mea, iar până să am timp să reacționez mi-am dat seama că de data asta mă nimerise și că zburam, literalmente, prin aer. În secunda următoare am simțit impactul cu solul și a durat vreun minut până să-mi recapăt respirația. Am încercat să mă ridic însă nu mă puteam mișca. Simțeam că tot corpul îmi era paralizat.
Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de a-mi pierde cunoștința a fost zâmbetul de învingător de pe fața lui Andrews care se apropia de mine.

***

Primul lucru de care mi-am putut da seama când mi-am revenit în simțiri a fost faptul că zăceam pe o suprafață tare și că mă durea spatele. M-am forțat să-mi deschid ochii, apoi m-am ridicat cu greu în picioare. Mi-au trebuit câteva secunde până să-mi pot recăpăta echilibrul. Capul mi se învârtea puțin și îmi era puțin mai greu să mă concentrez. Din fericire peste câteva minute mi-am mai revenit, așa că am decis să privesc în jur sperând să-mi pot da seama unde mă aflu. Din câte puteam vedea mă aflam într-o cameră asemănătoare cu cea în care mă trezisem atunci când Andrews mă răpise prima oară doar că aceasta era complet goală.
Atunci mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase. Dar ceva nu mi se părea a fi în regulă. Adică, atacul lui Andrews mă trântise la pământ, și încă destul de tare. Nu ar fi trebuit să mă doară oasele, ceva, orice? În afară de o mică ameațeală, care începea să se amelioreze, nu simțeam nimic altceva.
Aș mai fi conteplat la asta, dar gândurile mi-au fost întrerupte de o voce sarcastică pe care o cunoșteam.
- Te distrezi?
Te rog, nu-mi spune că... Am gândit întorcându-mă spre partea cu gratii a camerei.
Din păcate, am avut dreptate, din nou. În fața mea se afla Abygail care mă privea cu aceeași superioritate ca prima oară când o întâlnisem. Într-un fel mi se părea amuzant că mă privea așa, mai ales ținând cont de faptul că ultima dată nu durase prea mult până să scap.
- Știi, ultima dată te-am păcălit destul de ușor. Aș putea să o fac și de data asta, am spus fără chef.
- Nu prea cred, a spus sigură pe ea.
- A, da? Am zis plictisită. Și de ce ești atât de convinsă?
- Pentru că același truc nu poate funcționa de două ori. Și apoi, fratele meu nu te va putea ajuta de data asta deoarece nu are acces în zona asta a închisorii.
Eh, da, acum totul devenise mult mai serios. Bine, nu pot spune că mă așteptam să fie la fel de ușor să scap de aici ca ultima oară, dar dacă nici Ryan nu mă putea ajuta atunci lucrurile deveneau și mai complicate.
- Știi, a spus, încă nu pot să înțeleg de ce ai vrea să furi acea piatră, dar presupun că vom afla în curând.
Asta mi-a atras atenția și am privit-o confuză.
- Ce vrei să spui cu asta? am întrebat.
- Domnul Andrews are un plan prin care să te facă să recunoști tot ceea ce ai făcut, iar odată ce asta se va întâmpla... ei, nu cred că trebuie să mai continui.
Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște. Deci Andrews se gândise la un mod în care să demonstreze că noi chiar suntem vinovate si din câte se părea avea de gând să facă astfel încât eu să recunosc acest lucru. Nu îmi puteam da seama dacă asta chiar era posibil, dar puștoaica asta avea o gură prea mare. Mă îndoiam că ar fi spus ceva doar de dragul de a mă speria. Trebuia să scap cumva de aici, și repede.
Acum Abygail începuse să bată câmpii despre cum planul nostru va fi descoperit și cum vom plăti pentru ceea ce am făcut, în consecință nu îmi mai acorda nicin fel de atenție.
Am început să privesc de jur împrejurul camerei sperând, în mod absurd, că poate voi găsi o cale de a ieși de aici. Mda, șansele erau destul de mici, dar nu prea aveam alte idei, așa că trebuia să încerc. Locul era destul de întunecos și îmi era greu să îmi dau seama ce anume se mai afla pe aici. În fundul camerei mi s-a părut că am zărit ceva ce semăna cu o ușă. M-am mai uitat o dată la Abygail, doar ca să mă asigur, dar aceasta nu mai era atentă la mine.
M-am îndreptat spre acea, așa zisă ușă, iar când am ajuns în fața ei mi-am dat seama că avusesem dreptate. Acolo chiar era o ușă. Ciudat mi se părea faptul că prima oară nu o văzusem. Am apăsat pe clanță însă aceasta era încuiată.
Perfect, mi-am zis sarcastic. Vreau cheia aia! Am continuat disperată, deși realizam că era inutil.
Deci până aici îmi fusese. De data aceasta nu era nicio cale de ieșire din asta. Nu aveam cum să ies de aici. M-am așezat pe podea fiind complet descurajată. Deci după toate eforturile noastre și după ce primisem o șansă de la tatăl lui Ryan aveam să eșuăm. Poate dacă am fi știut cine este persoana care îl ciufulise pe Andrews atât de rău am fi avut mai multe șanse. Poate că atunci am fi reușit. Dar nu știam și se părea că respectiva persoană nu avea de gând să se arate. Probail că nu vom afla niciodată cine este...
Gândurile mi-au fost întrerupte de o greutate pe care am simțit-o brusc venind din buzunarul blugilor. Curioasă, am băgat mâna în respectivul buzunar pentru a scoate la iveală o cheie.
Asta e ceva neobișnuit... Am gândit confuză.
Am întors-o pe toate fețele încercând să-mi dau seama unde anume s-ar fi putut potrivi. Apoi, o idee de-a dreptul nebunească mi-a răsărit în minte. M-am ridicat în picioare și am introdus cheia în broasca ușii. În mod total suprinzător aceasta s-a potrivit, iar ușa s-a deschis. Am trecut de partea cealaltă, încercând din greu să nu fac niciun zgomot, apoi după ce m-am gândit puțin am închuiat ușa, băgând cheia înapoi în buzunar.
Am realizat că ajunsesem pe un coridor, și încă unul destul de lung. Cum nu mai puteam vedeam nici o altă ușă am luat-o din loc, sperând că acest hol mă va scoate din încurcătură. Nu prea mai aveam nimic de pierdut în acest moment.
După vreo douăzeci de minute de mers am ajuns în dreptul altei uși. Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să apăs pe clanță, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai vagă idee unde anume ducea această ușă, iar dacă aveam să mă aflu în continuare în interiorul aceleiași clădiri nu ar fi fost o idee prea bună să apar așa. Îmi trebuia o deghizare. Și cum atlă idee mai bună nu aveam, am decis să mă transform tot în Ryan. După aceea am avut în sfârșit curaj să deschid ușa și se pare că și de data aceasta avusesem dreptate. Nu mă aflam nici pe departe în afara Lumii Vrăjitorilor.
Nu eram foarte sigură unde nimerisem, dar o mulțime de oameni, ce eram convinsă că erau vrăjitori și vrăjitoare, se perindau încolo și-ncoace. Am mai observat că locul semăna oarecum cu o biblotecă și erau câteva scări care duceau în diverse direcții. Am închis ușa în urma mea, întrebându-mă ce anume ar trebui să fac acum. Nu cunoșteam acest loc și îmi doream foarte mult să mă întorc acasă.
Atunci un alt lucru straniu s-a petrecut. La picioarele mele a apărut o săgeată roșie destul de mare care eram sigură că nu se afla acolo acum câteva secunde. Săgeata îmi indica să merg înainte, iar cum alt plan mai bun nu aveam am decis să o urmez. După ce am urcat niște scări și am laut-o pe diverse coridoare am văzut că în fața mea apăruseră alte scări, care coborau.
Atunci m-am oprit locului ca trăsnită de fulger, deoarece i-am auzit vocea lui Abygail.
- Domnule Andrews!
Am privit în toate direcțiile însă nu i-am putut zări pe niciunul din ei. M-am apropiat nesigură de balustradă și am privit în jos. Abia atunci i-am văzut. Se aflau cu două etaje mai jos, iar lângă Andrews se afla un bărbat brunet pe care l-am recunoscut din ziua în care am fost răpită pentru prima oară. Era cel care îi spusese lui Ryan să se dea la o parte prima dată.
Ce ciudat, am gândit încruntându-mă. Nu ar trebui să-i pot auzi atât de clar de la o asemenea distanță.
Deși eram extrem de confuză, am continuat să ascult.
- Ce s-a întâmplat Abygail? A întrebat Andrews.
- Alex a scăpat.
- Cum?! A întrebat acesta uimit. Așa ceva nu este posibil. Nici măcar nu ar fi trebui să fie conștientă pentru încă câteva ore.
- Serios? A spus ea surprinsă. Dar s-a ridicat în piciooare cam la o oră de când ați adus-o aici.
Ok... măcar acum știam că nu trebuie să mă îngrijorez din cauza vrăjii. Se pare că mai aveam destul timp până la apusul soarelui.
Andrews părea a fi într-o stare de șoc. Parcă nu își putea găsi cuvintele. Era amuzant, dacă stăteam să mă gândesc la asta, dar nu prea aveam timp de așa ceva.
- Nu putea să ajungă prea departe, a spus brunetul. Nu cred că va fi greu să o găsim.
Dar Andrews nu părea să-l fi auzit.
Ok... acum chiar că trebuie să ies de aici.
Am privit săgeata și am observat că aceasta îmi indica să cobor scările. Am urmat-o sperând că nu voi ajunge în dreptul celor trei. Din nou, nu am avut noroc. În momentul de față mă îndreptam fix spre ei. Tot ce mai puteam să fac era să încerc să mă comport cât mai normal, astfel încât să nu fiu descoperită.
Când m-a văzut, Abygail s-a încruntat și a venit spre mine, fiind foarte supărată.
- Ryan, tu ai ajutat-o pe Alex să scape?
- Cum aș fi putut să fac asta din moment ce nici nu am acces în zona în care a fost închisă? Am întrebat sarcastic.
Da, exagerasem de data asta, dar fetița asta mă scotea din sărite. Nu o mai puteam înghiți absolut deloc.
- Ia stai așa, a spus gânditoare. Tu nu ești Ryan.
Mare realizare. Cum de ți-ai dat seama? M-am întrebat sarcastic.
- Bineînțeles că sunt Ryan, am spus încercând să par convingătoare.
- Da, sigur. Și de când are fratele meu ochii verzi? A spus sarcastică.
Ups. Se pare că vraja nu mi-a ieșit la fel de bine ca prima oară. I-am privit pe Andrews și pe brunet, moment în care am realizat că fusesem prinsă. M-am dat cu câțiva paș mai în spate, renunțând la deghizare. Până la urmă ce rost mai avea să mă prefac, când toți își dăduseră seama cine sunt?
- De data asta nu mai scapi! A spus Andrews și nu era greu să-ți dai seama că era extrem de furios.
Își ridicase brațul drept în aer pregătindu-se pentru un atac. Neștiind ce altceva aș putea să fac am închis ochii și din instinct mi-am pus brațele în fața corpului exact așa cum fac cei dinfilmele cu lupte pentru a se apăra. Era ridicol și eram conștientă de asta, dar mintea mea se golise complet. Am stat acolo încordată, așteptând lovitura însă, spre totala mea surprindere, aceasta nu a venit. Am deschis încet ochii și am observa că toți trei mă priveau uimiți. Nu mai înțelegeam nimic. Ce se întâmplase?
- Cum... cum ai... făcut asta? A reușit Abygail să îngaime.
- Ce am făcut mai exact? Am întrebat la rândul meu confuză.
- Ai... oprit atacul... domnului Andrews. Nimeni nu a mai reușit așa ceva.
Am făcut ce?! Puștoaica părea că abia își găsește cuvintele, iar Andrews parcă mai avea puțin și exploda de nervi. A mai trimis câteva atacuri spre mine, dar toate se opreau în brațele mele. Apoi și-a lăsat brațele să cadă pe lângă corp strângându-și pumnii, în timp ce brunetul mă privea complet șocat.
- Cum...? Tu...! Nu-mi spune că...?!
Eu nu mai știam ce să fac, cum să reacționez. Mă blocasem, efectiv.
Pleacă de aici! Am auzit o voce în mintea mea pe care am recunoscut-o ca fiind a brunetului.
L-am privit și am observat că avea cei mai serioși ochi pe care îi văzusem eu vreodată. Părea de asemenea oarecum disperat, de parcă cel mai important lucru pe care îl avea el de făcut era să se asigure că eu scăpam cu bine din asta. Dar... de ce? De ce era atât de important?
Pleacă! Fugi! Asta e șansa ta! Ce mai aștepți?!
Ajunsese să țipe de-a binelea în mintea mea ceea ce nu mă ajuta cu absolut nimic. Să fug? Să fug unde? Continuam să-l privesc fără să fac însă nimc.
Apoi, exact când credeam că totul se va duce de râpă l-am auzit pe Ryan strigându-mi numele, iar în secunda următoare se afla în fața mea. Respira sacadat, de parcă fugise mult până să mă găsească. După ce și-a mai recăpătat respirația i s-a adresat lui Andrews și mi s-a părut a fi destul de furios.
- Ce crezi că faci Andrews?! Tatăl meu a spus clar...
A fost întrerupt de râsul celui cu care vorbea, care părea extrem de amuzat de ceea ce tocmai auzise. Ca și când era o glumă foarte bună.
- Tatăl tău? A zis pe un ton ce mie mi-a dat fior pe șira spinării. Chiar crezi că pe mime mă interesează ceea ce a spus el?! Nu este șeful meu!
- Dar... el este șeful consiliului, a spus Ryan puțin confuz.
A urmat o altă porție de râs. Omul ăsta mă speria rău de tot deja.
- Serios? A spus încă chicotind. Nu știi nimic. Nu știi nici măcar cine este micuța ta prietenă pe care încerci din greu să o protejezi!
- Ce vrei să spui cu asta?
- Ce-ar fi să mai stați voi puțin pe aici și să vă explic eu tot? A spus pe un ton batjocoritor ridicându-și din nou brațul.
În acel moment brunetul i-a apucat mâna, prinzândui-o apoi la spate și lipindu-l de cel mai apropiat perete. Asta m-a șocat și mai tare. Ce anume se întâmpla de fapt și cine de partea cui era?
- Ce crezi că faci? A șuierat acesta nervos.
- Ryan, ia-o pe Alex și scoate-o de aici! Grăbește-te! Nu știu cât timp îl voi putea ține.
Acesta a dat aprobator din cap, apoi m-a apucat de braț și m-a tras obligându-mă să-l urmez. Nu îmi era tocmai ușor să mă țin după el, mai ales pentru că alerga destul de repede și de câteva ori era să cad. Din fericire, asta nu s-a întâmplat, iar când ne-am oprit în sfârșit simțeam că nu mai am aer. Mi-am pus mâinile pe genunchi respirând din greu, încercând să-mi revin. Avusesem prea multe șocuri pentru o singură zi și simțeam că nu prea voi mai putea face față.
- Ești bine? M-a întrebat Ryan îngrijorat.
Am scuturat din cap în semn că nu, deoarece nu reușeam să-mi mai găsesc cuvintele. Mi-a pus o mână pe umăr, probabil vrând să mă consoleze cumva, iar în acel moment nu am mai putut rezista și m-am lipit el strângându-mi mâinile în jurul umerilor lui. Și-a pus brațele în jurul meu, mângâindu-mi spatele cu mâna dreaptă, probabil încercând să mă liniștească. Abia atunci mi-am dat seama că tremuram puțin. Îmi țineam capul pe umărul lui și ochii strâns închiși.
- O să fie bine, mi-a spus încet. Încearcă să te liniștești.
După încă câteva minute în care am stat așa, fără să spunem nimic, mi-am mai revenit și i-am dat drumul, dându-mă puțin înapoi.
- Mulțumesc, am spus privind în jos, dându-mi o șuviță de păr după ureche.
- Ești ok? A întrebat îngrijorat.
- Sunt mai bine acum, am zis ridicându-mi ochii spre el. Putem să plecăm de aici? Am întrebat rugătoare.
- Sigur. Urmează-mă.
Mi-am încrucișat brațele la piept după care am luat-o din loc. Mergeam cu câțiva pași în spatele lui. Încă nu îmi revenisem complet, dar cel puțin acum mă mai calmasem puțin.
- Deci, te simți suficient de bine încât să-mi poți povesti ce anume s-a întâmplat mai exact acolo? A întrebat mergând mai încet astfel încât în curând mergeam unul lângă altul. Erai de-a dreptul îngrozită la un moment dat.
Am dat din cap în semn de aprobare, apoi i-am povestit încet tot ceea ce se întâmplase. Când am terminat mi s-a părut a fi la fel de șocat ca mine.
- Presupun că nu ai nicio idee despre cum ai oprit atacurile lui Andrews.
Am scuturat din cap în semn că nu. Apoi un timp am mers în liniște. L-am privit la un moment dat și am observat că era pus pe gânduri. Probabil încerca să-și dea seama ce anume se întâmplase de fapt acolo.
Apoi am ajuns la o altă ușă. Ryan s-a întors spre mine și mi-a zâmbit încurajator.
- Asta este ieșirea, m-a informat.
A deschis ușa, iar după ce am trecut de ea am observat că ajunsesem în stradă. Am privit în urma noastră și am realizat că ușa pe care tocmai ieșisem aparținea unei discoteci vechi care acum era în paragină. Am renunțat să mă întreb cum de fusese posibil așa ceva. Nu era tocmai cel mai uimitor lucru care se întâmplase pe ziua de azi.
- Ești sigură că ești ok? Ești foarte palidă.
- O să fiu bine, i-am spus.
- Vrei să te conduc acasă?
Am dat aprobator din cap. Suna foarte bine în acest moment. Și chiar nu voiam să merg până acolo de una singură. Nu după tot ceea ce se întâmplase.
Tocmai voiam să fac un pas în față, când i-am auzit vocea tatei.
- Aici erai! Te-am căutat peste tot.
Am privit în jur și l-am văzut la vreo doi metri distanță de noi. Tocmai cobora din mașină. A venit spre noi și nu părea foarte mulțumit. La drept vorbind, nu îl puteam învinovăți.
- Unde ai fost? Nu te-am trimis decât să faci câteva cumpărături.
- Păi... Magazinul era închis, așa că...
- Am trecut pe lângă el și era deschis. Și apoi cum ai ajuns aici? Și de ce ești atât de palidă? M-a întrebat privindu-mă cu atenție.
- Este o poveste foarte amuzantă, am zis forțând un zâmbet.
- La fel ca celelalte pe care mi le-ai spus până acum? A zis pe un ton plin de reproș.
- Ce vrei să spui?
- Am fost la școala ta și am aflat că nu ai avut nici un proiect la fizică. Sau orice alt proiect dacă e să o luăm așa. M-ai mințit în tot acest an școlar.
- Pot explica...
- Bine. Explică-mi. Dar fără alte minciuni. Sunt tatăl tău și merit să știu adevărul!
În acel moment mi-am dat seama: dacă avusesem vreodată chiar și cea mai mică șansă de a-l convinge pe tata că totul era în regulă, ei bine... acea șansă tocmai se evaporase...
- Așa este, am spus privind asfaltul. Meriți să știi adevărul.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#64
A ramas netul inzapezit si n-am putut ajunge mai repede :D.
Nu stiu cum sa-ti multumesc pentru ca nu m-ai lasat curioasa inca o saptamana si ai postat ieri minunatia asta de capitol.
Am sa incep cu o observatie pe care nu cred ca ti-am mai facut-o: uneori tinzi sa folosesti un limbaj nepotrivit unor anumite situatii. Ceea ce vreau sa zic acum este ca de data asta nu l-ai folosit, toate gandurile si reactiile au fost potrivite actiunii, ceea ce mi-a placut.
Alex a fost total aeriana la inceputul capitolului, apoi a mai revenit cu picioarele pe pamant. Ca s-a terminat nu tocmai bine si acum va trebui sa-i explice tatalui ei tot, e alta poveste. Andrews devine din ce in ce mai enervant, de parca ar fi platit sa faca asta. E aproape obsedat de gemene si de ideea de a le scoate vinovate. Iar Abygail e catelusul credincios care actioneaza fara a se gandi.
M-a surprins brunetul din Consiliu, mai ales ca data trecuta facea pe tipul dur cu "n-ai nicio sansa sa scapi". In continuare ma gandesc ce-ar putea fi cu el si de unde si pana unde a devenit asa bun cu Alex.
Despre Aby am mai spus, si ma repet: e prea neatenta uneori. Adica inteleg, esti concentrata pe ce spui, dar sa treaca omul pe langa tine si sa nu-ti dai seama... En fin, las-o cu neatentia ei.
Mi-a placut mult scena in care Alex l-a luat in brate pe Ryan, a fost momentul cel mai dragut din capitol. Stii deja ce parere am eu despre astia doi, deci nu e cazul sa bat campii cu cat de bine le sta impreuna.
Felul in care vrajitoarea noastra a oprit atacul lui Andrews si reactia lui m-au facut sa zambesc diabolic. E clar ceva in neregula, si de-abia astept sa vad ce anume. La cate presupuneri am facut pe tema asta, e si timpul sa ma lamuresc :D.
Greseli ai avut intr-adevar, dar nimic care sa bata la ochi. Inca mai repeti unele cuvinte, dar pun asta pe seama oboselii (si pe seama faptului ca te-am presat sa postezi :)) ).
Per total a fost unul dintre cele mai bune capitole(daca nu chiar cel mai bun) ale tale si m-a facut foarte curioasa in legatura cu continuarea.
P.S. Catamai comenatriul aici o.o
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#65
hei,ce pot zice..am aterizat si eu pe aici,mi-a luat ceva timp sa citesc ficul de la inceput insa l-am citit pentru ca mi-a placut.Greseli de tastare nu am vazut(poate pentru ca nu's atenta la ele sau sunt chioara cine stie nu stau sa aflu).Ideea est ec aimi place ficul tau si de aceea dau un comm ametit deoarece eu nu ma pricep sa comentez,corectez etc.ceva.Ei bine ,ideea povestii este interesanta si jur ca daca nu as fi asa pacifista(pana in gard) i-as zbura peruca.Um nenorocit mai mare nu as fi putut vedea.Sora lui Ryan, ce sa ii faci asa sunt copii mici desi sunt enervanti de iti vine sa ii zbori.Sunt curioasa ce se va intampla in continuare deci,in concluzie astept nextul...bye si scuze de un comm asa ametit

#66
waw... ma gandeam eu ca Alex are ceva special in ea, ma bucur sa vad ca nu era doar o eroare de-a creierasului meu. Lucrurile par sa fie mai clare in sfarsit, desi si mai confuze intr-un fel :-?
ai avut intr-adevar cateva greselute de tastare dar de indata ce m-am prins in actiunea capitolului au devenit prea putin observabile. a fost actiune, categoric a fost destul de multicica, dar nici grabita, nici lipsita de celalalte aspecte, deci e ok :D
cat despre lungimea capitolului, mi-ar fi parut sincer rau sa te opresti mai repede sau sa grabesti actiunea, in plus ne-ai oferit din nou un sfarsit de ala care sa ne faca sa vrem mai mult...
cam atat, nu prea am ce comenta. te descurci din ce in ce mai bine :*
multa inspiratie, cred ca de acuma te presez sa scrii la ficul asta :))
4

#67
@MissM: Abygail este introdusă în poveste mai mult ca să enerveze și să încurce. Și până acum nu am planuri mari cu ea.
@crazy little red: Mă bucur că ți-a plăcut și da, Alex are ceva mai deosebit ^^
Așa, acesta este capitolul în care vor fi explicate toate aspectele încă încurcate ale acestui fic. Din această cauză, acest capitol va avea mult mai mult dialog decât alte capitole de până acum. Nu am avut cum să-l evit din cauză că, ei bine, se pun multe întrebări și mi s-a părut că sună mai bine dacă totul iese direct din gura personajelor.
A, da, și până nu uit, acest capitol îi este dedicat lui MissM deoarece a reușit să își dea seama de multe explicații legate de poveste înainte de acest capitol ^^ *hugs sweetie*
Sper să vă placă și sper că nu am ratat vreo explicație ^^




Capitolul 24


Drumul până acasă a fost parcurs într-o liniște desăvârșită. Eu și Ryan stăteam pe bancheta din spate, iar tot drumul am privit pe geam neavând curajul de a-l privi pe tata. Asta deși eram conștientă de faptul că el trebuia să fie atent la șosea și că nu avea cum să se uite la mine. Mă simțeam prost, iar faptul că încă nu îmi revenisem încă după tot ceea ce se întâmplase mai devreme nu mă ajuta.
De ce trebuia ca totul să meargă din ce în ce mai prost? Acum trebuia să-i spunem tatei tot, iar eu nici măcar nu știam cum anume urma să facem acest lucru. Și, mai ales, îmi era teamă de modul în care va reacționa. Într-un fel, cred că știusem întotdeauna că ziua asta va veni mai devreme sau mai târziu, dar undeva în adâncul inimii mele sperasem că nu se va întâmpla. Sau cel puțin sperasem să mai pot amâna momentul până când Andrews va fi dispărut din viețile noastre și totul ar fi revenit la normal.
Ryan sfârșise prin a veni cu noi deoarece, așa cum concluzionase tata, și el avea explicații de dat. De ce? Simplu. Tata era convins că avea un rol în ceea ce privea schimbarea noastră de comportament din ultimul timp. „Și nu avea să scape așa ușor”, ca să-l citez.
Dacă nu aș fi fost atât de terminată acum probabil că aș fi râs de toată chestia, mai ales că eu știam cel mai bine faptul că tata nu prea avea cum să-i facă ceva lui Ryan. Sau cel puțin nu ceva care să-l afecteze cu adevărat. Adică, el urma să plece odată și-odată înapoi în Lumea Vrăjitorilor și probabil că va uita până la urmă de mine și de Chris. Iar ideea asta nu îmi plăcea deloc. Nu voiam ca el să plece. Nu dacă asta însemna că nu-l voi mai vedea niciodată.
Mi-am privit mâinile pe care le țineam în poală întrebându-mă din nou cum de reușisem să opresc atacul lui Andrews. Încă nu îmi venea să cred că așa ceva fusese posibil. Adică, el era un membru puternic din consiliu, iar eu o mică vrăjitoare, nu-i așa?
Și totuși...
Când am ajuns în sfârșit acasă și am coborât din mașină inima a început să-mi bată într-un ritm alert. Aș fi vrut să pot amâna acest moment cât mai mult posibil. Am urcat scările în urma tatei împreună cu Ryan, iar după ce am intrat în apartament el s-a oprit în mijlocul holului cu cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
- Chris! A strigat el pe un ton destul de aspru.
Peste un minut aceasta a apărut în hol având o privire confuză pe față, iar când m-a văzut a devenit și mai nedumerită. Aș fi vrut să-i explic tot, dar nu reușeam să mă concentrez.
- Ce s-a întâmplat? A întrebat privindu-l pe tata confuză.
- Asta îmi veți spune voi două mie, a zis. Și Ryan de asemenea. Ceva nu este în regulă cu voi două și merit niște explicații.
Cred că atunci a înțeles în sfârșit ceea ce se întâmplase de fapt, sau Ryan îi zisese tot. Oricum nu mai conta.
- Mama voastră unde este? Trebuie să fie și ea de față pentru a auzi această poveste.
- Nu e acasă, l-a informat Chris.
- În regulă. Atunci vom lua loc în sufragerie și vom aștepta până va ajunge acasă.
Acestea fiind spuse, eu împreună cu Ryan și Chris am luat loc pe una din canapele, iar tata pe fotoliu. Îl mai priveam din când în când pe furiș doar ca să observ că privea când la ceas când la ușă, părând a fi foarte nerăbdător.
După aproximativ zece minute ușa de la intrare a fost deschisă, iar în curând mama se afla în pragul ușii de la sufragerie privind de jur împrejurul camerei. Părea îngrijorată dintr-un anumit motiv, dar nicidecum surprinsă. De parcă știuse că asta va găsi când va ajunge acasă. Asta mi s-a părut ciudat. De unde ar fi putut ea să știe că asta se va întâmpla? Aș fi vrut să pot crede că totul este doar rodul imaginației mele, dar după toate cele întâmplate de la apariția lui Andrews și până acum nu prea mai aveam cum să mă prefac că totul era o pură coincidență.
- Ia un loc, a invitat-o tata. Cei trei au multe de explicat.
Mama nici nu l-a băgat în seamă, parcă nici nu-l auzise. În schimb a venit în dreptul meu, privindu-mă cu atenție. Ce se întâmpla aici?
- Ești foarte palidă, a spus pe o voce blândă. Cred că ți-ar prinde bine un ceai ca să-ți mai revii.
Zicând acestea a ieșit din sufragerie. Toți priveam uimiți în urma ei neînțelegând ce anume se întâmplase. Nici măcar nu i se părea ciudat faptul că noi toți eram strânși aici și că tata nu mai fusese niciodată atât de serios ca acum.
A revenit câteva minute mai târziu cu o ceașcă de ceai în mână pe care mi-a întins-o. Am luat-o din mâna ei total confuză.
- Ok, acum că am terminat cu asta ce-ar fi să trecem la subiect? A intervenit tata. Probabil că nu ai auzit ce am zis prima oară, dar fetele au multe explicații de dat. În special Alex.
- Știu asta, a spus foarte calm, întorcându-și ochii spre el. Nu cred însă că vor ști de unde să înceapă, așa că eu voi fi cea care va explica tot.
Asta l-a lăsat cu gura căscată, literalmente. Săracul. Probabil că acum nu mai știa ce să creadă. Și pot presupune că faptul că tocmai aflase că mama știa adevărul îl șocase destul de mult. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost să dea afirmativ din cap, de parcă voia să ne spună că recepționase mesajul.
- Dar înainte de asta, a continuat, mai este o persoană care trebuie să vină. Și anume sora mea.
Ok... De ce anume trebuia ca mătușa să fie aici pentru aceste explicații nu puteam înțelege. Și cum nu mai aveam chef să-mi mai ard neuronii degeaba, am deci să-mi beau ceaiul. Am dus cana la gură, iar în vreo cinci minute nu mai exista nici o picătură de ceai în ea. Mă simțeam puțin mai bine acum. Mama avusese dreptate. Chiar îmi prinsese bine.
Nu au trecut nici cinci minute după ce am terminat, când am auzit ușa de la intrare deschizându-se din nou, iar în secunda următoare am văzut-o pe mătușa mea. Părea destul de obosită, de parcă nu dormise foarte bine în ultimul timp.
- Scuze de întârziere. Am pierdut ceva?
- Nimic important, i-a răspuns mama. De fapt, ai ajuns exact când trebuia.
A invitat-o să ia un loc și s-au așezat pe cealaltă canapea. Apoi mama a tras aer adânc în piept înainte de a începe.
- Deci, primul lucru pe care trebuie să-l știi este că noi, și aici mă refer la toți cei din cameră cu excepția ta, suntem vrăjitori.
Vorbea pe un ton sigur, fără niciun fel de ezitări. Asta m-a făcut să mă întreb oare cât de mult se pregătise pentru acest moment. L-am privit pe tata, care avea o față care trăda neîncrederea.
Ok... asta va fi interesant.
- Vrăjitoare? Sigur... Voi mă credeți prost sau ce?! Nu există vrăjitoare, a spus chicotind puțin.
- Ok, îți voi demonstra, a spus mama. Privește acea vază, a continuat indicându-i una ce se afla lângă televizor.
Folosind o vrajă simplă a făcut ca aceasta să se ridice în aer. Nu mult, dar suficient cât să-l determine pe tata să facă ochii mari. I-a frecat, probabil crezând că nu vede bine, dar când s-a uitat din nou a văzut același lucru. O vază plutind pur și simplu în aer.
- Cred că am început să înnebunesc, a zis pe o voce stinsă.
- Nu, nu înnebunești. Totul este real, a spus mătușa. Vrei să continuăm cu explicațiile acum, sau mai așteptăm să-ți revii?
A dat din cap în semn de aprobare, apoi mama a continuat să-i povestească despre vrăjitoare și ceea ce puteau să facă și faptul că mătușa noastră ne învățase tot ce știm. De aici a început să clarifice toate minciunile pe care i le spusesem în toți acești ani, sau cel puțin cele pe care și le mai amintea. Oricum nu prea mai conta. Mă bucuram că tata stătea jos, pentru că aveam impresia că dacă nu ar fi fost așa genunchii l-ar fi părăsit în cele din urmă. Îmi puteam da seama că nu este deloc plăcut să afli că soția și cele două fete ale tale te-au mințit timp de 16 ani, sau mai mult în cazul mamei. I-a spus și despre Lumea vrăjitorilor, consiliu și cam tot ceea ce ținea de această lume.
Figura de pe față îi devenea din ce în ce mai uimită și sceptică cu cât mama continua să explice. Și încă nu zisese nimic despre Andrews...
După ce a terminat cu explicațiile de bază, ca să le spun așa, s-a oprit lăsându-l să „digere” tot ceea ce tocmai aflase.
- Deci, să înțeleg că din cauza asta Alex și Chris se comportă atât de ciudat în ultimul timp? A întrebat cu jumătate de gură.
- Nu. Schimbarea de comportament i se datorează unui anume Andrews pe care cred că ai avut deja onoarea de a-l cunoaște, a continuat mama.
- Profesorul lor de sport? A întrebat tata și mai uimit.
- Da, el. Doar că, vezi tu, el nu este un profesor. El este un membru al consiliului despre care ți-am povestit, care a furat o piatră foarte puternică făcând apoi ca ele două să pară vinovate.
Apoi i-a spus tot ceea ce se întâmplase de când acesta apăruse aici, inclusiv despre cele două dăți când mă răpise și când încercase să mă strângă de gât. Acum tata devenea din ce în ce mai șocat. La asta cu siguranță nu se așteptase. Nu că restul ar fi fost pe aproape, dar cred că asta le depășea pe toate. După ce a terminat părea de-a dreptul siderat. Se uita la mama fix, deși nu eram sigură dacă o vedea într-adevăr sau de fapt privea prin ea.
Câteva minute au trecut înainte ca el să reușească să rostească în sfârșit ceva.
- Dar... nu înțeleg. De ce ar face așa ceva? Și mai ales de ce le-ar învinovăți pe ele? Ce legătură au cu...?
- Ei, asta e partea cea mai complicată a acestei povești, a spus mama oftând. Vezi tu, pentru a înțelege asta mai există o altă poveste pe care ar trebui să o știi și pe care ți-o va spune sora mea.
Atunci mătușa s-a ridicat în picioare, de parcă îi era mai ușor să explice așa. Și-a dres glasul înainte de a începe. Părea că are emoții, deși eu nu puteam înțelege de ce.
Noi trei aveam urechile ciulite și o priveam cu ochii mari. Acum urma în sfârșit să aflăm adevăratul, motivul pentru care Andrews făcuse tot ceea ce făcuse. Și poate, doar poate, că urma să aflăm cine anume îl luase la șuturi.
- Vezi tu, membrii consiliului de fapt nu au abilități mult mai deosebite față de restul vrăjitorilor. Doar că ei sunt antrenați de mici pentru a fi pregătiți în momentul în care le vor lua locul celor dinaintea lor. De obicei cei noi sunt copii celor care au făcut parte din el înainte. Foarte rar se întâmplă ca ei să fie înlocuiți, dar uneori este necesar din diverse motive pe care nu are rost să le înșir aici, a spus pe același ton clar pe care îl folosea la lecțiile cu noi, gesticulând din mâini din când în când. Ei bine, această decizie este luată de cel ce se află în fruntea consiliului. Aici lucrurile devin mai interesante. Vezi tu, cel care-l conduce are ceva deosebit. În cadrul familiei lui există niște puteri, ca să le numim așa, abilități pe care nu le are niciun alt vrăjitor sau vrăjitoare. Iar aceste puteri sunt moștenite de fiecare membru al acestei familii. Iar el are responsabilitatea să mențină un echilibru între Lumea Vrăjitorilor și aceasta.
- Deci, consiliul a fost condus de membri ai acelei familii de când se știe, a concluzionat tata.
- Da. Doar că, ei bine, cel care conduce consiliul în acest moment nu are absolut nicio legătură cu acea familie.
Stai așa! Poftim?! Cum este posibil așa ceva?
M-am uitat la Ryan și pot spune fără să ezit că el era cel mai uimit dintre noi toți. Avea ochii cât cepele și o privea pe mătușa mea parcă nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise.
- Cum este posibil așa ceva? A întrebat Ryan.
- Păi, să spunem doar că persoana care se afla la conducere acestuia în acel moment nu a mai reușit să facă față anumitor responsabilități pe care le implica funcția pe care o avea și a decis să plece, lăsându-l pe tatăl tău în loc, a continuat aceasta.
- Deci, acea persoană l-a luat pe Andrews la șuturi atunci? A întrebat el.
- Da, a răspuns ea simplu.
- Și cine este? A întrebat Ryan îndreptându-și spatele. Poate ne-ar putea ajuta.
- Nu vă poate ajuta, a spus lăsându-și ochii în podea. Vezi tu, de când a început toată această poveste a tot încercat să găsească dovezi împotriva lui Andrews și nu a reușit. De fapt, toți cei din consiliu au încercat, inclusiv eu, dar din păcate nimeni nu a reușit să găsească nici cel mai mic indiciu care să indice că el a furat piatra.
Asta i-a mai tăiat din elan, ca și mie de altfel. Cum se putea ca un întreg consiliu să nu reușească să găsească nici măcar o dovadă împotriva unei singure persoane? Chiar atât de bun era Andrews?
- Stai un pic, am zis confuză. Dar când am dat de consiliu prima oară toți păreau a fi de partea lui Andrews.
- Toți se prefăceau, a zis mama. Toți știau că voi nu sunteți vinovate. De fapt, ei încercau doar să îi câștige încrederea în speranța că i-ar fi scăpat ceva care să-l incrimineze. Din păcate, el nu e prost. Cred că și-a dat seama de la bun început că ei vor încerca să facă asta.
- Dar eu tot nu înțeleg un lucru, a spus tata. De ce le-a învinovățit pe ele? Ce legătură au ele cu acel consiliu?
În acel moment mătușa a privit-o pe mama, parcă nefiind sigură de ceea ce ar trebui să spună acum. O vreme a domnit liniștea.
De ce nu mai spuneau nimic? Ce anume urma? Ce putea fi atât de greu de pus în cuvinte? Adică, după tot ceea ce se întâmplase, cât de rău putea să fie?
- Ei bine, a spus mama ridicându-se de asemenea în picioare, aceasta este cea mai complicată parte a explicațiilor. Este ceva ce ar fi trebuit să le spun lor cu mult timp în urmă. Nu aș fi vrut să afle în acest fel, dar presupun că e târziu să mă mai gândesc la asta acum.
Vocea ei devenise puțin tristă, ceea ce mă nedumerea și mai mult, dacă asta era posibil.
- Cea care ar fi trebuit să fie în fruntea consiliului acum... sunt eu.
În acel moment am simțit cum întreaga cameră începe să se învârtă cu mine. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Nici măcar nu mai știam ce anume aș fi putut să zic. Eram șocată pur și simplu. Asta nu era posibil. Adică, de când mă știu am fost o persoană foarte aeriană căreia nu-i plăcea să-și asume responsabilități. Cum era posibil ca eu să fiu moștenitoarea acestui rol?
- Tu glumești, a zis tata, deși vocea lui devenise mai mult o șoaptă acum.
- Aș fi vrut eu, a zis ea zâmbind amar. Din păcate, ăsta este adevărul.
- Deci de aceea... am reușit să opresc atacul lui Andrews, am spus privindu-mi din nou mâinile, complet uimită de această descoperire.
- Da, de aceea. Și tot de aceea tot consiliul este împotriva lui Andrews. Dacă voi două ați ieși vinovate în chestia asta pedeapsa ar fi pierderea puterilor magice. Iar ei sunt conștienți că nu pot lăsa asta să se întâmple. Ar fi un dezastru. Voi două sunteți singurele moștenitoare în acest moment.
- Stai, am spus.
Îmi trebuia o pauză, ca să asimilez tot ceea ce aflasem. Totul mi se părea mult prea incredibil pentru a fi real. Și totuși, ăsta nu avea cum să fie un vis.
Deci mama ar fi trebuit să fie șefa consiliului, deci...
- Deci tu ești cea care l-a bătut pe Andrews, am constatat.
- Da, eu am fost aceea, a zis luând loc. Nu am reușit să mă abțin. Tipul ăla nu mi-a plăcut niciodată. Întotdeauna și-a dorit să aibă cât mai multă putere. Iar faptul că te-a răpit m-a scos din pepeni, pur și simplu.
- Stai așa, a zis Chris. Tot nu ne-ai spus motivul pentru care a făcut tot ceea ce a făcut.
- Așa e. Asta e destul de simplu. Vezi tu, în mod normal dacă șeful consiliului, din diverse motive, nu se simte în stare să-și asume toate responsabilitățile atunci este numit la conducere următorul în funcție de puterile pe care le deține. Și, ei bine, în acest caz acea persoană ar fi trebuit să fie Andrews.
Ăsta era un nou șoc. Deci Andrews era mai puternic decât tatăl lui Ryan? Păi și atunci cum se face că...?
- Doar că eu nu am avut încredere să îi las șefia consiliului deoarece a cam făcut destule prostii la viața lui. Așa că, l-am lăsat pe tatăl lui Ryan. În el am încredere sută la sută, plus că întotdeauna a știut cum să-l țină din scurt. Ei bine, acest lucru nu i-a convenit. A văzut totul ca pe o nedreptate, iar acum vrea să se răzbune pe mine prin voi, deoarece știe că mie nu are cum să-mi facă rău. Dar dacă ar reuși să vă scoată vinovate, ei bine, totul ar fi dat peste cap foarte rău. Dacă voi v-ați pierde puterile nu ar mai exista nimeni care să urmeze la conducerea consiliului.
- L-a ținut din scurt până acum, vrei să spui, a adăugat Chris.
- Da, până acum. Aici este în parte și vina mea. Ar fi trebuit de mult să-l trimit acolo unde îi e locul și să aleg pe altcineva în locul lui, dar e cam târziu acum. Partea și mai proastă este că acum totul se va înrăutăți.
- Cum adică... se va înrăutăți? Am reușit să îngaim.
- Să zicem că am avut două ieșiri pe care nu ar fi trebuit să le am. Prima oară când l-am luat pe Andrews la șuturi a fost din cauza faptului că nu mi-a plăcut să aflu că te-a răpit. Iar a doua oară, ei bine, aia a fost din cauza nervilor, deoarece planul nostru de a-l da de gol nu ducea nicăieri. Iar eu am cam clacat. Nici nu ai fi avut probleme azi dacă eu aș fi rezistat tentației. Prima oară te-a răpit deoarece voia să demonstreze că vă este superior. A doua oară a fost drept răzbunare pentru că l-am ciufulit și mai rău ca prima oară. De data asta era hotărât să demonstreze că ești vinovată. Voia să-mi demonstreze că am pierdut, după tot efortul pe care l-am depus în demascarea lui. De altfel, tot din această cauză cel care era cu Andrews azi când ai dat nas în nas cu el, pe care îl cheamă James, s-a cam dat de gol. Era cam singura persoană care îi câștigase încrederea lui Andrews. Doar că și-a dat seama că, dacă ar fi stat degeaba, el ar fi reușit să te scoată vinovată. Și nu putea să permită acest lucru. A acționat din instinct, iar acum am pierdut și ultima șansă pe care o mai aveam de a-l demasca.
Am oftat din greu. Nu-mi venea să cred. Deci, în tot acest timp aveam pe cineva de partea noastră care reușise să se apropie de Andrews și din cauza mea se dăduse de gol. Și acum ce aveam să facem? Cum mai puteam ieși din asta?
- Deci de aceea lipseai atât de mult în ultimul timp, a zis Chris. Încercai doar să-l demaști.
- Da. Ei bine, cam de fiecare dată când eram plecată de acăsă era deoarece trebuia să rezolv niște probleme pe care restul celor din consiliu nu le puteau rezolva.
- Nu a existat niciun loc de muncă, a constatat tot ea, iar mama a aprobat din cap.
- Dar... de ce ați renunțat la consiliu? A întrebat Ryan.
- Pentru că m-am gândit că ar fi fost suficient de greu să ascund vrăjitoria de soțul meu și fără acele responsabilități. Mi-ar fi fost prea greu să mă descurc altfel.
Minunat. Acum eram convinsă că nu mai avem nicio șansă de a câștiga. Totul se dusese pe apa sâmbetei. Tot efortul mamei și a celorlalți. Doar din cauza mea. Dacă aș fi fugit atunci când acel James îmi spusese să o fac, atunci el nu ar fi fost nevoit să se dea de gol.
- Mai am o întrebare, a spus Chris. Într-o zi te-am auzit vorbind cu un bărbat în camera ta despre Andrews și nu păreai foarte mulțumită. Acela era tot James?
- Nu, acela era tatăl lui Ryan. Îl scăpase pentru o secundă din priviri și de aceea a avut ocazia de a lua acea piatră. Asta m-a enervat. Știuse foarte bine că trebuia să aibă grijă cu el. Îi explicasem asta foarte clar.
Ce mai conta? Nu era ca și când mai aveam vreo șansă, cât de mică. De data asta eram convinsă mai mult ca oricând că până aici ne fusese. Aveam să ne pierdem puterile din cauza unui nenorocit. Și nici măcar ideea că nu ar mai fi avut cine să mențină echilibrul între cele două lumi nu mă afecta cel mai tare. Ci faptul că urma să le pierdem pe nedrept și că nici măcar nu aveam ce să facem pentru a îndrepta lucrurile. Probabil că acum își dorea mai mult ca oricând să ne demonstreze vinovăția și cel mai probabil va reuși.
- Nu înțeleg, a spus tata, iar vocea îi devenise serioasă. Din moment ce toți știu că el este vinovat de ce nu îl pedepsesc pur și simplu?
La auzul acestui lucru mama a început să chicotească, dar nu ca atunci când ceva i se părea amuzant. Era mai mult un râs nervos.
- Sunt de acord cu tine, dar nu avem ce-i face. Sistemul acelui consiliu se bazează pe dovezi solide. Fără ele nimeni nu are niciun fel de putere împotriva cuiva. În cazul de față este o prostie, dar eu nu mai am demult dreptul de a schimba asta. În momentul în care am decis să renunț la consiliu eram conștientă că nu mă voi mai putea întoarce, iar cum sora mea a refuzat de asemenea să preia această responsabilitate nici ea nu poate face nimic. Doar următorea generație va mai putea să-și asume conducerea acestuia, dacă vor vrea, iar dacă nu, procesul se repetă.
- Următoare generație, a spus Chris râzând nervos. La cum evoluează lucrurile nu va mai exista o „generație următoare”. Să fim serioși. Ce șansă avem noi împotriva lui?!
Îi puteam simți furia. Era cu nervii întinși la maxim, ca noi toți de altfel. Spusese cu voce tare ceea ce eu gândisem nu cu mult timp în urmă.
- Nu aș paria pe asta, a spus mama. La un singur lucru nu se așteptase Andrews în toată această încurcătură pe care a cauzat-o. Și anume ca voi să deveniți conștiente de acele abilități speciale înainte ca el să termine ce a început. Faptul că atacurile lui nu au avut efect împotriva lui Alex astăzi demostrează faptul că acum, mai mult ca niciodată, se poate să aveți într-adevăr o șansă.
Într-un fel, faptul că știam asta îmi dădea puțină speranță, dar... Eram de asemenea confuză. Cum anume am fi putut să folosim aceste „abilități” împotriva lui Andrews când noi nu aveam nici cea mai mică idee despre ce înseamnă ele?
Liniștește-te, mi-a spus Chris pe un ton încurajator. Avem o șansă, asta e tot ce conteaza în secunda asta. Concentrează-te pe asta și uită de restul pentru moment, ok?
Voi încerca, i-am răspuns. Mulțumesc.
Ne priveam în ochi, iar ai ei transmiteau faptul că avea încredere că vom putea reuși, chiar dacă situația nu era prea roz în momentul de față. Voiam să cred acest lucru. Chiar voiam. Încercam să mă concntrez pe părțile bune: consiliul era de partea noastră și aveam aceste abilități care reprezentau un mare avantaj acum, ținând cont de ceea ce tocmai aflasem.
Va fi bine, mi-am spus încercând să mă conving să cred asta. Trebuie să fie bine.
Gândurile mi-au fost întrerupte de vocea tatei.
- Mai este ceva ce ar trebui să știu? A întrebat pe o voce ce sugera că îi cam ajunsese ceea ce aflase până acum.
- Nu, a zis mama. Asta e tot.
- Bine, a spus el ridicându-se în picioare.
Nu arăta foarte bine. Nu aș fi putut să-l învinovățesc. Cred că se simțea compleșit de tot ceea ce tocmai aflase despre noi. Eu una așa mă simțeam și nu îmi fuseseră aduse la cunoștință foarte multe lucruri, dacă mă gândeam bine. Pe de altă parte, el fusese informat despre mult mai multe.
- Unde mergi? Am întrebat mai mult șoptit privindu-l în continuare.
- Am nevoie de niște aer proaspăt, a zis fără niuciun fel de inflexiune în voce, fără să se uite la mine. Mă duc să dau o tură cu mașina prin cartier.
În curând am putut auzi ușa de la intrare trântindu-se. Acest lucru mi-a trezit un sentiment de neliniște.
Dacă...?
- ¬Se va întoarce, nu-i așa? Am întrebat uitându-mă la mama care fixa ușa de la sufragerie.
Abia după ce am pus întrebarea mi-am dat seama că vocea îmi tremura.
Când nici ea nici mătușa nu mi-au răspuns am simțit cum inima mi se strânge de frică. Nici nu voiam să mă gândesc că tata ar fi plecat și ne-ar fi lăsat baltă pe toate trei. Eram conștientă de faptul că avea toate motivele să fie supărat pe noi, până la urmă era evident că asta era cea mai dură veste pe care o primise până acum, dacă o puteam numi așa. Dar gândul că se putea să nu-l mai văd niciodată mă îngrozea. Nu voiam să cred că asta s-ar fi putut întâmpla într-devăr, dar exista o voce în mintea mea care îmi spunea că șansele ca asta să se întâmple erau mari. Iar acea voce devenea din ce în ce mai puternică.
- Nu știu, a spus mama în sfârșit, iar vocea ei mi se părea tristă.
Avea pumnii strânși în poală și aveam impresia că dacă ar fi continuat să-i strângă ar fi sfârșit rănindu-se singură.
Nu, nu, nu, nu, nu, nu! Asta nu se poate întâmpla! Nu ne-ar face asta, nu-i așa?
Mătușa o privea pierdută, parcă neștiind ce anume ar trebui să facă sau să spună acum. Părea de-a dreptul pierdută. Nu o mai văzusem niciodată așa.
Eu strângeam cana cu ambele mâini, fără să-mi dau seama cât de tare făceam acest lucru decât în momentul în care s-a spart. Apoi am observat că mâinile îmi tremurau.
În acel moment mama s-a ridicat în picioare. A venit în dreptul meu, îngenuchiind și punându-și mâna dreaptă pe umărul meu.
- Nu-ți face griji. Mă voi duce să vorbesc cu el. Totul va fi bine.
M-a îmbrățișat, apoi a ieșit din sufragerie, iar peste câteva secunde ușa de la intrare a fost trântită din nou. Am privit-o pe mătușa mea însă aceasta a ridicat din umeri fără să-mi spună nimic.
Speram din tot sufletul ca mama să aibă dreptate. Speram că totul va fi bine...
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]


#68
"Încercam să mă concntrez pe părțile bune..." -> Concentrez, singura gresala, ti-o scriu numai ca sa o corectezi ca sa fie totul perfect, nu ca ar fi prea importanta
deci, am ramas... cu ochii cat cepele :))
buun, nu ma asteptam la asta, sper ca tatal fetelor nu face vreo prostie, ar fi de-a dreptul trist sa le lase balta exact cand au nevoie mai mare de el, sau macar de sustinerea lui
Offf, nici macar nu stiu daca sa ma astept ca totul sa se sfarseasca cu bine sau nu. BIne, sunt optimista, fetele vor reusi
Deci, excesul de dialog nu m-a deranjat, era nevoie de el, desii mergea putin mai multa descriere pe alocuri, considerand totusi ca narezi din perspectiva celui mai aerian personaj cu putinta, zic ca e ok :D
Actiunea nu grabita, desii a reusit sa-i povesteasca multe taticului intr-un timp parca prea scurt :-? bine, nu au fost chestii care sa delimiteze timpul...
per total imi place cum a iesit, iar imaginatia ta e impresionanta, imi pare rau de Ryan ca a aflat asa care e motivul lipsei abilitatilor lui speciale, acum poate nu-si mai permite sa fie asa direct si ironic cu Alex a noastra :))

multa inspiratie :*
4

#69
Sa vedem ce avem noi aici...
Incep prin a-ti spune ca am gasit si eu o greseala, un "s" mancat pe undeva, dar nu conteaza. Cine sta sa caute greseli in fata legendarului capitol 24? :))
Mi-a placut capitolul asta mult mult mult mult mult mult mult. Merci de dedicatie, btw.
In sfarsit misterul a fost elucidat. Cel mai mult ma bucur pentru James ala, ca m-a cam bantuit in ultimele zile. Un element la care nu ma asteptam a fost reactia de final a tatalui lor. Chiar ar fi groaznic sa le paraseasca tocmai acum, desi am o presimtire ca asta nu se va intampla.
Capitolul asta a adus un val de informatii si de stiri noi. Cea mai impresionanta, zic eu, a fost cea legata de mama lor ca fiind sefa consiliului. Cred ca e cea mai importanta pentru ca are un impact major asupra continuarii povestii, implicandu-l si pe Ryan.
Dialogul a fost necesar, deci nu ma pot lega de el. Replicile au fost bine formulate, putin incurcate pe alocuri, dar odata ce esti prins in lectura intelegi totul din zbor.
Descrierea... Aici e un mic gol. Cred ca ai fi putut sa te descurci mai bine din punctul asta de vedere. Puteai descrie mai amanuntit reactiile tatalui lor, gesticulatia matusii si alte lucruri de acest gen. Trecand peste asta, a fost un capitol foarte frumos pe care numai eu stiu cat l-am asteptat. ;;)
Bafta in continuare!
[Imagine: I_Support_Imagination_stamp_by_c3ph31d.gif] [Imagine: 695027nqwnxm77i3.gif][Imagine: Stamp___Not_Feminine_by_foxlee.png]
[Imagine: tumblr_m8qx755uMl1r49gcn.gif]

#70
Mulțumesc pentru comentarii :* Mă bucur că v-a plăcut capitolul și că v-am uimit, asta era și intenția :))
În legătură cu acest capitol, țin să-mi cer scuze pentru că am cam repetat anumite cuvinte, am mai încercat să le înlocuiesc, dar în anumite părți mi se părea că nu se va înțelege despre ce e vorba altfel.
Ăăă, cam atât, sper să vă placă acest capitol, poate nu vă veți prinde de la început cine anume narează, dar veți înțelege până la final. Sper :))
Lectură plăcută!




Capitolul 25
Kassie



Pe unde o fi? M-am întrebat în timp ce mergeam pe străzi.
Mergeam de mai bine de o oră și tot nu îl găsisem. Mă așteptasem să fie supărat, furios, orice. Dar niciodată nu îmi inchipuisem că va pleca pur și simplu. Deși, într-un fel, reacția lui nu mi se părea a fi una exagerată. Oneori când se simt copleșiți oamenii au tendința să fugă. Poate pentru a se gândi în liniște la problema ce îi copleșise. Oricum ar fi fost, trebuia să-l găsesc. Trebuia să clarific lucrurile. Nu puteam să o las așa. Și, cel mai important, nu voiam să-l pierd, chiar dacă știam că avea tot dreptul de a pleca. Până la urmă, nu este ușor să afli că propria ta familie te-a mințit timp de atâția ani.
Poate că dacă i-aș fi spus totul de la început nu s-ar fi ajuns aici. Dar pe atunci nu am avut curajul de a face asta, iar după ce am rămas însărcinată mi-a fost și mai teamă să-i spun. Nu voiam ca acel copil să crească fără tată. Voiam ca el să aibă o copilărie cât mai normală. Știam că urma să fie destul de complicat să-i explic că este diferit și că acest lucru va trebui să rămână secretul nostru deoarece lumea nu va înțelege. Nu voiam ca lucrurile să fie și mai complicate de atât.
Poate că eu una meritam asta, făcusem suficiente greșeli la viața mea, dar nu și ele, nu și Alex și Chris. Îmi era teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă el ne părăsea. Poate Chris ar fi reușit să treacă peste în cele din urmă, ea era mai puternică, dar Alex... ei bine, mă îndoiam că va reuși să se obișnuiască cu ideea vreodată. Era destul de aeriană și de obicei nu realiza gravitatea problemei decât atunci când totul se înrăutățea, dar asta era ceva serios, iar ea nu fusese niciodată prea bună la a suporta anumite lovituri. Îmi era teamă de modul în care ar fi putut-o afecta toată această situație și fără să se mai adauge și lipsa tatălui ei.
Am încercat să scap de toate aceste gânduri spunându-mi că trebuie să fiu optimistă.
Va fi bine. Se va întoarce. Totul nu a fost decât o reacție de moment.
M-am concentrat pe săgeata din fața mea care îmi indica încotro să o iau pentru a-l găsi pe soțul meu, încercând să nu mă mai gândesc la faptul că totul s-ar fi putut sfârși foarte, foarte urât.
În schimb am început să reflectez la tot ceea ce se întâmplase încă de când eram doar un copil.

***

Încă de mică știusem foarte bine cine sunt și ce rol urma să am în Lumea Vrăjitorilor. Fusesem antrenată de mic copil pentru asta, iar după apariția acelor puteri totul a devenit și mai complicat, mai ales după ce am început să primesc diverse misiuni, ca să le spun așa. Nimic ce să nu pot rezolva cu abilitățile pe care le aveam în momentul respectiv. Iar odată ce începeam să controlez mai bine acele puteri primeam îndeletniciri din ce în ce mai complicate. Niciodată nu mă deranjase asta. Nu eram o persoană foarte răbdătoare, iar de cele mai multe ori sarcinile mele constau în a-i potoli pe diverși vrăjitori, de obicei cu ajutorul forței. Iar asta îmi convenea de minune, deoarece mă ajuta să îmi descarc nervii pe care mi-i crea mama la antrenamente. Iar faptul că aveam o fire destul de impulsivă nu mă ajuta cu nimic. Da, ea era în principal cea care mă învăța cum să stăpânesc acele puteri și să spunem că modul ei de a o face nu era tocmai pe gustul meu. Mi se părea a fi mult prea strictă. Înțelegeam că voia să se asigure că voi fi preagătită pentru responsabilitățile ce îmi vor reveni după ce ea se va retrage din consiliu, dar chiar și așa, mi se părea prea dură.
Un alt lucru care mă deranja din acest punct de vedere era faptul că sora mea scăpase mai ușor decât mine. În cazul ei nu insista atât de mult asupra antrenamentelor și toate cele, ceea ce eu nu înțelegeam. Îmi amintesc că la un moment dat l-am întrebat pe tata de ce lucrurile stau așa, iar el mi-a răspuns că mama e mai dură cu mine deoarece eu eram fata cea mare care urma să preia toate responsabilitățle ei și că tot ceea ce își dorea ea era ca eu să fiu pregătită când acea clipă va sosi. Am vrut să-l întreb de ce anume erau atât de siguri că eu voi fi aceea însă mi-am dat seama singură de asta. Michelle era cu 7 ani mai mică decât mine, iar mama nu mai era tocmai tânără. Pe atunci nici nu îmi trecuse prin cap că aș putea refuza conducerea consiliului. Eram convinsă că ăsta era destinul meu și că nu aveam ce să fac pentru a schimba asta. Așa că am continuat să mă antrenez, iar după un timp începusem să am mai multă răbdare.
La un moment dat mă cam săturasem să-i tot iau la șuturi pe cei care se certau și creau probleme pentru echilibrul dintre Lumea Vrajitorilor și cea a oamenilor și am găsit un mod de a rezolva totul pe cale pașnică. Asta a părut să o impresioneze pe mama în mod plăcut și am reușit să mai scap de niște antrenamente. În timpul liber pe care îl aveam de obicei îmi plăcea să lenevesc.
Michelle, pe de altă parte, era o fire foarte curioasă și îi plăcea să stea prin lumea oamenilor și să facă tot ceea ce făceau ei. Pe mine una acea lume mă lăsa rece. Crescusem în Lumea Vrăjitorilor și îmi închipuiam că acolo voi locui tot restul vieții mele. Nici nu îmi imaginam că lucrurile ar fi putut sta altfel.
În jurul vârstei de 21-22 de ani mama s-a retras lăsându-mi mie locul ei. Am făcut cunoștință cu toți ceilalți membri și speram să mă înțeleg bine cu ei și să cooperăm. În afară de mine mai existau cinci membri: James, care avea parul brunet și ochii albaștri, Michael, șaten cu ochi căprui, Nicholas, care era cel mai în vârstă membru, brunet cu ochi căprui, Luke, șaten cu cohi verzi și Alexander, șaten cu ochi albaștri. Încă îmi amintesc că dintre toți ultimul mi-a atras atenția în mod deosebit. Era mult mai tânăr față de restul ceea ce mi s-a părut destul de ciudat. Am aflat apoi de la James că acest lucru se datora faptului că părinții lui fuseseră grav răniți în timp ce se alfau într-o treabă ce le fusese dată lor și că, deși erau perfect sănătoși acum, nu mai aveau capacitățile necesare pentru a-și îndeplini îndatoririle și că fuseseră nevoiți să-i înlocuiască cu acest băiat. Se pare că nu avuseseră alte opțiuni. Dar ceva tot era ciudat la acest Andrews. Nu-mi puteam da seama exact ce, dar avea ceva ce îmi inspira neîncredere. Cu toate astea nu am făcut nimic deoarece totul funcționa pe bază de dovezi. Dacă se dovedea că cineva nu este potrivit pentru a avea o funcție de o asemenea importanță la decizia șefului era dat la o parte și altcineva îi lua locul. Nu se puteau lua astfel de decizii doar pe baza unor presentimente, chiar și dacă acelea erau ale mele.
Dar nu am putut să las totul baltă și l-am urmărit îndeaproape pe acest nou membru. Părea a fi o persoană muncitoare și care dorea să-și facă meseria așa cum trebuie. Își îndeplinea la timp toate îndatoririle și venea cu idei noi ce puteau fi aplicate pentru a face ca tot acest consiliu să fie mai eficient și ca problemele ivite să fie rezolvate mai repede și mai ușor. Pe câteva din ele le-am luat în calcul și chiar le-am aplicat, iar o vreme totul a mers foarte bine. Sigur, era destul de obositor câteodată, dar majoritatea problemelor erau rezolvate pe cale pașnică și fără consecințe grave.
Dar chiar când începusem să cred că mă înșelasem în privința lui s-a întâmplat ceva ce ne-a uimit pe toți. Într-o zi ce fusese foarte liniștită am fost chemată brusc de Michael și James în sala de conferințe. Am fost informată că cineva reușise să elibereze un dragon în mijlocul celei mai populate zone din această lume.
- Poftim?! Am țipat uimită. Cum este posibil așa ceva?
Eu știam că aceste creaturi erau ținute într-un loc special deoarece erau foarte periculoase. Cum de cineva reușise așa ceva?
- Nu știm asta încă, mi-a spus Michael, dar nu avem timp de asta acum. Trebuie să-l oprim și să-l ducem înapoi unde îi este locul.
Acestea fiind zise au fost adunați toți membri consiliului, cu excepția lui Andrews care nu era de găsit, și am pornit spre locul unde se afla dragonul. Nu a fost ușor să-l oprim, iar Nicholas și Luke au fost răniți.
După ce am reușit să-l oprim, James și-a asumat răspunderea de a-l duce de aici, iar răniții au fost duși la un spital pentru a fi îngrijiți.
Eu m-am dus la locul de unde fusese eliberat respectivul dragon sperând că poate voi afla cine anume făcuse asta. Uitându-mă cu atenție în jur am putut găsi niște urme de sânge. Deci cel care fusese atât de nesăbuit să facă așa ceva fuese rănit. Dar asta nu mă ajuta să rezolv misterul.
După un timp am plecat de acolo, iar în timp ce mă plimbam pe holurile clădirii în care se reunea consiliul de obicei am dat peste Andrews din greșeală deoarece evident că eram mult prea concentrată pe ceea ce tocmai se întâmplase pentru a fi atentă pe unde merg.
- Îmi pare rău, i-am spus.
- Nicio problemă, a răspuns repede după care a luat-o din loc.
Atunci, ceva mi-a atras atenția. Era vorba de un bandaj ce îi înfășura brațul drept deasupra cotului. Nu înțelegeam prea bine de ce eram suspicioasă în privința lui de data asta, dar l-am oprit. S-a întors spre mine privindu-mă confuz și m-a întrebat ce s-a întâmplat.
- Unde te-ai ales cu rana aceea? Și unde erai acum câteva ore? Am avut nevoie de ajutorul tău și nu te-am găsit.
- M-am rănit la unul din antrenamente din neatenție. Cât despre unde eram, am avut niște treburi urgente de rezolvat. Ceva personal. Oricum din câte am înțeles v-ați descurcat și fără mine.
A spus toate astea fără niciun fel de inflexiune în voce după care s-a îndepărtat.
Ceva îmi spunea că de fapt nu avusese niciun fel de probleme personale de rezolvat. Scuza cu „m-am rănit la antrenament” nu am crezut-o deoarece îl urmărisem cu atenție și nu îl văzusem vreodată rănit după vreunul. Aveam vaga bănuială că fusese cumva implicat în ceea ce se întâmplase mai devreme și aveam să descopăr adevărul. Din nefericire nu am avut noroc și nu am reușit să aflăm cine anume eliberase dragonul și nici vreo legătură cu Andrews. După un timp acest eveniment a fost abandonat deoarece au apărut alte probleme mai urgente și nu am mai avut timp să ne ocupăm de asta.
Apoi au avut loc tot felul de evenimente -pe care nu le voi enumera aici- care necesitau prezența tuturor membrilor, iar de câte ori asta se întâmpla singurul care nu era de găsit era Andrews. Asta mi-a întărit și mai mult convingerea că Andrews era cumva implicat, dar nu puteam găsi un motiv întemeiat pentru care el ar face asta. I-am împărtășit lui Michael, în care ajunsesem să am foarte mare încredere, ceea ce gândeam și a fost de acord să-l supravegheze îndeaproape pe Alexander și să-mi spună dacă observă ceva ciudat în comportamentul lui.
După vreo săptămână mi-a spus că în afara faptului că tipul era foarte calculat și că părea să-și dorească să aibă din ce în ce mai multă putere nu observase nimic ieșit din comun. Dar eu nu aveam nevoie de altceva. Faptul că își dorea cu atâta ardoare să fie din ce în ce mai puternic nu mi se părea de bun augur. Sigur, noi trebuia să fim pergătiți pentru situații deosebite, dar ideea asta de a deveni mai bun doar din simpla dorință de a fi mai bun pentru tine fără să te gândești la altceva nu-mi plăcea. Am continuat să-l țin sub observație însă nu am reușit niciodată să găsesc ceva care să-l incrimineze chiar dacă la un moment dat totul ducea spre el, deoarece pentru anumite evenimente care se întâmplau era necesară o forță pe care doar cei din consiliu o aveau, iar el era singurul care era suspicios.
Chestia asta nu-mi dădea pace și mă enerva faptul că reușea să scape basma curată de fiecare dată.

Într-o zi Michelle s-a gândit să-mi abată gândurile de la asta și m-a scos din Lumea Vrăjitorilor. Nu prea am vrut eu asta, dar în cele din urmă nu prea am avut de ales. Am acceptat, iar ea m-a prezentat unor prieteni pe care și-i făcuse printre care un bărbat șaten cu ochi căprui pe care am aflat că îl cheamă Jonathan. Mi-a plăcut încă de când am vorbit prima oară cu el și nu mi-a luat mult până să mă îndrăgostesc. În consecință, Andrews a fost dat uitării, iar eu am început să petrec din ce în ce mai mult timp cu el, motiv pentru care mama a început să-mi țină predici cum că nu am ce căuta cu „acel Jonathan” și că nu e potrivit pentru mine, dar am ignorat-o pur și simplu. Făcusem prea mult timp doar ceea ce îmi spusese ea. Consideram că era timpul să-mi iau propriile decizii. După vreun an m-a cerut în căsătorie, iar eu am acceptat pe loc. Evident, au urmat certuri interminabile cu mama și cu tata care erau complet împotriva acestei căsătorii. Singura persoană care mă susținea complet era Michelle căreia îi eram foarte recunoscătoare.
Peste câteva luni de la căsătorie am rămas însărcinată ceea ce l-a făcut pe Jonathan foarte fericit. Era foarte nerăbdător să fie tată. Atunci am decis să mă retrag din consiliu.
Și acum țin minte expresiile tuturor în momentul în care i-am anunțat. Erau complet șocați, iar părinții mei, cel puțin mama, mai aveau un pic și explodau. Michelle nu a vrut să-mi ia locul deoarece nu voia să renunțe la a învăța tineri vrăjitori și vrăjtoare cum să-și folosească puterile, așa că a trebuit să las pe altcineva. Știam că succesorul meu în acest caz ar fi trebuit să fie Andrews, deoarece el era următorul ca și putere după mine, dar nu am făcut-o. Nu aveam încredere în el. În schimb, l-am numit pe Michael. Și, deși nu a arătat-o în niciun fel, știam că Alexander fierbe pe dinăuntru. Apoi am părăsit Lumea Vrăjitorilor, întorcându-mă doar în cazul unor urgențe.
Nu mă interesa ce credeau ceilalți despre decizia mea. Eram fericită alături de Jonathan și nimic nu avea să mă facă să îmi regret decizia.

Anii au trecut iar eu eram în continuare fericită. Aveam două fetițe pe care le iubeam foarte mult, iar Jonathan era înnebunit după ele.
Desigur, nu era ușor să ascund magia de el, mai ales când fetele au crescut și au început să descopere ceea ce puteau să facă, dar cumva am reușit. Nu îmi plăcea să îl mint, dar nu prea aveam de ales. Nu eram convinsă că era pregătit pentru a afla că sunt vrăjitoare și fetele lui la fel. Așa că am tot amânat momentul în care urma să îi spun și uite așa fetițele noastre au cresut și au împlinit șaisprezece ani.
Apele păreau să se fi calmat. Eram chemată rar pentru a rezolva câte o problemă, iar de obicei pentru mine era ușor de rezolvat. Credeam că lucrurile intraseră pe un făgaș normal și eram încântată. Asta până într-o zi când am fost chemată de Michael, care voia să vorbească cu mine în particular, și mi s-a adus la cunoștință faptul că fusese furată cea mai puternică piatră din Lumea Vrăjitorilor. Asta m-a șocat pur și simplu.
Cum de este posibil așa ceva?! Doar e păzită de cei din consiliu... Cine ar putea...?
Respectiva piatră prețioasă era păzită cu rândul de fiecare membru. Mi se părea imposibil ca așa ceva să se întâmple. Apoi mi-a picat fisa.
- Cine o păzea în ziua în care a fost furată? Am întrebat foarte serioasă.
A oftat înainte de a-mi răspunde.
- Andrews.
Mai aveam un pic și dărâmam un perete de nervi. Abia am reușit să mă abțin.
Nenorocitul!
Dar cel puțin de data asta exista o dovadă împotriva lui. De data asta aveam o șansă de a-l trimite acolo unde îi este locul. I-am spus asta, moment în care a început să chicotească. M-am încruntat, neînțelegând ce i se părea atât de amuzant.
- Nu te entuziasma prea tare. Vezi tu, ceilalți au făcut câteva vrăji de căutare. Nu ai să ghicești niciodată în jurul cui a fost găsită acea piatră de fiecare dată.
Asta m-a făcut să devin și mai confuză.
- Pe lângă fetele tale.
Când am auzit asta am simțit că îmi cade tot tavanul în cap. Nu îmi venea să cred... Deci nenorocitul îndrăznise să le învinovățească pe ele?!
- Când pun mâna pe el...
Eram plină de nervi. Îmi venea să-l fac bucăți și să-l arunc apoi la gunoi. Noroc cu Michael care m-a mai potolit.
- Eu aș zice să nu te grăbești. Nu vrei ca lucrurile să iasă urât. Tipul e viclean, trebuie să avem grijă.
- Corect, am zis printre dinți.
Am stabilit să îl urmărim îndeaproape și ca ceilalți din consiliu să încerce să îi câștige încrederea în speranța că poate, doar poate, îi va scăpa ceva ce l-ar putea compromite. Restul săptămânilor au trecut fără ca ceva să se schimbe, în pofida tuturor încercărilor noastre de a-l demasca. Apoi am aflat că Andrews o răpise pe Alex cu intenția de a demonstra că e vinovată și că ea scăpase ca prin urechile acului. Asta m-a scos din sărite și nu am mai reușit să mă abțin. M-am dus în Lumea Vrăjitorilor și am reușit să-l prind singur. Când m-a văzut un zâmbet sarcastic i-a apărut pe față.
- Uite cine s-a întors, a zis pe un ton amuzat.
- Termină cu astea, i-am tăiat-o nervoasă. Știu ce ai făcut și nu vei scăpa atât de ușor!
- Zău? A zis chicotind. Trebuie să-ți reamintesc că nu ai nicio dovadă împotriva mea?
Asta a pus capac. Am început să-l atac, iar peste câteva secunde totul s-a transformat într-o luptă propriu-zisă. Ce-i drept, tipul era bun și reușea să-mi evite loviturile, dar avantajul era de partea mea. Am reușit să-l lipesc puțin de un perete, iar unul din atacurile mele a ratat puțin, iar în loc să-l nimeresc în braț așa cum intenționasem am reușit să-i las o zgârietură zdravănă pe obraz. Aș fi continuat dacă nu ar fi apărut Michael, care m-a prins de brațe, astfel oprindu-mă.
Calmează-te, mi-a spus calm. Alex este în regulă și asta este cel mai important.
M-am smuls din strânsoarea lui și am ieșit din acea încăpere. Am ieșit din clădire și am tras aer adânc în piept încercând să mă calmez. Nu mă puteam duce acasă în halul ăsta. Nu când Jonathan începuse să bănuiască că ceva nu era în regulă cu Alex și Chris.
Știam că ceea ce făcusem fusese complet greșit, dar era cam târziu să mai repar ceva.

Speram în continuare că planul nostru de a-l da de gol va funcționa. Dar, deși James reușise să se apropie de el și să-i câștige încrederea, Andrews nu sufla o vorbă. Cât de mică. Încercam de o bucată bună de timp să-l prindem, iar toate eforturile noastre păreau a fi zadarnice. Deja mi se părea că tipul ne râde în față pur și simplu.
Așa se face că la un moment dat nu am mai reușit să mă stăpânesc și l-am luat din nou la șuturi. Doar că de data asta am reușit să-l ciufulesc destul de rău. L-am cam lipit de toți pereții. Mai aveam un pic și cred că reușeam să-i rup câteva oase, dar, din nefericire pentru mine, au apărut James și Michael care a reușit să mă oprească. Atunci mi-a trimis cea mai plină de ură privire pe care o văzusem vreodată pe chipul cuiva. Cred că s-ar fi răzbunat pe mine chiar în ziua aceea dacă ar mai fi avut sufiecientă forță pentru a se ridica în picioare după toate atacurile pe care le primise în plin.
Asta a avut evident consecințe. Următoarea zi am aflat că o răpise din nou pe Alex atunci când Jonathan a trimis-o până la magazinul din colț. Doar că de data asta totul era mult mai serios. De data asta toți erau convinși că era hotărât să o scoată vinovată. Aș fi vrut să mă duc să o ajut însă nu puteam. Dacă plecam atunci de acasă riscam să mă dau de gol. Iar asta era ultima șansă pe care o aveam de a-i demonstra soțului meu că totul era cât se poate de normal. A trebuit să încerc deși undeva în adâncul sufletului meu știam că totul se terminase. Că nu mai aveam cum să ascund asta de el...
Totul a fost confirmat în momentul în care am fost chemată de James, care mi-a povestit tot ceea ce se întâmplase și faptul că soțul meu o găsise pe Alex împreună cu Ryan foarte departe de casă și că îi spusese ferm că vrea să știe adevărul.
Când am ajuns acasă toți erau strânși în sufragerie, iar Jonathan avea cea mai serioasă privire pe care am văzut-o vreodată la el.
Dar, la drept vorbind, mă cam așteptasem să găsesc asta când voi ajunge acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i fac lui Alex un ceai, deoarece era foarte palidă. În timp ce așteptam ca acel ceai să fie gata mă gândeam cum anume să-i explic toaă situația lui Jonathan, plus partea cu puterile de care Alex tocmai își dăduse seama.
Nu după mult timp a venit și Michelle, iar împreună am explicat totul, de la cap la coadă, ceea ce a durat destul. Când am terminat m-am uitat la el încercând să-mi dau seama ce anume crede despre toate astea. Dar nu am reușit să citesc nimic pe fața lui. Nu știam cum să descifrez ceea ce simțea în acele momente.
Apoi, după ce s-a asigurat că am spus absolut tot ce era de știut, s-a ridicat în picioare și a plecat. Am continuat să privesc ușa de la sufragerie, neștiind ce să fac acum, până când am fost trezită la realitate de vocea nesigură a lui Alex.
- Se va întoarce, nu-i așa?
Neștiind ce altceva aș fi putut să fac, m-am dus în dreptul ei și am asigurat-o că totul va fi bine și i-am spus că mă voi duce să vorbesc cu el. Am îmbrățișat-o, apoi am ieșit pe ușă.
După ce am ajuns în stradă am observat că plecase cu mașina așa că am început să mă concentrez intens.
Unde este Jonathan?
În clipa următoare o săgeată a apărut în fața mea îndicâdu-mi încotro trebuie să o iau.

***

Am oftat din greu. Soarele începuse să apună, iar eu tot nu îl găsisem. Oare cât de departe s-ar fi putut duce?
Am dat un colț și am ajuns într-un parc. Apoi, după încă câțiva pași, l-am văzut, moment în care m-am oprit, iar săgeata a dispărut. Stătea pe o bancă cu brațele sprijinite pe picioare privind pământul. Sau cel puțin asta credeam că privește.
M-am apropiat încet, cu pași nesiguri de el. Nu eram sigură ce ar trebui să fac acum. Ce aș fi putut să-i spun? Am ajuns lângă el, dar nu a părut să-și dea seama că se mai afla cineva lângă el. Mi-am pus mâna pe umărul lui și abia atunci și-a ridicat ochii. Mi se părea că era obosit și nu-l puteam învinovăți. Mă privea pur și simplu în ochi fără să spună absolut nimic. O vreme a domnit liniștea.
- Îmi pare rău, am spus încet.
Și-a întors ochii de la mine, privind pur și simplu în față.
- De ce nu mi-ai spus? A întrebat cu o voce stinsă.
M-am așezat lângă el încă ținându-mi mâna pe umărul lui. Era ciudat, dar eram clamă. Mă așteptasem ca inima să mi-o ia razna, dar asta nu se întâmplase.
- Mi-a fost teamă... Mi-a fost teamă că o dată ce vei afla vei dispărea pur și simplu din viața mea. Nu voiam să te pierd. Te iubesc.
- Zău? A zis îndreptându-și spatele, iar eu mi-am luat mâna de pe umărul său, strângându-mi pumnii în poală.
Mă așteptam să continue, dar nu a mai zis nimic după aceea și nici la mine nu s-a uitat. Nu prea mai știam ce să fac. Ce aș mai fi putut să-i spun? Mi-am lăsat ochii în pământ înainte de a vorbi.
- Ai toate motivele pentru a fi supărat pe mine. Nu îți cer să mă ierți, nici măcar să înțelegi. Și aș înțelege dacă ai decide că nu mai vrei să vorbești cu mine. Dar nu le face asta lui Alex și Chris. Ele nu au nicio vină. De fapt, au vrut de multe ori să-ți spună adevărul. Dar nu au făcut-o pentru că eu le-am rugat să nu o facă. Tot ce te rog este să nu le faci lor asta. Nu pleca de lângă ele. Au nevoie de tine acum mai mult ca oricând.
A urmat un lung moment de liniște, timp în care tot ce puteam face era să-l privesc și să continui să sper. Îmi doream din tot sufletul ca el să se întoarcă cu mine. Măcar de dragul fetelor. Nu voiam să cred că el ar fi fost într-adevăr în stare să le părăsească.
A oftat, apoi și-a întors în sfârșit ochii spre mine.
- Chiar îți pare rău? A întrebat încet.
Am dat din cap în semn că da, nemaifiind în stare să-mi găsesc cuvintele.
- Chiar crezi că aș putea să le abandonez? Răspunde-mi, te rog.
- Nu vreau să cred asta. Dar sunt obosită și îngrijorată și nu mai știu ce să cred. Dar chiar îmi pare rău. Pentru tot.
- Mai răspunde-mi la o întrebare. Când aveai de gând să-mi spui?
Mi-am lăsat ochii în jos. Mă simțeam atât de prost în secunda asta. Îmi simțeam inima mică, de parcă cineva o strângea din ce în ce mai tare.
- Sincer, sperasem că nu va trebui să-ți spun.
A oftat din greu înainte de a continua.
- Bine de știut. Uite... ce-ar fi să facem o înțelegere?
L-am privit confuză, fiind uimită de ceea ce tocmai auzisem.
- Ce înțelegere? Am întrebat nesigură.
- Te iert pentru tot, dar aș vrea să nu mai existe secrete. Măcar din partea ta, pentru că sunt convins că Alex și Chris s-ar putea să mai ascundă diverse lucruri de mine. Până la urmă, sunt adolescente. Ce zici?
- De acord. Mergem acasă acum?
- Sigur.
Ne-am ridicat în picioare, iar el m-a îmbrățișat. Asta m-a luat prin surprindere, iar singurul lucru care mi-a dat prin cap a fost să-i întorc gestul. După aceea ne-am îndreptat încet spre ieșirea din parc. Am ajuns repede la mașină, iar în timp ce conducea spre casă mi-a mai pus o întrebare și am sesizat îngrijorarea din vocea lui.
- Încă ceva. Ele... vor fi bine?
Am tras aer adânc în piept înainte de a răspunde.
- Nu știu. Chiar nu știu. Să sperăm că da.
Restul drumului a fost parcurs în liniște.
Când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea. Am aflat de la Michelle că Ryan plecase la scurt timp după mine și că fetele dormeau acum. Și-a luat adio de la Jonathan, apoi, după ce m-a încurajat în gând, a plecat.
Am vorbit cu el și am hotărât să le povestim fetelor ceea ce s-a întâmplat mâine. După toate cele întâmplate sigur erau obosite.
Mai ales Alex.
[Imagine: air_gear_by_zzfoxzz-d31fttj.png]




Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Nimeni nu e ceea ce pare. Ioaaa. 1 2.203 26-12-2012, 10:10 PM
Ultimul răspuns: Lain
  Nici ingerii nu sunt ceea ce par a fi Chris`sCookie 3 3.138 25-07-2012, 05:35 PM
Ultimul răspuns: Chris.
  Viata nu este ceea ce pare... Blood_Angel 4 4.114 03-12-2011, 07:51 PM
Ultimul răspuns: Blood_Angel
  Când fulgerul loveÅŸte Meal. 7 4.508 10-09-2011, 12:43 PM
Ultimul răspuns: matzaplouata
  [split] Când cortina cade Diid` 0 1.187 21-08-2011, 10:29 PM
Ultimul răspuns: Diid`
  Când ciorile zboară Mad Hatter 8 3.433 11-08-2011, 01:05 PM
Ultimul răspuns: Dragonz Eyez
  Nimic mai mult decât cuvinte. Julliette . 5 2.251 22-07-2011, 11:52 AM
Ultimul răspuns: Mizantropul
  Zece fac cât doi. Absinthion 2 1.716 08-07-2011, 12:53 PM
Ultimul răspuns: Rain
  Nimic nou sub soare... Pixxie.' 0 1.781 08-04-2011, 08:30 PM
Ultimul răspuns: Pixxie.'
  Mai mult decat ceea ce pare CandyGirl 18 12.296 22-03-2011, 07:23 PM
Ultimul răspuns: Flash


Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)